ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele următoarele:

Prin Sentința penală nr. 32 din 6 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Toplița, printre altele, în baza art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa amenzii în cuantum de 6.000 RON, corespunzător unui nr. de 300 zile - amendă, suma corespunzătoare unei zile - amendă fiind de 20 RON, amendă stabilită potrivit art. 61 alin. (1), (2), (3), (4) lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

În baza art. 273 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la câte o pedeapsă de 4.500 RON amendă, corespunzător unui nr. de 225 zile - amendă, suma corespunzătoare unei zile - amendă fiind de 20 RON, amendă stabilită potrivit art. 61 alin. (1), (2), (3), (4) lit. c) C. pen., pentru săvârșirea a două infracțiuni de mărturie mincinoasă.

În baza art. 38 alin. (1), (39) alin. (1) lit. c) C. pen., instanța de fond i-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, constând în amendă în cuantum de 6.000 RON, la care a adăugat un spor de 3.000 RON (1/3 din totalul celorlalte pedepse), astfel că pedeapsa rezultantă este amenda în cuantum de 9.000 RON.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., a dispus ca pedeapsa stabilită prin hotărâre, constând în amendă în cuantum de 9.000 RON, să se adauge la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere (termen de încercare 6 ani), aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 36 din 6 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în Dosarul nr. x/2011 și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1481 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1381, 1382 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă promovată de partea civilă B. și a obligat inculpații, în solidar, să-i plătească părții civile suma de 10.000 RON cu titlu de daune civile.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, printre alții, inculpatul A. și partea civilă B.

Prin Decizia penală nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 32 din 6 martie 2019 a Judecătoriei Toplița.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de partea civilă B. și, rejudecând cauza, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 268 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 273 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 273 alin. (1) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Toplița.

În temeiul art. 96 alin. (1) C. pen., s-a revocat pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere (termen de încercare 6 ani), aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 36 din 6 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. x/2011 și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1481 din data de 29 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a constatat că infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin decizie sunt concurente, astfel că în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b), raportat la art. 38 C. pen., s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni (1/3 din totalul celorlalte pedepse), stabilind o pedeapsă rezultantă parțială de 1 an și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 96 alin. (5) C. pen., raportat la art. 43 alin. (2) C. pen., la pedeapsa rezultantă parțială, s-a adăugat pedeapsa a cărei suspendare sub supraveghere a fost revocată, astfel că inculpatul A. fost condamnat, la pedeapsa finală de 4 ani și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata măsurii reținerii de 24 de ore dintre 8 noiembrie 2011, orele 14:30 și 9 noiembrie 2011, orele 14:30, dispusă prin ordonanța de reținere din 8 noiembrie 2011 în Dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și durata arestării preventive dintre 16 noiembrie 2011 - 6 iulie 2012, dispusă prin Încheierea penală nr. 4057 din 16 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1381, 1382 C. civ., s-a majorat cuantumul daunelor morale acordate părții civile și au fost obligați inculpații, în solidar, să-i plătească părții civile suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost menținut restul dispozițiilor din sentința penală apelată.

Împotriva Deciziei penale nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 24 august 2020.

Prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, recurentul a arătat că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut, în mod greșit, data săvârșirii faptelor ca fiind 8 octombrie 2014, când a formulat plângere penală împotriva părții civile, aspect care nu este real. Din documentele aflate la dosar, rezultă că a formulat plângere la data de 18 decembrie 2013 și care a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 23 decembrie 2013, și nu la data de 8 octombrie 2014.

Totodată, inculpatul A. a mai arătat că plângerea penală formulată împotriva părții civile a fost depusă în perioada în care noul C. pen. nu era în vigoare, acesta fiind cercetat și condamnat pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută și pedepsită de art. 268 alin. (1) din C. pen., infracțiune care nu era prevăzută de C. pen. anterior.

Astfel, a susținut că nu s-a analizat împrejurarea că faptele reținute în sarcina sa au fost comise sub imperiul legii anterioare, iar infracțiunea pentru care a fost condamnat nu era prevăzută în C. pen. anterior, nefiind cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă, așa cum era prevăzută în lege la data săvârșirii faptei, adică la data de 18 decembrie 2013 fiind, totodată, modificate datele privind săvârșirea faptei.

