ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 824/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 824/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. 577/ PI din 16 octombrie 2006 pronunțată în

dosarul nr. 3262/2004, Tribunalul Timiș, în baza art. 334 C. proc. pen., a

respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș pentru

schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 în cea prevăzută de art. 9 lit. c)

din Legea nr. 241/2005 și din cea de bancrută frauduloasă,

prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990

în cea prevăzută de art. 143 alin. (2)

lit. c) din Legea nr. 85/2006, ca

fiind neîntemeiată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza ll-a C.

proc. pen., coroborat cu art. 122 – art. 124 C. pen., a fost încetat procesul

penal început împotriva inculpatului H.B. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

în perioada octombrie 2000 - ianuarie 2002.

În baza art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., a fost condamnat inculpatul H.B., la 3 (trei) luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de nedepunere de către angajator a sumelor încasate de

la salariați cu titlu de contribuție datorată la sistemul public de asigurări

sociale către bugetul asigurărilor de șomaj și

către bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în perioada decembrie

2002

- august 2003.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.,

a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală, prevăzută de art. 10 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., a

fost condamnat același inculpat, la 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a ll-a

C. proc. pen., coroborat cu art. 122 și 124 C. pen., a fost încetat procesul

penal început împotriva aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, precum și a instigării la

infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 31 alin.

(2) C. pen., raportat la art. 290 C. pen.

În baza art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., a condamnat același

inculpat la 10

(zece) ani închisoare și 5

(cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64

lit. a), b) și

c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave în formă continuată.

S-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi administrator

sau asociat al unei societăți comerciale pentru o durată de 5 (cinci) ani după

executarea pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a ll-a

C. proc. pen., coroborat cu art. 122 și 124 C. pen., a fost încetat procesul

penal început aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

292 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de bancrută

frauduloasă prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 lit. a) C. pen., au

fost contopite pedepsele aplicate inculpatului H.B., în pedeapsa cea mai grea,

acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 10 (zece) ani închisoare și 5

(cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit.

a), b) și c) C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

S-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi administrator

sau asociat al unei societăți comerciale pe o perioadă de 5 ani după executarea

pedepsei principale.

În baza art. 7 și art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990, s-a dispus ca

O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiș să efectueze cuvenitele mențiuni privind

hotărârea de condamnare a inculpatului.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen.,

raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat

inculpatul H.B.

să plătească, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC F. SA Timișoara,

suma de 484.088.287 lei părții civile D.G.M.S.S. Timiș.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., a

fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect

acțiunea civilă

formulată de D.G.F.P. Timiș.

În baza art. 168 C. proc. pen. și art. 169 C. proc. pen., s-a dispus

ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. P/500 din 09

aprilie 2002 emisă de I.G.P.I.P. Timiș asupra imobilului

proprietatea SC B.T.C. SRL Timișoara, situat în

Timișoara,

teren în suprafață de 10257, până la concurența sumei de 1,7

miliarde lei.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen.,

raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat

inculpatul H.B.,

în solidar cu părțile responsabile civilmente SC S. SRL, SC P.I. SRL și SC B.T.C.

SRL, să achite părții civile M.M. suma de 6.003.228.000 lei, despăgubiri

civile, reprezentând contravaloarea acțiunilor cumpărate prin contractul de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3469 din 07 septembrie 2001 de către B.C.M.

În baza art. 348 C. proc. pen., a fost anulat contractul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 3469 din 07 septembrie 2001 de către B.C.M.

În baza art. 191 alin. (2) și (3) C. proc. pen., a fost obligat

inculpatul H.B. la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare și fiecare parte

responsabilă civilmente: SC F. SA, SC S. SRL

și SC B.

T.C. SRL, la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat,

sumele reprezentând cheltuielile din faza de urmărire penală și primă instanță.

Pe baza probelor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală

cât și la cercetarea judecătorescă, instanța de fond a reținut următoarele:

calitate de administrator al SC F. SA Timișoara, nu și-a respectat obligația de

a vira sumele ce reprezentau contribuțiile datorate

sistemului public de asigurări sociale și către bugetul asigurător de

șomaj,

reținute pe statele de plată ale angajaților, în total

484.088.287 lei, în 15 zile de la încasare, încălcându-se reglementările Legii nr.

130/1999 și ale

Legii nr. 19/2000, fapta

fiind constatată de lucrătorii D.G.M.S.S. Timiș, cu ocazia

controlului

efectuat la SC F. SA în perioada 18 - 19 februarie din 2002.

Inculpatul a depus la dosar acte din care rezultă că a negociat

reeșalonarea plăților pentru sumele datorate,

aspect reținut și de expertul

contabil, dar aceste reeșalonări produc

efecte asupra laturii civile a cauzei, în sensul că i s-a dat inculpatului

posibilitatea achitării debitelor, dar nu produc efecte cu privire la fapta

penală săvârșită de inculpat.

Susținerea inculpatului din concluziile

scrise nu a putut fi împărtășită

de instanță, deoarece,

din verificările efectuate la SC F. SA, s-a constatat că sumele ce trebuiau

virate de inculpat au fost încasate de

societate,

iar împrejurarea că acestea nu au fost efectiv virate în 15 zile se datorează

inculpatului, care a folosit acești bani pentru a efectua alte plăți.

Apărarea inculpatului producea consecințe dacă nu s-ar fi încasat

sumele de la angajați, incapacitatea de plată în aceste condiții neputând

conduce la exonerarea de răspundere penală.

Fapta inculpatului de a nu vira la bugetul asigurărilor de șomaj și

sănătate a sumei de 484.088.278 lei, în termen de

15 zile de la încasare,

întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003 (prin care au fost

modificate dispozițiile Legii nr.

130/1999

și Legii nr. 19/2000), cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., dar având în

vedere

dispozițiile art. 122 lit. e) C. pen., raportat la art. 124 C. pen., s-a

constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru această faptă,

astfel că în baza art. 11 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a Il-a C. proc.

pen., tribunalul a dispus încetarea procesului penal început inculpatului H.B.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu

aplicabilă art. 41 alin. (2) din C. pen.

