ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1858/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 25.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta, A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B. SRL, C., O. București, și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

Prin Sentința civilă nr. 1422/06.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâții F. SRL (fostă B. SRL) și C., persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură - avocat G., s-a constatat că utilizarea numelor de domeniu de internet "D." și D." și a site-ului "D." și "D." și "D." și "D." de către pârâtă F. SRL și pârâtul C., încalcă drepturile exclusive ale reclamantei A. SRL asupra numelui său comercial dar și a numelor de domeniu ale acesteia anterior înregistrate, s-a anulat înregistrarea în beneficiul pârâtei F. SRL a numelui de domeniu de internet "D." și D." și interzice pârâților folosirea numelui de domeniu de internet "D." și D." și a site-ului "D." și "D." și "D." și "D.", s-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind schimbarea numelui comercial al pârâtei, au fost obligați pârâții la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de daune interese. Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 450 RON taxă timbru și suma de 7.388,21 RON onorariu de avocat, cu titlul de cheltuieli de judecată. S-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu O. București, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului Național al Registrului Comerțului și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții-pârâți F. SRL și C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună modificarea în parte a Sentinței civile nr. 1422/06.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 în sensul: respingerii cererii de chemare în ca neîntemeiată, respingerea cererii privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, obligarea reclamantei către pârâții F. SRL și C. la plata cheltuielilor de judecată pentru fond; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 129 din data de 9 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul formulat de apelanții-pârâți F. SRL și C., împotriva Sentinței civile nr. 1422/06.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SRL și cu intimatul-pârât O. București, ca nefondat.

A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8284,54 RON efectuate în apel.

La data de 02.05.2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, recursul declarat pârâții F. SRL și C. împotriva Deciziei nr. 129 din data de 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 03.04.2019, recursul a fost admis în principiu și s-a acordat termen în vederea soluționării acestuia.

Prin Încheierea nr. 1187 din 05 iunie 2019, secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței funcționale a secției și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

În motivarea recursului, pârâții au arătat următoarele:

a. Deși prin Sentința civilă nr. 1422/06.12.2016 instanța nu a menționat și nu a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 11/1991, iar intimata-reclamantă nu a formulat apel, Curtea de Apel București și-a fundamentat motivările în respingerea apelului exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 11/1991.

În cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a menționat doar în finalul cererii analizarea pretențiilor sale și în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 11/1991 însă în motivarea cererii de chemare în judecată acesta s-a raportat doar la faptul că numele comercial al acestei reclamante, care ar fi protejat de dispozițiile art. 8 din Convenția de la Paris și că ar intra în conflict cu numele comercial al recurentei-pârâte precum și cu numele de domenii înregistrate de aceasta.

Atâta vreme cât în conținutul Sentinței civile nr. 1422/2016 nu a fost reținută incidența dispozițiilor Legii nr. 11/1991 ci doar a dispozițiilor art. 8 din Convenția de la Paris iar intimata-reclamantă nu a formulat apel, apreciază că motivele reținute de curtea de apel în Decizia civilă nr. 129A/2018 sunt străine de natura cauzei.

b. Deși prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 2.000 RON reprezentând "prejudicii ce au constat în profitul nerealizat", Curtea de Apel reține că "se poate considera că întreg profitul realizat de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia createi în rândul consumatorilor prin acte de concurență neloială. În aceste condiții, solicitarea unei părți din acest profit, în sumă de 2.000 RON, cu titlu de daune materiale, este considerată întemeiată."

Aceste afirmații ale instanței de apel sunt străine cauzei întrucât nici reclamanta nu a invocat că acest profit ar fi fost obținut exclusiv dintr-o faptă de concurență neloială și nici o probă din actele dosarului nu au condus sau au putut să conducă la o asemenea concluzie.

c. Curtea de apel reține în considerentele Deciziei nr. 129A/2018 motive contradictorii în sensul că apreciază pe de-o parte că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile Legii 26/1990: «Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului denumește "firma" ca fiind numele sau denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerțului.» iar pe de alta parte că "Incluzând în denumirea numelui de domeniu numele comercial al reclamantei, fără a dovedi vreun drept sau interes legitim în acest sens, pârâta a acționat cu rea-credință în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, care ar fi îndreptățiți să creadă că domeniul de internet aparține comerciantului care poartă un nume comercial similar".

Așa cum rezultă și din probatoriul administrat, precum și din susținerile Oficiului Registrului Comerțului expuse prin întâmpinare, recurenta și-a înregistrat în mod valabil și legal denumirea de B. SRL începând cu anul 2014 motiv pentru care înregistrarea domeniilor care conțin cuvintele D. și sau D. s-a efectuat cu un deplin interes legitim.

