ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 215/F din data de 06 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 459 alin. (7) teza a I-a din C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, în principiu, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 249/F din 22.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 131/A din 25.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de revizuentul A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel a reținut că cererea de revizuire este întemeiat din punct de vedere formal pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. "hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate".

Petentul a arătat în esență că, în cadrul procedurii judiciare finalizate prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii, a fost ascultat ca martor cu încălcarea dreptului de a nu se autoacuza, contrar celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 236/02.06.2020, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

De asemenea, a mai reținut că susținerile revizuentului sunt în mod vădit neîntemeiate, pentru simplul motiv că prevederile art. 118 din C. proc. pen. - a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia nr. 236/02.06.2020 - nu puteau în mod obiectiv să stea la baza pronunțării hotărârii definitive de condamnare (fiind vorba despre o normă procesual penală ce consacră anumite drepturi pentru martorul audiat), în plus se poate lesne observa că atât prima instanță cât și cea de apel și-au întemeiat soluția pe cu totul alte probe decât declarațiile date de numitul A. (indiferent de calitatea procesuală avută la momentul/momentele respective), acesta negând de altfel în mod constant acuzațiile aduse.

Pe de altă parte, a constatat că nu este îndeplinită cerința ca prevederile art. 118 din C. proc. pen. să fi fost declarate neconstituționale ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în cauza în care petentul a fost condamnat (Dosarul nr. x/2016), putându-se lesne observa că nici unul dintre participanții la procesul penal nu au formulat obiecții cu privire la neconstituționalitatea textului legal menționat.

Față de aceste considerente, Curtea a reținut că cererea de revizuire formulată de petentul A. este inadmisibilă.

Referitor la celelalte motive prezentate de petent în cuprinsul cererii de revizuire, Curtea a constatat că acestea nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte cazuri prevăzute expres și limitativ de art. 453 alin. (1) lit. a) - e) din C. proc. pen.

De altfel, din lecturarea cererii de revizuire a rezultat că principala nemulțumire a petentului rezidă în faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel, în Dosarul nr. x/2016, au interpretat în mod eronat probatoriul iar soluția trebuia să fie una de achitare, semnalizând modalitatea defectuoasă de administrare a unor mijloace de probă (în opinia sa) ori netemeinicia unor măsuri dispuse de magistrați (cum ar fi de exemplu respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice).

Curtea a arătat că astfel de solicitări formulate de condamnat nu tind însă la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi (pentru a se putea reține eventual cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.) ci la reinterpretarea sau readministrarea unor probe din cadrul judecății în fond a procesului, aspecte care desigur nu pot face obiectul unei cereri de revizuire întrucât s-ar aduce atingere principiului autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești care reprezintă actul final și de dispoziție al instanței.

Așadar, a apreciat că se impune a se preciza că revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, prin intermediul căreia pot fi schimbate hotărârile judecătorești definitive, ce soluționează fondul cauzei, care conțin preponderent erori de fapt în cuprinsul acestora.

Altfel spus, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate obține o reinterpretare a probatoriului administrat în cauză sau o suplimentare a acestuia pe aspecte de fapt avute în vedere de instanța sau instanțele ce au judecat cauza, finalitatea acestei căi de atac constând în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției vizează, în esență, înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei - ceea ce nu este cazul în cauză.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel revizuentul A..

În esență, a solicitat admiterea apelului formulat împotriva Sentinței penale nr. 215/F din 06.11.2020 și pe cale de consecință, admiterea în principiu a cererii de revizuire în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 459 din C. proc. pen.. suspendarea executării Sentinței penale nr. 249/F/2017 sub aspectul laturii penale în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 460 din C. proc. pen. până la soluționarea prezentei cereri de revizuire; admiterea în tot a cererii de revizuire pe latură penală a Sentinței penale nr. 249/F/2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. f) din C. proc. pen.:

"hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, aspect ce atrage incidența Deciziei nr. 236/02.06.2020 a Curții Constituționale a României referitoare la prevederile art. 118 din C. proc. pen., cu privire la dreptul martorului de nu se acuza."

Referitor la aspectele de procedură încălcate și care sunt apte de a modifica soluția pronunțată în fond și în apel, a arătat că dispozițiile art. 118 din C. pen., prin raportare la Decizia nr. 236 din 02.06.2020 a Curții Constituționale nu permit aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului, iar martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declarație, ci este obligat să declare tot ce cunoaște, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declarația sa se autoincrimina.

În acest sens, a amintit Decizia nr. 1 din 14.01.2019 pronunțată de Înalta Curte, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că "fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.."

A mai susținut că din considerentele Deciziei nr. 236 din 02.06.2020 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că dreptul martorului de a nu se acuza, reprezintă, de facto o obligație pozitivă de a colabora cu organele judiciare (declarația dată în 24.07.2014 în Dosarul nr. x/2014), având corelativ obligația acestora din urmă de a nu utiliza declarația împotriva lui, revizuentul, martor la acel moment, nu avea nici un nivel de protecție cu cel de care beneficiase suspectul sau inculpatul.

Un alt aspect criticat vizează dispozițiile art. 190 alin. (5) din C. proc. pen., în sensul că nu există o încheiere a judecătorului de drepturi și libertăți, după prelevarea și analiza probelor alterate, care să valideze examinarea fizică efectuată de organele de urmărire penală, fiind o lipsă a consimțământului, ceea ce atrage o excludere a probelor obținute prin examinarea fizică (declarația din data de 22.07.2011).