2.

Totodată,

tribunalul a reținut fapta aceluiași inculpat care nu a virat sumele încasate în

perioada decembrie 2002 - august 2003, prejudiciul produs fiind de 260.581.058

lei față de D.G.F.P.S., iar ia data soluționării cauzei nu era prescrisă

răspunderea penală și, apreciind că

fapta

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 280 din

Legea

nr. 53/2003, cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. (prin modificarea succesivă

a Legii nr. 130/1999 și Legii nr. 19/2000), reținându-se vinovăția inculpatului

precum și perseverența infracțională a acestuia, l-a condamnat la o pedeapsă de

3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedepunere de către

angajator a sumelor încasate de la salariați cu titlu de contribuție datorate

la sistemul public de asigurări sociale către bugetul asigurărilor de șomaj și

către bugetul asigurărilor de sănătate, în perioada decembrie 2002 - august

2003.

Instanța a înlăturat apărarea inculpatului

potrivit căreia reeșalonarea

datoriilor față de bugetele

asigurărilor de șomaj și asigurărilor de sănătate exonerează de răspundere

penală pentru fapta penală constatată de organele de control, apreciind că

aceasta are efect asupra laturii civile a cauzei.

3.

Legea nr. 87/1994

a suferit mai multe modificări, ultima fiind prin publicarea Legii nr. 241/2005,

act normativ în care nu mai este încriminată fapta prevăzută de art. 10 din

Legea nr. 87/1994, constând în „întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de

documente primare sau de evidență contabilă ori acceptarea unor astfel de

documente, cu scopul de a împiedica verificările financiare contabile, pentru

identificarea cazurilor de evaziune fiscală”.

Ca atare, fapta inculpatului care a acceptat înscrierea în

contabilitate a două facturi, întocmite necorespunzător, cu scopul de a

împiedica verificările ce ar fi putut evidenția cazuri de evaziune fiscală, nu

mai este prevăzută de legea penală, astfel că tribunalul, în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat

pentru săvârșirea faptei de evaziune fiscală prevăzută de art. 10 din Legea nr.

87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen.

La termenul de judecată din 2 octombrie

2006, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice pentru infracțiunea

de evaziune fiscală prevăzută

de art. 13 din Legea nr. 87/1994,

cu cea prevăzută de art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005, însă analizând acest

din urmă text, tribunalul a constatat că schimbarea încadrării juridice nu este

posibilă datorită situației mai grele ce s-ar cauza inculpatului, noul text

prevăzând o pedeapsă mult mai mare, aceea cu închisoarea între 2 - 8 ani, față

de vechiul text care prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau

amenda, aspect invocat și de apărătorul ales al inculpatului, iar o mixare

între definiția unui text și pedeapsa altui text ar fi nelegală.

inculpatului în sensul că nu există fapta de evaziune fiscală descrisă la pct. 2

din rechizitoriu și prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, deoarece nu-i

poate fi imputată împrejurarea că s-a dovedit ulterior că societățile

vânzătoare sunt fictive, câtă vreme bunurile cumpărate există, au fost

înregistrate și nu a încercat să obțină deducerea nelegală a T.V.A. iar

activitatea de înregistrare în contabilitate a celor 2 facturi nu se

încadrează în cele două variante ale textului

invocat, respectiv nu există o

omisiune de înregistrare sau înregistrare

de cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, deoarece produsele se găsesc

în inventarul societății și s-au achitat cu acte contabile necontestate.

Astfel, prin rechizitoriu s-a reținut că potrivit raportului de

constatare tehnică - științifică nr. 285.897 din 10 decembrie 2001 efectuat în

timpul urmăririi penale și aflat la dosarul de urmărire penală cele două

facturi prin care s-au achiziționat de către SC S. SRL Timișoara o mașină de

împachetat automată în valoare de 756.400.000 lei, pentru care s-a dedus TVA

136.400.000 lei Rol de la SC K.I. SRL București și de către SC B.T.C. SRL și 5

bazine inox, valoarea totală a facturii fiscale de 1.487.500.000 lei Rol, pentru

care s-a dedus TVA în valoare de 237.500.000 lei ROL și s-au calculat

amortizări în valoare de 12.760.462 lei ROL, vânzător fiind SC I.N.I. SRL,

precum și o a treia factură care nu face obiectul cauzei și a fost emisă de o a

treia societate SC T.C. SRL către SC S. SRL Timișoara, au fost scrise de o singură

persoană, neidentificată și aceeași persoană a completat și

chitanțele expertizate prin care SC S. SRL și SC

B.T.C. SRL

au făcut plăți societăților ce fac obiectul cauzei.

Din verificările efectuate în timpul urmăririi penale s-a constatat că

societățile eminente ale facturilor sunt fictive, SC I.N.I. SRL este o firmă

„fantomă”.

Inculpatul a invocat buna sa credință, ca

și societatea cumpărătoare,

susținând că nu a avut

cunoștință de faptul că societățile vânzătoare sunt fictive, dar a făcut și

afirmația că facturile emise de societăți diferite au fost emise de persoane

diferite când este dovedit că o singură persoană a completat toate facturile.

Chiar dacă inculpatul a apreciat că tranzacția este legală și actele nu sunt

fictive, acesta avea obligația să verifice facturile pentru înregistrarea lor

în contabilitate, astfel încât să fie completate omisiunile acestora, cu datele

privind persoana delegatului, datele de stare civilă ale expeditorului,

mijlocul de transport cu care a fost transportat bunul, cui aparține, data și

ora expediției, iar cu privire la semnătura de primire se impunea identificarea

persoanei care primește; toate aceste date lipsesc însă, deși ele puteau fi

completate dacă s-ar fi apreciat ca omisiuni, deoarece față de data facturii

seria B.A.G.G. nr. 8593156 din 15 august 2000, plata contravalorii acesteia s-a

făcut ulterior, în decembrie 2000, conform chitanțelor

,

direct

la casieria societății SC I.N.I. SRL.