Nu se regăsește în cauză ipoteza unei identități al denumirilor societăților întrucât nu s-ar fi putut ajunge la o identitate de denumire modul de înregistrare în registrul comerțului a denumirii societății fiind reglementat de dispozițiile Legii nr. 26/1990 care garantează o asemenea ipoteză. Așadar, în lipsa unei identități a denumirilor societăților aflate în proces, dreptul asupra utilizării unei componente a denumirii propriei societăți a intimatei pârâte nu poate reprezenta o rea-credință sau lipsită de vreun interes legitim.

Odată ce curtea de apel reține incidența dispozițiilor Legii 26/1990 care asigură înregistrarea unui comerciant la Oficiul Registrului Comerțului și ii protejează denumirea, Curtea trebuia să rețină că și recurenta pârâtă beneficiază în egală măsură de aceleași drepturi asupra denumirii de la data înregistrării numelui comercial la Oficiul Registrului Comerțului. Astfel, atâta vreme cât Curtea de Apel a reținut că numele comercial se bucură de protecție de la data înregistrării la Registrul Comerțului fiind considerat "apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerțului", ipoteză care se aplică implicit și recurentei, aceeași instanță nu putea reține și faptul că recurenta nu ar fi justificat un drept sau interes în înregistrarea unor domenii care să conțină denumirea propriului nume înregistrat la registrul comerțului.

d. Deși a invocat la termenul din data de 02.02.2018 faptul că pretențiile intimatei-reclamante privitoare la cheltuielile de judecată aferentei fazei de apel sunt nejustificate, solicitând în acest sens cenzurarea acestora, curtea de apel prin decizia 129A/2018 nu a mai considerat necesar să mai motiveze aspectul legal de cuantumul cheltuielilor de judecată în sensul că s-a limitat la a indica doar faptul că "urmare a respingerii apelului, apelantele vor fi obligate la plata cheltuielilor ele judecată în calea de atac, reprezentând onorariul avocatului."

Sub acest aspect, hotărârea instanței de apel este nemotivată întrucât nu a indicat motivele pentru care nu a dat curs cererii apelanților de cenzurare a acestui onorariu avocațial în cuantum de 8.284,54 RON pe care îl consideră vădit disproporționat în raport de valoarea și complexitatea dosarului precum și de activitățile pe care avocatul intimatei-reclamante le-a efectuat în interesul clientului său, anume redactarea întâmpinării și reprezentarea la un singur termen de judecată. Acest aspect este unul subiectiv și diferă la un magistrat la altul însă instanța avea obligația cel puțin să justifice motivele pentru care nu a cenzurat aceste cheltuieli de judecată sau de ce a admis în totalitate aceste cheltuieli de judecată. La o simplă reflectare asupra valorii cauzei se poate constata că "prejudiciul" invocat de intimata-reclamantă este de 4 ori mai mic decât onorariul avocațial ceea ce denotă că solicitarea de către intimata-reclamantă a unor cheltuieli de judecată pentru un singur termen în cuantum de 8.284,54 RON este vădit neîntemeiată.

Prin invocarea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 în justificarea de a contura o concurența neloială instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Instanța nu a fost investită cu o "plângere penală" ei o cerere de chemare în judecată care vizează un posibil conflict al numelui comercial al reclamantei cu numele comercial și domeniile deținute de pârâtă. Or, instanța de apel prin motivările sale și trimiterile la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991 face în fapt un veritabil "rechizitoriu", distincția față de o decizie penală fiind dispozitivul.

Totodată instanța de apel prin trimiterile la dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, precum și prin afirmația conform căreia" întreg profitul realizai de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia creată în rândul consumatorilor prin acte de concurentă neloială. în aceste condiții, solicitarea unei părți din acest profil. în suma de 2000 RON, cu titlu de daune materiale, este considerată întemeiată" a încălcat dispozițiile art. 481 C. proc. civ. în sensul că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Așadar prin motivările subiective ale instanței de apel și contrare actelor dosarului, curtea de apel a încălcat principiul prevăzut de art. 481 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil arată că la baza cererii de chemare în judecată nu au stat dispozițiile Legii 84/1998 întrucât la momentul demarării prezentei acțiuni nu existau mărci care să fie supuse unui control de similaritate sau identitate. Totodată, niciunul dintre domeniile recurentei-pârâte nu conține denumirea numelui comercial al intimatei-reclamante. Mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a utilizat în activitățile comerciale ale acesteia și nici nu și-a identificat serviciile prin intermediul numelui comercial.

În motivarea Deciziei civile nr. 129A/2018, Curtea de Apel a asimilat caracterul de "firmă" cu caracterul unei mărci și a aplicat dispozițiile Legii nr. 84/1998 (chiar dacă nu sunt în mod expres indicate) din punct de vedere faptic deși analiza care trebuia făcută atât din perspectiva Convenției de la Paris cât și a dispozițiilor Legii nr. 26/1990. Așadar, în ceea ce privește întinderea protecției numelui comercial curtea de apel reține că: "Numele comercial și emblema reprezintă forme de protecție garantate la nivel internațional prin dispozițiile Convenției de la Paris privind proprietatea industrială art. 8, în timp ce la nivel intern dreptul de exclusivitate asupra numelui comercial este atestat atât prin Legea nr. 26/1990 cât și prin prevederile Legii nr. 11/1991.

