ÎCCJ, decizie (scj.ro #178573)

Acțiune în pretenții. Contract de asociere în participație încheiat prin corespondență (între absenți). Condiții de validitate în raport cu dispozițiile art. 1950 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Despre obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de societate. Asocierea în participație

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de asociere în participație

forma scrisă

principiul consensualismului

C. civ., art. 1178, art. 1186 alin. (2), art. 1187, art. 1196 alin. (1), art. 1950

C. proc. civ., art. 272, art. 483 alin. (3)

Potrivit dispozițiilor art. 1178 C. civ., contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Contractul de asociere în participație este un contract consensual, iar forma scrisă a acestuia reprezintă, conform dispozițiilor art. 1950 C. civ., o cerință necesară pentru dovedirea lui, iar nu o condiție de validitate specială, în absența căreia contractul de asociere în participație nu s-ar putea încheia în mod valabil.

Astfel, în cazul în care contractul de asociere în participație s-a încheiat prin corespondență (între absenți), prin emiterea ofertei de a contracta în formă scrisă urmată de acceptarea acesteia fără rezerve, dedusă din executarea contractului, în modalitatea pe care o instituie dispozițiile art. 1186 alin. (2) C. civ., încheierea contractului este neîndoielnică.

Așadar, cum legea nu pretinde nicio cerință de formă pentru validitatea contractului de asociere în participație, rezultă că, pentru situația în care convenția este încheiată prin corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei nu trebuie să îndeplinească o anumită cerință de formă pentru valabilitatea contractului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1204 din 18 mai 2021

Prin cererea formulată la data de 03.11.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/62/2017 și precizată la data de 02.05.2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata pierderilor suferite, în cuantum de 936.265,59 lei, în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participație încheiat de părți în data de 12.04.2016, la plata dobânzii penalizatoare aferentă sumei pretinse, potrivit art. 4 din Legea nr. 72/2013, calculată de la data depunerii acțiunii până la încasarea efectivă a debitului restant; actualizarea tuturor sumelor pretinse de reclamantă cu indicele de inflație; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ. și art. 1949 - 1945 C. civ.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 290.500 USD, reprezentând viramente bancare efectuate în contul reclamantei în datele de 14.04.2016 și 03.06.2016, respectiv suma de 880.000 lei (la cursul BNR de conversie 3,9727 lei/USD) și suma de 279.810 lei (la cursul BNR de conversie 4,0559 lei/USD); cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 198/C din 22 februarie 2019, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., precum și cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinței civile nr. 198/C din 22 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă A. S.R.L. și de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 198/C din 22 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate cu privire la soluția dată asupra propriului apel și, judecând în fond, să fie admisă acțiunea, în sensul obligării pârâtei B. S.R.L. la suportarea pierderilor suferite, în cuantum de 936.265,59 lei, în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participație încheiat de părți în data de 12.04.2016, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a motivat că soluția pronunțată de instanță de apel este nelegală, considerentele hotărârii fiind rezultatul inserării unor texte de lege și a unor definiții ale termenilor puși în discuție, fără însă ca instanța să ofere părților garanțiile procedurale că, dincolo de orice dubiu, soluția dispusă este justă din punct de vedere al textelor legale aplicabile.

Consideră că, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă în susținerea cererii, precum și de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la soluționarea litigiului, a concluziilor prezentate, raportat și la mijloacele de probă, au fost nesocotite dispozițiile legale și a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Cu privire la nelegalitatea hotărârilor pronunțate atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel, apreciază că soluțiile se întemeiază pe considerente preluate din apărările formulate de către intimata-pârâtă, fără a analiza în concret situația dedusă judecății.

Recurenta-reclamantă consideră că soluția este criticabilă, întrucât, deși s-a constatat încheierea valabilă a contractului de asociere în participațiune, prin efectuarea de plăți în cuantum de 880.000 lei și de 279.810 lei, ambele plăți fiind făcute cu mențiunea „plata conform contract asociere în participațiune”, nu s-au reținut concluziile raportului de expertiză în sensul că aceste sume reprezintă doar 27,16% din totalul procentului de 49% aferent obligației de aportare conform contractului de asociere în participațiune.