În raportul întocmit de expertul I.P., nu

s-a răspuns expres la întrebarea dacă facturile pe baza cărora au fost

efectuate înregistrările în

contabilitate sunt fictive,

amortizarea se trece pe costuri iar în răspunsul la obiecțiuni se afirmă că

punctul de vedere al expertului este că sunt îndeplinite condițiile pentru

calculul amortizării și înregistrării acesteia pe cheltuieli, stabilirea

amortizării nefiind condiționată de eventualele deficiente ale facturilor.

Tribunalul a apreciat că există o diferență între noțiunea de

„deficiență ale facturilor” și facturi emise de firme fantome, facturi fictive,

care sunt întocmite cu o mulțime de omisiuni, chiar esențiale, de exemplu

datele de identificare ale societății pentru SC K.I. SRL București, care nu se

regăsesc nici în chitanțele emise de aceasta.

Expertiza contabilă efectuată în cauză în timpul urmăririi penale a

reținut încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 831/1997 și normelor de aplicare a

acestora, facturile fiind întocmite cu omisiuni, concluzii ce au fost

coroborate și cu concluziile raportului de constatare tehnico - științifică nr.

285897 din 10 decembrie 2001, astfel că instanța a reținut opinia exprimată de

expertul contabil P.G.

Reținând ca eronată susținerea

inculpatului că produsele cumpărate

se regăsesc în

evidențele societății și că a fost achitată contravaloarea lor cu acte

necontestate, deoarece prin experimentul tehnico - științific s-au contestat o

parte din chitanțele cu care au fost achitate aceste obiecte,

constatându-se că sunt scrise de aceeași persoană

care a completat cele

două facturi, punându-se astfel la îndoială

veridicitatea acestora, marea majoritate a chitanțelor prezentând evaziv

obiectul plății, de exemplu: contravaloare facturi restante, dar există și

chitanțe care se referă expres la una din facturile fictive, instanța a

constatat întemeiate și dovedite susținerile de la punctul 2 din rechizitoriu.

În cauză nu a fost contestată împrejurarea că inculpatul s-a ocupat de

administrarea SC S. SRL și SC B.T.C. SA, potrivit mandatarii sale prin

procurile depuse la dosar având nr. 2067 din 27 iunie 2006 și cea generală din

04 noiembrie 1998.

Din expertiza contabilă întocmită în timpul urmăririi penale a rezultat

că prin înregistrarea celor două facturi în contabilitate s-au cauzat pagube

bugetului de stat în sumă de 991.231.400 lei de către SC S. SRL Timișoara și de

779.312.000 lei de către SC B.T.C. SRL.

Fapta inculpatului care a administrat efectiv activitatea societăților

SC S. SRL și SC B.T.C. SA, de a înregistra în contabilitatea acestora cele două

facturi fictive conținând omisiuni, cu scopul de a nu plăti sumele reale ce se

cuveneau bugetului statului, deducând TVA, calculând amortismente pentru

produsele cumpărate de

SC B.T.C. SA,

contravaloarea prejudiciului fiind stabilit prin

expertiza întocmită de

exportul P.G., iar pentru utilajul achiziționat de SC S. SRL nu s-au achitat

amortismente, dar s-a dedus nelegal TVA, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994,

cu aplicarea art. 13 C. pen., texte de lege în baza cărora tribunalul l-a

condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

în calitate de cumpărător, la data de 16 decembrie 1998 a fost încheiat

contractul de vânzare cumpărare având ca obiect „Centrul Viticol Lugoj

(Distilerie)”. Contractul a fost semnat pentru vânzător de director general Ț.V.

și director economic S.E. și de oficiul juridic, iar pentru cumpărător de către

administratorul O.A.

În acest contract a fost înscris în fals numărul contului unde

urmează a fi virată contravaloarea prețului,

respectiv contul SC P.

I. SA în loc de SC P.V. SA, iar prețul a fost

virat în contul înscris în contract.

Nu s-a putut reține de către instanță că

a fost o eroare, deoarece nu

s-a indicat greșit sumele

societății ci numărul contului, acesta neputând fi cunoscut de către semnatarii

contractului decât dacă Ie-a fost expres indicat, singurul care știa acest cont

fiind inculpatul, acesta avea și interesul să încaseze și să utilizeze banii pe

societatea SC P.

I. SA, acesta fiind acționar

majoritar la ambele societăți, prin firmele

administrate de inculpat

pentru frații săi, fiind și președintele Consiliului de Administrație.

Împrejurarea că, observând greșeala din contract, T.V. i-a arătat-o lui

T.G. care a corectat lateral contul, indicând

numărul

corect al acestuia, nu înlătură răspunderea inculpatului, deoarece

contractul

s-a încheiat la biroul acestuia la sediul SC B.T.C. SRL, iar întrebat fiind

ulterior, inculpatul a afirmat că a făcut acest lucru pentru a-și recupera o

parte din sumele de bani pe care i-a băgat în SC P.V. SA. Inculpatul a fost

acela care a convenit modalitatea de plată, respectiv suma de 480.000.000 lei

achitată prin virarea acesteia în contul indicat în fals în contract, iar

diferența până la 1 miliard, prin livrarea unor mărfuri societăților A.L., E.,

B.T.C., însă nici contravaloarea acestei mărfi nu a intrat în contul SC P.V.

Aceste aspecte au fost dovedite cu acte și declarațiile martorilor audiați,

care și-au menținut declarațiile date în timpul urmăririi penale, declarații în

care au expus pe larg condițiile încheierii și executării contractului.

Din procesul verbal al Consiliului de Administrație al SC P.V. SA, a

rezultat că directorul T.G. a pus în discuție problema debitului de 600.000.000

lei, dar a precizat că SC S. SRL Lugoj a achitat prețul, situația nefiind

reală, prilej cu care inculpatul a recunoscut că aceasta urmează să o achite

el, modalitatea fiind aceea de a fi trecută în contul SC B.T.C. SRL, urmând ca

această societate să figureze ca debitor față de SC P.V. SA.