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului denumește "firma" ca fiind numele sun denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerțului."

Mai apoi, curtea de apel asimilează denumirea de "firma" unei mărci care din punctul de vedere al acestei instanțe ar determina existența unui risc de confuzie chiar în lipsa identității dintre numele comercial și numele de domeniu.

Intimata-reclamantă și-a înregistrat numele de "firma" A. SRL în Caracal iar recurenta-pârâtă și-a înregistrai numele de "firmă" B. SRL în București. Așadar, ambele societăți au utilizat în activitatea lor comercială de a factura serviciile de propriile nume înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, denumiri care sunt evident distincte.

Prin înregistrarea în registrul comerțului a denumirii "firmei" se asigură distinctivitatea denumirilor profesioniștilor, în vreme ce protecția drepturilor de proprietate industrială beneficiază de o reglementare distinctă. Firma unui profesionist și emblema acestuia trebuie să îndeplinească trei condiții pentru a putea fi înregistrată, și anume să aibă un caracter distinct față de alți profesioniști, să fie disponibilă și să aibă un caracter licit. În acest context, dispozițiile art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fac vorbire de necesitatea existenței caracterului distinctiv al unei firme, precum și de obligația oficiului registrului comerțului de a verifica existența disponibilității unei firme ori embleme așa cum rezultă clin dispozițiile alin. (8) al art. 39 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "(8) Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către Oficiul Registrului Comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei. Criteriul distinctivității rezultă în mod clar din dispozițiile art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "1) Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existențe. (2) Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod."

Trecând mai departe, curtea de apel apreciază că înregistrarea numelui comercial al recurentei B. SRL și a domeniilor D., D., http://(...)-D..com.ro nu are semnificația unei practici comerciale cinstite întrucât ar fi "un act deliberat, prin care s-a urmărit cu rea credința să profite de cunoașterea acestuia în rândul segmentului de public relevant, nume comercial anterior celui al pârâților."

Intimata-reclamantă nu a utilizat în activitatea sa comercială numele său comercial decât la rubrica de identificare a comerciantului, iar așa cum se poate observa din conținutul site-urilor intimatei reclamante H., I., J. diferite ziare de profil, serviciile oferite sunt de anunțuri în diferite ziare de profil. Denumirea de "ANUNȚURI" nu poate fi reclamată ca fiind un serviciu exclusiv pe care intimata-reclamantă să-1 poată desfășura cu obligația terților să nu-l mai poată desfășura. Intimata reclamantă putea invocă o asemenea exclusivitate în condițiile în care denumirea sa comercială era K..

Revenind la modul de aplicare a legii, se arată că instanța de apel a extins protecția la care se referă art. 8 din Convenția de la Paris la efectele pe care o marcă le produce de la înregistrarea ei .

În primul rând, recurenta nu a utilizat niciodată denumirea intimatei reclamante și nici nu s-a identificat în vreun fel cu denumirea comercială a acesteia (A. SRL) motiv pentru care nu se poate pune în discuție folosirea unei firme deținute de un comerciant de către un alt comerciant. În măsura în care denumirile comerciale ale intimatei-reclamante și ale recurentei-intimate sunt diferențiate de cuvintele ADV (reclamantă) și PUBLICITATE (pârâtă) iar recurenta nu a utilizat niciodată (pentru servicii, site-uri. domenii, etc.) denumirea intimatei-reclamante, invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 în prezenta cauză este nelegală.

Doar în situația în care intimata-reclamantă ar fi deținut o marcă anterior înregistrării de către recurentă a denumirii comerciale și a numelor de domenii de internet, care să cuprindă doar cuvintele D. D. s-ar fi putut reține incidența dispozițiilor Legii nr. 11/1991. De asemenea, atât la nivelul mărcii cât și la nivelul numelui comercial nu se poate considera încălcarea vreunui drept, atâta vreme cât există o distincție intre denumirea unui comerciant și un altul.

De fapt, instanța de apel invocă o similaritate a unei părți din numele comercial al intimatei-reclamante (D.) cu domeniile înregistrate de recurenta-pârâtă care în cadrul propriului nume are și particularitatea D.).

Or, protecția de care se bucură numele comercial conform Convenției de la Paris nu poate fi extinsă, ca de exemplu, în cazul unei mărci întrucât aplicarea extinsă a protecției numelui comercial ar conduce implicit la închiderea și radierea a 70% din comercianți precum și a site-urilor acestora.