Un alt motiv invocat a vizat faptul că nu a avut posibilitatea de a se apăra și de a-și motiva apelul, iar condamnarea este nelegală, fiindu-i agravată situația în propriul apel, în sensul că a fost modificată hotărârea instanței de fond prin care a fost condamnat la amendă penală și i s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea.

Totodată, recurentul inculpat a susținut că, în conformitate cu art. 3 din C. pen., care prevede că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare, organele de cercetare și urmărire penală, dar și instanța de judecată aveau obligația de a face cercetări pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă dacă se considera că acesta, prin plângerea depusă, a încălcat vreo normă de drept pentru care trebuia să fie tras la răspundere penală, iar aceasta era prevăzută de C. pen. anterior.

În acest sens, a considerat că, prin faptul de a depune o plângere penală pentru a se apăra în fața legii față de unele măsuri abuzive sau amenințări pe care așa le-a perceput și le percepe în continuare, fără ca acestea să fie nereale sau făcute cu rea credință, așa cum rezultă din materialul probator, nu poate fi reținută infracțiunea de denunțare calomnioasă, această faptă nefiind prevăzută de legea penală.

Deopotrivă, recurentul inculpat a făcut referire la dispozițiile art. 4 din C. pen. care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Nu în ultimul rând, a arătat că nu a adus vreo învinuire mincinoasă față de partea civilă, ci doar s-a adresat organelor statului pentru că a perceput acțiunile lui ca fiind abuzive și amenințătoare la adresa sa, nefiind prima dată când a fost amenințat de către acesta.

Având în vedere cele expuse mai sus, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casație și casarea hotărârii atacate.

Ulterior, la data de 9 noiembrie 2020, recurentul inculpat a înaintat la dosarul cauzei completări cu privire la cererea de recurs în casație formulată.

Astfel, prin cererea completatoare, recurentul inculpat a arătat, în esență, că, în cauză nu s-a făcut aplicarea prevederilor art. 5 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.

A mai susținut că instanțele inferioare nu au analizat faptul că, de la data de 12 decembrie 2013 și până la pronunțarea deciziei recurate, față de acesta, a intervenit prescripția răspunderii penale.

Totodată, recurentul inculpat a precizat că instanța nu a avut în vedere nici faptul că partea vătămată B. a avut, în cadrul acestor procese ce au stat la baza dosarului în cauză, calitățile de agent constatator, martor, respectiv, jurist (a pus concluzii și a susținut cauza fiind reprezentant al IPJ Harghita, deși nu are asemenea atribuții) este parte vătămată și parte civilă în cauză.

A mai considerat că organele de urmărire penală i-au respins probele cu rea credință, iar instanța de judecată nu a analizat probatoriul administrat în cadrul cercetării judecătorești, rezumându-se doar la faptul că probatoriul a fost administrat în cadrul dosarelor constituite pe baza plângerii sale, dar și a inculpatului C. și nu a analizat în nici un fel propriul probatoriu administrat.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 441 din C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării deciziei recurate.

La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise de către partea civilă B., care a solicitat respingerea recursului în casație ca inadmisibil, și de către inculpatul C.

Prin concluziile formulate, inculpatul C. a solicitat admiterea recursului în casație formulat de inculpatul A., casarea deciziei recurate, precum și achitarea sa, apreciind, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală, în raport de data săvârșirii acesteia. Astfel, inculpatul C. a susținut că a depus plângere penală împotriva polițistului D. la data de 12 decembrie 2013, motiv pentru care cercetările față de acesta trebuiau să se efectueze sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă reglementată de C. pen. anterior, iar acesta a fost condamnat pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, faptă care nu era prevăzută de legea penală, la data săvârșirii, respectiv 12 decembrie 2013.

Prin Încheierea din data de 13 noiembrie 2020, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și s-a trimis cauza completului nr. 10, în compunere de 3 judecători.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că decizia penală recurată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

Totodată, sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura titularului cererii, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.

În raport de motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile acestuia se circumscriu, doar în parte, cazului de recurs în casație invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv numai cele referitoare la neprevederea în legea penală a faptei pentru care a fost condamnat, precum și cele privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, recursul în casație fiind admisibil în principiu numai sub aceste aspecte.

Celelalte critici vizând judecarea apelului în lipsa inculpatului sau agravarea situației acestuia în calea ordinară de atac nu pot fi circumscrise, în conținut, cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., motiv pentru care nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual.

