ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra conflictului negativ de competență ivit între Curtea de Apel București și Tribunalul Dolj în cauza privind pe condamnatul A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 198/F din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019, s-a calificat cererea condamnatului A., astfel cum a fost precizată de acesta, drept contestație la executare.

În temeiul art. 50 alin. (1), (4) din C. proc. pen., s-a declinat competența de judecare a contestației la executare în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția I penală a reținut că:

La data de 12 martie 2019, condamnatul A. (încarcerat în Penitenciarul Craiova) s-a adresat Curții de Apel Craiova cu o cerere prin care a solicitat "revizuirea" situației sale juridice conform legii penale române, în urma transferării din Germania pentru continuarea executării pedepsei aplicate în acea țară, prin "anularea" Sentinței penale nr. 365/F din data de 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, invocând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) din C. proc. pen.

Cererea respectivă, considerată a fi fost greșit îndreptată, a fost transmisă de Curtea de Apel Craiova, pe cale administrativă, Curții de Apel București, fiind înregistrată, la data de 20 martie 2019, pe rolul secției I penală a acestei instanțe, sub nr. x/2019, drept contestație în anulare.

La data de 28 mai 2019, condamnatul a depus la dosarul cu numărul anterior menționat un memoriu prin care și-a precizat cererea, susținând că Sentința penală nr. 365/F din data de 9 noiembrie 2010 și mandatul de executare emis în baza acesteia sunt nelegale, întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat în Germania avea corespondent, la momentul transferării sale, în dispozițiile art. 175 din C. pen. 1969, care nu prevedea pedeapsa detențiunii pe viață, ci numai pedeapsa închisorii cuprinsă între 15 și 25 de ani și, de asemenea, că, prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 302/2004, i s-a înrăutățit situația juridică, atât în ceea ce privește felul pedepsei de executat, cât și în ceea ce privește perioada pe care trebuie să o execute pentru a putea beneficia de liberare condiționată. Drept urmare, condamnatul a solicitat să se dispună a executa, conform legii penale române, o pedeapsă cuprinsă între 15 și 25 de ani închisoare, astfel cum prevedea art. 175 din C. pen. 1969.

Prin Sentința penală nr. 110/F din data de 28 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția I penală, admițând excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a declinat competența de judecare a contestației în anulare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând, în esență, că hotărârea la care se referă acea contestație, pronunțată sub imperiul C. proc. pen. 1969, era supusă unei căi ordinare de atac, aceasta fiind, conform legislației actuale, apelul, instanței competente să judece o astfel de cale de atac revenindu-i și competența de a judeca o cerere de contestație în anulare.

Drept urmare, cauza a fost transmisă și înregistrată, la data de 5 iunie 2019, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, căreia condamnatul i s-a adresat cu un memoriu asemănător celui al cărui conținut a fost anterior prezentat, datat 11 iunie 2019.

Prin Sentința penală nr. 240 din data de 11 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a dispus trimiterea contestației în anulare, spre competentă soluționare, la Curtea de Apel București, invocând dispozițiile art. 429 alin. (1) din C. proc. pen. și reținând că hotărârea la care aceasta se referă nu a fost atacată, rămânând definitivă la instanța care a pronunțat-o.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 19 iulie 2019, sub nr. x/2019, iar, la primul termen, din data de 25 septembrie 2019, s-a dispus participarea condamnatului contestator la judecată prin videoconferință, din locul de detenție (Penitenciarul Craiova), conform art. 106 alin. (2) din C. proc. pen., față de împrejurarea că administrația acelui penitenciar a comunicat că acesta este diagnosticat cu o boală care necesită dializă, în regim de 3 zile pe săptămână, neputând fi prezentat în fața instanței din București decât în anumite zile ale săptămânii.

Drept urmare, fiind ascultat prin videoconferință, condamnatul contestator a precizat, în acord cu aspectele învederate în memoriile sale anterioare, că este nemulțumit de faptul că execută pedeapsa detențiunii pe viață, în loc de pedeapsa închisorii de 25 de ani, raportat la încadrarea juridică din legea penală română la momentul transferării sale într-un penitenciar din România și că dorește înlocuirea detențiunii pe viață cu închisoarea pe o perioadă de 25 de ani, fiind de acord, în raport cu aceste precizări, cu calificarea cererii sale drept contestație la executare.

