ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 160/2018

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 41 din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul prevederilor art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 17 din 1 martie 2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 251/A/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că, în susținerea cererii de revizuire formulată, revizuentul a invocat, în esență, că sunt aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Decizia nr. 160/2018 a Curții Constituționale, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate formulate de revizuent și de B. s-au fundamentat pe existența a trei decizii anterioare, având ca obiect tot art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, pronunțate în perioada 2015 - 2017, de respingere a excepției de neconstituționalitate a textului de lege indicat.

În opinia revizuentului, raportat la data săvârșirii faptei, iunie 2012, cele 3 decizii de respingere nu își găsesc aplicabilitatea întrucât nu puteau fi prevăzute. Prin urmare, unica decizie a Curții Constituționale care își producea efectele la data faptei era Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010 prin care a fost declarat ca fiind neconstituțional art. 60 alin. (6) - de fapt art. 57 alin. (6) introdus în Legea nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 59/2008, astfel că textul original incriminator a devenit inexistent datorită neconstituționalității extrinseci constatate de Curtea Constituțională. Prin urmare, deciziile ulterioare nu mai erau admisibile în condițiile în care textul legal incriminator fusese, în prealabil, declarat neconstituțional, astfel încât nici textele legale reincriminatoare nu sunt constituționale, deci nici deciziile ulterioare ale Curții nu îl privesc, întrucât respingerea excepțiilor de neconstituționalitate sunt ulterioare săvârșirii faptei. Revizuentul a mai susținut că acestea sunt împrejurări noi în raport cu data soluționării apelului, întrucât decizia Curții Constituționale a fost pronunțată în 2018, împrejurări care dovedesc nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de condamnare.

Curtea a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că revizuirea poate fi cerută atunci când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția în cauză; un membru al completului de judecată, procurorul, sau persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză; două mai multe hotărâri judecătorești nu se pot concilia.

Curtea a apreciat că, deși revizuentul a indicat în cererea de revizuire că invocă dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în realitate, acesta nu a invocat aspecte care să poată fi subsumate respectivului caz de revizuire. Construcția argumentativă din cuprinsul cererii de revizuire pornește de la împrejurarea că respingerea unor excepții de neconstituționalitate pe care le-ar fi invocat, de către Curtea Constituțională, s-ar fi fundamentat pe alte 3 decizii, de respingere a unor excepții similare, una din 2015, alte două din 2017, care nu puteau fi prevăzute la momentul comiterii faptei pentru care a fost condamnat, și întrucât această decizie de respingere a excepțiilor formulate de revizuent, ar fi fost pronunțată după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta reprezintă o împrejurare nouă în sensul art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care ar duce la o soluție contrară.

În opinia primei instanțe, dincolo de netemeinicia argumentului că deciziile de respingere ale unor excepții de neconstituționalitate nu ar fi putut fi prevăzute cu câțiva ani înainte, la momentul comiterii faptei, din moment ce aceste decizii presupun invocarea unor excepții, care, în sine, nu poate fi prevăzută, depinzând de voința părților din procesele pe rolul instanțelor, nu se poate considera că o altă decizie de respingere a unei excepții de neconstituționalitate, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ar putea avea semnificația unei împrejurări noi, cu atât mai puțin a unor fapte noi, de natură a putea fi considerate temei de revizuire în sensul articolului indicat ca temei în drept. Revizuirea este o cale de atac extraordinară de fapt, care are în vedere înlăturarea unor erori de judecată, în cauzele limitativ prevăzute de lege, iar art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. vizează descoperirea unor fapte sau împrejurări din realitatea obiectivă, necunoscute și neluate în discuție în cursul judecării cauzei în primă instanță sau în apel, nicidecum o decizie de respingere, de către Curtea Constituțională, a unei excepții de neconstituționalitate invocate chiar de cel care o invocă ulterior ca împrejurare nouă ce ar justifica revizuirea condamnării sale.

În aprecierea Curții, nici celelalte aspecte invocate de revizuent, în sensul că reincriminările ulterioare Deciziei Curții Constituționale nr. 109 din 9 februarie 2010 ar fi fost făcute cu încălcarea respectivei decizii nu pot reprezenta fapte sau împrejurări noi care să fundamenteze revizuirea, fiind în mod vădit aspecte care existau și puteau fi invocate și discutate la momentul judecării cauzei în primă instanță sau în apel.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, revizuentul A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță motivat de faptul că nu a soluționat ambele cereri de revizuire și nu a motivat sentința penală în raport de motivele expuse în ambele cereri de revizuire formulate.

Prin motivele de apel formulate în scris, revizuentul A. a criticat soluția sub aspectul că instanța de fond a soluționat numai una din cele două cereri de revizuire formulate de acesta, în condițiile în care motivarea sentinței penale nu se referă decât la petitul primei cereri de revizuire, respectiv cea prin care a fost invocată incidența deciziilor Curții Constituționale a României.

În acest sens, revizuentul A. a susținut că a formulat două cereri având ca obiect, fiecare în parte, revizuire, ambele cu privire la Sentința penală nr. 17 din 1 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași și rămasă definitivă la data de 30 iunie 2017 prin Decizia penală nr. 251/A/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cuprinsul motivelor de apel au fost reluate aspectele invocate în motivarea cererii de revizuire referitoare la incidența deciziilor Curții Constituționale, precum și cele cuprinse în cea de-a doua cerere de revizuire privind aspecte de fapt legate de complicitatea revizuentului A. la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată.