În ceea ce privește precizările suplimentare invocate ulterior, în cadrul cererii completatoare din data de 09 noiembrie 2020, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reținut că prevederile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. suprapun termenul în care calea de atac poate fi motivată peste termenul de exercitare a recursului în casație, atât în privința duratei, cât și a momentului de la care începe să curgă, astfel că toate cerințele de conținut pentru cererea de recurs în casație trebuie întrunite cumulativ încă de la data formulării căii de atac, în interiorul termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., textul de lege nepermițând complinirea vreuneia dintre aceste cerințe în afara termenului de exercitare a căii extraordinare de atac. Mai exact, din interpretarea dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., care stabilesc că motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului, rezultă că motivarea, precizarea sau completarea cererii de recurs în casație se poate realiza numai în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

În consecință, precizările, modificările sau completările aduse cererii de recurs în casație în afara termenului de exercitare a căii de atac nu pot fi avute în vedere de către instanța de control judiciar, întrucât au fost făcute cu încălcarea termenului prevăzut de lege în care puteau fi formulate, potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., fiind lovite de nulitate.

Prin urmare, invocarea de către recurentul inculpat A. în cadrul cererii completatoare transmise instanței supreme la data de 9 noiembrie 2020, a unor alte motive decât cele formulate prin cererea de recurs în casație nu pot fi avute în vedere de către instanța de control judiciar, întrucât aceste completări au fost făcute după expirarea termenului de 30 de zile de la data comunicării hotărârii instanței de apel în care inculpatul putea exercita calea de atac. De altfel, aceste critici dezvoltate de către recurentul inculpat nici nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și niciunui alt caz de recurs în casație dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Față de considerentele anterior prezentate, în baza art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis în principiu recursul în casație numai sub aspectul criticilor de nelegalitate ce vizează condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește solicitarea recurentului inculpat A. privind suspendarea executării Hotărârii nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, s-a apreciat că se impune discutarea acesteia în condiții de oralitate și contradictorialitate, de către instanța care judecă recursul în casație, în compunere de 3 judecători, conform art. 441 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A., în limitele mai sus precizate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, notează că potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, instanța supremă verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se cenzurează exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că potrivit C. proc. pen. recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-o cale de atac ordinară.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat circumscrise criticii privind condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte constată că acestea vizează două aspecte.

În primul rând, recurentul a susținut că a fost condamnat pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen., infracțiune care nu era prevăzută în vechiul C. pen., în condițiile în care a comis fapta anterior intrării în vigoare a noului C. pen. (respectiv la data de 23 decembrie 2013 și nu la 08 octombrie 2014, cum eronat a reținut instanța de apel).

În al doilea rând, recurentul a arătat că, în concret, fapta comisă - constând în formularea unei plângeri penale împotriva măsurilor apreciate ca având caracter abuziv, precum și împotriva amenințărilor ce i-au fost adresate de partea civilă - nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, în condițiile în care, din materialul probator, a rezultat că nu a adus învinuiri mincinoase părții civile, făcute cu rea-credință.

Ambele susțineri ale recurentului inculpat A. sunt neîntemeiate.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că cenzurarea, în drept, a motivelor recurentului inculpat, se va realiza prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Referitor la situația de fapt, se constată că instanța de fond, în urma analizării materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, a reținut "săvârșirea faptelor de către inculpați în modalitatea descrisă în rechizitoriu". Totodată, curtea de apel, în urma propriului demers analitic a probelor administrate în cauză, a constatat că "starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță". Prin urmare, activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare a fost însușită întocmai de instanțele de fond și de apel, care nu au modificat conținutul rechizitoriului pe acest aspect.

În concret, din considerentele hotărârii atacate rezultă că, în urma evenimentului rutier petrecut pe raza mun. Toplița, strada x, la data de 11 decembrie 2013, când inculpatul C. a fost surprins de organele de poliție conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x fără a avea încheiată o poliță de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie și având inspecția periodică ITP expirată, acesta a fost sancționat contravențional.

În scopul înlăturării răspunderii inculpatului C. pentru faptele contravenționale comise de acesta, au fost formulate atât plângeri penale împotriva organelor de poliție, cât și plângeri la instanța civilă împotriva proceselor-verbale de contravenție.