Așa cum a arătat și intimata-reclamantă, ulterior înregistrării numelui comercial al recurentei și după ce recurenta și-a înregistrat numele de domenii, intimata reclamantă și-a depus spre înregistrare marca D. și L. ceea ce presupune că anterior înregistrării acestor două mărci protecția de care se bucura aceasta era doar asupra numelui comercial A. SRL și nu a părților din cuvintele ce compuneau denumirea comercială. Așadar, înregistrarea și utilizarea domeniilor recurentei a avut la bază un interes legitim în sensul că denumirea acestora făceau parte din denumirea comercială a recurentei iar în toate aceste site-uri era indicată denumirea comercială a recurentei neexistând o utilizare "parazitară" a firmei intimatei-reclamante.

Mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a utilizat niciodată în activitatea sa site-uri și/sau domenii care să conțină denumirile de L. ci a utilizat site-ul I. și D., astfel încât nu se poate susține că recurenta ar fi încălcat în vreun fel drepturile conferite de numele comercial al acesteia.

Conform raționamentului instanței de fond orice cuvânt sau grupaj de cuvinte din denumirea comercială nu ar mai putea fi utilizat de un alt comercial întrucât s-ar încălca dispozițiile Legii nr. 11/1991, raționament pe care îl consideră nelegal întrucât protecția conferită de Convenția de la Paris se rezumă doar la numele comercial (integral), în schimb ce marca protejează cuvintele și/sau grupajele de cuvinte pe care beneficiarul dorește să le protejeze.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005 arată că, pe de-o parte, dispozițiile referitoare la contrafacere sunt aplicabile mărcilor conform art. 90 alin. (2) din Legea 84/1998 iar aplicarea Legii 84/1998 nu face obiectul prezentei cauze iar pe de alta parte, nu a existat nici activitate de contrafacere și nici vreo activitate săvârșită cu intenție pentru a prejudicia în vreun fel drepturile intimatei-reclamante.

Mai mult decât atât, intimata reclamantă nu a dovedit în mod real prejudiciul pe care îl solicită, veniturile și profilul acesteia fiind în continuă creștere în perioada în care recurenta și-a schimbat denumirea în B. SRL. Afirmația instanței de apel conform căreia "tot profitul recurentei este unul ilicit" este una nelegală, nedovedită de probe și nici nu s-a solicitat de vreuna din părți stabilirea acestei împrejurări.

Așadar, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005 prin raportare la prevederile Legii 84/1998 întrucât nici reclamantul nu a învestit instanța cu o acțiune prin care să opună o marcă (nefiind înregistrată vreo marcă la momentul demarării prezentului litigiu) și nici nu a existat vreo faptă de contrafacere a vreunei mărci.

Totodată instanța de apel, chiar dacă ar fi aplicat dispozițiile an. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, prin menținerea în sarcina recurentei a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 7.838,21 RON nu a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 15 din O.U.G. nr. 100/2005 "Cheltuielile de judecată stabilite de instanța de judecată, în mod rezonabil și proporțional cu cauza respectivă, suportate de partea care au fost efectuate de partea care a câștigat procesul vor fi partea care a pierdut procesul." și ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, raportat la "prejudiciul" invocat de intimata-reclamantă de 2.000 RON atât instanța de fond cât și instanța de apel au considerat că modalitatea rezonabilă și proporțională cu obiectul cauzei este să oblige recurenta la plata unor cheltuieli de judecată de 4 ori mai mari, anume 7.838,21 RON.

Tot astfel, instanța de apel a considerat, fără vreo motivare, că recurenta ar trebui să achite apelantei suma de 8.284,54 RON cheltuieli de judecată pentru judecarea apelului la un singur termen de judecată.

În măsura în care reprezentantul recurentei a solicitat instanței la momentul depunerii concluziilor o cenzurare a acestor cheltuieli prin raportat la obiectul cauzei și la complexitatea acesteia, curtea de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul diminuării cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că în cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a menționat doar în finalul cererii analizarea pretențiilor sale și în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 11/1991, însă în motivarea cererii de chemare în judecată aceasta s-a raportat doar la faptul că numele comercial al acestei reclamante, care ar fi protejat de dispozițiile art. 8 din Convenția de la Paris, ar intra în conflict cu numele comercial al recurentei-pârâte, precum și cu numele de domenii înregistrate de aceasta și că, deși prin sentința civilă 1422/06.12.2016 instanța nu a menționat și nu a reținut în nici un fel incidența dispozițiilor Legii nr. 11/1991, iar intimata-reclamantă nu a formulat apel, Curtea de Apel București și-a fundamentat motivările în respingerea apelului exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 11/1991.

Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei), dar motivarea în fapt se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În primul rând, este nefondată susținerea în sensul că nu ar fi constituit cauza juridică a cererii de chemare în judecată prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Așa cum susține chiar recurentul, acest temei de drept a fost invocat expres în finalul cererii de chemare în judecată, iar în motivarea în fapt se susține reaua credință a societății pârâte la schimbarea numelui societății pârâte în 2014 și înregistrarea numelor de domeniu în scopul profitării de activitatea prolifică a societății reclamante prin crearea confuziei în rândurile clienților și deturnarea clientelei sale prin asociere cu aceasta, fapte reglementate de Legea nr. 11/1991 ca fiind de concurență neloială [art. 2 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. a)].