Inculpatul, în declarațiile date în timpul urmăririi penale, nu a negat

că prețul contractului prezentat a intrat în contul SC P.I. SA, unde inculpatul

era acționar majoritar și președintele Consiliului de Administrație și a

justificat operațiunea prin aceea că SC P.I. SA era acționarul majoritar al SC

P.V. SA, recunoscând și împrejurarea că, la solicitarea sa, s-a încheiat

contractul cu date nereale, asigurând astfel intrarea prețului în contul SC P.I.;

susținerea că între cele 2 societăți s-a efectuat ulterior o compensare nu a

fost dovedită în cauză.

Văzând cele susținute, instanța a înlăturat apărarea inculpatului, în

sensul că faptei îi lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută

de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 3/1990.

Fapta inculpatului care a folosit banii SC P.V. SA, cu rea credință,

pentru achitarea unor datorii ale SC P.I. SA, favorizând în acest mod această

societate, având interese directe, fiind președintele Consiliului de

Administrație al acestei societăți, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 3/1990, dar având în

vedere data la care a fost comisă, 16 decembrie 1998, instanța de fond a

constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale și, în baza art. 11 pct.

2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza ll-a C. proc. pen., a încetat

procesul penal început împotriva inculpatului pentru săvârșirea acestei

infracțiuni, făcându-se aplicarea art. 122 C. pen. și art. 124 C. pen.

În cauză a fost dovedită împrejurarea că

inculpatul a determinat alte

persoane pentru ca acestea,

fără vinovăție, să falsifice un contract în sensul înscrierii greșite a

contului în care se va vira prețul, urmărind în acest mod și realizând

încasarea sumei de 480.000.000 lei în contul altei societăți administrate de

inculpat.

Fapta inculpatului de a determina alte

persoane, T.G.,

T.V. și S.E., să înscrie date false în

contractul încheiat la data de 16 decembrie 1998 între SC S. SRL Lugoj și SC P.V.

SA, întrunește elementele constitutive ale instigării la săvârșirea

infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 31 alin.

(2) C. pen., raportat la art. 290 C. pen., dar, având în vedere intervenirea

prescripției răspunderii penale pentru această faptă, în baza art. 11 pct. 2 lit.

b) raportat la art. 10 lit. g) teza a ll-a C. proc. pen., combinat cu art. 122

C. pen. și art. 124 C. pen., instanța de fond a încetat procesul penal.

vânzare cumpărare prin care inculpatul, în calitate de mandatar al SC S. SRL,

SC P.I. SAL și al SC B.T.C. SRL, a vândut părții civile M.M. un număr de 7476

acțiuni deținute de aceste societăți comerciale la SC P.I. SA Timișoara, pentru

suma totală de 6.003.228.000 lei, declarând cu acest prilej că acțiunile sunt

nesechestrate, negajate, libere de sarcini și garantând cumpărătorul pentru

evicțiune totală sau parțială. S-a constatat că această declarație nu

corespunde realității deoarece SC P.I. SA Timișoara era în faliment și nu putea

înstrăina acțiunile, respectiv capitalul societății, iar dintre acțiunile

vândute, 540 acțiuni deținute de inculpat prin SC B.T.C. SRL și SC P.I. SA, mai

fuseseră vândute anterior la data de 07 iunie 1999 către SC R. SRL.

Fapta inculpatului de a face declarații false cu prilejul încheierii

contractului de vânzare cumpărare autentic, faptă săvârșită cu intenție

directă, întrunește elementele constitutive a

infracțiunii de fals în declarații,

prevăzută de art. 292 C. pen., însă

constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzută de art. 122 și 124 C. pen.,

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza ll-a C. proc. pen.,

instanța de fond a încetat procesul penal, constatând că a intervenit

prescripția răspunderii penale a inculpatului.

Inculpatul a invocat împrejurarea că prin

Legea nr. 543/2002, pentru

infracțiunea de fals în

declarații, a fost grațiată executarea pedepsei dar,

constatând intervenită prescripția răspunderii penale pentru această

faptă,

instanța de fond a apreciat că dispozițiile legii de grațiere nu

își mai au aplicabilitate în cauză, deoarece nu s-a aplicat o pedeapsă;

totodată, a reținut că dispozițiile privind prescripția răspunderii penale

primează în raport cu dispozițiile Legii nr. 543/2002.

Înstrăinarea acțiunilor SC P.I. SA de către inculpat, în modul arătat,

după declanșarea procedurii falimentului, nu a avut ca și consecință

înstrăinarea din active, ci s-a schimbat doar structura acționariatului, atât

capitalul social cât și activele societății rămânând aceleași, nefiind

prejudiciați creditorii societății deoarece nu s-a micșorat dreptul de gaj general

al acestora, respectiv a patrimoniului sau a

capitalului

social. Ca atare, s-a reținut că constituie infracțiune de bancrută

frauduloasă,

înstrăinarea în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăți, a

unei părți însemnate din active, dar o astfel de faptă nu a fost săvârșită de

către inculpat, astfel că în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., instanța de fond l-a achitat pe inculpatul H.B. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990,

reținând că nu există această faptă.

Cererea formulată de parchet, la data de 02 octombrie 2006, prin care

s-a solicitat a se constata că dispozițiile care incriminează în prezent

infracțiunea de bancrută frauduloasă se regăsesc în prevederile art. 143 alin. (2)

lit. c) din Legea nr. 85/2006, text de lege în care să se dispună schimbarea

încadrării juridice dată faptei, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost

respinsă ca întemeiată, deoarece așa cum s-a arătat mai sus, fapta nu există.