Recurenta apreciază că B. S.R.L. trebuia, în calitate de asociat secund, să participe atât la beneficii, dar mai ales la pierderile suferite, în considerarea art. 1270 C. civ. și a prevederilor art. 6.3 din contract.

Prin urmare, contractul de asociere în participație, fiind valabil încheiat, are putere de lege între părțile contractante, astfel că prevederile acestuia sunt cele care trebuie să guverneze soluționarea acestui litigiu. Precizează recurenta că trebuie făcută distincția cu privire la încheierea contractului și proba încheierii contractului, iar corespondența dintre părți și plățile făcute demonstrează acceptarea contractului, existența acordului de voință al părților, respectiv existența contractului sub formă de

negotium,

și nu

instrumentum.

Menționează dispozițiile art. 1.186 alin. (2) C. civ., conform cărora: „contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-1 înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”. Se arată că, în condițiile în care părțile au executat obligațiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, rezultă că voința acestora a fost de a se asocia, cu toate efectele care decurg din această situație.

Astfel, arată că probele existente au demonstrat că B. S.R.L. a executat doar în parte obligațiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, ceea ce înseamnă că a avut loc o acceptare tacită a contractului, acesta producând efecte față de ambele părți.

În aceste condiții, consideră că partea adversă nu se poate prevala de faptul că acest contract nu este semnat și nu îi poate incumba nicio obligație, cu atât mai mult cu cât aceasta nu oferă nicio explicație pentru sumele plătite în mai multe tranșe, cu mențiunea „plata conform contract de asociere în participațiune” și nici cu privire la corespondența dintre părți.

Mai mult, arată că, în cererea de deschidere a procedurii insolvenței, partea adversă a susținut că a încheiat un contract de asociere în participațiune cu recurenta, precum și faptul că la dosar există un email din data de 12.04.2016, în care se detaliază plățile ce urmează a se realiza pentru contractul de asociere, iar, în 14.04.2016, intimata-pârâtă a virat suma de 880.000 lei, aceasta fiind dovada clară a faptului că B. a urmărit să execute contractul.

De asemenea, din corespondența depusă la dosar, rezultă că intimata-pârâtă a arătat că s-a încheiat contractul dintre părți, deci a cunoscut activitatea ce urma să se desfășoare și costurile acesteia.

Invocă principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 alin. 1 C. civ. și obligația de bună-credință în executarea contractului, prevăzută de art. 1170 C. civ.

Astfel, contrar reținerilor instanței referitoare la lipsa acordului intimatei-pârâte cu privire la cheltuielile efectuate de recurentă în baza asocierii, susține că la dosar există dovezi în ceea ce privește comunicarea din interiorul asocierii, chestiuni care sunt demonstrate de înseși probele administrate de intimata-reclamantă reconvențională, respectiv întrebările la interogatoriu, dar și constatările consemnate de expertul cauzei.

Ceea ce este important, susține recurenta, este conținutul raportului de expertiză, care detaliază modul în care a funcționat asocierea, chestiuni necontestate de partea adversă.

Solicită instanței să aibă în vedere și dispozițiile art. 277 alin. 2 C. proc. civ., conform cărora: „înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic”.

În continuare, recurenta-reclamantă prezintă situația de fapt din care rezultă încheierea contractului de asociere în participație în data de 14.04.2016, dată la care s-a efectuat prima plată, dar și faptul că încetarea contractului de închiriere a avionului X cu compania C. a determinat și încetarea contractului de asociere în participație încheiat între părțile litigante.

Astfel, având în vedere că existența și valabilitatea contractului de asociere a încetat în data de 05.04.2017, data încetării contractului de închiriere cu compania C., recurenta susține că sunt aplicabile prevederile Capitolului VIII, denumit încetarea contractului, care statuează la punctul 8.3 lit. a) că, în caz de încetare a asociațiunii în participațiune, rezultatele lichidării se vor repartiza pe coasociați proporțional cu cota de participare a fiecăruia la beneficii și pierderi.

