SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 38250/03 prezentată de Larisa Yevgenyevna LAZUTINA și Olga Valeryevna DANILOVA împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 3 iulie 2008 într-o cameră compusă din Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolau, judecători; și de Søren Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 noiembrie 2003, având în vedere decizia Curții de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, așa cum permite art. 29 alin. Larisa Yevgenyevna Lazutina și Olga Valeryevna Danilova sunt cetățeni ruși născuți în 1965 și, respectiv, 1970 și rezidenți în Odintsovo și Aleksandrov.
Ele sunt reprezentate în fața Curții de către Anatoly Grigoryevici Kucherena, avocat la Moscova. Guvernul elvețian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cele două recurente sunt schioare de fond. Membri ai Asociației rusești de schi, ele au reprezentat Federația Rusă în diferite comcereri internaționale și au participat la Jocurile Olimpice de iarnă din Salt Lake City (Statele Unite ale Americii) în 2002. La 8, 14 și 22 decembrie 2001, în cadrul comcererilor internaționale de schi de fond organizate în Italia, Elveția și Austria de Federația Internațională de schi (FIS), prima reclamantă a fost supusă unor controale antidoping care au dezvăluit prezența în organismul său a unei substanțe interzise, darbepoetina.
Controalele efectuate asupra recurentelor la 21 februarie 2002, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Salt Lake City, au dus la același rezultat și, prin urmare, la deschiderea unei anchete disciplinare împotriva acestora. Pe baza concluziilor acesteia, printr-o decizie din 24 februarie 2002, Comisia Executiv al Comitetului Internațional Olimpic (CIO) a descalificat cele două schioase de o greutate la care luaseră parte, a retras medalia de aur pe care prima reclamantă a câștigat-o și diploma pe care a obținut-o cea de-a doua reclamantă, și a exclus cei doi sportivi de la Jocurile Olimpice de Iarnă 2002. modifică rezultatul cursei și ia măsurile necesare.
În cadrul ședinței din 3 iunie 2002 a Consiliului FIS, cele două schitoare au fost interzise să participe la comcereri internaționale pe o perioadă de doi ani, prima reclamantă începând cu 8 decembrie 2001 și a doua începând cu 21 februarie 2002. Cele două recurente au răspuns la apel împotriva deciziilor luate de CIO și FIS. Statuând la 29 noiembrie 2002, Tribunalul Arbitral al Sportului (TAS) a emis patru sentințe în temeiul cărora a respins apelurile și a confirmat deciziile luate de CIO și FIS împotriva recurentelor. Recurentele au formulat separat acțiuni de drept public pe lângă Tribunalul Federal, în temeiul articolului 191 din Legea federală privind dreptul internațional privat și al articolului 85 litera (c) din Legea federală privind organizarea judiciară, în vigoare la data faptelor, în scopul de a obține anularea sentințelor care îi privesc.
Acestea susțin, cu titlu de argument principal, că TAS nu este o instanță independentă într-un litigiu la care CIO este parte. Pe baza articolului 190 alineatul (2) litera (a) din LDIP, combinat cu art. 1 din Convenție, ele au cerut anularea celor două sentințe în care CIO apărea ca parte. Potrivit acestora, viciul care afectează aceste sentințe se extindea și la celelalte două sentințe referitoare la FIS, pe motiv că cele patru cauze fuseseră instruite în comun de aceiași arbitri. Printr-o hotărâre unică din 27 mai 2003, Tribunalul Federal a respins ambele acțiuni. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plâng că TAS nu era o instanță independentă și imparțială, ele susțin că nu oferea garanții suficiente de imparțialitate și de independență față de CIO.
În opinia lor, structura Consiliului Internațional de Arbitraj în domeniul sportului (CIAS), metoda de desemnare a arbitrilor, precum și organizarea, finanțarea și funcționarea TAS creează legături prea strânse între instituția permanentă de arbitraj și autoritatea supremă a mișcării olimpice. În plus, recurentele pun sub semnul întrebării independența celor trei arbitri care au constituit formarea care a pronunțat cele patru sentințe atacate. Potrivit acestora, faptul că arbitrii s-au deplasat în locurile în care se desfășurau Jocurile Olimpice pentru a se afla în camerele ad hoc TAS a creat între ei relații personale și profesionale atât de apropiate încât și-au afectat independența atunci când au ocupat ulterior, la titluri diferite, o cauză supusă TAS, la un moment dat ca membru al formării, la altul ca avocat sau asociat al avocatului uneia dintre părți.
