Decizia nr. 344/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — Utilizarea numelui unei persoane și a creației sale artistice fără consimțământul acesteia, în cadrul unui eveniment public

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 10.03.2017 pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, reclamanții A. și B. S.R.L. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Asociația C., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1. Interzicerea utilizării de către pârâtă a operei audiovizuale și a înregistrării audiovizuale a filmului „X" (regia A.), inclusiv a denumirii „X”, fără acordul reclamanților, în cadrul evenimentului Y - ediția 2017 și în toate mediile de promovare a acestui eveniment, inclusiv înlăturarea denumirii „X” de pe pagina de internet și de pe orice material de promovare a evenimentului;

Interzicerea utilizării de către pârâtă a numelui „A.” și a denumirii „B.”, fără acordul reclamanților, în cadrul evenimentului „Y” - ediția 2017 și în toate mediile de promovare a acestui eveniment, inclusiv înlăturarea numelui „A.” și a denumirii „B.” de pe pagina de internet și de pe orice material de promovare a evenimentului Y - ediția 2017;

Obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 50% din totalul încasărilor obținute din finanțările aferente acestei ediții, pentru repararea prejudiciului cauzat;

Obligarea pârâtei, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătorești;

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 9 mai 2017, reclamanții au formulat cerere modificatoare a cererii inițiale, prin care au solicitat instanței de judecată: 1. Să constate că pârâta a utilizat, fără acordul reclamanților, denumirea „X” pentru promovarea evenimentului „Y” - ediția 2017 și în cadrul Galei acestui eveniment; 2. Să constate că pârâta continuă să utilizeze denumirea „X”, fără acordul reclamanților, pe paginile de internet și să dispună interzicerea acestor utilizări, precum și înlăturarea denumirii „X” de pe aceste pagini de internet; 3. Să constate că pârâta a utilizat fără acordul reclamanților numele „A.” și denumirea „B.” pentru promovarea evenimentului „Y” - ediția 2017 și în cadrul galei acestui eveniment; 4. Să constate că pârâta continuă să utilizeze, fără acordul reclamanților, numele „A.” și denumirea „B.” pe paginile de internet și să dispună interzicerea acestor utilizări, precum și înlăturarea numelui „A.” și a denumirii „B.” de pe aceste pagini de internet; 5. Să dispună obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 50% din totalul încasărilor obținute din finanțările aferente acestei ediții pentru repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin utilizarea fără drept a denumirii „X”, a numelui „A.” și a denumirii „B.” în asociere cu evenimentul „Y” - ediția 2017. I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă: Prin sentința nr. 2093 din data de 21.12.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea precizată și a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată. I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia nr. 1019 din data de 26.09.2018, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților. I.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă: Prin decizia nr. 1927 din data de 5.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul, a casat decizia nr. 1019/A din data de 26.09.2018 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 1317A din data de 15.10.2020, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2093/2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă. A schimbat în tot sentința, în sensul că, a admis în parte acțiunea. A constatat că pârâta a utilizat fără acordul reclamanților denumirile „X”, „B.” și numele „A.” pentru promovarea evenimentului „Y” - Ediția 2017 și în cadrul galei acestui eveniment. A constatat că pârâta a utilizat fără acordul reclamanților denumirile „X", „B.” și numele „A.” pe paginile de internet și a dispus înlăturarea acestor denumiri și nume de pe paginile de internet menționate. A respins în rest acțiunea. A obligat pe pârâtă la 2.500 lei către reclamanta B. cheltuieli de judecată în primă instanță. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta. II.1. Motivele de recurs Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., susținând, în esență, următoarele: Pe cale de excepție - timbrajul acțiunii, al tuturor căilor de atac exercitate raportat la lipsa obiectului specific al protecției legii drepturilor de autor: - așa cum rezultă din încheierea din 7.10.2020 (prima pagină), a solicitat instanței de apel, în rejudecare, să analizeze timbrajul cererii de chemare în judecată raportat la faptul că, în speță, ceea ce s-a cerut a fi protejat (numele regizorului/operei cinematografice și denumirea unei societăți comerciale) nu fac obiectul protecției legii drepturilor de autor; - deși a consemnat acest aspect în încheierea de ședință, instanța de apel a omis în întregime să se pronunțe asupra acestui aspect, astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură și a normelor de drept material; - potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru: „Dacă la momentul înregistrării sale acțiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său inițial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii, instanța va pune în vedere reclamantului să achite suma datorată suplimentar până la termenul stabilit de instanță"; totodată, conform art. 38 din aceeași ordonanță: „în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărâri constituind titlu executoriu”; - cererea de chemare în judecată modificată are cinci capete de cerere, însă niciunul dintre acestea nu face obiectul protecției oferite de Legea nr. 8/1996 și a timbrajului redus prin aceasta, impunându-se timbrarea potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013; - în fapt este vorba despre o acțiune cu mai multe capete de cerere privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru pretinse daune morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane publice notorii (A.) și ale unei persoane juridice (B. S.R.L.), în spatele căreia se află aceeași persoană publică; - având în vedere că niciunul dintre capetele cererii de chemare în judecată nu se referă la vreo operă, curtea de apel, în rejudecare, ar fi trebuit să observe că, în speță, cererea de chemare în judecată nu este timbrată și să pună în vedere reclamanților, prin hotărâre, să timbreze fiecare capăt de cerere; - solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să pună în vedere reclamanților să timbreze fiecare capăt al cererii de chemare în judecată și căile de atac exercitate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 80/2013. Pe fondul cauzei: - nu a utilizat nicio operă (numele regizorului/denumirea filmului/denumirea firmei producătoare nu sunt opere): - nominalizarea la Y. nu implică în niciun fel utilizarea operei în sensul art. 13 din Legea nr. 8/1996; - singura operă în cauză este filmul, iar acesta nu a fost utilizat; nu există niciun fel de materiale de promovare a acestei opere cinematografice; - nominalizarea unei opere și supunerea ei analizei unui juriu nu fac parte din acele acțiuni care trebuie supuse autorizării/interdicției autorului; - nu există nicio diferență între analiza filmului făcută de către ziaristul C., așa cum a fost ea publicată în presă, și analiza făcută de către un juriu; așa cum intimatul-reclamant A. nu se poate opune și nici nu s-a opus publicării opiniei acestui ziarist nu se poate opune analizei operei sale de către un juriu de profesioniști, indiferent că vorbim despre Y. sau despre alte premii, aceasta nefiind o utilizare interzisă de lege (nici de Legea nr. 8/1996 și nici de Codul civil); - nefiind utilizată nicio operă (pe site sau în alt fel) este inaplicabilă vreo trimitere la un eventual consimțământ de utilizare sau la o utilizare permisă în sensul art. 35 din Legea nr. 8/1996. - hotărârea recurată face distincția între persoana obișnuită și persoana publică din perspectiva profesiei exercitate de persoana publică: - intimații-reclamanți nu s-au opus nominalizării la Y. 2018 a filmului „6,9 pe scara Richter", la care au avut calitatea de producători; - deși menționează și „neplăcerile” pe care le poate întâmpina un autor după aducerea la cunoștința publicului a operei sale, hotărârea nu face nicio referire la restricțiile impuse autorului în calitate de persoană publică, din perspectiva drepturilor sale civile, mai exact a drepturilor personalității în exercitarea profesiei sale, drepturi despre care se pretinde că ar fi fost încălcate; - instanțele trebuie să evalueze cu mare atenție și să facă o analiză fină între dreptul publicului la informare și drepturile persoanei publice, mai ales când acestea se referă la viața sa profesională și nu privată; - potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o persoană publică, așa cum este intimatul-reclamant, nu poate avea așteptarea ca interesul publicului să fie limitat numai la acele aspecte care îi sunt convenabile, iar beneficiile” de a fi persoană publică vin și cu un anumit grad de atenție a publicului mai mare decât cel manifestat față de o persoană obișnuită” - în această situație, interesul publicului de