Pe perioada derulării contractului au avut loc colaborări cu mai multe societăți, obținându-se venituri de 5.405.081,98 lei, iar cheltuielile au fost în sumă de 9.682.787,28 lei, rezultând astfel un deficit de 4.277.705,30 lei, astfel că pierderea repartizată și transmisă către B. S.R.L. a fost de 2.096.075,59 lei.

Potrivit prevederilor art. 1949 C. civ., „contractul de asociere în participație este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operațiuni pe care le întreprinde”.

Intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de asociat secund, cu un procent de 49% participare la beneficii și pierderi, în urma plăților efectuate, a rămas obligată la plata diferenței restante în cuantum de 936.265,59 lei.

Potrivit Capitolului IV - Aporturile Părților, pct. 1.2., asociatul secund, în speță, pârâta, va participa la realizarea obiectivelor economice ale asociației prin asigurarea capitalului de lucru necesar desfășurării de către asociatul prim a activității stipulate, sens în care va pune la dispoziția asociatului prim și va achita un procent de 49% din plata chiriei lunare stabilite prin contractul de închiriere și din toate cheltuielile aferente utilizării avionului X, inclusiv garanția constituită cu titlul de „security deposit”.

De asemenea, conform prevederilor din Capitolul VI - Repartizarea beneficiilor și pierderilor, părțile s-au obligat să răspundă proporțional cu cota de participare a fiecărui asociat atât la beneficii, cât și la pierderile suferite, astfel că pârâta B. S.R.L. răspunde cu un procent de 49% pentru pierderile suferite în urma asocierii în participație.

În acest sens, recurenta-reclamantă menționează deconturile pentru operațiuni în participare, atribuite pârâtei B. S.R.L., care atestă existența creanței, în detaliu, astfel cum acestea au fost evidențiate în tabelele prezentate (decontul pentru operațiuni în participație nr. 1/2017 și decontul pentru operațiuni în participație nr. 2/2016).

Apreciază că reținerile instanței de fond sunt eronate și nu fac decât să prejudicieze recurenta, căci instanța a constatat că nu are posibilitatea de a verifica dacă sumele înscrise în deconturile pe ani, atașate cererii de chemare în judecată și documentele de plată verificate de expertul judiciar numit în cauză, se referă la prezenta asociere sau privesc și alte activități comerciale ale recurentei.

Consideră că aceste rețineri sunt departe de adevăr, recurenta susținând că întocmește calcule și deconturi individuale, astfel cum se poate observa din înscrisurile existente la dosarul cauzei, iar societatea pârâtă nu a făcut obiecțiuni cu privire la modul de gestionare a sumelor de repartizat și nici cu privire la modul în care au fost întocmite deconturile, necontestând până la momentul declanșării litigiului între părți sumele sau modul de calcul al acestora. Cheltuielile efectuate au depășit cu mult veniturile obținute, așa cum rezultă din cuprinsul documentelor anexate cererii introductive și din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care consideră că, în temeiul contractului de asociere în participație încheiat în data de 12.04.2016, pârâta B. S.R.L. este obligată la achitarea sumei de bani rămasă restantă.

Totodată, susține că instanța, în mod greșit, a apreciat că societății pârâte nu i-a fost adus la cunoștință debitul datorat ca urmare a pierderilor suferite, anterior declanșării litigiului, deoarece din înscrisurile depuse în probațiune, rezultă că intimata pârâtă a fost notificată în acest sens, însă nu s-a conformat notificării comunicate de către recurentă, astfel că sunt îndeplinite dispozițiile cuprinse în cadrul Capitolului XI - Litigii, rezolvarea neînțelegerii pe cale amiabilă nefiind posibilă.

Pornind de la faptul că asocierea în participație trebuie abordată exclusiv din perspectiva unui contract, recurenta invocă decizia nr. 1851 din 26 martie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială.

Astfel, în raport de soluția pronunțată în cauză, în ceea ce privește asocierea părților, rezultă că operează strict regula solidarității active a asociaților, respectiv modalitatea de împărțire a beneficiilor, fiind ignorată regula solidarității pasive, cu toate că părțile au stipulat în mod expres modalitatea în care se vor suporta pierderile, având cunoștință încă de la momentul încheierii acordului dintre acestea care va fi procentul atât cu privire la beneficii, cât și cu privire la pierderi, pe care îl suportă fiecare în parte. Or, o astfel de interpretare se plasează în zona clauzelor leonine ce sunt sancționate cu nulitatea.