În al doilea rând, este nefondată susținerea în sensul că prima instanță nu ar fi analizat cererea și din perspectiva legislației aplicabile concurenței neloiale.

Faptul că prima instanță de fond nu a menționat expres prevederile Legii nr. 11/1991 ale concurenței neloiale în considerentele propriu-zise ale sentinței nu înseamnă că în fapt nu s-a raportat la acestea. Considerentele legate, în esență, de faptul că pârâta a acționat cu rea credință, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, deci în scopul deturnării clientelei, sunt specifice concurenței neloiale.

Astfel, în considerentele în acest sens sunt următoarele: "În cauză, Tribunalul a apreciat că înregistrarea de către reclamanta A. SRL a numelui său comercial o îndreptățește pe aceasta să pretindă terților să se abțină de la orice acțiune de natură să aducă atingere dreptului său. Incluzând în numele de domeniu, numele comercial al reclamantei, pârâta a acționat cu rea credință, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor. Această rea credință este dovedită cu înscrisurile existente la dosar, menționate anterior, care scot în evidență anterioritatea folosirii denumirii de către reclamantă în urma analizării succesiunii în timp a momentelor înregistrării coroborat cu obiectul de activitate înscris în CAEN, dar și înscrisuri privind evoluția financiară a celor două societăți.(...)

Nu poate fi reținută nici apărarea potrivit cu care nu există confuzie creată de pagina de internet așa cum susține în apărare pârâta, atâta timp cât reclamanta a făcut dovada acestei confuzii prin exemplificarea situației unui client constant care efectua comenzi la societatea reclamantă și care, indus în eroare cu privire la apartenența site-ului, a numelor de domeniu și a graficii a contractat cu societatea pârâtă, fiind depuse spre analiza instanței, facturile.(...)

S-a constatat de asemenea că, deși prin înregistrarea unui nume de domeniu, deținătorul acestuia nu dobândește un drept de proprietate asupra denumirii în cauză și nici un drept exclusiv asemănător unui drept de proprietate intelectuală, ci un simplu drept de folosință, exercițiul și dobândirea cu rea credință de către pârâți a domeniilor de mai sus prejudiciază reclamanta în utilizarea numelor de domeniu ale acesteia anterior înregistrate."

În consecință, nu era necesară atacarea considerentelor sentinței de către reclamantă pentru ca instanța de apel să se raporteze în analiza apelului pârâtei la normele juridice specifice concurenței neloiale, atâta timp cât prima instanță de fond a analizat temeinicia cererii și din perspectiva acestora.

Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține că, deși prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 2.000 RON reprezentând "prejudicii ce au constat în profitul nerealizat", curtea de apel reține că "se poate considera că întreg profitul realizat de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia createi în rândul consumatorilor prin acte de concurență neloială" condiții în care, "solicitarea unei părți din acest profit, în sumă de 2.000 RON, cu titlu de daune materiale" fiind considerată întemeiată, afirmații care sunt considerate de către recurentă străine cauzei întrucât nici reclamanta nu ar fi invocat că acest profit ar fi fost obținut exclusiv dintr-o faptă de concurență neloială și nici o probă din actele dosarului nu ar fi condus sau ar fi putut să conducă la o asemenea concluzie.

Observând cererea de chemare în judecată se constată că la punctul șase al petitului se solicită obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 2000 de RON, iar în motivarea acestei cereri se susține pe de o parte că prejudiciile constau pe de o parte în profitul nerealizat prin deturnarea clientelei, care a achiziționat servicii de la societatea pârâtă, website-urile celor două societăți fiind foarte greu de diferențiat chiar și pentru un consumator avizat, iar pe de altă parte în faptul că pârâta/pârâtul a achiziționat numele de domeniu în scopuri speculative, profitând de pe urma activității societății reclamante pentru a obține profit ilicit. De asemenea, s-a arătat, în dovedirea prejudiciului cauzat, că profitul realizat în anul 2014 de societatea pârâtă, și anume de la momentul schimbării denumirii comerciale și înregistrării numelor de domeniu similare până la identitate cu cele anterior înregistrate de reclamantă a avut loc o deturnare a clientelei acesteia și s-a adus un profit anual societății pârâte de 25.000 RON.

Astfel, din motivarea cererii de chemare în judecată se poate observa că daunele interese solicitate sunt justificate, în esență, în fapt prin raportare la prejudiciul ilicit obținut de pârâtă prin fapta de concurență neloială, astfel că nu se poate reține că aceste considerente ale instanței de apel ar fi străine de natura pricinii.