Sub un alt aspect, s-a reținut că, prin întocmirea contractului de

vânzare - cumpărare la notar în data de 07 iunie 1999, având ca obiect vânzarea

acțiunilor SC P.I. SA, societate fată de care era declanșată procedura de

faliment, inculpatul a încălcat dispozițiile imperative ale art. 38 alin. (1)

din Legea nr. 64/1995 care stabilesc că „după ce s-a dispus deschiderea

procedurii potrivit art. 31 este interzis administratorilor societății

comerciale sub sancțiunea nulității să înstrăineze fără acordul judecătorului

sindic, acțiunile sau părțile lor sociale, deținute la debitorul se face

obiectul acestei proceduri”.

În speță, prin încheierea nr. 1827/ P din

9 noiembrie 2000 pronunțată în dosarul

nr. 8506/COM/S/2000

al Tribunalului Timiș, s-a declanșat procedura falimentului fată de SC P.I. SA,

fiind desemnat lichidator judiciar consilier juridic M.M., situație în care

administratorilor societății, inclusiv inculpatului, le era interzis să

efectueze acte de înstrăinare a acțiunilor fără viza judecătorului sindic.

Din declarația lichidatorului a rezultat că, începând cu data de 16

februarie 2001, acesta a făcut mențiune la R.C. despre declanșarea procedurii

falimentului, O.R./C/406 și că, de la acea dată până în 15 martie 2002, nu a

fost încunoștințat despre nici o înstrăinare de acțiuni pe care să o fi avizat.

Pentru a deveni opozabilă terților vânzarea acțiunilor, trebuia

înregistrată la O.R.C. Timișoara, dar această operațiune nu a putut fi făcută

deoarece era declanșată procedura falimentului și

notificată la O.R.C., astfel

că orice cerere ar fi formulat inculpatul

sau partea civilă M.M. în acest sens, ar fi fost respinsă

Împrejurarea că nu s-a înregistrat la O.R.C. vânzarea-cumpărarea

perfectată prin contractul autentic, nu face dovada că acest act era un act

simulat și că de aceea părțile nu l-au înregistrat la O.R.C., deoarece el nu

mai putea fi înscris, existând notificată declanșarea falimentului.

În apărare, inculpatul a acreditat ideea

că actul autentic de vânzare-cumpărare este un act simulat, caracterul său real

fiind al unui contract de

garanție, împrejurare pe care a

înțeles să o dovedească cu declarația martorului audiat în instanță, M.H.C.,

deși din declarația acestuia dată în cursul urmăririi penale rezulta că a

vândut acțiunile. Acesta a susținut că inculpatul a luat un împrumut de la

partea civilă M.M. în anul 2001 - 2002, în sumă de 300 - 350 mii dolari S.U.A.,

cu o dobândă de 4 – 5 % pe lună, dar a solicitat garanții, motiv pentru care

s-a întocmit un act de cesiune a acțiunilor de la o societate a inculpatului,

dar acest act nu s-a înregistrat niciodată la R.C. deoarece reprezenta o

garanție în vederea restituirii împrumutului, pe lângă alte garanții

imobiliare.

Martorul a susținut că la discuțiile purtate au fost de față sora

părții civile, M.A. și M.A., precum și părțile, dar nu își amintește pentru

care din societăți a încheiat inculpatul actul de cesiune, posibil SC P.V. SRL,

nici termenul la care trebuia restituit împrumutul, dar știe de la partea

civilă că în anul 2004 banii au fost restituiți, la acea dată aceasta fiind

încă în tară.

Deși s-a referit la garanții imobiliare,

nu a precizat care sunt acestea,

dar nici inculpatul nu a

făcut vreo dovadă cu privire la garanțiile imobiliare acordate părții civile,

nu s-au depus contracte de garanție, extrase privind notarea unor ipoteci în

favoarea părții civile, etc.

Partea civilă a dat două declarații date în faza de urmărire penală, pe

parcursul mai multor luni de zile, în care a arătat că a cumpărat pachetul

majoritar de acțiuni la SC P.I. SA, în valoare de 6.003.228.000 lei, în data de

07 septembrie 2001, dar la acea dată nu a avut cunoștință că această societate

se află în lichidare judiciară, iar după ce a aflat, inculpatul i-a promis că o

va scoate din lichidare și tranzacția încheiată va fi finalizată.

Din scrisoarea adresată de partea civilă Consiliului de administrație

al SC V. Timișoara, în data de 30 iulie 2003, rezultă că acesta se comportă ca

un adevărat proprietar acționar, solicitând „extinderea

termenului” de plată pentru un contract cu numărul 4697 din 12

noiembrie 2001,

motivând cererea prin aceea că s-au achitat 5 miliarde

lei pentru a se putea închide procedura de faliment a SC P. SA și s-a plătit

creditul la B.C.R. în sumă de 220.000 dolari S.U.A., apreciind că până la 25

noiembrie va reuși să achite prețul.

Din declarația din data de 03 aprilie 2004 rezultă cum a decurs

întâlnirea cu inculpatul, care i-a solicitat suma de 230.000 dolari S.U.A.

pentru a achita un împrumut bancar la B.C.R. unde era ipotecată SC P.V. SA.

În schimbul acestor bani, partea civilă a fost de acord să cumpere

pachetul majoritar de acțiuni deținut de SC P.I., SC B.T.C., SC S., la SC P.I.

SA cu o valoare de 6.003.228.000 ROL (lei) și a aflat că această societate este

în lichidare peste aproximativ 3 zile, când, dorind să înscrie la O.R.C.

contractul de vânzare cumpărare al acțiunilor, a aflat că nu se pot transmite

datorită mențiunilor efectuate deja cu privire la lichidarea judiciară a

societății.

În această declarație s-a făcut referire de către partea civilă și la

împrejurarea că a achitat și alte debite în

valoare de 10.000 dolari S.U.A. pentru a

scoate din faliment SC P.I. SA

și că, dacă nu își recuperează sumele cheltuite, înțelege să se constituie

parte civilă.