Totodată, solicită instanței de recurs să observe că societatea pârâtă nu s-a opus nicicând modalităților de calcul efectuate de către recurentă, având posibilitatea de a le consulta și de a-și expune opinia cu privire la acestea, în orice moment.

Totodată, recurenta-reclamantă și-a exprimat dezacordul ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

La 19 august 2019, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării A. S.R.L. la plata către B. S.R.L. a sumei de 290.500 USD la cursul BNR de conversie USD/RON din ziua plății.

Totodată, a solicitat obligarea A. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 290.500 USD, potrivit art. 4 din Legea 72/2013, calculată de la data înregistrării acțiunii până la încasarea efectivă a debitului restant și actualizarea tuturor sumelor pretinse de B. S.R.L. cu indicele de inflație, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă susține că sentința civilă nr. 198/C/22.02.2019 și decizia civilă nr. 813/2019/12.06.2019 au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprind motive contradictorii și/sau străine de natura cauzei.

Astfel, deși instanțele au reținut că nu a semnat contractul din data de 12.04.2016, totuși, au apreciat greșit, contrar dispozițiilor art. 1950 C. civ. că încheierea contractului s-a realizat printr-o acceptare implicită a ofertei de a contracta.

Conform art. 1950 C. civ., acest tip de contract se probează numai prin înscris, forma fiind cerută

ad validitatem,

atât pentru atenționarea părților asupra importanței actului, asigurării libertății și certitudinii consimțământului, cât și pentru exercitarea unui control cu privire la aceste acte.

Recurenta consideră că această formă

ad validitatem

reprezintă un element esențial al actului juridic civil, fiind incompatibilă cu manifestarea de voință tacită, deci presupune manifestarea expresă de voință și este exclusivă.

Susține că acceptarea contractului de asociere în forma depusă de reclamant nu poate fi prezumată, neexistând acceptul B. SRL cu privire la modul de repartizare a beneficiilor și pierderilor sau a conducerii/administrării asociației.

Recurenta a învederat și faptul că avansarea respectivelor sume de bani nu a însemnat că a acceptat condițiile contractuale. Așa cum rezultă din corespondența dintre părți, mai ales din emailul transmis de A. S.R.L. în data de 14.04.2016, plata se realiza indiferent de situație, adică chiar dacă părțile nu ajungeau la un acord.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a coroborat, în mod greșit, dispozițiile art. 1187 și ale art. 1196 C. civ. cu art. 272 C. proc. civ., considerând că „pentru înscrierea contractului este suficientă acceptarea ofertei de a contracta, în scris, semnată și a unui act care constituie acceptare”.

Consideră că instanța de apel a omis a ține cont de întreg conținutul art. 272 C. proc. civ., potrivit căruia înscrisul sub semnătură privată „nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege”, respectiv că potrivit art. 1187 C. civ., „oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege (în speță forma scrisă) pentru încheierea valabilă a contractului”.

Reiterează prevederile art. 1950 C. civ. pentru a susține că această normă are caracter special și este de strictă interpretare, în sensul că o eventuală asociere în participație trebuia consemnată într-un contract, semnat de ambele părți contractante și nu doar de reclamant.

Totodată, în condițiile în care nu există o ofertă de a contracta adresată de A. SRL către B. SRL, nu se poate discuta sau aprecia că a fost acceptată o ofertă în acest sens.

Susține că nu poate fi prezumată acceptarea ofertei de asociere în participație doar pe seama detaliilor la plățile efectuate prin virament bancar, respectiv „contravaloare plată conform contract...”, așa cum reține instanța de apel.

Arată că, în eventualitatea unei asocieri în participație, sumele avansate de asociatul secund trebuie să reprezinte

aport la asociere,

și nicidecum contravaloare sau plată. Fiind efectuată o plată, sumele achitate se impun a fi restituite în cazul în care nu se predă bunul sau nu este prestat serviciul achiziționat.