Astfel, la data de 6 ianuarie 2014, inculpatul C. a depus o plângere penală împotriva agentului de poliție D. pentru comiterea infracțiunilor de amenințare, lovire sau alte violențe și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, declinat spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Toplița și înregistrat sub nr. x/2014. Acest din urmă dosar a fost soluționat prin ordonanța procurorului din data de 26 iunie 2015 prin care s-a dispus clasarea cauzei față de agentul șef principal de poliție D., constatându-se că faptele de purtare abuzivă și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există. Plângerea petentului C. împotriva ordonanței de clasare a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea nr. 64 din data de 10 noiembrie 2015 a Judecătoriei Toplița.

Totodată, la data de 8 ianuarie 2014, inculpatul C. a contestat sancționarea sa contravențională de către organele de poliție, solicitând anularea proceselor-verbale de contravenție, plângerile contravenționale fiind înregistrate în Dosarul nr. x/326/2014 al Judecătoriei Toplița. Cu ocazia soluționării cauzei, instanța a constatat comiterea infracțiunilor de audiență și, prin încheierea din data 17 iunie 2014, a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Toplița pentru efectuarea de cercetări față de A. sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar prin încheierea din data de 18 noiembrie 2014 a sesizat aceeași unitate de parchet pentru efectuarea de cercetări față de E. sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Prin Sentința civilă nr. 183 din 24 februarie 2015, Judecătoria Toplița a respins plângerea petentului C. Prin Decizia nr. 139 din 25 februarie 2016, Tribunalul Harghita a admis, în parte, plângerea contravențională formulată de petentul C. și a anulat, în parte, unul dintre procesele-verbale de contravenție, cu privire la contravenția prev. de art. 64 din Legea nr. 136/1995, menținând în rest procesele-verbale de contravenție.

Recurentul inculpat A. a formulat plângere penală împotriva comandantului Poliției mun. Toplița, comisar șef de poliție B. solicitând cercetarea acestuia pentru comiterea infracțiunilor de amenințare și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, plângere adresată și înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 23 decembrie 2013. Plângerea a fost înaintată organului de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Toplița, fiind înregistrată la această unitate de parchet la 18 februarie 2014, cauza fiind apoi preluată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, fiind înregistrat Dosarul cu nr. x/2014 Prin Ordonanța procurorului nr. 35/P/2014 din data de 30 aprilie 2014 s-a dispus clasarea cauzei față de comisarul șef de poliție B., constatându-se că fapta de abuz în serviciu nu există. Cu privire la infracțiunea de purtare abuzivă, s-a reținut că nu s-au utilizat de către B. cuvinte jignitoare la adresa persoanei vătămate, iar expresiile utilizate nu realizează elementele specifice amenințării. Plângerea petentului A. împotriva ordonanței de clasare a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Încheierea nr. 325 din data de 9 septembrie 2014 a Judecătoriei Toplița.

În același scop, inculpații au făcut declarații nereale în momentul audierii acestora, în calitate de martori, atât în cele două cauze penale menționate anterior, cât și în fața instanței civile, după cum urmează: recurentul inculpat A. - în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița și în cadrul Dosarului civil nr. x/2014 al Judecătoriei Toplița; inculpatul E. - în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița, în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și în cadrul Dosarului civil nr. x/2014 al Judecătoriei Toplița; inculpatul F. - în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița și în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș; inculpatul C. - în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș.

În esență, după expunerea detaliată a situației de fapt, prezentată în sinteză anterior și analiza vastului material probator administrat atât la urmărirea penală cât și în etapa procesuală a cercetării judecătorești, instanța de fond a concluzionat că, din mijloacele de probă, "rezultă, fără dubiu, că inculpații, cu rea-credință au formulat plângeri, respectiv au făcut declarații necorespunzătoare adevărului, pe care cu intenție l-au denaturat, făcându-se astfel vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați și apoi trimiși în judecată", concluzie reiterată și de instanța de apel.

De asemenea, instanțele au achiesat susținerilor acuzării în sensul că "s-a dorit denaturarea adevărului pentru ca numitul C. să nu fie tras la răspundere pentru faptele contravenționale săvârșite și mai ales pentru faptul că s-a urmărit acuzarea și tragerea la răspundere pe nedrept a doi lucrători de poliție pentru fapte de abuz în serviciu și purtare abuzivă, fapte care în realitate nu au existat."