În continuare pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele declară că nu au fost audiate în mod echitabil în fața TAS pe motiv că acesta nu a respectat principiul egalității armelor. În special, potrivit acestora, instanța ar fi trebuit să dea curs cererii lor de audiere a profesorului H., specialist în toxicologie medicală. În acest context, recurentele susțin, de asemenea, că formarea nu a luat în considerare argumentul potrivit căruia acestea nu ar fi putut lua cunoștință de marile witness statistici ale doi martori ai CIO, care include trei sute de pagini, decât cu câteva zile înainte de începerea ui. În plus, recurentele critică faptul că TAS nu a dat curs cererii lor de excludere a declarațiilor martorilor, depuse de FIS, pe motiv că aceste declarații nu au fost semnate.
În cele din urmă, acestea deplâng faptul că martorii au fost autorizați să asiste la tribunal înainte de a fi audiați și că au fost astfel influențați de martorii anteriori, declarațiile părților și desfășurarea dezbaterilor. Într-adevăr, printr-o scrisoare din 12 octombrie 2007, recurentele au informat grefa că nu mai doresc să își mențină cererea în fața Curții. printr-o scrisoare din 1 noiembrie 2007, guvernul pârât a invitat Curtea să elimine prezenta cauză din rol. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că recurentele (n) nu mai doresc să își mențină cererea, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, în temeiul art. 37 alin. (1) în fine Prin urmare, Curtea decide în unanimitate să șteargă cererea de rol.
Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte prin aceste motive, Curtea decide în unanimitate să șteargă cererea de rol.
DÉCISION Requête n o 38250/03 présentée par Larisa Yevgenyevna LAZUTINA et Olga Valeryevna DANILOVA contre la Suisse La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 3 juillet 2008 en une chambre composée de : Christos Rozakis, président, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 novembre 2003, Vu la décision de la Cour d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes, M mes Larisa Yevgenyevna Lazutina et Olga Valeryevna Danilova, sont des ressortissantes russes respectivement nées en 1965 et 1970 et résidant à Odintsovo et à Aleksandrov.
Elles sont représentées devant la Cour par M e Anatoliy Grigoryevitch Kucherena, avocat à Moscou. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») est représenté par son agent suppléant, M. A. Scheidegger. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les deux requérantes sont des skieuses de fond. Membres de l’Association russe de ski, elles représentèrent la Fédération de Russie dans différentes compétitions internationales et participèrent aux Jeux olympiques d’hiver de Salt Lake City (Etats-Unis d’Amérique) en 2002. Les 8, 14 et 22 décembre 2001, à l’occasion de compétitions internationales de ski de fond organisées en Italie, en Suisse et en Autriche par la Fédération internationale de ski (FIS), la première requérante fut soumise à des contrôles antidopage qui révélèrent la présence dans son organisme d’une substance prohibée, la darbépoétine.
Des contrôles effectués sur les requérantes le 21 février 2002, lors des Jeux olympiques de Salt Lake City, aboutirent au même résultat et, partant, à l’ouverture d’une enquête disciplinaire à leur encontre. Sur la base des conclusions de celle-ci, par une décision du 24 février 2002, la Commission exécutive du Comité international olympique (CIO) disqualifia les deux skieuses d’une épreuve à laquelle elles avaient pris part, retira la médaille d’or que la première requérante y avait gagnée et le diplôme que la deuxième requérante y avait obtenu, et prononça l’exclusion des deux athlètes des Jeux olympiques d’hiver 2002. Le dossier fut ensuite transmis à la FIS pour qu’elle modifie le résultat de la course et prenne les mesures qui s’imposaient.
