ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 824/2009

În perioada octombrie 2000 - ianuarie 2002, inculpatul H.B., în calitate de administrator al SC F. SA Timișoara, nu și-a respectat obligația de a vira sumele ce reprezentau contribuțiile datorate sistemului public de asigurări sociale și către bugetul asigurător de șomaj, reținute pe statele de plată ale angajaților, în total 484.088.287 lei, în 15 zile de la încasare, încălcându-se reglementările Legii nr. 130/1999 și ale Legii nr. 19/2000, fapta fiind constatată de lucrătorii D.G.M.S.S. Timiș, cu ocazia controlului efectuat la SC F. SA în perioada 18 - 19 februarie din 2002. Inculpatul a depus la dosar acte din care rezultă că a negociat reeșalonarea plăților pentru sumele datorate, aspect reținut și de expertul contabil, dar aceste reeșalonări produc efecte asupra laturii civile a cauzei, în sensul că i s-a dat inculpatului posibilitatea achitării debitelor, dar nu produc efecte cu privire la fapta penală săvârșită de inculpat. Susținerea inculpatului din concluziile scrise nu a putut fi împărtășită de instanță, deoarece, din verificările efectuate la SC F. SA, s-a constatat că sumele ce trebuiau virate de inculpat au fost încasate de societate, iar împrejurarea că acestea nu au fost efectiv virate în 15 zile se datorează inculpatului, care a folosit acești bani pentru a efectua alte plăți. Apărarea inculpatului producea consecințe dacă nu s-ar fi încasat sumele de la angajați, incapacitatea de plată în aceste condiții neputând conduce la exonerarea de răspundere penală. Fapta inculpatului de a nu vira la bugetul asigurărilor de șomaj și sănătate a sumei de 484.088.278 lei, în termen de 15 zile de la încasare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003 (prin care au fost modificate dispozițiile Legii nr. 130/1999 și Legii nr. 19/2000), cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., dar având în vedere dispozițiile art. 122 lit. e) C. pen., raportat la art. 124 C. pen., s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru această faptă, astfel că în baza art. 11 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a Il-a C. proc. pen., tribunalul a dispus încetarea procesului penal început inculpatului H.B., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicabilă art. 41 alin. (2) din C. pen.

Totodată, tribunalul a reținut fapta aceluiași inculpat care nu a virat sumele încasate în perioada decembrie 2002 - august 2003, prejudiciul produs fiind de 260.581.058 lei față de D.G.F.P.S., iar ia data soluționării cauzei nu era prescrisă răspunderea penală și, apreciind că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. (prin modificarea succesivă a Legii nr. 130/1999 și Legii nr. 19/2000), reținându-se vinovăția inculpatului precum și perseverența infracțională a acestuia, l-a condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedepunere de către angajator a sumelor încasate de la salariați cu titlu de contribuție datorate la sistemul public de asigurări sociale către bugetul asigurărilor de șomaj și către bugetul asigurărilor de sănătate, în perioada decembrie 2002 - august 2003. Instanța a înlăturat apărarea inculpatului potrivit căreia reeșalonarea datoriilor față de bugetele asigurărilor de șomaj și asigurărilor de sănătate exonerează de răspundere penală pentru fapta penală constatată de organele de control, apreciind că aceasta are efect asupra laturii civile a cauzei.

Legea nr. 87/1994 a suferit mai multe modificări, ultima fiind prin publicarea Legii nr. 241/2005, act normativ în care nu mai este încriminată fapta prevăzută de art. 10 din Legea nr. 87/1994, constând în „întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de evidență contabilă ori acceptarea unor astfel de documente, cu scopul de a împiedica verificările financiare contabile, pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscală”. Ca atare, fapta inculpatului care a acceptat înscrierea în contabilitate a două facturi, întocmite necorespunzător, cu scopul de a împiedica verificările ce ar fi putut evidenția cazuri de evaziune fiscală, nu mai este prevăzută de legea penală, astfel că tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat pentru săvârșirea faptei de evaziune fiscală prevăzută de art. 10 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen. La termenul de judecată din 2 octombrie 2006, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu cea prevăzută de art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005, însă analizând acest din urmă text, tribunalul a constatat că schimbarea încadrării juridice nu este posibilă datorită situației mai grele ce s-ar cauza inculpatului, noul text prevăzând o pedeapsă mult mai mare, aceea cu închisoarea între 2 - 8 ani, față de vechiul text care prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau amenda, aspect invocat și de apărătorul ales al inculpatului, iar o mixare între definiția unui text și pedeapsa altui text ar fi nelegală.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată susținerea inculpatului în sensul că nu există fapta de evaziune fiscală descrisă la pct. 2 din rechizitoriu și prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, deoarece nu-i poate fi imputată împrejurarea că s-a dovedit ulterior că societățile vânzătoare sunt fictive, câtă vreme bunurile cumpărate există, au fost înregistrate și nu a încercat să obțină deducerea nelegală a T.V.A. iar activitatea de înregistrare în contabilitate a celor 2 facturi nu se încadrează în cele două variante ale textului invocat, respectiv nu există o omisiune de înregistrare sau înregistrare de cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, deoarece produsele se găsesc în inventarul societății și s-au achitat cu acte contabile necontestate. Astfel, prin rechizitoriu s-a reținut că potrivit raportului de constatare tehnică - științifică nr. 285.897 din 10 decembrie 2001 efectuat în timpul urmăririi penale și aflat la dosarul de urmărire penală cele două facturi prin care s-au achiziționat de către SC S. SRL Timișoara o mașină de împachetat automată în valoare de 756.400.000 lei, pentru care s-a dedus TVA 136.400.000 lei Rol de la SC K.I. SRL București și de către SC B.T.C. SRL și 5 bazine inox, valoarea totală a facturii fiscale de 1.487.500.000 lei Rol, pentru care s-a dedus TVA în valoare de 237.500.000 lei ROL și s-au calculat amortizări în valoare de 12.760.462 lei ROL, vânzător fiind SC I.N.I. SRL, precum și o a treia factură care nu face obiectul cauzei și a fost emisă de o a treia societate SC T.C. SRL către SC S. SRL Timișoara, au fost scrise de o singură persoană, neidentificată și aceeași persoană a completat și chitanțele expertizate prin care SC S. SRL și SC