În aceste condiții, Curtea a pus în discuție competența de judecare a cauzei, față de împrejurarea că legea actuală nu mai prevede conversiunea condamnării după transferare, însă cererea condamnatului contestator poate fi analizată, teoretic, prin prisma unei contestații la executare, iar, în raport cu natura infracțiunii reținute în sarcina sa, aceasta ar fi de competența tribunalului în căruia circumscripție teritorială se află locul de detenție.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma aspectelor anterior menționate, Curtea de Apel București, secția I penală a constatat următoarele:

Prin Sentința penală nr. 365/F din data de 9 noiembrie 2010 (rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 23 ianuarie 2011), pronunțată în Dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a hotărât recunoașterea hotărârii pronunțate de o instanță din Germania, prin care cetățeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață și a dispus transferarea acestuia într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării acelei pedepse, fiind dedusă perioada deja executată, începând cu data de 20 mai 2005 până la zi.

În considerentele sentinței penale anterior menționate, s-a arătat că, în raport cu situația de fapt expusă în hotărârea definitivă de condamnare pronunțată de instanța germană (constând în aceea că, în noaptea de 30 decembrie 2003, în schimbul unei sume de bani primite de la un alt inculpat, a aplicat victimei, în timp ce dormea, o lovitură puternică, cu un topor sau cu o secure, în zona capului, determinând decesul acesteia), infracțiunea reținută în sarcina condamnatului are corespondent în legislația română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1969.

S-a mai arătat că, potrivit art. 144 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la acel moment), autoritățile competente ale statului român, ca stat de executare, aveau posibilitatea fie să dispună continuarea executării condamnării, în condițiile art. 145 din aceeași lege, fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute de art. 146, respectiv atunci când felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română.

În cauza respectivă, s-a constatat că fapta ce a atras condamnarea constituie infracțiunea de omor calificat, care, potrivit C. pen. 1969, se sancționează cu închisoare de la 15 la 25 de ani, pedeapsa fiind, astfel, diferită de cea aplicată în statul de condamnare, din punctul de vedere al felului și duratei sale.

Cu toate acestea, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la acel moment), referitoare la continuarea executării pedepsei, iar nu cele ale art. 146 din aceeași lege, privind conversiunea condamnării, întrucât Germania a ratificat Convenția asupra transferării persoanelor condamnate sub anumite rezerve, una dintre acestea referindu-se la faptul că țara respectivă va transfera executarea hotărârii, conform acelei convenții, către celelalte state membre, doar dacă se va garanta că statul de executare nu va intenta un nou proces sau nu va impune o nouă sentință cu privire la infracțiunea care stă la baza hotărârii judecătorești, iar România a ratificat aceeași Convenție fără a formula vreo obiecție față de anterior menționata declarație a statului german.

În baza sentinței penale anterior menționate, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 511/2010 din data de 16 martie 2011, iar condamnatul a fost transferat, din Germania în România, la data de 16 iunie 2011, fiind încarcerat, astfel cum se află și în prezent, pe teritoriul statului român.

Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, astfel cum a fost precizată prin memoriile scrise depuse la dosar (anterior citate) și cu ocazia ascultării nemijlocite a condamnatului contestator, prin videoconferință, acesta a solicitat, în esență, să se constate nelegalitatea executării pedepsei detențiunii pe viață (în loc de pedeapsa închisorii de 25 de ani), în raport cu dispozițiile actuale ale Legii nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 300/2013 și nr. 236/2017 (art. 154 alin. (6) lit. b), alin. (8) și alin. (9), devenit, în urma republicării din data de 27 mai 2019, art. 166 alin. (6) lit. b), alin. (8) și alin. (9), care obligă la adaptarea pedepsei aplicate în statul de condamnare atunci când natura sau durata pedepsei respective nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru o infracțiune similară, spre deosebire de vechea reglementare a aceleiași legi, în vigoare la data pronunțării hotărârii de recunoaștere (care, în art. 146 alin. (1), prevedea, în mod facultativ, realizarea conversiunii condamnării).

Drept urmare, condamnatul contestator a solicitat să i se aplice legea penală română mai favorabilă, în raport cu încadrarea juridică menționată în hotărârea definitivă de recunoaștere a hotărârii definitive de condamnare - art. 175 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1969 (care incrimina, drept omor calificat, fapta de ucidere a unei persoane cu premeditare și din interes material și prevedea, pentru această infracțiune, exclusiv pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani).