Avându-se în vedere mențiunea expresă a reprezentanților reclamantei potrivit căreia

„plata o realizăm indiferent de situație”,

adică avansarea sumelor urma a se face chiar dacă nu se ajungea la un acord cu privire la clauzele contractuale, recurenta-pârâtă susține că nu rezultă, în mod neîndoielnic, că părțile s-au pus de acord asupra procentului de participare la beneficii sau pierderi (de 51% și de 49%) și asupra modului de conducere și de administrare a asociațiunii, propus de A. SRL, respectiv asupra tuturor clauzelor contractuale.

Pe cale de consecință, pe seama viramentelor efectuate de B. S.R.L. în contul A. S.R.L. nu se poate prezuma, fără echivoc, acceptarea unei eventuale oferte de asociere în participațiune, așa cum, în mod greșit, au apreciat instanțele de fond și apel.

De altfel, pe seama probatoriului administrat, arătă că nici măcar reclamanta A. S.R.L. nu a considerat că există un contract de asociere în participație între părți, în condițiile în care „asociatul prim” nu și-a îndeplinit nici măcar parțial obligațiile asumate prin proiectul de contract pe care își întemeiază propriile pretenții în prezenta cauză.

Cu privire la cererea reconvențională formulată, pe seama probatoriului administrat și a extraselor de cont depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că sumele achitate nu reprezintă o plată datorată, iar primirea lor de către reclamantă constituie o îmbogățire fără just temei a acesteia, în condițiile în care părțile nu au agreat în mod expres clauzele contractului de asociere în participație, recurenta-pârâtă solicită obligarea A. SRL la plata către B. SRL a sumei de 290.500 USD la cursul BNR de conversie USD/RON din ziua plății.

În susținerea pretențiilor formulate, învederează și faptul că plata sumei de 290.500 USD, reprezentând viramente bancare efectuate în contul reclamantei în datele de 14.04.2016 și de 03.06.2016, respectiv suma de 880.000 lei (la cursul BNR de conversie 3,9727lei/USD) și suma de 279.810 lei (la cursul BNR de conversie 4,05591ei/USD), este confirmată și prin raportul de expertiză dispus în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, solicită obligarea A. S.R.L. la plata sumei de 290.500 USD și achitarea dobânzii legale penalizatoare aferente sumei pretinse, potrivit art. 4 din Legea 72/2013, calculată de la data depunerii acțiunii până la încasarea efectivă a debitului restant și actualizarea tuturor sumelor pretinse de B. SRL cu indicele de inflație.

Prin înscrisul depus la fila 35, recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

La 3 octombrie 2019, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal,

excepția nulității recursului declarat de B. S.R.L.,

iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

În cuprinsul răspunsului la întâmpinare, a invocat și dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Astfel, arată că prin sentința civilă nr. 198/C din 22 februarie 2019 a Tribunalului Brașov s-a reținut că pârâta nu a semnat contractul din data de 12.04.2016, astfel că, în speță, nu poate fi identificată o competență teritorială alternativă în temeiul art. 113 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de A. S.R.L, a invocat, în principal, excepția tardivității formulării recursului

,

iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de admitere în principiu a recursului din 24 noiembrie 2020, s-au respins excepțiile nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, tardivității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă prin răspunsul la întâmpinare.

S-au admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat, sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1950 C. civ., derivată din aprecierea că forma scrisă a contractului de asociere în participație este o cerință pentru probarea contractului. Recurenta-pârâtă consideră că forma scrisă a contractului de asociere în participație este o condiție de validitate instituită prin dispozițiile art. 1950 C. civ., care reprezintă norma cu caracter special, de strictă interpretare în sensul că încheierea contractului de asociere în participație nu poate fi prezumată pe seama unor demersuri colaterale sau prin coroborare cu prevederile art. 1187 și ale art. 1196 C. civ.

Instanța de recurs reține că potrivit art. 1950 C. civ., „

Contractul se probează numai prin înscris”.