În data de 05 iunie 2002, partea civilă

și-a completat declarația arătând

că nu a avut cunoștință despre împrejurarea că o parte din acțiuni au

fost

vândute la SC R. SRL și a arătat expres a fost indusă

în eroare, nu a cunoscut realitatea și că dorește să-și recupereze banii

achitați pentru cumpărarea acțiunilor, deoarece nu a devenit proprietarul lor.

În privința pretențiilor sale, partea civilă avea posibilitatea să

confirme restituirea prețului până la finalizarea dosarului, în data de 16

octombrie 2006, însă nu a făcut-o, iar inculpatul avea tot interesul să facă

dovada susținerilor sale, privind natura actului autentic întocmit la notar și

în ce măsură mai are datorii față de partea civilă.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că, în situația în care înstrăinarea

acțiunilor era interzisă, acestea nu puteau face nici obiectul unei garanții, astfel

că și perfectarea unui contract de garanție era de asemenea interzisă de lege,

fără viza judecătorului sindic, nu doar înstrăinarea directă a acestora prin

vânzare.

Declarația evazivă a martorului M.H.C. nu a lămurit

conținutul sau caracterul actului de

vânzare-cumpărare întocmit de notarul

M.D. la data de 07 septembrie 2001

și nu a contrazis susținerile părții civile care a precizat expres că a fost

indusă în eroare în modul arătat pentru a perfecta acest act și a plătit prețul

acționarilor. De altfel, împrejurarea privind plata prețului nu are relevanță

cu privire la latura penală a cauzei, putând produce doar consecințe cu privire

la acțiunea civilă.

Ca atare, s-a apreciat că fapta inculpatului H.B. care, în data de 07

septembrie 2001, declarând în fals în fața notarului M.D. și

inducând în eroare pe partea civilă M.M. a vândut

acțiunile ce

au făcut obiectul contractului, garantând pentru evicțiune,

declarând că sunt libere de sarcini, că nu sunt gajate sau sechestrate și nu

fac obiectul unei alte promisiuni de vânzare (deși 540 acțiuni erau vândute la

SC R. SRL conform actelor), în condițiile în care nici una din acțiuni nu putea

fi înstrăinată deoarece era declanșată procedura lichidării judiciare față de

SC P.I. SA, determinând în acest fel partea civilă să perfecteze actul și să

plătească prețul de 6.003.228.000 lei, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3)

și (5) C. pen., împrejurarea că inculpatul în apărare a invocat că nu a

cunoscut interdicția de înstrăinare a acțiunilor după declanșarea procedurii de

faliment, nu-l exonerează de răspundere penală.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, s-a avut în

vedere gradul de pericol social al faptelor săvârșite de inculpat, modalitatea

concretă în care acestea au fost săvârșite, atitudinea sinceră a inculpatului

care a recunoscut săvârșirea faptelor, chiar dacă a invocat împrejurarea că nu

a cunoscut legislația, nu are antecedente penale, s-a prezentat în timpul

urmăririi penale ori de câte ori a fost solicitat și nu s-a sustras cercetării

judecătorești, a încercat să achite debitele către bugetul statului.

B. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul H.B.,

arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit s-a

reținut în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de

art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., constând în aceea că l-ar fi indus în

eroare pe numitul M.M. la data vânzării acțiunilor pe care le deținea la SC P.I.

SRL, solicitând achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece

în realitate nu a avut loc nicio vânzare de acțiuni, ci a fost vorba de

împrumutarea unei sume de bani, împrumut care a fost garantat cu actul încheiat

privind vânzarea acțiunilor de la SC P.I. SRL.

Prin decizia nr. 140/ A din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, s-a admis apelul

formulat de inculpatul H.

B. împotriva

sentinței penale nr. 577/ PI din 16 octombrie 2006 a tribunalului Timiș,

pronunțată

în dosar nr. 3262/2004 care a fost desființată în parte.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 (zece) ani închisoare

aplicată inculpatului H.B. în pedepsele

componente de 3 (trei) luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

nedepunere de către angajator a sumelor încasate de la salariați cu titlu de

contribuție datorată la sistemul public de asigurări sociale către bugetul

asigurărilor de șomaj și

către bugetul

asigurărilor sociale de sănătate, în perioada decembrie 2002

- august

2003, prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.; 6 (șase) luni închisoare

pentru infracțiunea de evaziune

fiscală,

prevăzută de art. 13 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen. și

10

(zece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiuni de înșelăciune cu

consecințe deosebit de grave în formă continuată

prevăzută de art. 215. alin. (2), (3) și (5)

C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a ll-a

C. proc. pen., s-a

încetat procesul penal

început împotriva inculpatului H.B. pentru

săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., pentru perioada decembrie 2002 -

august

2003, cu coroborarea art. 13 C. pen. și art. 122 și 124 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit

pedepsele aplicate inculpatului H.B., în pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece)

ani închisoare cu executarea în regim de detenție.

S-a înlăturat interzicerea dreptului de a alege, prevăzută de art. 64 lit.

a) teza l C. pen., ca pedeapsă accesorie și complementară și s-au

menținut celelalte dispoziții ale sentinței

penale apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că Tribunalul

Timiș a reținut o stare de fapt corectă, în raport cu probele dosarului dar și

vinovăția inculpatului H.B. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în forma

prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen. și evaziune

fiscală, prevăzută de art. 13

din Legea nr. 87/1994. Astfel, apărarea

inculpatului privind nevinovăția sa în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în forma prevăzută de art. 215 alin.