a ști care sunt cele mai bune filme realizate în România în anul 2016 nici măcar nu este îndreptat spre viața privată a intimatului-reclamant sau spre acesta în mod direct, ci spre activitatea sa profesională. - aplicarea greșită a art. 58 și a art. 254 din Codul civil: - Curtea de apel a apreciat că a existat o încălcare a art. 58 din Codul civil în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant A., respectiv a dreptului la imagine (voce/înfățișare); - contrar celor menționate de către curtea de apel, în contextul art. 58 și art. 252 C.civ., nu putem discuta despre autor, mai ales în privința intimatei-reclamante B. S.R.L., față de care nu operează vreo prezumție de autorat; - nici art. 58 și nici art. 252 din Codul civil nu fac trimitere la nume/denumire și nu menționează vreun drept al posesorilor lor de a refuza vreun consimțământ de utilizare; - chiar dacă enumerarea de la art. 58 C.civ. este exemplificativă, orice alt drept trebuie să fie totuși consacrat legislativ - dreptul intimaților-reclamanți de a „cere explicit încetarea oricărei utilizări a acestuia în legătură cu un anumit eveniment, persoană, organizație etc., deoarece consideră că asocierea este de natură să-i aducă un prejudiciu” nu este consacrat legislativ; - o simplă lectură a art. 73 C.civ. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pe care a atașat-o cererii de recurs (anexa 3) arată că dreptul la imagine se referă exclusiv la imaginea/vocea unei persoane în sensul propriu al noțiunii de imagine (portret/fotografie/caracteristici vocale) și nu la sensul figurat, de percepție a publicului despre o anumită persoană; - drepturile personalității sunt consacrate de Convenția de la Roma pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale și presupun, per se , o uzurpare care trebuie să fie evidentă, dovedită și nu speculată/speculativă, redusă de instanța de apel la forma unui acord care nu este cerut de lege dar impus de hotărâre, fără temei legal; - în condițiile în care art. 58 și 252 din Codul civil apără drepturi cu totul distincte față de cele invocate de către intimații-reclamanți și neanalizate în mod direct și obiectiv în substanța lor de către instanța de apel în rejudecare, apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea normelor de drept material, atât din materia dreptului de autor, cât și a drepturilor civile pretins a fi fost încălcate; - nu a săvârșit nicio acțiune ilicită; - dreptul pretins de intimatul-reclamant nu face obiectul vreunei norme legale; - dispozițiile Legii nr. 8/1996 și ale art. 58 și art. 252 C.civ. nu sunt aplicabile în speță; - deși reține că nu există vreo dovadă a nominalizării „X” în scopul obținerii de finanțare sau că ar fi intenționat discreditarea filmului/regizorului/firmei producătoare, instanța de apel a constatat că a încălcat un drept nedefinit și, ca atare, fără sancțiune în lege. - hotărârea impune o cenzură nepermisă într-o societate democratică, încălcându-se interesul publicului la informare; totodată, este încălcat dreptul său la exprimare și al membrilor juriului, precum și cel al actorilor implicați în realizarea filmului de a le fi recunoscute meritele; - dreptul intimatului-reclamant nu există în această situație particulară și, dacă ar fi existat, nu ar fi trebuit să fie unul absolut; - instanța supremă trebuie să analizeze dacă acest drept creat de către instanța de apel există și în ce măsură se suprapune cu drepturile altor persoane. II.2. Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A. și B. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat: constatarea inadmisibilității/nulității capătului 1 din cererea de recurs (insuficienta/incorecta timbrare a cererii de chemare în judecată și a căilor de atac, invocată de către recurenta-pârâtă) și, pe cale de consecință, respingerea acestuia ca fiind inadmisibil; respingerea recursului ca neîntemeiat; obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de recurs, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra solicitării sale (menționate în încheierea de ședință din 7.10.2020) de analizare a timbrajului cererii de chemare în judecată, precum și al căilor de atac exercitate de către reclamanți, plecând de la premisa unui obiect al cererii care nu se circumscrie apărării unor drepturi de proprietate intelectuală (dreptul de autor). Înalta Curte constată că o atare critică nu se încadrează în motivul de casare invocat de către recurentă, întrucât, și reală de ar fi nepronunțarea instanței de apel asupra acestei chestiuni, această pretinsă omisiune nu este de natură a contura nelegalitatea deciziei atacate pe temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă. Obligația părții de a timbra cererea de chemare în judecată ori o cale de atac exercitată este o obligație legală (fiind stabilită prin dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013), a cărei îndeplinire este asigurată în mod prioritar de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii sau unei căi de atac, pentru care legea stabilește caracterul timbrabil al acesteia; pe de altă parte, dispozițiile procesuale pun la îndemână și părții adverse posibilitatea valorificării acestei neregularități extrinseci cererii (fie că este adresată primei instanțe, fie unei instanțe de control judiciar), prin posibilitatea invocării excepției netimbrării cererii, astfel încât, neîndeplinirea obligației de timbrare atrage sancțiunea anulării cererii ca netimbrată sau ca insuficient timbrată, excepție care poate fi invocată și din oficiu. Cum recurenta-pârâtă a făcut uz de invocarea excepției netimbrării, invocând timbrarea necorespunzătoare a cererii (după depunerea cererii modificatoare de către reclamanți), iar tribunalul, potrivit mențiunilor din încheierea din 26.07.2017, a constatat corecta timbrare a cererii de chemare în judecată, pârâta nu mai are a îndemână un alt mijloc procedural de a supune instanțelor de control judiciar cenzurarea timbrajului dispus de prima instanță. În acest sens sunt și cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7/8.12.2014, pronunțată în recurs în interesul legii, ce a avut ca obiect interpretarea art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru), dezlegare aplicabilă mutatis mutandis , pentru identitate de rațiune, și sub imperiul noii reglementări în materie – O.U.G. nr. 80/2013 care, la art. 39, conține o reglementare identică celei din art. 18 din actul normativ anterior. Înalta Curte apreciază că prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 (invocate de către recurentă) se adresează instanței de control judiciar de a verifica timbrajul dispus de instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă și de a dispune, dacă este cazul, complinirea acestuia, fără ca norma să prevadă vreun drept procesual corelativ al intimatului privitor la asigurarea aplicabilității acestei norme. Drept urmare, simpla semnalare instanței de apel de către intimată a conținutului dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, urmată eventual de o neanalizare explicită de către instanță a situației din dosar referitoare la timbrajul aferent cererii de chemare în judecată modificate, nu poate constitui obiect de critică în recurs, nefiind de natură a pricinui vreo vătămare procesuală intimatei în disputa juridică din cauză. De altfel, recurenta adresează și acestei instanțe de recurs solicitarea de aplicare a prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, normă pe care Înalta Curte nu o găsește aplicabilă, având în vedere că timbrajul în etapele procesuale anterioare a fost stabilit în mod corect, funcție de obiectul pretențiilor reclamanților, timbrajul fiind o chestiune care se soluționează in limine litis , astfel că, determinarea, în urma judecății, a unui alt temei juridic de analiză a pretențiilor formulate, nu permite reluarea chestiunii timbrajului, după o eventuală recalificare a obiectului pretențiilor deduse judecății. Înalta Curte constată că nici criticile susținute de recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă nu pot conduce la admiterea recursului și casarea deciziei atacate, chiar în condițiile în care anumite clarificări în privința normelor de drept incidente vor fi făcute în cele ce urmează. În primul ciclu procesual, instanța de recurs a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, întrucât s-a constatat că susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, reluate și prin motivele de apel, nu au fost verificate ca atare de către instanța de apel, cu toate că s-a reținut că prin acțiunea introductivă au fost invocate și prevederile art. 58 C.civ. cu raportare la art. 252 și 253 C.civ. În acest context, s-a precizat de instanța de casare că instanța de apel reținuse că numele reclamantului persoană fizică și denumirea reclamantei persoană juridică au fost menționate, fără acordul acestora, alături de denumirea filmului, la secțiunea „Nominalizări” în cadrul evenimentului Y – ediția 2017. De asemenea, se reținuse, prin decizia instanței de apel din primul ciclu procesual, că acceptarea invitației din partea organizatorului presupunea transmiterea de către reclamanți a unor informații și a filmului imprimat pe suport electronic (DVD), iar reclamanții au comunicat pârâtei