Interpretarea literală și logico-juridică a prevederilor legale mai sus redate denotă că forma scrisă a contractului de asociere în participație reprezintă o cerință necesară pentru dovedirea contractului, iar nu o condiție de validitate specială, în absența căreia contractul de asociere în participație nu s-ar putea încheia în mod valabil, așa cum greșit afirmă recurenta-pârâtă. Conținutul normativ al prevederilor art. 1950 C. civ. pune în evidență necesitatea încheierii contractului de asociere în participație în formă scrisă, cerință care trebuie respectată în scopul de a dovedi actul juridic încheiat.

Contractul de asociere în participație s-a încheiat prin corespondență (între absenți), prin emiterea ofertei de a contracta în formă scrisă urmată de acceptarea acesteia în modalitatea pe care o instituie dispozițiile art. 1186 alin. 2 C. civ. Susținerea potrivit căreia nu există un contract de asociere în participație întocmit și semnat de părți nu ține seama de modalitatea în care s-a încheiat contractul, perfectarea acestuia fiind determinată de momentul în care există certitudinea că oferta a fost acceptată de către destinatar. În această situație, încheierea contractului este marcată de momentul în care acceptarea întâlnește oferta și este format consimțământul, nefiind necesară semnătura părților pentru a considera contractul valabil încheiat, așa cum fără temei susține recurenta.

În cauză, recurenta-pârâtă a acceptat oferta comunicată în scris de către intimata-reclamantă, acceptare exprimată prin acte de executare a obligațiilor asumate prin contractul de asociere în participație, mențiunile de pe înscrisurile care atestă plățile efectuate de recurenta-pârâtă fiind fără echivoc în această privință. În mod corect au reținut instanțele devolutive incidența prevederilor art. 1196 alin. 1 C. civ. cu trimitere la art. 1186 alin. 2 C. civ., care dispune că acceptarea se poate face în orice mod, printr-un act sau un fapt concludent, în cauză prin executarea prestației, în temeiul ofertei și potrivit naturii afacerii.

În acest cadru, instanța de recurs reține că cerința formei scrise impuse prin art. 1950 C. civ. este îndeplinită, câtă vreme oferta de a contracta transmisă în scris pârâtei cuprinde toate elementele esențiale, obiective și subiective, pe care trebuie să le conțină contractul de asociere în participație, așa cum au fost evidențiate în hotărârea pronunțată de prima instanță și necontestate de pârâtă prin apelul declarat. Prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, dedusă din executarea contractului, încheierea contractului este neîndoielnică potrivit prevederilor art. 1186 C. civ. și art. 1196 alin. 1 C. civ. Încheierea contractului prin corespondență a fost reținută de instanțele devolutive prin evaluarea probatoriului administrat, iar o reapreciere a forței probatorii a corespondenței contractuale a părților nu este admisibilă în faza procesuală a recursului. Așadar, susținerea referitoare la împrejurarea că reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada comunicării în scris a ofertei de a contracta către pârâta B. S.R.L.  reprezintă un aspect care ține de aprecierea probatoriului administrat, iar nu de nelegalitatea deciziei atacate cu recurs.

O altă critică subscrisă aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 1187 C. civ., care impun ca oferta și acceptarea să fie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. Recurenta-pârâtă susține că aceste prevederi legale au fost încălcate, câtă vreme instanțele devolutive au reținut incidența art. 1196 C. civ. pentru a considera că

„este suficientă oferta de a contracta în formă scrisă, semnată și un act care constituie acceptare”.

Instanța de recurs reține că mecanismul de încheiere a contractului între absenți presupune acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, nefiind nevoie, în principiu, de nicio altă formalitate de îndeplinit datorită principiului consensualismului instituit prin art. 1178 C. civ. În temeiul acestui principiu, „contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

Consacrarea expresă, cu caracter general, a principiului consensualismului impune ca excepțiile să fie expres și limitativ prevăzute de lege.