Din ansamblul activității infracționale ce a făcut obiectul cauzei relevat mai sus, în prezentul recurs în casație este contestată doar o parte a acesteia, respectiv, acțiunea inculpatului A., circumscrisă infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen., de formulare a unei plângeri penale împotriva comandantului Poliției mun. Toplița, comisarul șef de poliție B., pe care l-a acuzat de "fapte de abuz în serviciu și purtare abuzivă, fapte care în realitate nu au existat".

Cu privire la acest segment al acuzației aduse recurentului inculpat A., instanța de apel a concluzionat, în urma analizării materialului probator (declarații de martori, înregistrarea audio a discuției dintre inculpatul A. și partea civilă) că recurentul se face vinovat de comiterea infracțiunii "(...) prin acuzațiile neadevărate formulate prin plângerea penală (...)".

Având în vedere elementele factuale reținute în hotărârea atacată, pe de o parte, dar și specificitatea criticilor formulate de recurentul inculpat, pe de altă parte, Înalta Curte va analiza întrunirea condițiilor de tipicitate obiectivă atât ale infracțiunii anterioare de denunțare calomnioasă, cât și ale infracțiunii în vigoare la acest moment de inducere în eroare a organelor judiciare, în raport de fapta, în materialitatea sa, astfel cum a fost descrisă și reținută în cauză.

Potrivit art. 259 alin. (1) din C. pen. anterior, prin infracțiunea de denunțare calomnioasă era incriminată învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, faptă care era pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

C. pen. în vigoare a incriminat, în art. 268 alin. (1), infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare constând în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Se constată că, în forma prevăzută în alin. (1) al art. 259 din C. pen. anterior, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de denunțare calomnioasă consta în învinuirea mincinoasă, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană. Așadar, învinuirea trebuia să privească o persoană determinată, să se refere la săvârșirea unei infracțiuni, aceasta să fie făcută prin denunț sau plângere și să aibă caracter mincinos, adică necorespunzătoare realității.

Potrivit art. 268 alin. (1) teza a II-a din C. pen., elementul material al laturii obiective a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare constă în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, în legătură cu săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală. Și în acest caz, învinuirea trebuie să privească o persoană determinată, să se realizeze prin formularea unei plângeri sau a unui denunț. Totodată, învinuirea cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală trebuie să fie mincinoasă, neadevărată.

Din analiza conținutului celor două texte legale precitate rezultă că infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu este o infracțiune nouă, aceasta regăsindu-se și în reglementarea anterioară în infracțiunea de denunțare calomnioasă, activitățile incriminate în dispozițiile art. 259 alin. (1) din C. pen. anterior continuând să fie incriminate în noul C. pen. în prevederile art. 268 alin. (1) teza a II-a. Prin urmare, se constată că în C. pen. în vigoare, infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în varianta normativă incriminată în teza a II-a a alin. (1) al art. 268, legiuitorul a preluat dispozițiile din vechea reglementare, existând o continuitate a incriminării faptei astfel cum a fost comisă de recurentul inculpat.

Așadar, fapta comisă de inculpatul A., în materialitatea sa, astfel cum a fost reținută, îndeplinește elementele de tipicitate obiectivă atât ale infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. (1) din vechiul C. pen., cât și a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (1) (teza a II-a) din noul C. pen.

Prin urmare, susținerea recurentului inculpat că fapta reținută în sarcina sa nu era prevăzută ca infracțiune de legea penală nu poate fi primită.

În contextul celor arătate, omisiunea instanței de fond de a analiza succesiunea de legi penale în timp - în condițiile în care a reținut comiterea faptei la data de 23 decembrie 2013, deci sub imperiul C. pen. anterior, dar a dispus condamnarea inculpatului A. și aplicarea unei pedepse mai favorabile acestuia prevăzută exclusiv de C. pen. în vigoare, respectiv pedeapsa amenzii - nu produce consecințe juridice cu privire la întrunirea condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat. De altfel, aplicarea legii penale mai favorabile nu face obiectul prezentei căi extraordinare de atac și nici nu a reprezentat motiv de critică în cererea de recurs în casație formulată.