opoziția la asocierea numelor lor și a filmului cu Y – ediția 2017, inclusiv cu trei zile înaintea Galei, după sesizarea instanței de judecată în prezenta cauză. Așa fiind, Înalta Curte, prin aceeași decizie de casare, a constatat că aceste elemente factuale nu au fost expuse de instanța de apel în legătură cu fapta ilicită, ci în analiza condiției legale vinovăției, cerință distinctă pentru întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, după ce, în prealabil, se apreciase că nu a fost săvârșită vreo faptă cu caracter ilicit, situație în care vinovăția devenea irelevantă. În acest context, Înalta Curte, în precedentul recurs, a reținut că s-a dat relevanță doar modului în care pârâta a acționat după comunicarea opoziției exprese a reclamanților, cu câteva zile înainte de desfășurarea Galei Y din 2017, în fața publicului și a sponsorilor evenimentului, reținându-se faptul că filmul și autorii acestuia se aflau printre nominalizările la premii, pentru a se conchide în sensul exonerării de orice culpă a pârâtei. Ca atare, în precedenta decizie dată în recurs, întrucât instanța de apel nu a analizat din atare perspectivă săvârșirea unei eventuale fapte ilicite de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că nu au fost în mod efectiv examinate susținerile pe acest aspect ale reclamanților, referitoare la faptul că nu era necesară comunicarea unei opoziții exprese din partea lor în privința participării la eveniment, iar includerea de către pârâtă a numelor/denumirii reclamanților, precum și a filmului, în categoria nominalizărilor la premii, atestă că pârâta i-a considerat drept participanți, cu toate că nu s-au înscris în vederea participării și nu au trimis materialele solicitate pentru înscriere, creând aparența că filmul ar fi fost vizionat și votat de către juriu. De asemenea, instanța de casare a menționat că finalitatea unei asemenea analize era aceea de a se stabili dacă acțiunile și inacțiunile pârâtei legate de participarea reclamanților la eveniment, indicate prin cererea adresată instanței, au fost de natură să încalce vreo normă sau cutumă și să reprezinte o expunere a unor fapte neadevărate despre reclamanți, de natură a aduce atingere unuia dintre drepturile personale nepatrimoniale prevăzute de art. 58 C.civ. (printre care și dreptul la propria imagine) și să permită apărarea acestuia în condițiile art. 252 și 253 C.civ. În plus, s-a reținut prin decizia de casare că instanța de apel nu a analizat nici scopul acțiunilor sau al inacțiunilor pârâtei în contextul pretins de către reclamanți, respectiv dacă s-ar confirma în fapt că pârâta, încălcând, eventual, regulamentul evenimentului, a acționat ca și cum reclamanții s-ar fi înscris pentru participare, fără a face rectificările pretinse nici după primirea opoziției explicite a acestora. S-a mai stabilit că susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, care constituie motivele pretențiilor de reparare a prejudiciului pretins suferit de către aceștia, presupuneau a se concluziona dacă, în măsura în care era necesară o solicitare din partea titularului pentru participarea la eveniment, dreptul de a nu participa și de a nu se înscrie în vederea participării se reflectă în conținutul unui drept personal nepatrimonial susceptibil de a fi apărat prin mijloacele prevăzute de Codul civil. În caz afirmativ, instanța de apel, în rejudecare, urma a verifica dacă acțiunile și inacțiunile pârâtei legate de participarea reclamanților la eveniment, inclusiv de modul în care s-a ajuns la nominalizarea filmului la premii, fără a fi declarat câștigător, în sensul dacă a avut loc vizionarea și jurizarea filmului, astfel cum s-a indicat prin cererea adresată instanței, au fost de natură să încalce vreo normă, fie juridică (eventual, cele din regulamentul evenimentului), fie o practică a pârâtei în organizarea Galei, fie chiar de conviețuire socială, astfel încât au reprezentat o expunere a unor fapte neadevărate despre persoanele în discuție, aptă să producă un rezultat vătămător pentru titular. Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte constată că acestea erau premisele analizei ce trebuia realizată de instanța de apel în rejudecare, fiind deja statuat prin decizia de casare că pretențiile formulate trebuiau evaluate din perspectiva unor pretinse încălcări ale unor drepturi personale nepatrimoniale (dintre cele prevăzute de art. 58 C.civ.), pornind de la mijloacelor legale de ocrotire a acestora, consacrate de art. 252 și 253 C.civ. Constatarea anterioară atrage consecința neincidenței în cauză a temeiurilor din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe pentru analiza pretinselor fapte ilicite (având în vedere că s-a reținut în cauză că nu au fost nesocotite dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 8/1996) și, corelativ, necesitatea evaluării pretinselor încălcări, prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale, ale unor drepturi personale nepatrimoniale – drepturile personalității - art. 58 din Codul civil, potrivit căruia ”(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, cu necesara raportare la prevederile art. 252 din Codul civil – Ocrotirea personalității umane și art. 253. Mijloace de apărare. Astfel cum s-a reținut prin hotărârea primei instanțe, intimații reclamanți au susținut în motivarea cererii introductive, așa cum a fost precizată, că pârâta i-a informat prin e-mail despre posibilitatea de a participa la Gala Y 2017, punându-le în vedere că, în cazul în care au lansat în 2016 un film care să corespundă criteriilor de eligibilitate, să îi transmită, până la data de 5.02.2017, fișa tehnică completată și să îi pună la dispoziție o copie a filmului pe suport electronic (DVD). Reclamanții nu au transmis documentele solicitate și nici copia filmului, întrucât nu au dorit să participe la gală și nici să fie asociați cu acest eveniment în vreun fel. Cu toate acestea, pârâta nu a ținut cont de acest refuz, asociind fără drept numele persoanei fizice, denumirea persoanei juridice și denumirea filmului cu evenimentul, inducând în eroare publicul și pe finanțatori, în ceea ce privește participarea reclamanților la Gală și jurizarea filmului. În motivarea cererii precizatoare s-a mai arătat că, în realitate, filmul ”X” nici nu a fost jurizat de către juriul Galei Y 2017, fapt ce nu a fost comunicat publicului, motiv pentru care, în contextul folosirii denumirii filmului, a producătorului și a numelui regizorului cu ocazia listării nominalizărilor, s-a indus publicului ideea că filmul nu a fost apreciat de către juriu, ceea ce le-a creat prejudicii și mai mari reclamanților. Așadar, reclamanții au susținut că participarea la Gala Y 2017 nu era obligatorie, fiind necesară manifestarea lor de voință în acest sens, potrivit regulilor emise de însuși organizatorului evenimentului, după cum au fost informați chiar de către pârâtă. Mai mult, reclamanții au depus la dosar în cursul judecății în primă instanță regulamentul evenimentului, pentru a dovedi că eventuala includere a filmului în categoria nominalizărilor la premii putea avea loc doar dacă titularii drepturilor asupra operei audiovizuale și-au exprimat acordul să participe la eveniment și au transmis materialele solicitate, inclusiv copia filmului pe suportul informatic indicat (DVD). Ca atare, în esență, s-a pretins că, în contextul descris, recurenta-pârâtă a folosit numele reclamantului, denumirea producătorului și titlul filmului ”X” fără consimțământul acestora și chiar în condițiile refuzului explicit de a se înscrie în concurs, cu încălcarea regulilor de participare la Gala Y descrise chiar în Regulamentul concursului. Cu precizarea prealabilă a conținutului dispozițiilor art. 257 din Codul civil potrivit cărora ”dispozițiile prezentului titlu (s.n. Titlul V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale) se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice”, Înalta Curte constată că, în speță, era necesar a se stabili dacă acțiunile sau omisiunile pârâtei erau de natură a aduce o atingere vreunuia dintre drepturile nepatrimoniale ale reclamanților, drepturi recunoscute de lege, astfel încât să fie necesar a se recurge la utilizarea mijloacelor de apărare consacrate prin prevederile art. 253 din Codul civil, normă care furnizează un mijloc legal de a se solicita constatarea caracterului ilicit al faptei, de a pretinde încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta durează încă etc. Este lesne de constatat că situația de fapt descrisă de instanțele de fond nu antamează încălcări ale dreptului la nume , nefiind vorba în conduita recurentei despre o uzurpare în tot sau în parte a acestui esențial atribut de identificare a persoanei (varianta de la art. 254 alin. 2 fiind singura care ar fi putut fi luată în considerare, în contextul speței) și nici despre dreptul la propria imagine , dat fiind conținutul normativ al art. 73 alin. (2) din Codul civil: ”(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.” Însă, pornind de la prevederile art. 58 din Codul civil, anterior reproduse care, între drepturile personalității, enumerate exemplificativ, prevede și dreptul la respectarea vieții private, normă care se coroborează cu consacrarea ocrotirii legale a acestora