ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 321/2020

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 177/F din data de 02 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de petentul A..

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Petentul A. a formulat o contestație la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., prin care a solicitat deducerea, din pedeapsa de 10 ani închisoare în executarea căreia se află, a perioadei detenției executate în statul Irak - închisoarea B., respectiv din data de 23.05.2005 până la data de 04.03.2011.

În susținerea cererii, petentul a depus documente emise de Departamentul Armatei - Oficiul Mareșalului General Provost - Centrul Național de Raportare privind deținuții referitor la durata detenției în B., tradus în limba română, hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii - Curtea Federală de Casație - nr. 193/direcția generală/2011, hotărârea Consiliului Judiciar Superior - Curtea Penală Centrală nr. 193/complet public/2011 nr. 609, traduse în limba română, Hotărârea Consiliului Judiciar Superior - Curtea Penală central nr. 377/c1/2011 și Sentința penală nr. 122 pronunțată la data de 24.04.2008 de către Curtea de Apel București, secția I penală.

Analizând actele dosarului, Curtea de Apel București a constatat că este nefondată contestația la executare.

S-a reținut că prin Sentința penală nr. 122/24.04.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin neapelare, petentul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 și art. 26 raportat la art. 32 alin. (1) și (2) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 alin. (1) și (3) lit. a) și d) din Legea nr. 508/2004, fiind încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 160/2008 la data de 27.08.2015, când a fost predat din Irak.

Petentul a arătat că, pentru aceleași fapte, instanțele din Republica Irak au pronunțat o soluție finală de achitare, la data de 03.03.2011, în cauza cu nr. x/C1/2011, pentru lipsa probelor, după ce, prin sentința pronunțată în primă instanță, se dispusese condamnarea sa la trei pedepse cu moartea prin spânzurare.

În perioada în care s-au desfășurat procedurile judiciare în Irak, respectiv între 23.05.2005 și 04.03.2011, petentul a fost arestat, solicitarea sa din cauza de față vizând deducerea acestei perioade din executarea pedepsei aplicate de Curtea de Apel București.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Curtea de Apel București a reținut că, prioritar, se impune analiza posibilității deducerii perioadei în care petentul s-a aflat arestat în Irak, aceasta fiind cauza de micșorare a pedepsei invocată de petent, iar aceasta se poate stabili doar prin recunoașterea sentinței pronunțate în Irak.

Reținând că petentul a solicitat anterior instanței anularea aceleiași sentințe penale (ce face obiect al contestației la executare), pe calea unei contestații în anulare, Curtea de Apel București a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 77 din data de 13.05.2016, prin care a fost respinsă cererea de recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii penale nr. 377 din 06.03.2011, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Republica Irak și a Hotărârii nr. 609/30.10.2011, pronunțată de Curtea Federală de Casație a Republicii Irak.

Curtea a reținut că toată procedura urmată de instanță la pronunțarea acestei hotărâri este câștigată instanțelor din România, astfel încât nu se impune reluarea sub nici un aspect a discuțiilor relative la imposibilitatea de recunoaștere a sentințelor din Irak.

Ca atare, Curtea de Apel București s-a rezumat să reamintească dispozițiile art. 1401 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, relativ la recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine și dispozițiile art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, conform cărora hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută și pusă în executare atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleași fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată și pentru alte fapte penale, instanța poate dispune recunoașterea parțială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții.

Reținând aceste texte, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite exigențele art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, dat fiind că prin sentința din România petentul a fost condamnat pentru fapte pentru care instanțele din Irak l-au achitat, nefiind incident așadar nici principiul ne bis în idem (care are în vedere condamnarea de două ori pentru aceeași faptă). Având în vedere că hotărârea judecătorească străină nu a fost dată și pentru alte fapte penale, instanța nu a putut dispune nici recunoașterea parțială a acesteia.

În consecință, reținând că hotărârea pronunțată în procesul în care petentul a fost arestat nu poate produce nici un efect în absența îndeplinirii condițiilor pentru recunoașterea sa, instanța a constatat că nu se poate dispune nici deducerea perioadei executate.

Împotriva Sentinței penale nr. 177/F din data de 02 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, a formulat contestație A..

În susținerea căii de atac, în esență, contestatorul A. a arătat că, în raport de întregul probatoriu existent la dosar, sunt îndeplinite condițiile pentru ca instanța să poată recunoaște parțial, pe cale incidentală, hotărârea penală nr. 377 din 06.03.2011, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Republica Irak și Hotărârea nr. 609/30.10.2011, pronunțată de Curtea Federală de Casație a Republicii Irak, urmând să deducă, din pedeapsa de 10 ani închisoare (în executarea căreia se află), perioada de detenție executată în statul Irak - închisoarea B., respectiv din data de 23.05.2005 până la data de 30.10.2011.

S-a precizat că nu se solicită, pe cale principală, recunoașterea hotărârii de achitare, ci deducerea duratei detenției executată de contestator în cele două țări, Irak și România, pentru aceeași faptă.