Totodată, nici inexactitățile cuprinse în decizia penală cu privire la data formulării plângerii de către inculpatul A. împotriva părții civile B. - instanța de apel a reținut, inițial, data de 8 octombrie 2014 și apoi, data de 06 ianuarie 2014 - nu pot influența soluția de condamnare pronunțată în cauză, menționarea eronată a două date diferite privind depunerea unui unic act procesual de sesizare a organelor de urmărire penală fiind, cel mai probabil, rezultatul unor erori materiale. Din considerentele deciziei penale rezultă, în mod cert, că instanța de apel nu a modificat situația de fapt, aspectele factuale reținute fiind identice cu cele descrise în actul de sesizare și hotărârea instanței de fond. Prin urmare, instanța de apel a pronunțat soluția de condamnare cu privire la fapta cu care a fost sesizată și, în consecință, a apreciat că nu există erori în interpretarea probatoriului sau în interpretarea momentelor săvârșirii faptei.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs în casație invocat de inculpatul A., Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, nefondat.

Cu titlu preliminar, notează că analiza instanței supreme în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, în cazul motivului invocat de recurentul inculpat A., respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se limitează la verificarea corespondenței formale între elementele faptice reținute în hotărârile recurate și conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt. Prin urmare, criticile recurentului vor fi analizate, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Deși instanțele de judecată nu au realizat o analiză exhaustivă a elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., acest aspect nu împiedică verificarea criticilor formulate de inculpat, recursul în casație oferind cadrul procesual adecvat unei analize, în drept, a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii contestate de recurent.

Astfel, rolul instanței de casație nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale atacate, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, în drept, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În continuare, efectuând propriul demers analitic în drept, singurul abilitat de dispozițiile procedurale în sarcina instanței de recurs, în raport de situația stabilită definitiv în calea ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă reglementate în norma de incriminare.

Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că a fost stabilit caracterul mincinos al învinuirii pe baza probelor administrate în cauză. De asemenea, învinuirea a fost formulată printr-o plângere penală, a vizat o persoană determinată, iar plângerea a cuprins suficiente elemente pentru tragerea la răspundere penală, astfel încât toate elementele privind tipicitatea obiectivă sunt îndeplinite atât cu privire la infracțiunea prevăzută în actuala reglementare, cât și în ceea ce privește infracțiunea reglementată în legea penală anterioară, elementele constitutive ale laturii obiective ale infracțiunilor fiind comune ambelor codificări penale.

Contestarea de către recurentul inculpat a reținerii caracterului nereal al învinuirilor aduse părții civile nu poate fi evaluată în actualul cadru procesual întrucât este rezultatul aprecierii instanței de apel asupra materialului probator administrat în cauză. Or, așa cum s-a arătat anterior în considerentele prezentei hotărâri, instanța de casație nu poate modifica situația de fapt stabilită cu titlu definitiv în decizia penală recurată și nici nu poate proceda la reevaluarea materialului probator deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un al doilea apel.

Nici criticile recurentului inculpat, relative la exercitarea dreptului de liber acces la justiție, nu pot fi primite întrucât acestea antamează chestiuni ce țin de latura subiectivă a infracțiunii, care excedează analizei căii extraordinare de atac a recursului în casație, nefiind aspecte de nelegalitate, ci de temeinicie a hotărârii atacate.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul inculpat A. sunt neîntemeiate, astfel că recursul în casație formulat de acesta urmează a fi respins ca atare. Pe cale de consecință, cererea recurentului de suspendare a executării pedepsei nu poate fi primită, fiind rămasă fără obiect.

Referitor la solicitarea condamnatului C., cuprinsă în concluziile scrise atașate la dosar, de achitare cu privire la infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, pe motivul că a fost condamnat pentru faptă care nu era prevăzută de legea penală la săvârșirii acesteia, Înalta Curte constată că nu poate fi analizată în cadrul procesual pendinte.

Astfel, condamnatul nu a formulat cale de atac în prezenta cauză, cererea acestuia fiind inserată în cadrul concluziilor depuse cu privire la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

Totodată, solicitarea condamnatului C. nu poate fi examinată nici prin extinderea efectelor recursului în casație declarat de inculpatul A., nefiind incidente prevederile art. 443 din C. proc. pen., având în vedere, pe de o parte, soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză cu privire la calea de atac exercitată de recurentul A., și, pe de altă parte, caracterul distinct al acuzațiilor aduse lui C., acesta nefiind participant la comiterea aceleiași fapte criticate de A.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 554/A/10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar conform art. 275 alin. (6) din același cod, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 554/A din data de 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM