Decizia nr. 1928/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul acțiunii. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța în contradictoriu cu pârâtul A. înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2018 se solicita obligarea acestuia la plata sumei de 4.253.620,71 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului creat bugetului județean prin obligarea instituției la plata lucrărilor executate de Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța la"Herghelia Mangalia", conform Sentinței civile nr. 1477/CA/05.11.2015 pronunțată de către Tribunalul Constanta în Dosarul nr. x/2015.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 1790/02.07.2018 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța de obligare a pârâtului A. la plata sumei de 4.253.620,71 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului creat bugetului județean, prin obligarea instituției la plata lucrărilor executate de Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța la "Herghelia Mangalia", conform Sentinței civile nr. 1477/CA/05.11.2015 pronunțate de către Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/2015.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 201/C din 26 noiembrie 2018 a respins apelul formulat de apelanții reclamanți județul Constanța și Consiliul Județean Constanța, împotriva Sentinței civile nr. 1790 din 2.07.2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018 având ca obiect pretenții în contradictoriu cu intimatul pârât B., ca nefondat.

Cererea de recurs. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanții Consiliul Județean Constanța și Județul Constanța au declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel care a pronunțat hotărârea recurată. Prin criticile formulate, recurenții-reclamanți susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut în partea introductivă a deciziei că apelul a fost declarat în temeiul dispozițiile art. 215 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social și cele ale art. 270 din Codul Muncii, întrucât dispozițiile legale menționate nu au fost invocate, acestea nefiind aplicabile în cauză. Mai susțin că instanța de apel nu a analizat în ansamblu motivele de fapt și de drept invocate, respingând apelul doar din prisma analizei în detaliu a existenței faptei ilicite, reținând în motivare că răspunderea civilă delictuală nu poate fi evaluată în absența unuia din elementele esențiale, respectiv fapta ilicită. Susțin că obligarea instituției la efectuarea plății lucrărilor executate, către RAJDP Constanța reprezintă un prejudiciu creat bugetului județean, în condițiile în care lucrările în cauză, au fost efectuate fără să existe proiecte, autorizație de construire, recepții parțiale sau finale. Recurenții-reclamanți susțin că au formulat o acțiune în regres a comitentului împotriva prepusului, raportul de prepușenie rezultând din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. Dispozițiile art. 1373 din C. civ. referitoare la răspunderea comitetului pentru faptele prepușilor instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia și o solidaritate specifică între comitent și prepus, stabilite exclusiv în beneficiul executantului lucrărilor. Arată că în cadrul acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra invocând prezumția de răspundere reglementată de art. 1373 alin. (3) din C. civ., ci eventual pot invoca și dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului. Susțin că deși intimatul-pârât a cunoscut foarte bine aceste aspecte totuși a inițiat adoptarea unor acte administrative și a aprobat efectuarea lucrărilor de amenajare a hergheliei în afara cadrului legal. Mai susțin că Herghelia Mangalia aparține Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, iar Consiliul Județean Constanța, în conformitate cu prevederile Legii nr. 273/2006 a finanțelor publice locale, nu poate finanța decât obiectivele aflate în patrimoniul acestuia și, de asemenea, nu poate accesa finanțări europene nerambursabile, decât în condițiile deținerii în proprietate sau administrare a obiectivelor/imobilelor ce fac obiectul cererilor de finanțare. Susțin că din adresa nr. x/06.12.2013 semnată de intimatul-pârât, transmisă către Guvernul României și către Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, reiese în mod evident că ordonatorul principal de credite a "ordonat" realizarea lucrărilor la Herghelia Mangalia în deplină cunoștință de cauză, în afara cadrului legal, anterior parcurgerii tuturor etapelor necesare primirii în proprietate/administrare a imobilelor aparținând acestui obiectiv, fiindu-i foarte cunoscută situația juridică a acestora.