Lors de la séance du 3 juin 2002 du Conseil de la FIS, les deux skieuses furent interdites de participation à des compétitions internationales pour une durée de deux ans, la première requérante à compter du 8 décembre 2001 et la deuxième à partir du 21 février 2002. Les deux requérantes interjetèrent appel contre les décisions prises par le CIO et la FIS. Statuant le 29 novembre 2002, le Tribunal arbitral du sport (TAS) rendit quatre sentences aux termes desquelles il rejeta les appels et confirma les décisions prises par le CIO et la FIS à l’encontre des requérantes. Les requérantes formèrent séparément des recours de droit public auprès du Tribunal fédéral, en vertu de l’article 191 de la loi fédérale sur le droit international privé et de l’article 85, lettre c), de la loi fédérale d’organisation judiciaire, en vigueur à l’époque des faits, aux fins d’obtenir l’annulation des sentences les concernant.
Elles soutinrent, à titre d’argument principal, que le TAS n’est pas un tribunal indépendant dans un litige auquel le CIO est partie. Se fondant sur l’article 190, alinéa 2, lettre a), de la LDIP, combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, elles demandèrent l’annulation des deux sentences dans lesquelles le CIO apparaissait comme partie. Selon elles, le vice affectant lesdites sentences s’étendait également aux deux autres sentences concernant la FIS, au motif que les quatre causes avaient été instruites conjointement par les mêmes arbitres. Par un arrêt unique du 27 mai 2003, le Tribunal fédéral rejeta les deux recours. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent que le TAS n’ait pas été un tribunal « indépendant et impartial ». Elles soutiennent qu’il n’offrait pas des garanties suffisantes d’impartialité et d’indépendance à l’égard du CIO.
A leur avis, la structure du Conseil international de l’arbitrage en matière de sport (CIAS), le mode de désignation des arbitres, de même que l’organisation, le financement et le fonctionnement du TAS créent des liens trop étroits entre l’institution permanente d’arbitrage et l’autorité suprême du Mouvement olympique. 2. En outre, les requérantes mettent en cause l’indépendance des trois arbitres ayant constitué la formation qui avait rendu les quatre sentences attaquées. Selon elles, le fait que les arbitres se soient déplacés sur les lieux où se déroulaient les Jeux olympiques pour y siéger dans les chambres ad hoc du TAS a créé entre eux des relations personnelles et professionnelles si étroites qu’elles en ont affecté leur indépendance lorsqu’ils se sont occupés ultérieurement, à des titres différents, d’une cause soumise au TAS, l’un en tant que membre de la formation, l’autre en tant qu’avocat ou associé de l’avocat d’une des parties.
3. Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes allèguent qu’elles n’ont pas été entendues équitablement devant le TAS au motif que celui-ci n’a pas respecté le principe de l’égalité des armes. En particulier, selon elles, le tribunal aurait dû donner suite à leur requête visant à l’audition du professeur H., spécialiste en toxicologie médicale. Dans ce contexte, les requérantes prétendent aussi que la formation n’a pas pris en compte l’argument selon lequel elles n’avaient pu prendre connaissance des volumineux witness statements de deux témoins du CIO, comprenant trois cents pages, que quelques jours avant le début de l’audience. En outre, les requérantes critiquent le fait que le TAS n’a pas donné suite à leur requête tendant à faire écarter les déclarations des témoins, déposées par le FIS, au motif que ces déclarations n’étaient pas signées.
Enfin, elles déplorent que les témoins aient été autorisés à assister à l’audience avant d’être entendus et qu’ils aient ainsi pu avoir été influencés par les témoins précédents, les déclarations des parties et le déroulement des débats. EN DROIT La Cour relève d’emblée qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant le recours introduit par les requérantes pour les motifs suivants. En effet, par une lettre du 12 octobre 2007, les requérantes ont informé le greffe qu’elles ne souhaitent plus maintenir leur requête devant la Cour. Par une lettre du 1 er novembre 2007, le Gouvernement défendeur a invité la Cour à rayer la présente affaire du rôle. A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que les requérantes n’entendent plus maintenir leur requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, en vertu de l’article 37 § 1 in fine , la Cour estime qu’aucune circonstance touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de cette requête. Il y a donc lieu de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président