Faptul dacă întregul profit al pârâtei din perioada în cauză ar fi sau nu obținut exclusiv ca urmare a săvârșirii faptei de concurență neloială nu ține de aprecierea referitoare la motivele străine de natura pricinii, ci de temeinicia hotărârii, și ca atare nu pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate și susținerile referitoare la existența unor motive contradictorii în decizia atacată întrucât curtea de apel ar reține în considerentele deciziei atacate pe de-o parte că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile Legii 26/1990: ‹‹Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului denumește "firma" ca fiind numele sau denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la Registrul Comerțului. ››, iar pe de alta parte că "incluzând în denumirea numelui de domeniu numele comercial al reclamantei, fără a dovedi vreun drept sau interes legitim în acest sens, pârâta a acționat cu rea-credință în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, care ar fi îndreptățiți să creadă că domeniul de internet aparține comerciantului care poartă un nume comercial similar".

Aceste considerente nu sunt contradictorii, ci țin de modul în care instanța de apel a aplicat prevederile legale incidente litigiului la situația de fapt așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, urmând a fi analizate în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., unde au și fost reluate de către recurenți.

În ceea ce privește susținerea că instanța de apel nu a motivat aspectul legat de necenzurarea cheltuielilor de judecată ale intimatei reclamante în apel, sunt de reținut următoarele.

Din partea introductivă a încheierii de amânare a pronunțării de la termenul din 02.02.2018 rezultă că apărătorul apelantelor pârâte a solicitat ca, în cazul în care se va respinge recursul, să fie cenzurate cheltuielile de judecată ale intimatei reclamante reprezentate de onorariul de avocat, fără a exista o motivare a acestei solicitări.

Instanța de apel, referitor la cheltuielile de judecată a reținut că "urmare a respingerii apelului, apelantele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în calea de atac, reprezentând onorariul avocatului", considerând implicit că nu se impune reducerea acestora, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege: "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Ținând cont că solicitarea de reducere a cheltuielilor de judecată nu a fost motivată, că textul de lege impune motivarea obligatorie a reducerii cheltuielilor de judecată, iar nu a acordării lor integrale, iar nu reduse, și că onorariul de avocat de 8.284,54 RON pentru faza apelului, corespunzător formulării întâmpinării și prezenței la termenul de dezbateri și concluzii, raportat la complexitatea unei cauze întemeiată pe dispoziții legale privitoare la concurență neloială, coroborată cu apărarea unor drepturi de proprietate industrială, care nu se reduce la suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, nu poate fi considerat vădit disproporționat (apreciere care, de altfel, va fi făcută și cu privire la cererea de cenzurare a cheltuielilor de judecată din recurs), instanța de recurs consideră că nu se impune casarea hotărârii pentru acest motiv, care nu ar putea duce la schimbarea soluției sub acest aspect.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești [art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.] prin invocarea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 și încălcarea principiului prevăzut de art. 481 C. proc. civ. (neînrăutățirea situației în propria cale de atac) prin trimiterile la dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, precum și prin afirmația conform căreia" întreg profitul realizat de pârâtă este ilicit, rezultat din confuzia creată în rândul consumatorilor prin acte de concurentă neloială", condiții în care "solicitarea unei părți din acest profil. în suma de 2000 RON, cu titlu de daune materiale, este considerată întemeiată".

Referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești [art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.], este de reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Totuși, potrivit art. 7 alin. (1) orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a unei practici de concurență neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței.

Ca atare, în cadrul art. 5 (infracțiuni) din Lege, ca și în art. 4 (contravenții) sunt menționate o serie de fapte ilicite care sunt considerate fapte de concurență neloială, care, în funcție de gradul pericolului social, pot fi sancționate și ca infracțiuni sau contravenții. Cu toate acestea, așa cum rezultă din art. 7, legiuitorul nu obligă persoana având un interes legitim să urmeze aceste căi în prealabil, acordându-i posibilitatea să se adreseze direct instanței civile. Ca atare, când analizează aceste cereri, instanța civilă nu face un "rechizitoriu", cum în mod eronat susține recurentul ci aplică regulile răspunderii civile delictuale și ale procedurii civile, ceea ce s-a întâmplat și în cazul de față.

În ceea ce privește susținerea privind încălcarea principiului prevăzut de art. 481 C. proc. civ. (neînrăutățirea situației în propria cale de atac), este de asemenea nefondată, ținând cont că instanța de apel a respins apelul ca nefondat, neschimbând în nici un mod sentința atacată. Simpla menționare în considerentele deciziei atacate, în mod expres, a temeiului de drept, în baza motivelor de fapt din cererea de chemare în judecată și a Legii nr. 11/1991, invocată în tot ca temei al cererii, situație de fapt care se regăsește în considerentele sentinței atacate nu echivalează cu înrăutățirea situației în propria cale de atac, așa cum nu se încadrează în acest text normativ nici o situație reținută de instanța de apel din interpretarea probelor administrate sau dedusă din reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, sunt neavenite susținerile referitoare la faptul că nu ar fi aplicabilă în cauză Legea nr. 84/1998, având în vedere că niciuna dintre instanțele de fond nu s-a raportat în analiza cererii la aceste prevederi legale.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale constituie o faptă ilicită de concurență neloială folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Sintagma "risc de confuzie" a fost analizată de instanța de apel raportat la cerința prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a), menționat anterior, potrivit căruia folosirea firmei, pentru a fi considerat act de concurență neloială, trebuie să fie făcută astfel încât să fie de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Ca atare, acest text de lege nu impune condiția ca cele două firme să fie identice, ci ca una dintre firme să fie folosită într-un astfel de mod încât să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, cu încălcarea astfel a uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-credințe (art. 1 din Legea nr. 11/1991).