Contestatorul a arătat că a fost pus în libertate în data de 04 martie 2011, însă, în Irak, procurorul general avea dreptul să conteste hotărârea prin care se dispune punerea în libertate astfel că toată procedura a durat până în data de 30 octombrie 2011.

S-a considerat că perioada de detenție din Irak poate fi computată din pedeaspa aplicată în România, în baza convențiilor internaționale la care România și Irak au aderat. În acest sens, s-a învederat că există tratate de colaborare semnate de Irak cu Republica Socialistă România, invocându-se și Convenția de la Geneva din 1961, la care Irakul și România au aderat.

Contestatorul a făcut trimitere și la dispozițiile art. 72 din C. pen., precum și la art. 15 din Legea nr. 302/2004, care prevăd că se pot deduce și alte perioade executate (nu doar pedeapsa integrală), cum ar fi perioadele executate în străinătate în cadrul măsurilor preventive.

Din această perspectivă, s-a apreciat că există suportul juridic în legislația internă, dar și în reglementările internaționale și practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Bakrina contra Rusiei din 17 mai 2016) pentru a se recunoaște parțial hotărârea.

În cursul cercetării judecătorești în calea de atac a contestației, prin încheierea din data de 09 ianuarie 2018, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 1401 alin. (2) și (21) din aceeași lege, Înalta Curte apreciind, totodată, că se impune amânarea cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției.

Prin încheierea din data de 15 ianuarie 2019, a fost încuviințată cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public și s-a dispus efectuarea unei comisii rogatorii internaționale cu autoritățile judiciare din Irak pentru obținerea unor informații privind durata detenției contestatorului A. în cauzele soluționate prin Hotărârea nr. 193/2011 (T 609) din data de 30.10.2011 pronunțată de Curtea Federală de Casație din Republica Irak și Hotărârea nr. 377/j1/2011 din 03.03.2011 pronunțată de Tribunalul Penal Central din Bagdad/Al-Karkh, precum și copii certificate ale documentelor care atestă durata detenției, având în vedere că, din conținutul celor două hotărâri menționate anterior, rezultă doar dispozițiile de punere în libertate a numitului A. la două date diferite, respectiv la 03.03.2011 și la 30.10.2011.

În acest sens, s-au efectuat demersuri repetate, prin intermediul Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară, în vederea obținerii informațiilor solicitate prin cererea de asistență judiciară internațională în materie penală emisă în atenția autorităților din Republica Irak.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 52/04 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 339/27.04.2020, s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate. În aceste condiții, la termenul din data de 26 mai 2020, Înalta Curte, după deliberare, a constatat că nu mai este necesar să se revină cu adresă către Ambasada României din Irak referitor la cererea de asistență judiciară internațională, fiind suficiente datele existente la dosar pentru justa soluționare a cauzei.

Analizând hotărârea contestată, în raport de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se menționa că, ulterior învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prezenta cale de atac, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală a fost republicată, cu renumerotarea textelor, dispozițiile legale pe care s-a întemeiat instanța de fond regăsindu-se, într-o redactare identică, în art. 142 alin. (2) lit. d) și, respectiv, art. 147 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Similar Curții de Apel București, Înalta Curte constată că deducerea perioadei de detenție executată de către petentul condamnat A. în statul Irak - închisoarea B., respectiv din data de 23.05.2005 până la data de 30.10.2011 este posibilă numai în condițiile recunoașterii, pe cale incidentală, a hotărârii penale nr. 377 din 06.03.2011, a Curții Penale Centrale din Republica Irak și a Hotărârii nr. 609/30.10.2011, pronunțată de Curtea Federală de Casație a Republicii Irak.

În cauză, există însă un impediment legal care nu permite recunoașterea acestor hotărâri judecătorești, fiind incident motivul obligatoriu de refuz prevăzut de art. 142 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004.

În acest sens, Înalta Curte reține că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează prin Titlul V recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe (stat terț - statul care nu este membru al Uniunii Europene, conform art. 136 alin. (2) lit. d), iar în Capitolul III, la art. 147, procedura de recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei.

Astfel, potrivit art. 147 din Legea nr. 302/2004, "(2) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare.

(3) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenție pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv.

(4) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoașterea hotărârii judecătorești străine, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispozițiile art. 137 alin. (1), art. 138, 141 și ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător".

Înalta Curte reține că între România și Republica Irak nu există un tratat de cooperare în această materie (astfel cum susține apărarea), cererea de asistență judiciară internațională fiind formulată în cauză în temeiul art. 6 din Legea nr. 302/2004, în virtutea curtoaziei internaționale, cu asigurarea reciprocității, [împrejurarea reținută de către Ministerul Justiției în cadrul examenului de regularitate efectuat în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 - Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția I penală]. De asemenea, Înalta Curte constată că recunoașterea hotărârilor ar contribui la îmbunătățirea situației condamnatului A., întrucât ar permite deducerea prevenției executată în Republica Irak.