(2), (3) și (5) C. pen., acesta arătând că actul autentic de vânzare-cumpărare

a acțiunilor este un act simulat, caracterul său real fiind în realitate un

contract de garanție a unui împrumut luat de la partea civilă M.M., în anul

2001 - 2002, în sumă de 300 - 350.000 dolari S.U.A., cu o dobândă de 4-5 %/lună,

nu a fost susținută cu probe testimoniale sau cu înscrisuri, iar prezumția de

nevinovăție a fost răsturnată prin celelalte probe existente în cauză. Aceasta

întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat și, prin acest act

autentic, inculpatul a înstrăinat un număr mare de acțiuni ale

unei societăți comerciale, deși nu avea acest

drept, o parte din acțiuni fiind

deja înstrăinată, iar o altă parte din

acțiuni nu putea fi înstrăinată sau garantată deoarece societatea comercială se

afla în procedura lichidării judiciare; prin această faptă a fost indusă în

eroare partea civilă, care nu a avut cunoștință de aceste elemente, cauzându-i-se

o pagubă de peste 6 miliarde lei vechi.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13

din Legea nr. 87/1994, instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima

instanța a apreciat că inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție, făcând

aplicarea legii mai favorabile, în baza art. 13 C. pen.

Referitor la infracțiunea de nedepunere de

către angajator a sumelor

încasate de la salariați cu

titlu de contribuție datorată la sistemul public de asigurări sociale, către

bugetul asigurărilor de șomaj și către bugetul asigurărilor sociale de sănătate

în perioada decembrie 2002 - august 2003, prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003,

cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.,

instanța de apel a constatat că pentru această faptă, în luna februarie

2008,

a intervenit prescripția specială a răspunderii penale după pronunțarea

hotărârii de condamnare de către Tribunalul Timiș, motiv pentru care a încetat

procesul penal.

Un alt aspect de nelegalitate constatat de către instanța de apel

constă în aceea că Tribunalul Timiș a dispus

interzicerea inculpatului de a

uza de dreptul de a alege, interzicând în

întregime exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., fapt care

contravine jurisprudenței C.E.D.O., concretizat prin cazul H. versus Marea

Britanie, astfel că a înlăturat interzicerea dreptului prevăzută de art. 64 lit.

a) teza

I

C. pen., ca pedeapsă accesorie și complementară.

Sub aspectul laturii civile, s-a constatat rezolvarea corectă dată

acesteia, însă prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2008, s-a

îndreptat eroarea materială strecurată în cuprinsul deciziei 140/ A din 30

septembrie 2008, în sensul că s-a luat act de renunțarea părții civile M.M. la

pretențiile civile, constatând că existau dovezi la dosar în sensul recuperării

în totalitate a prejudiciului cauzat prin infracțiunea de înșelăciune.

C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul H.B.,

criticând ambele hotărâri pentru nelegalitate, respectiv greșita condamnare

pentru infracțiunea de înșelăciune deși, în realitate, a avut loc un împrumut

garantat cu acele acțiuni; inexistența relei, credințe în săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, întrucât societatea

nu avea disponibil în cont, fiind în incapacitate de plată; greșita condamnare

pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994,

întrucât fapta nu există, neexistând vreo sustragere de la plata obligațiilor

bugetare, întrucât bunurile cumpărate există în materialitatea lor, sunt

înregistrate în contabilitate, plățile s-au efectuat în mod legal iar

activitatea ilicită aparține doar societăților care au emis facturile fictive.

Sub un alt aspect, a mai invocat necorcordanța dintre minută și

considerente în ceea ce privește rezolvarea laturii civile referitor la

pretențiile părții civile M.M.

Examinând recursul declarat de inculpatul prin prisma cazurilor de

casare invocate, astfel cum au fost precizate cu ocazia susținerii recursului,

respectiv cele prevăzute de art. 385

9

pct. 9, 12, 13 și 18 C. proc.

pen., dar și din oficiu, potrivit cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 13,15 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

1.

Cu privire la

necorcordanța dintre minută și considerente sub aspectul rezolvării laturii

civile referitor la pretențiile părții civile M.M., Înalta Curte constată că în

mod corect s-a apreciat că este vorba de o omisiune vădită, care s-a corectat

pe calea unei încheieri ulterioare, atâta vreme cât în considerentele deciziei

se face

vorbire despre declarația autentică

depusă de partea civilă

, care a arătat că „nu mai are nici un fel de pretenții

față de inculpat, considerând că toate datoriile existente până în prezent s-au

stins”.

Ca atare, critica este nefondată și urmează a fi respinsă cu această

motivare.

2.

Critica formulată în baza art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen.,

privind lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art.

280 din Legea nr. 53/2003, întrucât inculpatul nu a acționat cu rea, credință, societatea

nereținând sumele aferente acestei contribuții la buget, neavând disponibil în

cont și fiind în incapacitate de plată, nu poate fi

examinată, motivat de împrejurarea că pct. 12 al art. 385

9

C. proc. pen.,

a fost modificat prin. art.

I

pct. 184

din Legea nr. 356/2006, dispărând teza

I

a vechii

reglementări referitoare tocmai la lipsa elementelor constitutive ale unei

infracțiuni.

Din oficiu, referitor la cele două infracțiuni prevăzută de art. 280

din Legea nr. 53/2003 (săvârșite în perioada octombrie 2000 - ianuarie 2002 și,

respectiv, decembrie 2002 - august 2003), pentru care inculpatul a fost trimis

în judecată și pentru care s-a încetat procesul penal în cursul judecății ca

urmare a intervenției prescripției speciale a răspunderii

penale, Înalta Curte constată că este incident

cazul de casare prevăzută de art.

385

9

pct. 13 C. proc. pen., întrucât potrivit art. 16 lit. b) din Legea

nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (M. Of. nr. 672/27.07.2005), art.

280 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, A FOST ABROGAT.

Ca atare, cum fapta nu mai este prevăzută

de legea penală, în mod

greșit instanțele au analizat

vinovăția inculpatului și au rezolvat latura civilă aferentă acțiunii penală,

dispunând încetarea procesului penal ca urmare a intervenției unei cauze care

înlătură răspunderea penală, prescripția specială, și care lipsește de obiect

acțiunea penală, atâta vreme cât operează o cauză care lipsește acțiunea penală

de temei, neprevederea de către legea penală, în speță, dezincriminarea.