Cu privire la acest aspect, a susținut că, prin Decizia nr. 251/A din 30 iunie 2017 Înalta Curte a concluzionat în sensul că faptele au fost săvârșite cu intenție directă în timp ce în analiza elementelor constitutive s-a precizat că inculpatul a acceptat - deci nu a urmărit - producerea rezultatului socialmente periculos, ceea ce înseamnă că actele de complicitate au fost săvârșite cu intenție indirectă.

În opinia revizuentului A., acceptarea producerii rezultatului de către complice denotă o poziție pur pasivă, lipsită de intenție infracțională și este generatoare de dubiu în legătură cu natura actelor de complicitate în sensul dacă acestea prezintă sau dacă nu prezintă relevanță penală, fapt ce determină că afirmația potrivit căreia a acționat cu intenție directă în calitate de complice să fie infirmată chiar în cuprinsul motivării deciziei penale de către instanța supremă.

A apreciat că, atât timp cât se menționează în motivare că a acceptat producerea rezultatului, înseamnă că, în opinia Înaltei Curți, nu a urmărit, în mod activ, ci doar a acceptat eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos (starea de pericol), însă aceasta caracterizează intenția indirectă.

Revizuentul A. a mai susținut că actele de complicitate săvârșite cu intenție indirectă (eventuală) nu denotă sprijinul, înlesnirea sau ajutorul efectiv acordat autorului pentru atingerea rezultatului infracțional socialmente periculos.

A precizat că actele îndeplinite de orice membru al Comisiei de examinare nu prezintă relevanță penală (nici unul din cei 10 examinatori din Comisiile de examinare anterioare nu a fost condamnat) pentru că nu constituie o înlesnire sau un ajutor acordat în vederea atingerii rezultatului socialmente periculos.

Nu a existat nici un act de complicitate relativ la deciziile de numire în profesie a celor 2 avocați stagiari, decizii care au fost date și semnate doar de decanul Baroului Bacău paralel, după aproximativ o lună de zile de la examinare pentru C. și după 4 luni de zile de la examinare pentru B..

Sub aspectul laturii obiective, revizuentul A. a opinat că prevederea din Decizia penală nr. 251/A din 30 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia din Comisiile de examinare trebuiau să facă parte 2 examinatori nu este conformă cu realitatea, întrucât pentru celelalte persoane așa-zis vătămate, cu excepția lui C., nu s-a făcut dovada că a existat o pluralitate de examinatori în Comisiile constituite.

Având în vedere aceste împrejurări noi constând în inexistența, în fapt, a actelor de complicitate, revizuentul A. a apreciat că se dovedește netemeinicia sentinței penale și netemeinicia deciziei penale pronunțate în apel, în privința reținerii actelor de complicitate pentru care s-a pronunțat condamnarea sa.

A precizat că niciunul dintre motivele invocate în această a doua cerere de revizuire nu a fost examinat de instanță în motivarea hotărârii.

Analizând hotărârea pronunțată în raport de motivele invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că apelul este întemeiat, impunându-se admiterea căii ordinare de atac, desființarea în totalitate a sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază, prioritar, că analiza prezentei căi de atac se va limita la argumentele care vizează exclusiv soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a se cenzura, în concret, fondul cererilor formulate de revizuent, un atare examen urmând a se realiza de către instanța de fond, cu ocazia rejudecării.

Sub acest aspect Înalta Curte constată că revizuentul A. a învestit instanța de fond cu soluționarea a două cereri de revizuire, respectiv o primă cerere aflată la dosar, motivată, în fapt, pe incidența, în cauză, a deciziilor Curții Constituționale, ce a făcut obiectul analizei instanței, precum și o a doua cerere aflată la dosar, cu argumentarea faptică referitoare la complicitatea revizuentului A. la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată.

Examinând, în concret sentința apelată, prin prisma criticilor aduse de revizuent, dar și din oficiu, Înalta Curte constată lipsa în integralitate a analizei celei de a doua cereri de revizuire formulată de revizuentul A..

Astfel, Înalta Curte reține că, prin considerentele sentinței apelate, instanța de fond a expus argumente în susținerea soluției pronunțate exclusiv cu privire la cererea de revizuire prin care au fost invocate aspecte referitoare la incidența, în cauză, a deciziilor Curții Constituționale, fără a se face nici analiză concretă cu privire la cea de-a doua cerere de revizuire formulată de către condamnatul A. privind aspecte de fapt legate de complicitatea revizuentului A. la săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că se impune desființarea în totalitate a sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru ca revizuentul să beneficieze de toate drepturile și garanțiile unui proces echitabil, așa cum prevăd dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecății în fața aceleiași instanțe, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În caz contrar, Înalta Curte consideră că, în speță, privarea condamnatului de un al doilea grad de jurisdicție ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală. În același sens este și jurisprudența CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicție, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.

Nu în ultimul rând, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie, pe de o parte, o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părții, garantat, astfel cum s-a arătat, prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecății, în condiții de echitabilitate, în fața aceleiași instanțe, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, este necesară rejudecarea cauzei de către instanța de fond atunci când nu s-a pronunțat asupra unei cereri cu care a fost învestită, aspect ce nu poate fi suplinit, sub nicio formă, integral și direct în cel de-al doilea grad de jurisdicție.

În considerarea acestor exigențe, unicul remediu pentru a asigura o judecată efectivă a demersului inițiat de revizuentul A., în cele două grade de jurisdicție garantate de lege, este trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca prima instanță să examineze, în mod real și efectiv, ambele cereri formulate.

Față de cele arătate, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Înalta Curte va admite apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 41 din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va desființa sentința penală atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Iași.

În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 41 din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Desființează sentința penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Iași.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2020.

GGC - LM