Între SC P.V. SA Lugoj, în calitate de vânzător și SC S. SRL LUGOJ, în calitate de cumpărător, la data de 16 decembrie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare având ca obiect „Centrul Viticol Lugoj (Distilerie)”. Contractul a fost semnat pentru vânzător de director general Ț.V. și director economic S.E. și de oficiul juridic, iar pentru cumpărător de către administratorul O.A. În acest contract a fost înscris în fals numărul contului unde urmează a fi virată contravaloarea prețului, respectiv contul SC P. I. SA în loc de SC P.V. SA, iar prețul a fost virat în contul înscris în contract. Nu s-a putut reține de către instanță că a fost o eroare, deoarece nu s-a indicat greșit sumele societății ci numărul contului, acesta neputând fi cunoscut de către semnatarii contractului decât dacă Ie-a fost expres indicat, singurul care știa acest cont fiind inculpatul, acesta avea și interesul să încaseze și să utilizeze banii pe societatea SC P. I. SA, acesta fiind acționar majoritar la ambele societăți, prin firmele administrate de inculpat pentru frații săi, fiind și președintele Consiliului de Administrație. Împrejurarea că, observând greșeala din contract, T.V. i-a arătat-o lui T.G. care a corectat lateral contul, indicând numărul corect al acestuia, nu înlătură răspunderea inculpatului, deoarece contractul s-a încheiat la biroul acestuia la sediul SC B.T.C. SRL, iar întrebat fiind ulterior, inculpatul a afirmat că a făcut acest lucru pentru a-și recupera o parte din sumele de bani pe care i-a băgat în SC P.V. SA. Inculpatul a fost acela care a convenit modalitatea de plată, respectiv suma de 480.000.000 lei achitată prin virarea acesteia în contul indicat în fals în contract, iar diferența până la 1 miliard, prin livrarea unor mărfuri societăților A.L., E., B.T.C., însă nici contravaloarea acestei mărfi nu a intrat în contul SC P.V. Aceste aspecte au fost dovedite cu acte și declarațiile martorilor audiați, care și-au menținut declarațiile date în timpul urmăririi penale, declarații în care au expus pe larg condițiile încheierii și executării contractului. Din procesul verbal al Consiliului de Administrație al SC P.V. SA, a rezultat că directorul T.G. a pus în discuție problema debitului de 600.000.000 lei, dar a precizat că SC S. SRL Lugoj a achitat prețul, situația nefiind reală, prilej cu care inculpatul a recunoscut că aceasta urmează să o achite el, modalitatea fiind aceea de a fi trecută în contul SC B.T.C. SRL, urmând ca această societate să figureze ca debitor față de SC P.V. SA. Inculpatul, în declarațiile date în timpul urmăririi penale, nu a negat că prețul contractului prezentat a intrat în contul SC P.I. SA, unde inculpatul era acționar majoritar și președintele Consiliului de Administrație și a justificat operațiunea prin aceea că SC P.I. SA era acționarul majoritar al SC P.V. SA, recunoscând și împrejurarea că, la solicitarea sa, s-a încheiat contractul cu date nereale, asigurând astfel intrarea prețului în contul SC P.I.; susținerea că între cele 2 societăți s-a efectuat ulterior o compensare nu a fost dovedită în cauză. Văzând cele susținute, instanța a înlăturat apărarea inculpatului, în sensul că faptei îi lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 3/1990. Fapta inculpatului care a folosit banii SC P.V. SA, cu rea credință, pentru achitarea unor datorii ale SC P.I. SA, favorizând în acest mod această societate, având interese directe, fiind președintele Consiliului de Administrație al acestei societăți, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 3/1990, dar având în vedere data la care a fost comisă, 16 decembrie 1998, instanța de fond a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale și, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza ll-a C. proc. pen., a încetat procesul penal început împotriva inculpatului pentru săvârșirea acestei infracțiuni, făcându-se aplicarea art. 122 C. pen. și art. 124 C. pen. În cauză a fost dovedită împrejurarea că inculpatul a determinat alte persoane pentru ca acestea, fără vinovăție, să falsifice un contract în sensul înscrierii greșite a contului în care se va vira prețul, urmărind în acest mod și realizând încasarea sumei de 480.000.000 lei în contul altei societăți administrate de inculpat. Fapta inculpatului de a determina alte persoane, T.G., T.V. și S.E., să înscrie date false în contractul încheiat la data de 16 decembrie 1998 între SC S. SRL Lugoj și SC P.V. SA, întrunește elementele constitutive ale instigării la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 290 C. pen., dar, având în vedere intervenirea prescripției răspunderii penale pentru această faptă, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a ll-a C. proc. pen., combinat cu art. 122 C. pen. și art. 124 C. pen., instanța de fond a încetat procesul penal.