În consecință, instanța de recurs, constatând că ambele hotărâri

criticate conțin aceeași încălcare a legii, le va casa parțial, urmare

admiterii recursului, va înlătura dispoziția de încetare a procesului penal și,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., va

achita pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 280 din

Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 fapte), constatând

ca faptele sunt dezincriminate.

Totodată, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., va lăsa

nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale în legătură cu

infracțiunile prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003.

din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., Înalta Curte constată că

nu este incident cazul de casare prevăzută de art. 385

9

pct. 13 C.

proc. pen., când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este

prevăzută de legea penală, invocat de apărare, ci cel prevăzută de art. 385

9

pct. 15 C. proc. pen., teza referitoare la existența unei cauze de înlăturare a

răspunderii penale.

În concret, situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de

fond,

reținându-se că, în calitate de

administrator la SC S. SRL Timișoara și

SC B.T.C. SRL, în cursul anului

2000, inculpatul a înregistrat în contabilitatea celor două firme câte o

factură fiscală fictivă care nu îndeplinea condițiile de document justificativ,

în acest fel cele două firme deducând ilegal TVA și înregistrând nelegal la

capitolul cheltuieli sume care nu au la bază operațiuni reale.

Astfel, prin înregistrarea în

contabilitatea SC S. SRL Timișoara a

facturii fiscale BACA

nr. 2027832 din 3 mai 1999, ce nu era completată corespunzător și nu făcea

parte din plaja de înscriere și numerotare alocată de C.N.I.N., provenind de la

SC K.I. SRL București, care nu funcționa la sediul declarat, inculpatul a

evidențiat o operațiune nereală (achiziția unei mașini de împachetat în valoare

de 756.400.000 lei) în baza căreia a dedus nelegal TVA în sumă de 136.400.000

lei (stabilit conform expertizei contabile efectuată în cauză). De asemenea,

inculpatul a înregistrat în contabilitatea SC B.T.C. SRL Timișoara factura

fiscală BACG nr. 8593156 din 15 august 2000, necompletată la rubricile privind

expeditor, delegat, mijloc de transport, date de identificare, emisă de o

societate tip „fantomă”, SC I.N.I. SRL, care atesta achiziția a 5 bazine în

valoare de 1.487.500.000 lei, din care TVA 237.500.000 lei, pe care l-a dedus;

totodată, s-a constatat că prin calcularea amortizării și introducerii pe

costuri a sumei de 51.041.683 lei, s-a influențat impozitul pe profit cu suma

de 12.760.421 lei, prin sustragerea de la calcularea și plata acestora către

bugetul de stat.

În ceea ce privește vinovăția

inculpatului, deși acesta a invocat buna

sa credință,

susținând că nu a avut cunoștință de faptul că societățile vânzătoare sunt

fictive și că operațiunile înregistrate sunt reale, bunurile existând în

materialitatea lor, instanțele de fond și apel au apreciat corect că fapta de

evaziune fiscală a fost comisă cu vinovăție de inculpat, aceasta rezultând din

împrejurarea că facturile emise de societăți diferite au fost completate de o

singură persoană, aceeași care a scris chitanțele cu care au fost achitate

aceste obiecte, chitanțe care, în mare parte prezintă evaziv obiectul plății

(de exemplu: contravaloare facturi restante, etc.). Totodată, apărarea inculpatului

în sensul că bunurile există în materialitatea lor, nu poate fi primită,

întrucât deși bunurile există, ele puteau fi împrumutate, achiziționate în

leasing sau chiar cumpărate, însă la valori inferioare celor înscrise în

facturi, astfel că operațiunile înregistrate în contabilitate sunt nereale,

evidențiind cheltuieli neefectuate, respectiv plăți către firme fantomă, TVA

care nu a fost plătit dar a fost dedus ulterior, influențându-se în acest fel

stabilirea obligațiilor către bugetul de stat care a fost prejudiciat cu sumele

arătate.

Împrejurarea că inculpatul nu a fost obligat la plata acestor sume nu

constituie un argument în favoarea achitării acestuia, cum susține apărarea, ci

reprezintă o omisiune a instanței de fond care, achitându-l pe inculpat, în

baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 10

din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., constând în acceptarea de

documente primare întocmite incomplet sau necorespunzător, în scopul

împiedicării verificărilor financiar, contabile, ce

a avut drept consecință diminuarea veniturilor sau surselor impozabile,

a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen., fără a

observa că aceeași faptă descrisă la pct. 2 din rechizitoriu întrunește și

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994,

cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care a dispus condamnarea, reținând că a

fost dedus nelegal TVA și a calculat amortismente. Această greșeală nu poate fi

însă îndreptată în recursul inculpatului, întrucât i s-ar agrava situația în

propria cale de atac, în lipsa apelului și recursului părții civile interesate.

În raport de pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunea prevăzută de

art. 13 din Legea nr. 87/1994,

cu aplicarea art. 13 C. pen. (de la 6 luni la 5 ani) și data prejudicierii

bugetului de stat, prin deducerea TVA precum și prin sustragerea de la plata

impozitului pe profit, prin diminuarea acestuia ca urmare a evidențierii

amortismentului pentru un mijloc fix, dată ce nu rezultă cu exactitate din

documentele financiar-contabile aflate la dosarul cauzei dar care poate

stabilită ca fiind cel mai târziu data întocmirii raportului Gărzii Financiare,

care constată săvârșirea acestor infracțiuni și sesizează parchetul la 25 iulie

2001, Înalta Curte constată că, în luna ianuarie 2009, s-a împlinit termenul

prescripției

speciale a răspunderii penale,

de 7 ani și 6 luni, calculat în conformitate cu

dispozițiile art. 122 alin.

(1) lit. d) și art. 124 C. pen.

Ca urmare, pentru această infracțiune, Înalta Curte va dispune

încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit.

g) teza

II

C. proc. pen., combinat cu art. 122 și 124 C.

pen., constatând intervenită prescripția specială a răspunderii penale.

instanțe prin condamnarea inculpatului pentru

infracțiunea