prin dispozițiile art. 252 din Codul civil, astfel: ”Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”, instanța de apel era ținută să identifice, în contextul acestor norme, dacă prin conduita pârâtei aceste drepturi ale reclamanților (ori numai unele dintre ele) au fost nesocotite ori au fost exercitate dincolo de limitele premise de lege fără consimțământul titularilor, așadar, cu rea-credință. În acest context, este de menționate că art. 14 din Codul civil consacră obligația oricărei persoane fizice sau juridice să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, în condițiile în care buna-credință se prezumă până la proba contrară. Or, din perspectiva acestei dezlegări ce trebuia a se da în cauză trebuiau a fi observate prevederile art. 74 lit. h) din Codul civil potrivit cărora: ”Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate atingeri ale vieții private : h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui , imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană.” Din conținutul acestei norme reiese că nu ar putea fi calificată drept atingere adusă vieții private ipoteza citată din art. 74 lit. h), dacă operează limita legală a exercitării dreptului persoanei la nume în condițiile art. 75 din Cod, conform cu care: ”(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt premise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturilor omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.” În aplicarea normelor anterior citate, Înalta Curte apreciază că utilizarea cu rea-credință a numelui unei persoane presupune o utilizare împotriva voinței acesteia, iar o atare împotrivire poate rezulta din orice manifestări de voință din care se poate deduce în mod neechivoc acest dezacord și, cu atât mai mult, atunci când această împotrivire este adusă la cunoștința celui care îl folosește sau intenționează să îl utilizeze într-un anume context. Celor două ipoteze evocate li se adaugă și cea în care nu operează prezumția prevăzută de art. 76 din Codul civil, anume prezumția de consimțământ, normă potrivit căreia: ”Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.” Or, în speță, s-a reținut că reclamanții (regizorul și producătorul filmului), chiar în condițiile regulamentului evenimentului, nu au răspuns invitației de a înscrie filmul ”X” în Gala Y 2017 și nu au transmis recurentei-pârâte copia filmului pe suport DVD, o atare participare nefiind obligatorie. În aceste condiții, rezultă că în cauză nu operează prezumția de consimțământ instituită prin prevederile citate (art. 76 din Codul civil), iar participarea la Gală era un tip de utilizare pentru care era necesar consimțământul expres al titularilor dreptului de autor ai operei cinematografice (potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996), legea specială în materie nereglementând niciun tip de utilizare obligatorie (precum este, de exemplu, cazul licențelor obligatorii reglementat prin art. 43 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție). Mai mult decât atât, intimații-reclamanți, cu 3 zile înainte de Gală, au transmis recurentei dezacordul expres de a înscrie filmul în competiție și de a fi supus jurizării în cadrul Y 2017 și, cu toate acestea, recurenta nu a dat curs acestei manifestări de voință a intimaților și nu a exclus filmul “X” de pe lista filmelor participante ori din mijloacele de promovare a evenimentului, chiar în condițiile în care nu s-a procedat, în cele din urmă, la vizionarea și evaluarea filmului de către juriul Galei. Întrucât recurenta-pârâtă nu a efectuat corecțiile necesare, în mod just intimații-reclamanți (regizor și producător) au susținut că publicului i-a fost indusă ideea că filmul a participat la concurs, dar nu a întrunit aprecierea juriului, context ce descrie utilizarea cu rea-credință a numelui regizorului, a titlului creației sale artistice și a denumirii producătorului și, drept urmare, întrunirea cerințelor art. 74 lit. h) din Codul civil, raportate la dispozițiile legale la care anterior s-a făcut referire. De asemenea, Înalta Curte consideră că în mod nefondat recurenta invocă în apărare dreptul publicului de informare, întrucât evenimentul în discuție nu era destinat unei astfel de simple informări, ci reprezenta o competiție a producțiilor de gen, competiție a cărei organizare este disciplinată de regulile înscrise în regulamentul propriu; pe de altă parte, în speța de față, este lipsită de orice relevanță conduita intimaților-reclamanți în gala corespunzătoare anului consecutiv (Y 2018). Având în vedere toate aceste considerate, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.