Așadar, probele administrate în cauză de I.N.C.R., prelevarea acestora fără existența unui consimțământ, într-un mod impropriu pentru o astfel de situație (biroul procurorului), în condiții de lipsire de libertate din partea forțelor de intervenție prin violență, atrage nulitatea acesteia.

A mai arătat că a fost cercetat de două ori pentru aceleași fapte, în primă fază pentru infracțiunile de fals intelectual nr. x din C. pen. și denunț calomnios prevăzut de art. 259 din C. pen. anterior.

Astfel, în mod cert este aplicabil principiul "ne bis in idem", fiind avute în vedere aceleași împrejurări de fapt,și deși cercetarea penală nu a dus la o condamnare dispozițiile cauzei Zigarela c. Italiei sunt aplicabile și revizuentului.

Față de împrejurările ce se impun a fi dovedite prin probele propuse, revizuentul a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă în principiu, iar susținerea instanței de fond, precum că ar fi vorba de o reinterpretare sau readministrare a probatoriului nu poate fi primită, atât timp cât sunt constatate grave încălcări de procedură.

De asemenea, revizuentul a arătat că în mod greșit s-a reținut sub aspectul încadrării juridice a faptei de mărturie mincinoasă, având în vedere că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) lit. c) din C. pen., subiect activ este calificat și are calitatea de expert sau interpret.

În opinia revizuentului apelant, admiterea faptului că o hotărâre judecătorească definitivă a fost precedată de încălcarea legii, urmată de restabilirea legalității nu este un semn de slăbiciune, ci supremul semn al unei puteri judecătorești autentice.

Examinând apelul formulat de revizuentul A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerente ce vor fi expuse:

Prealabil, Înalta Curte constată că revizuentul apelant a formulat cerere de revizuire a Sentinței penale nr. 249/F din 22.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 131/A din 25.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Înalta Curte amintește că cererea de revizuire se soluționează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 459 din C. proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanța verifică cererea de revizuire sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.

Pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiată pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., se impune întrunirea următoarelor condiții:

- să existe o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală;

- decizia Curții Constituționale să fi fost publicată în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii;

- excepția de neconstituționalitate să îndeplinească exigențele de formă și să fie supusă dezbaterii în dosarul penal;

- hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională;

- consecințele încălcării dispoziției constituționale să continue să se producă și să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În ceea ce privește primele două condiții, Înalta Curte reține că prin Decizia Curții Constituționale nr. 87 din data de 13.02.2019, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 498 din data de 19.06.2019 s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

Cu privire la îndeplinirea celei de-a treia condiții, respectiv ca norma legală să fi fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, Înalta Curte constată că revizuentul-inculpat A. nu a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din C. proc. pen. în cauza a cărei revizuire o solicită.

Invocarea excepției în cursul procesului penal în cauză presupune ideea intrinsecă că a fost evaluată de instanță, indiferent de soluția pronunțată. În acest sens relevantă este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 14.03.2016, care la paragraful 52 a statuat, în ceea ce privește hotărârile definitive, că decizia sa poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cauza pendinte în care a fost admisă, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înainte de data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 126 din 03 martie 2016, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege. În acest sens, s-a făcut referire și la jurisprudența Curții, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, "în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret". In aceste condiții, având în vedere importanța principiului autorității de lucru judecat, Curtea Constituțională a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca ceea ce a stabilit instanța de contencios constituțional, pe cale jurisprudențială, cu privire la condițiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în cauză. Așadar, Curtea a reținut că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală, atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a reținut că atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca împotriva României, parag. 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, parag. 52). În speță, Curtea Constituțională a constatat că motivul substanțial și imperios care justifică derogarea de la principiul autorității de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de instanța de contencios constituțional, însă nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării. (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumar împotriva României, parag. 61).

În acest context argumentativ, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită condiția referitoare la invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din C. proc. pen. în cauza a cărei revizuire se solicită, astfel că soluția de respingere, ca inadmisibilă, pronunțată de instanța de fond apare ca legală și temeinică.

Cu privire la celelalte motive de revizuire invocate de revizuentul apelant, respectiv modalitatea de administrare a probatoriului în cursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță, interpretarea eronată a probelor de către instanța de judecată, aspect ce a condus la o soluție de condamnare nelegală, Înalta Curte reține că aspectele invocate de revizuentul inculpat nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de lege, reprezentând în realitate doar nemulțumiri ale revizuentului legate de modul de administrare și interpretare a probelor de instanțele de judecată.

Or, acest demers procesual al revizuirii, constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale și nu se poate obține o reinterpretare a probatoriului administrat în cauză sau o suplimentare a acestuia pe aspecte de fapt avute în vedere de instanța sau instanțele ce au judecat cauza.

Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispozițiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) din C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, în acest sens fiind și Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunțată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie își păstrează valabilitatea și în raport de dispozițiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 și art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esență cazurile de revizuire din legea veche.

În acest context, Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că argumentele aduse de revizuentul inculpat nu pot reprezenta un element de noutate în economia dosarului, apte a conduce la o soluție diametral opusă celei prin care a fost acesta condamnat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva Sentinței penale nr. 215/F din data de 06 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva Sentinței penale nr. 215/F din data de 06 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 aprilie 2021.

GGC - OB