Altfel spus, condamnatul contestator a înțeles să invoce, pe această cale, principiul legalității sancțiunilor de drept penal, care impune ca orice pedeapsă să își găsească temei în lege nu doar la momentul aplicării ei, ci și pe întreaga durată a executării acesteia, context în care Curtea reține drept relevante considerentele Deciziei nr. 13/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din data de 8 iulie 2014), prin care s-a statuat că dispozițiile art. 6 din C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de un cetățean român, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004, considerente potrivit cărora posibilitatea de adaptare, respectiv de stabilire a pedepsei, recunoscută expres instanței naționale, reprezintă o expresie a principiului legalității, astfel că pedeapsa aplicată prin hotărârea străină recunoscută nu va fi executată în statul care recunoaște respectiva hotărâre decât în măsura în care corespunde limitelor de pedeapsă, precum și naturii acesteia, prevăzute de legea națională. De asemenea, potrivit considerentelor aceleiași decizii, după recunoașterea hotărârii pronunțate în străinătate, persoanele condamnate pot formula contestații la executare conform art. 598 din C. proc. pen., iar una dintre situațiile în care se poate formula o astfel de contestație este chiar invocarea unei cauze de stingere sau de micșorare a pedepsei (lit. d)).

Raportat la obiectul astfel precizat al cererii din prezenta cauză, care nu se încadrează în niciun caz de contestație în anulare, dintre cele prevăzute în art. 426 din C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta constituie, în realitate, o contestație la executare, calificând-o în acest sens, astfel cum și condamnatul contestator a solicitat.

Contestația la executare astfel calificată poate fi analizată, teoretic, în raport cu motivele invocate, prin prisma dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) (teza finală) și, respectiv, art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., urmând a se aprecia dacă modificările aduse Legii nr. 302/2004, ulterior recunoașterii hotărârii străine de condamnare și transferării condamnatului contestator în România (în sensul instituirii caracterului obligatoriu al adaptării pedepsei aplicate de instanța străină, dacă aceasta nu corespunde, ca natură sau durată, cu cea prevăzută de legea penală română pentru o infracțiune similară), pot constitui o cauză de micșorare a pedepsei care se execută sau pot avea semnificația unei legi penale mai favorabile.

Referitor la competența de judecare a contestației la executare astfel calificate, Curtea a constatat, mai întâi, că Legea nr. 302/2004, republicată (în reglementarea actuală) nu mai prevede conversiunea condamnării după transferarea în România a persoanei condamnate într-un alt stat (care era prevăzută în reglementarea legii respective de la momentul realizării transferării condamnatului contestator, anterior modificărilor aduse acesteia prin Legea nr. 300/2013 - art. 146 alin. (3), devenit, în urma republicării din data de 31 mai 2011, art. 159 alin. (3), astfel că, sub acest aspect, în raport cu dispozițiile art. 4741 din C. proc. pen., nu mai produce efecte Decizia nr. 34/2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 742 din data de 5 noiembrie 2010), prin care, într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, statuase, în raport cu acea reglementare, că instanța competentă exclusiv, material și teritorial, să soluționeze procedura de schimbare a condamnării după transferarea persoanei condamnate, în condițiile art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, era Curtea de Apel București.

Rămân însă valabile, și în raport cu dispozițiile actualului C. proc. pen. (art. 598 alin. (2) teza I raportat la art. 597 alin. (1), (6) și, respectiv, art. 595 alin. (2), considerentele deciziei anterior menționate, potrivit cărora, în alte segmente ale executării, între care cele privind schimbările în executarea unei hotărâri sau modificarea pedepsei, se aplică normele de competență din C. proc. pen., în raport cu încadrarea juridică, astfel că, în cazul unei hotărâri definitive de condamnare pronunțate de o instanță străină, competența de a judeca, în faza de executare, după recunoașterea acesteia și realizarea transferării, astfel de incidente revine instanței corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi trebuit să judece cauza în primă instanță și este îndeplinită și condiția ca locul de deținere a persoanei condamnate să se afle în circumscripția sa.

Drept urmare, având în vedere dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. a) teza I din C. proc. pen., care stabilesc competența materială a tribunalului pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de omor și ținând seama de locul de detenție unde condamnatul contestator este încarcerat (Penitenciarul Craiova), Curtea a constatat că, în speță, competența de judecare a contestației la executare, astfel cum a fost calificată în considerarea argumentelor anterior expuse, aparține Tribunalului Dolj.

Prin Sentința penală nr. 554 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 47 C. proc. pen., s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj, pusă în discuție din oficiu.

În baza art. 50 C. proc. pen., s-a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect contestație la executare, formulată de petentul A., în favoarea Curții de Apel București.

În baza art. 51 alin. (1) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competență, astfel ca s-a trimis cauza spre competentă soluționare la instanța ierarhic superioara comună și anume la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției invocate, Tribunalul Dolj a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 140 - 141 din Legea nr. 302/2004, curtea de apel este instanța competentă pentru recunoașterea hotărârii străine.

Potrivit alin. (3) "Obiectul procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 142, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătorești străine de efecte juridice pe teritoriul României și transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate. Dispozițiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum și orice dispoziții din hotărârea judecătorească străină, altele decât cele privind executarea pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate nu constituie obiectul prezentei proceduri, în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres. În acest din urmă caz, instanța de judecată sesizată în scopul transferării persoanei condamnate se pronunță și cu privire la recunoașterea și punerea în executare a altor dispoziții penale din hotărârea judecătorească străină.

(4) În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte. Atunci când condițiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracțiuni, instanța poate dispune recunoașterea parțială a hotărârii judecătorești străine. În acest scop, anterior luării unei hotărâri, instanța poate consulta statul emitent prin intermediul direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției.

(5) Dacă, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, statul emitent își retrage cererea, instanța de judecată o respinge ca nesusținută.

(6) Instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una dintre următoarele soluții:

a) dispune, prin sentință, recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare:

(i) adaptează, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. (7) și (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, (ii) stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită;

c) dispune, prin sentință, respingerea cererii de recunoaștere și executare în România a hotărârii judecătorești străine.

(7) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanța străină, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

(8) Pedeapsa stabilită de instanța română, potrivit alin. (7), trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și nu va agrava situația persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

(9) În cazul în care sunt incidente dispozițiile alin. (6) lit. b) pct. (ii), la stabilirea și aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, instanța de judecată este ținută de constatarea faptelor, de stările și circumstanțele în care acestea au fost săvârșite, astfel cum rezultă explicit sau implicit din hotărârea judecătorească străină și totodată:

(i) nu va schimba o pedeapsă privativă de libertate într-o pedeapsă pecuniară;

(ii) va deduce integral din pedeapsa aplicată perioada executată de persoana condamnată în statul emitent, numărul de zile care urmează să fie deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a efectelor produse de amnistia sau grațierea acordată anterior, precum și, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislației statului emitent;

(iii) nu va agrava situația persoanei condamnate și nici nu va fi ținută de limita minimă a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiunea săvârșită.

(10) Dispozițiile alin. (6) lit. b) pct. (ii) nu se aplică în cazul în care tratatul aplicabil în relația cu statul emitent exclude conversiunea condamnării ori dacă statul emitent a indicat în mod expres că va acorda transferarea numai dacă statul român va executa fie pedeapsa aplicată de instanța străină, fie pedeapsa adaptată de instanța română potrivit alin. (7) și (8)."

Potrivit alin. (12) "Punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispozițiilor din C. proc. pen. Hotărârea definitivă și un exemplar al mandatului de executare a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii, după caz, se comunică direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției.

(13) În cazul în care după emiterea mandatului de executare a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii, statul emitent:

a) informează că transferarea nu mai poate avea loc, instanța dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață. Anularea se dispune prin sentință definitivă, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, cu participarea procurorului. În acest caz, sentința de recunoaștere a hotărârii penale străine urmează să producă efecte juridice numai sub aspectul stării de recidivă, în afară de cazul în care transferarea nu mai este posibilă pe motiv de acordare a amnistiei ori ca urmare a faptului că s-a stabilit ulterior că persoana nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii ori ca urmare a decesului persoanei condamnate în statul emitent;

b) transmite o nouă hotărâre pentru executarea unei alte pedepse, dispozițiile din C. proc. pen. referitoare la contestația la executare, care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului titlu, se aplică în mod corespunzător. În acest caz, instanța de executare este curtea de apel care a pronunțat sentința prevăzută la alin. (6).

(14) Dacă, după transferarea persoanei condamnate, statul emitent transmite o nouă hotărâre judecătorească pentru executarea unei alte pedepse, dispozițiile art. 143 se aplică în mod corespunzător.

(15) În cazul în care sunt aplicabile dispozițiile alin. (13) lit. a), iar transferarea nu mai poate avea loc ca urmare a revocării de către persoana condamnată a consimțământului la transferare, toate cheltuielile avansate de către statul român cad în sarcina persoanei condamnate în baza dispoziției conducerii Ministerului Justiției sau a Inspectoratului General al Poliției Române, care constituie titlu executoriu. În cazul neexecutării de bunăvoie a creanței, aceasta se va pune în executare conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală privind recuperarea creanțelor fiscale.

(16) În cazul în care instanța a refuzat recunoașterea hotărârii judecătorești transmise de statul emitent, cererea persoanei condamnate sau a statului emitent poate fi reexaminată dacă au intervenit elemente noi.

(17) În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunțat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispozițiile din C. proc. pen. referitoare la contestația la executare se aplică în mod corespunzător."

Astfel, așa cum în mod corect a calificat Curtea de Apel București cererea condamnatului ca fiind o contestație la executare împotriva Sentinței penale nr. 365/F din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București întemeiată art. 154 alin. (8) (art. 141 alin. (8), din Legea nr. 302/2004, se constată că aceasta are ca obiect adaptarea pedepsei recunoscute, conform legii penale mai favorabile, fapta fiind săvârșită înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen. și înlocuirea pedepsei detenției pe viață cu pedeapsa închisorii de 25 de ani. Văzând dispozițiile art. 141 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, practica judiciară, (Sentința penală 192/F din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția I definitivă prin Decizia penală nr. 245/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Decizia 390 din 5 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova), se constată că în cauză competența materială de soluționare a contestației la executare (întemeiate pe dispozițiile art. 598 C. proc. pen.) prin care solicită readaptarea pedepsei pronunțate de instanțele germane, recunoscută de autoritățile române, prin aplicarea legii penale mai favorabile, aparține instanței care a emis mandantul de executare, respectiv Curții de Apel București, aceasta fiind instanța care a recunoscut hotărârea penală străină, a adaptat pedeapsa și a emis mandatul de executare.

Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) din C. proc. pen., cu rezolvarea unui conflict negativ de competență, Înalta Curte constată că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cauza privind pe condamnatul A. este Curtea de Apel București, în considerarea celor ce succed:

Cererea condamnatului A. prin care acesta, invocând motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) din C. proc. pen., a solicitat anularea Sentinței penale nr. 365/F din data de 09 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 20 martie 2019, formându-se Dosarul nr. x/2019, având ca obiect contestație în anulare.

Prin Sentința penală nr. 110/F din data de 28 mai 2019, Curtea de Apel București, secția I penală a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, declinând competența de judecare a contestației în anulare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Sentința penală nr. 240 din data de 11 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a dispus trimiterea contestației în anulare declarată de condamnatul A., spre competentă soluționare, la Curtea de Apel București, în temeiul art. 429 alin. (1) din C. proc. pen., reținându-se că hotărârea a cărei anulare se cere a rămas definitivă, prin neapelare, la instanța care a pronunțat-o.

Instanța căreia i s-a trimis contestația în anulare, în urma soluționării conflictului de competență, a recalificat cererea condamnatului A., declinându-și iarăși competența de judecată. La momentul recalificării cererii condamnatului A. exista deja o hotărâre pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care, în urma evaluării naturii juridice a cauzei, s-a stabilit competența de soluționare a contestației în anulare, în favoarea Curții de Apel București.

Ca atare, Sentința penală nr. 240 din data de 11 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin funcția de stabilire a instanței competente, reprezintă un regulator de competență în cauză și exclude stabilirea competenței de soluționare a cauzei pe alte considerente.

În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei privind pe condamnatul A. în favoarea Curții de Apel București, instanță căreia i se va trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe condamnatul A. în favoarea Curții de Apel București, instanță căreia i se trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 decembrie 2019.

Procesat de GGC - LM