Ținând cont de aceste prevederi legale este nerelevant faptul că niciunul dintre numele de domenii ale recurentei pârâte nu conține integral numele comercial al reclamantei sau faptul că reclamanta nu ar fi utilizat în activitățile comerciale ale acesteia și nici nu și-ar fi identificat serviciile prin intermediul numelui comercial (că nu ar fi folosit ca nume de domeniu numele său comercial). Faptul că reclamanta a folosit numele comercial pe facturi sau la rubrica de identificare a comerciantului și a fost identificată astfel de clienți este suficient pentru a se stabili producerea confuziei, conform Legii nr. 11/1991.

În speță, prima instanță a reținut ca situație de fapt următoarele: "Reclamanta s-a constituit prin înregistrare la Oficiul Național al Registrului și Comerțului la 13.03.2012 având numele comercial A. SRL., cod CAEN 7311 - Activități ale agențiilor de publicitate. În desfășurarea activității sale de agenție de publicitate societatea deține numele de domeniu D. înregistrat la data de 18.05.2012 și H. - înregistrat la data de 26.02.2013, prin intermediul cărora intermediază publicarea anunțurilor de mică și mare publicitate.

Reclamanta este titulara mărcii D., marcă individuală, verbală, având număr de depozit M x și dată de depozit 17.11.2014 pentru lista de produse și/sau servicii clasificată Nisa 35 - Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administrație comercială; lucrări de birou; și 41 - Educație; instruire; divertisment; activități sportive și culturale; servicii de publicare și publicare online. Este de asemenea titulara mărcii D., având nr. de depozit x, înregistrată sub nr. x.

În ceea ce privește societatea pârâtă, aceasta inițial a avut denumirea M. SRL și obiectul principal de activitate al societății cod CAEN 7320 - Activități de studiere a pieței și de sondare a opiniei publice. Ulterior, aceasta și-a schimbat denumirea conform Hotărârii Adunării Generale a Asociaților a SC M. SRL din 28.01.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 3468/20.06.2014, partea a IV-a M. în B. SRL. Prin aceeași hotărâre s-a extins obiectul de activitate al societății prin adăugarea activităților 7311- Activități ale agențiilor de publicitate, 7312 - Servicii de reprezentare media și s-a schimbat obiectul principal de activitate al societății din 7320 - Activități de studiere a pieței și de sondare a opiniei publice, în 7311 - Activități ale agențiilor de publicitate.

Pârâta a înregistrat numele de domeniu D. și D. la 16.01.2014, ulterior înregistrării numelui comercial al reclamantei și a numelor de domeniu D. și H.. De asemenea, după depunerea spre înregistrare de către reclamantă a celor două mărci, pârâta a procedat la fel, în prezent, mărcile pârâtei fiind în procedura opoziției. Această depunere spre înregistrare de către pârâtă s-a făcut ulterior schimbării denumirii în cea similară cu a reclamantei precum și a schimbării obiectului de activitate în unul identic și după înregistrarea numelui de domenii pe numele pârâtului C.. În prezent, așa cum a rezultat din înscrisurile existente la dosar respectiv, certificatul de înregistrare, rezoluția nr. 159849/10.10.2016 și certificatul de înregistrare mențiuni, societatea pârâtă și-a schimbat denumirea din B. SRL în F. SRL."

Această situație de fapt nu a fost contestată în apel, apelanții pârâți susținând doar că nu au cunoscut că fostul angajat N. și-a deschis o firmă în Caracal cu denumire similară.

Pe baza acestei situații de fapt instanțele de fond au constatat existența relei-credințe a pârâților la înregistrarea numelor de domenii în cauză, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor. Aceste aprecieri țin de interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză și nu pot fi reevaluate în recurs.

De asemenea, faptul că numele comercial al pârâtei ar fi îndeplinit condiția caracterului distinctiv și a disponibilității denumirii cerute pentru a fi înregistrată potrivit Legii nr. 26/1990 nu înseamnă că nu se poate constata existența faptei ilicite prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, atâta timp cât, așa cum s-a reținut mai sus, condiția prevăzută de aceste norme legale este ca firma să fie folosită într-un mod de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se susține că în mod nelegal instanța de apel ar fi extins protecția la care se referă art. 8 din Convenția de la Paris la efectele pe care o marcă le produce de la înregistrarea ei, sunt de reținut următoarele.