Procedura derulată în recurs. S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului formulat de reclamanții Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva Deciziei nr. 201/C din 26 noiembrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Recursul a fost declarat și motivat în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. (decizia recurată a fost comunicată recurenților-reclamanți la data de 20 februarie 2019, conform dovezilor de înmânare de la dosar apel, iar recursul a fost declarat la data de 18 martie 2019, conform ștampilei aplicate de Registratura Curții de Apel Constanța - dosar recurs). Recursul a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recurenții-reclamanți indicând ca temei de drept dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2019 s-a dispus admisibilitatea în principiu a recursului și s-a fixat termen în ședința publică din 5 noiembrie 2019.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului: Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru cele ce urmează: Prin memoriul de recurs se invocă incidența prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., învederându-se că instanța de apel în mod greșit a respins apelul doar din prisma analizei în detaliu a existenței faptei ilicite, reținând în motivare că răspunderea civilă delictuală nu poate fi evaluată în absența unuia din elementele esențiale, respectiv fapta ilicită. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea atacată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cauză, Curtea de Apel Constanța a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1357 din C. civ., considerând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul. Fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii și prin săvârșirea ei se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere chiar unui simplu interes al unei persoane. Fapta ilicită poate îmbrăca forma comisivă (săvârșirea de fapte ilicite și acceptarea urmărilor lor păgubitoare pentru altul) sau formă omisivă (neîndeplinirea unei obligații sau neluarea unei măsuri, atunci când această activitate, potrivit legii, trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană). În primul rând, asupra existenței faptei ilicite, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, curtea de apel a considerat în mod just că nu poate fi reținută o faptă ilicită a pârâtului care, în calitatea de ordonator principal de credite al UAT Județul Constanța nu ar fi respectat prevederile Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, textele invocate (art. 22 alin. (1), art. 23 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 273/2006) neaducând nici ele suportul legal faptei imputate, întrucât relevă dispoziții cu caracter general, privitoare la responsabilitățile ordonatorilor de credite. S-a mai reținut că reclamanții nu au explicitat prin care acte materiale s-a dispus efectuarea acestor lucrări, pentru a se dovedi manifestarea de voință individuală, personală a pârâtului, de a acționa în mod unilateral și nelegal . Așadar, instanța de apel, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, a apreciat în mod legal că raportarea reclamanților la cazul răspunderii civile delictuale a fost realizată într-o notă ambiguă, întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată se menționează în prealabil că suma de 4.523.620,71 RON rezultă din valorificarea, în instanța de contencios administrativ, a contractului de lucrări nr. x/2004, prorogat și modificat anual prin acte adiționale, încheiat între UAT Județul Constanța și RAJDP Constanța, a actului adițional nr. x/2013 care este anexă la contract și care vizează și lucrările prevăzute prin HCJ 152/2009 și HCJ nr. 148/2010, precum și a HCJ 153/2013 care a aprobat încheierea unui Protocol cu Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Constanța, având ca obiectiv reabilitarea, modernizarea și amenajarea obiectivului Herghelia Mangalia. Prin decizia recurată, Curtea de Apel Constanța a conchis în mod corect că nu poate fi reținută existența unui fapt juridic ilicit care să fi antrenat entitatea în cadrul căreia pârâtul a deținut calitatea de președinte de consiliu județean într-un litigiu de natură contractuală, în condițiile în care reclamanții menționează că premisa procesului inițiat de RAJDP Constanța a constituit-o nu doar contractul de lucrări din 2004, ci și hotărârile consiliului județean subsecvente semnării respectivului contract. Nu poate fi primită critica recurenților privind analizarea doar a condiției inexistenței faptei ilicite, ce nu ar putea conduce, în opinia lor, ea singură la concluzia neangajării răspunderii civile delictuale. De vreme ce constatarea săvârșirii unei fapte ilicite este una dintre condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, devine inutilă analizarea celorlalte cerințe ale răspunderii, fiind suficientă neîntrunirea uneia dintre acestea pentru ca răspunderea să fie inoperantă. De altfel, în hotărârea recurată se analizează și condiția culpei, reținându-se de către instanță că reclamanții nu au probat culpa exclusivă și indubitabilă a ordonatorului de credite, concretizată în atribuirea contractului de lucrări direct de către președintele consiliului județean, în aprobarea efectuării unor cheltuieli din bugetul UAT Județul Constanța fără un contract aprobat la nivelul entității ori în absența unei hotărâri a Consiliului Județean care să avizeze punerea în aplicare a acestor prevederi contractuale. Este nefondată și argumentarea recurenților reclamanți în sensul că obligarea instituției la efectuarea plății lucrărilor executate, către RAJDP Constanța ar cauza un prejudiciu bugetului județean, în condițiile în care lucrările în cauză au fost efectuate fără să existe proiecte, autorizație de construire, recepții parțiale sau finale, dat fiind faptul că nu se poate reține caracterul ilicit al faptelor pârâtului. Nici susținerea recurenților în sensul consemnării în partea introductivă a hotărârii a dispozițiilor art. 215 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social și a art. 270 din Codul Muncii nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, instanța procedând la o justă analiză a prevederilor legale incidente, și anume a art. 1357 din C. civ. sub aspectul verificării condițiilor răspunderii civile delictuale. Ultima critică de nelegalitate vizează incidența dispozițiilor art. 1373 din C. civ. referitoare la răspunderea comitetului pentru faptele prepușilor care instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia și o solidaritate specifică între comitent și prepus, stabilite exclusiv în beneficiul executantului lucrărilor. Se arată în cuprinsul acestui motiv de recurs că, în cadrul acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra invocând prezumția de răspundere reglementată de art. 1373 alin. (3) din C. civ., ci eventual pot invoca și dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului. Susține că, deși intimatul-pârât a cunoscut foarte bine aceste aspecte, totuși a inițiat adoptarea unor acte administrative și a aprobat efectuarea lucrărilor de amenajare a hergheliei în afara cadrului legal. Această critică nu poate fi primită. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecății în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, în limitele impuse de cele două reguli exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum apellatum" și "tantum devolutum quantum iudicata". În speță, Înalta Curte constată că, în absența invocării, pe calea apelului a analizei acțiunii și din perspectiva dispozițiilor art. 1373 alin. (3) din C. civ., și anume prin prisma prevederilor răspunderii civile a comitetului pentru faptele prepușilor, critica prezentată în acest sens direct în calea de atac a recursului nu poate fi primită, fiind făcută omisso medio. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Consiliul Județean Constanța și Județul Constanța împotriva Deciziei nr. 201/C din 26 noiembrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.