Contractul de asociere în participație este un consensual, cerința formei scrise fiind prevăzută de art. 1950 C. civ. numai

ad probaționem

, neexistând vreo reglementare legală sau contractuală care să instituie îndeplinirea anumitor formalități pentru încheierea valabilă a contractului de asociere în participație. Deși recurenta-pârâtă se referă în cuprinsul memoriului de  recurs la caracterele formei

ad validitatem

descrise în literatura de specialitate, instanța de recurs reține că dispozițiile legale prevăzute de art. 1950 C. civ., de care se prevalează recurenta, nu instituie condiții de formă pentru încheierea valabilă a contractului și nu există nicio prevedere contractuală prin care părțile să fi derogat de la dispozițiile legale care reglementează asocierea în participație. Referirile făcute de recurenta-pârâtă, din perspectivă teoretică și doctrinară, sunt fără incidență în cauză.

Așa cum s-a reținut în cadrul primului motiv de recurs analizat, forma scrisă a contractului este o cerință pentru probarea contractului, a cărei nerespectare atrage, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă, iar nu nevalabilitatea contractului.

Așadar, cum în cauză legea nu pretinde nicio cerință de formă pentru validitatea contractului de asociere în participație, rezultă că, pentru situația în care convenția este încheiată prin corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei nu trebuie să îndeplinească o anumită cerință de formă pentru valabilitatea contractului.

Instanța de recurs subliniază că înscrisul constatator, în sensul desemnat prin sintagma

instrumentum probationes,

are menirea de a constata convenția părților și de a procura un mijloc de probă pentru cazul când ar trebui să se dovedească existența convenției în toate detaliile ei. Din această perspectivă, exigențele formei

ad probaționem

la care se referă art. 1950 C. civ. au fost respectate, întrucât oferta de a contracta a fost emisă în formă scrisă și cuprinde toate elementele pe care trebuie să le conțină contractul de asociere în participație, ofertă pe care recurenta-pârâtă a acceptat-o prin acte de executare neechivoce.

Nu se poate reține nicio situație de excepție, cu referire la teza finală a art. 272 C. proc. civ., la care face trimitere recurenta-pârâtă pentru a susține forma scrisă a ofertei și acceptării pentru încheierea valabilă a contractului de asociere în participație.

În raport de toate aceste considerente, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8  C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., însă în cuprinsul cererii de recurs nu există niciun argument care să poată fi subsumat vreuneia dintre ipotezele pe care le reglementează acest motiv de recurs. În absența unor critici concrete, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. apare formal invocat.

Instanța de recurs apreciază că nu se impune examinarea excepției privind necompetența teritorială a Tribunalului, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ., întrucât este un motiv invocat cu depășirea termenului legal de motivare a recursului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost respins ca nefondat atât în privința obiectului principal al căii de atac, cât și în privința cererii accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a înțeles să se prevaleze de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a omis a examina și a cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii, precum și de a arăta, în concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la soluționarea litigiului, a concluziilor prezentate prin raportare la mijloacele de probă, cu nesocotirea dispozițiilor legale și a dreptului la un proces echitabil.

Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu se referă la critici punctuale invocate prin cererea de apel, pe care instanța de prim control judiciar să fi omis a le analiza în cadrul devoluțiunii efectuate în limitele determinate de ceea ce s-a criticat prin apel.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au respins, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de instanțele superioare a unui control judiciar efectiv.

Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigențe, de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat. Astfel, în mod punctual, cu trimitere la clauzele contractuale, instanța de apel a analizat raporturile dintre asociați, modalitatea de conducere și de administrare a asociației, efectele contractului, forța obligatorie a acestuia și toate consecințele pe care le implică acest principiu. Verificarea situației de fapt s-a realizat prin individualizarea probelor administrate, constând în expertiza tehnică, interogatoriu, înscrisuri și prin aprecierea caracterului concludent și pertinent al acestora. Argumentația expusă în cuprinsul hotărârii este completă, explică motivele pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin intermediul cererii de apel. În consecință, din verificarea deciziei care constituie obiectul recursului, nu se poate concluziona în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în fapt și în drept, atât timp cât analiza de conținut a acesteia reflectă argumentele pentru care au fost găsite întemeiate ori pentru care s-au respins susținerile sau apărările părților aflate în litigiu și expune motivele care susțin soluția din dispozitiv.

Așadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu a expus într-o manieră structurată criticile ce pot fi subsumate acestui motiv de recurs. Examinarea acestor critici relevă că o parte dintre acestea susțin existența unui contract de asociere în participație valabil încheiat și efectele pe care le generează principiului forței obligatorii a contractului. De asemenea, recurenta-reclamantă se referă la caracterul nefondat al apărărilor formulate de intimata-pârâtă, prin care aceasta a susținut că nu a semnat contractul și că sunt lipsite de relevanță plățile efectuate.

Instanța de recurs găsește lipsite de interes aceste critici prin care se susține că între părți s-a încheiat în mod valabil contractul de asociere în participație, prin acceptarea ofertei de a contracta, dedusă din executarea obligațiilor de plată efectuate de intimata pârâtă, potrivit înscrisurilor concludente în acest sens. Aceasta, deoarece prin decizia adoptată, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe, stabilindu-se că există contract de asociere în participație valabil încheiat prin corespondență.

A mai invocat recurenta-reclamantă că, în cauză, s-a ignorat principiul libertății contractuale și regula solidarității pasive, cu toate că părțile au stipulat în mod expres modalitatea în care vor fi împărțite pierderile. În acest context, a susținut că aplicarea principiului solidarității doar în partea de active, nu și în partea de pasive conduce situația contractuală în zona clauzelor leonine.

Instanța de recurs nu confirmă această critică. Argumentul decisiv în construcția silogismului judiciar, care a stat la baza adoptării hotărârii pronunțate în apel, este reprezentat de reținerea incidenței excepției de neexecutare a contractului, ca sancțiune specifică a faptului că reclamanta, care pretinde executarea obligației din partea pârâtei, nu a înțeles să execute propriile obligații.

Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi efectuat cheltuieli în legătură cu asocierea după luarea vreunei decizii în cadrul Consiliului de administrație și gestiune sau cu aprobarea asociatului secund, astfel că refuzul acestuia din urmă este justificat, așa cum corect a reținut prima instanță. Instanța de recurs constată faptul că această statuare a instanței de apel reprezintă considerentul fundamental care a stat la baza adoptării deciziei atacate, pe care recurenta-reclamantă nu l-a combătut prin motivele de recurs invocate. În condițiile în care instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a prezentat dovezi pertinente și concludente privind efectuarea de cheltuieli în legătură cu asocierea, rezultă că nu s-a stabilit situația premisă constând în determinarea pasivului asocierii, în raport de care, subsecvent, să se facă aplicarea principiului solidarității pasive potrivit regulilor contractuale convenite de părți în acest sens. Prin urmare, critica referitoare la încălcarea principiului solidarității pasive nu are legătură cu considerentele care fundamentează hotărârea adoptată de instanța de apel.

În ce privește toate celelalte critici formulate, acestea sunt apreciate ca fiind de netemeinicie, întrucât vizează modul în care instanțele de fond au statuat asupra situației de fapt, pe baza probatoriului administrat, susținându-se că există dovezi privind comunicarea în interiorul asocierii și modul în care a funcționat asocierea. S-a mai arătat că asocierea în participație și-a încetat activitatea ca urmare a încetării contractului de închiriere încheiat de asociatul prim cu terțul C., menționându-se suma veniturilor, a cheltuielilor și a deficitului, precum și modalitatea de repartizare a pierderilor între părți.

Prin aceste critici, recurenta-reclamantă pornește de la premisa corectă că a existat contract de asociere în participație valabil încheiat, însă se solicită instanței de recurs să evalueze probatoriul administrat, constând în corespondența contractuală, raportul de expertiză care detaliază modul în care a funcționat asocierea, deconturile pentru operațiuni în participație, documente de plată, în scopul  de a dispune obligarea pârâtei la suportarea pierderilor suferite în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participație încheiat între părți.

Instanța de recurs constată că demersul părții tinde la o reevaluare a probatoriului administrat și, în consecință, la stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de aceea reținută de către instanțele de fond.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu și pentru motive de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de a recursului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost respins ca nefondat, atât în privința obiectului principal al căii de atac, cât și în privința cererii accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.