ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 23 februarie 2017, reclamanta S.C A. S.R.L a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C B. S.R.L., să fie emisă o ordonanță de plată prin care să se dispună obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume: echivalentul în RON al sumei de 224.624 euro, reprezentând obligație de plată stabilită la fila x alin. (5) din contractul preluare de debit, secțiunea preambul; echivalentul în RON al sumei de 6.351 euro, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului, calculată conform art. 1535 C. proc. civ. și art. 4 din O.U.G. nr. 13/2011; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 277 din 12 aprilie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată de debitoare și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub același număr la data de 22.05.2017.

La data de 26.06.2017, reclamanta a depus o modificare/completare a cererii prin care a arătat că își întemeiază pretențiile din cererea principală pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1.166, art. 1.469 C. civ.

Reclamanta a mai solicitat în contradictoriu cu aceeași pârâtă să se dispună și în sensul următor: să se constate existența consimțământului viciat, respectiv că reclamanta a fost indusă în eroare esențială la semnarea actului adițional nr. x autentificat sub nr. x/09.12.2015 la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.04.2015 a actului adițional nr. x autentificat sub nr. x/09.12.2015 la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.04.2015 și a actului adițional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare din 28.04.2015; anularea actelor adiționale indicate anterior.

Prin sentința civilă nr. 1400/C din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.768,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1619/AP din 29 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1400/C din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă în dosarul nr. x/2017. A fost obligată apelanta la plata către intimata S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 3.324,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

În opinia recurentei, instanța de apel a analizat în mod greșit probatoriul din dosar, respectiv nu a avut în vedere că părțile inițial au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, care s-a modificat doar ca urmare a prezentării controlului fiscal desfășurat la pârâtă, iar prin prezenta acțiune s-a urmărit revenirea de la transfer de active la contractul de vânzare-cumpărare vizat inițial.

Astfel cum susține recurenta, instanța de apel s-a rezumat a analiza doar o parte din actele și probele din dosar, respectiv, doar cele prezentate în fața sa, nu probatoriul administrat în primă instanță.

Organul decizional al reclamantei este acționariatul societății, care desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legale din Austria, unde nu există două interpretări diametral opuse din partea aceleiași instituții pentru aceeași operațiune economică, și a fost de acord cu semnarea actului pentru intrarea în legalitate impusă de controlul fiscal desfășurat la pârâtă.

Recurenta arată, de asemenea, că instanța de fond, în mod greșit, a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 1.207 C. civ., respectiv că nu a existat o eroare la semnarea actelor adiționale.

Nulitatea actelor adiționale este atrasă pentru neîndeplinirea condițiilor esențiale pentru validitatea contractului (art. 1179 din C. civ.) pe de o parte, de viciul de consimțământ și, pe de altă parte, de cauza ilicită a actelor adiționale semnate cu privire la stornarea T.V.A.-ului.

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., respectiv nu și-a exercitat rolul activ și a fost încălcat principiului privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Astfel, instanța de apel avea obligația de a proceda la analiza cauzei nu doar sub prisma art. 1207 C. civ., ci să coroboreze acest temei legal și cu altele din C. civ., precum cu Legea nr. 571/2004, dacă era necesar.

Semnarea actelor adiționale la contractele autentificate sub nr. x, y/29.04.2015 și a actului adițional la contactul din 28.04.2015 s-a realizat, așa cum se prevede în cuprinsul acestora, pentru respectarea dispozițiilor inspecției fiscale efectuate de către A.N.A.F. în vederea compensării convenite de părți, în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/25.06.2015.

În urma controlului fiscal realizat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, finalizat prin decizia și raportul de inspecție fiscală nr. x/23.11.2016, s-a arătat că opinia Administrației Finanțelor Publice Brașov din raportul de inspecție fiscală nr. 25.06.2015 a fost una greșită. Modificarea contractelor autentificare sub nr. x și nr. y/29.04.2015, cu privire la obligația de constituire a T.V.A., respectiv aprecierea că în fapt potrivit art. 128 din Legea nr. 571/2004 a fost doar un transfer de active, pentru care nu se aplică T.V.A., fiind una ilicită, cu încălcarea prevederilor legale.

Prin acțiune nu s-a urmărit verificarea legalității controalelor fiscale.

Recurenta susține că instanța de fond, deși a recunoscut că nu are competența privind constatările organelor fiscale și, implicit, expertiză în astfel de situații, a respins în mod netemeinic probele solicitate de reclamantă cu privire la interpretarea prevederilor art. 128 din Legea nr. 571/2004, pentru a se stabili dacă la baza încheierii actelor adiționale există o cauză licită sau dimpotrivă una ilicită.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a reținut că prin actele adiționale nu se face referire la anularea convenției sau a vreunei clauze din convenția de preluare de datorie, dar în mod netemeinic nu a îndepărtat concluziile primei instanțe că s-a modificat raportul contractual din această convenție.

În prezenta cauză, potrivit recurentei, renunțarea la aplicarea și încasarea T.V.A. s-a stabilit în actele adiționale la contractele subsecvente - accesorii convenției principale semnate de către părți în 09.12.2015, iar în cuprinsul acestor acte adiționale nu se face nici o referire la modificarea convenției de preluare de datorie.

Recurenta invocă, de asemenea, că instanța de apel în mod greșit a interpretat că un act poate fi considerat modificat de un act adițional care face referire la un alt tip de act, respectiv, prin actele adiționale la contractele de vânzare-cumpărare, prin care s-au recalificat operațiunile economice și efectele fiscale ale acestora, se modifică inclusiv o convenție.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Recurenta a depus punct de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În speță, Înalta Curte constată că argumentele expuse la pct. I, II, IV, VII ale cererii de recurs vizează exclusiv situația de fapt, fiind, așadar, aspecte de netemeinicie, ce excedează controlului de nelegalitate ce se efectuează în recurs. Totodată, criticile care sunt expuse la pct. III, V, VI din cererea de recurs reprezintă o reluare identică a motivelor de apel.

Se tinde, așadar, pe de o parte, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Pe de altă parte, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Așadar, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1619/AP din 29 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1619/AP din 29 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.