În primul rând este de remarcat că în considerentele instanței de apel nu se regăsește nicio referire la Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și nici la faptul că reclamantă și-ar fi folosit numele comercial cu funcția de marcă. De asemenea, nu s-au avut în vedere mărcile reclamantei înregistrate ulterior perioadei care face obiectul analizei prezentului litigiu.

Pentru a verifica îndeplinirea condițiilor pentru constatarea încălcării numelui comercial al reclamantei instanța de apel s-a raportat doar la dispozițiile Legii nr. 11/1991, așa cum au fost menționate mai sus.

Contrar susținerilor recurenților, conform acestor dispoziții legale, în speță nu se pune problema folosirii unei firme deținute de către un comerciant de către alt comerciant, ci tocmai folosirea propriei firme într-un astfel de mod încât este de natură să producă confuzie cu cea folosită legitim de alt comerciant, ceea ce nu exclude folosirea unor părți din numele comercial așa cum a fost înregistrat, dacă din circumstanțele speciale ale speței rezultă încălcarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-credințe, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor.

Referitor la susținerea că înregistrarea și utilizarea domeniilor recurentei a avut la bază un interes legitim în sensul că denumirea acestora făcea parte din denumirea comercială a recurente, aceasta este contrazisă de cele reținute de către instanțele de fond din probele administrate în cauză, și anume existența relei-credințe a pârâților la înregistrarea numelor de domenii în cauză, în scopul de a crea confuzie în rândul consumatorilor, ceea ce duce la concluzia unui interes nelegitim.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005 în litigiul de față, ce privește încălcarea numelui comercial prin fapte de concurență neloială, pe motivul că aceste dispoziții s-ar aplica doar contrafacerilor din materia mărcilor, se constată că aceste critici nu au fost formulate în apel, fiind formulate astfel, omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, aceste prevederi legale sunt conforme dispozițiilor din dreptul comun care reglementează evaluarea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește faptul că nu ar fi fost săvârșită vreo activitate cu intenție pentru a prejudicia în vreun fel drepturile intimatei-reclamante, această afirmație ține de aprecierea situației de fapt prin raportare la probele administrate în cauză. Or, instanțele de fond au reținut că pârâții au acționat cu rea-credință, prin înregistrarea unor nume de domeniu de natură să creeze confuzie cu numele comercial al reclamantei în scopul deturnării clientelei, situație de fapt ce nu mai poate fi reevaluată în recurs.

Atâta timp cât instanța de apel s-a raportat la profitul dobândit ilicit de către pârâtă prin fapta menționată anterior, este nerelevantă susținerea recurentei în sensul că intimata reclamantă nu a dovedit prejudiciul constând în câștigul nerealizat de aceasta.

Afirmația instanței de apel conform căreia "tot profitul recurentei este unul ilicit" este determinat de constatarea faptului că pârâții au acționat cu rea-credință prin înregistrarea unor nume de domeniu de natură să creeze confuzie cu numele comercial al reclamantei în scopul deturnării clientelei, în acest mod ajungând la concluzia că profitul obținut din această activitate ilicită este la rândul său ilicit, printr-o prezumție judecătorească. Recurenții nu au criticat legalitatea recurgerii la o astfel de prezumție.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în fața primei instanțe, instanța de apel a motivat respingerea acestor motive de apel, în sensul că acestea au fost reduse de către prima instanță, proporțional cu partea din cerere admisă. Faptul că prejudiciul material al faptei ilicite a fost evaluat de reclamantă la 2000 de RON, iar onorariul de avocat este mult mai mare de atât nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a acordării acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, ținând cont doar și de faptul că acoperirea prejudiciului material a constituit doar unul dintre capetele de cererea formulate, cerere care, așa cum s-a reținut mai sus la analizarea motivelor ce priveau nemotivarea necenzurării cheltuielilor de judecată compuse din onorariul de avocat solicitate în apel, a avut un obiect complex, ce implica o pregătire specială a avocatului angajat în acest dosar.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în recurs de către intimata intervenientă, se constată că acestea sunt reprezentate de onorariul de avocat în sumă de 5.541,71 RON și nu pot fi apreciate ca fiind vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, conform art. art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Acestea sunt corespunzătoare formulării întâmpinării în recurs și prezenței la termenul de dezbateri și concluzii, trecând peste termenul la care s-a declinat litigiul de la secția a II-a la secția I a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la complexitatea unei cauze întemeiată pe dispoziții legale privitoare la concurență neloială și la apărarea unor drepturi de proprietate industrială, care nu se reduce la suma solicitată cu titlu de prejudiciu material.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe pârâții C. și F. SRL la plata sumei de 5.541,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) către reclamanta A. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții C. și F. SRL împotriva Deciziei nr. 129 din data de 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă pe pârâții C. și F. SRL la plata sumei de 5.541,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A. SRL

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2019.

GGC - GV