Pe de altă parte, se reține că, potrivit legii, pentru recunoașterea hotărârii pronunțate de către un stat terț este necesar a fi îndeplinite condițiile la care face trimitere teza finală a art. 147 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, care sunt aceleași condiții ca pentru recunoașterea unei hotărâri pronunțată de către un stat membru (potrivit art. 136 alin. (1), dispozițiile cap. III al titlului V se aplică și în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene). În acest context se impune a fi subliniat faptul că, deși în Uniunea Europeană, funcționează principiul recunoașterii reciproce, întemeiat pe încrederea reciprocă între statele membre, recunoașterea nu este un proces automat, ci este supusă unor condiții, stabilite de către statele membre la nivel intern, cu respectarea normelor juridice europene adoptate în baza acestui principiu. Și în cadrul Uniunii Europene recunoașterea hotărârilor și actelor judiciare este un act supus suveranității statelor care, în limitele dreptului european, au dreptul de a refuza executarea pe teritoriul lor a unor hotărâri judecătorești. Chiar instrumentele de cooperare judiciară la nivelul Uniunii Europene prevăd posibilitatea unui refuz, în cazul în care statul de executare constată neîndeplinirea unor condiții. Între aceste motive de refuz se află și cel care decurge din principiul fundamental ne bis în idem, care, la nivel intern, își găsește reglementarea în art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, "(2) Hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută și pusă în executare atunci când: (...) d) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleași fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată și pentru alte fapte penale, instanța poate dispune recunoașterea parțială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții; (...)".

Așa cum s-a arătat, acest motiv obligatoriu de nerecunoaștere este o aplicare a principiului ne bis în idem, astfel încât să nu existe în ordinea juridică internă două hotărâri penale definitive pronunțate împotriva aceleiași persoane pentru aceeași faptă.

Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 122/24.04.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin neapelare, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 și art. 26 raportat la art. 32 alin. (1) și (2) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 alin. (1) și (3) lit. a) și d) din Legea nr. 508/2004, în esență, în sarcina acestuia reținându-se că, în baza unei înțelegeri prealabile cu gruparea teroristă condusă de C. i-a lipsit de libertate, prin răpire, pe jurnaliștii români D., E. și F., pe o durată de 55 zile, în perioada 28.03.2005-22.05.2005, în vederea obținerii unui folos material sau altui avantaj și pe care gruparea teroristă irakiană a transformat-o într-o acțiune teroristă având ca scop realizarea unui obiectiv de natură politică (retragerea contingentului militar românesc din Iraq).

După rămânerea definitivă a Sentinței penale nr. 122/24.04.2008 a Curții de Apel București, secția I penală, pentru exact aceleași fapte (răpirea, la data de 28.03.2005 în zona Aljamaah din Bagdad, a trei jurnaliști români D., E. și F.), prin hotărârea penală nr. 377 din 06.03.2011, a Curții Penale Centrale din Republica Irak definitivă prin Hotărârea nr. 609/30.10.2011, a Curții Federale de Casație a Republicii Irak, s-a dispus achitarea inculpatului A. și a celorlalte persoane trimise în judecată (anularea acuzației întrucât "probele obținute împotriva lor nu sunt suficiente").

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că hotărârile penale nr. 377 din 06.03.2011, a Curții Penale Centrale din Republica Irak și nr. 609/30.10.2011, a Curții Federale de Casație a Republicii Irak nu pot fi recunoscute, în condițiile în care, pentru aceleași fapte petentul A. a fost condamnat definitiv în România, fiind incidente dispozițiile art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, din actele dosarului rezultă că hotărârea străină de achitare a intervenit după ce autoritățile irakiene aveau deplină cunoștință de demersurile autorităților române, efectuate încă din 2005 și continuate după rămânerea definitivă a soluției de condamnare, pentru obținerea extrădării persoanei în cauză. Mai mult, chiar în cuprinsul Hotărârii nr. 377 din 06.03.2011, a Curții Penale Centrale din Republica Irak se face referire la declarațiile date de victimele D., E. și F. cu ocazia audierii acestora de către Curtea de Apel București. Se constată, așadar, că instanțele irakiene au încălcat principiul ne bis în idem, astfel că recunoașterea unor hotărâri care s-au pronunțat cu încălcarea principiului ne bis în idem este contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului român, fiind incident și motivul obligatoriu de nerecunoaștere prevăzut de dispozițiile art. 142 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004 ("recunoașterea și executarea pe teritoriul României a hotărârii judecătorești străine ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului român").

În fine, Înalta Curte constată că nu este posibilă, potrivit legii, o recunoaștere parțială a celor două hotărâri, respectiv numai în ceea ce privește constatarea duratei detenției preventive. Recunoașterea parțială vizează situațiile în care hotărârea a fost pronunțată și pentru alte fapte (ceea ce nu este cazul în speță) și nu recunoașterea, astfel cum se solicită de apărare, doar a unei dispoziții din hotărâre, respectiv cea care se referă la detenția preventivă. De altfel, în cauză hotărârile nici nu conțin date în ceea ce privește durata detenției, ci doar dispoziția de punere în libertate, deducerea acesteia, în ipoteza în care recunoașterea ar fi fost legal posibilă, fiind un efect al recunoașterii hotărârilor.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., urmează să respingă, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A..

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 177/F din data de 02 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 iunie 2020.

GGC - GV