În data de 07 septembrie 2001, la B.C.M., s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare prin care inculpatul, în calitate de mandatar al SC S. SRL, SC P.I. SAL și al SC B.T.C. SRL, a vândut părții civile M.M. un număr de 7476 acțiuni deținute de aceste societăți comerciale la SC P.I. SA Timișoara, pentru suma totală de 6.003.228.000 lei, declarând cu acest prilej că acțiunile sunt nesechestrate, negajate, libere de sarcini și garantând cumpărătorul pentru evicțiune totală sau parțială. S-a constatat că această declarație nu corespunde realității deoarece SC P.I. SA Timișoara era în faliment și nu putea înstrăina acțiunile, respectiv capitalul societății, iar dintre acțiunile vândute, 540 acțiuni deținute de inculpat prin SC B.T.C. SRL și SC P.I. SA, mai fuseseră vândute anterior la data de 07 iunie 1999 către SC R. SRL. Fapta inculpatului de a face declarații false cu prilejul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentic, faptă săvârșită cu intenție directă, întrunește elementele constitutive a infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen., însă constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzută de art. 122 și 124 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza ll-a C. proc. pen., instanța de fond a încetat procesul penal, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale a inculpatului. Inculpatul a invocat împrejurarea că prin Legea nr. 543/2002, pentru infracțiunea de fals în declarații, a fost grațiată executarea pedepsei dar, constatând intervenită prescripția răspunderii penale pentru această faptă, instanța de fond a apreciat că dispozițiile legii de grațiere nu își mai au aplicabilitate în cauză, deoarece nu s-a aplicat o pedeapsă; totodată, a reținut că dispozițiile privind prescripția răspunderii penale primează în raport cu dispozițiile Legii nr. 543/2002. Înstrăinarea acțiunilor SC P.I. SA de către inculpat, în modul arătat, după declanșarea procedurii falimentului, nu a avut ca și consecință înstrăinarea din active, ci s-a schimbat doar structura acționariatului, atât capitalul social cât și activele societății rămânând aceleași, nefiind prejudiciați creditorii societății deoarece nu s-a micșorat dreptul de gaj general al acestora, respectiv a patrimoniului sau a capitalului social. Ca atare, s-a reținut că constituie infracțiune de bancrută frauduloasă, înstrăinarea în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăți, a unei părți însemnate din active, dar o astfel de faptă nu a fost săvârșită de către inculpat, astfel că în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanța de fond l-a achitat pe inculpatul H.B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 31/1990, reținând că nu există această faptă. Cererea formulată de parchet, la data de 02 octombrie 2006, prin care s-a solicitat a se constata că dispozițiile care incriminează în prezent infracțiunea de bancrută frauduloasă se regăsesc în prevederile art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006, text de lege în care să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă ca întemeiată, deoarece așa cum s-a arătat mai sus, fapta nu există. Sub un alt aspect, s-a reținut că, prin întocmirea contractului de vânzare - cumpărare la notar în data de 07 iunie 1999, având ca obiect vânzarea acțiunilor SC P.I. SA, societate fată de care era declanșată procedura de faliment, inculpatul a încălcat dispozițiile imperative ale art. 38 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 care stabilesc că „după ce s-a dispus deschiderea procedurii potrivit art. 31 este interzis administratorilor societății comerciale sub sancțiunea nulității să înstrăineze fără acordul judecătorului sindic, acțiunile sau părțile lor sociale, deținute la debitorul se face obiectul acestei proceduri”. În speță, prin încheierea nr. 1827/ P din 9 noiembrie 2000 pronunțată în dosarul nr. 8506/COM/S/2000 al Tribunalului Timiș, s-a declanșat procedura falimentului fată de SC P.I. SA, fiind desemnat lichidator judiciar consilier juridic M.M., situație în care administratorilor societății, inclusiv inculpatului, le era interzis să efectueze acte de înstrăinare a acțiunilor fără viza judecătorului sindic. Din declarația lichidatorului a rezultat că, începând cu data de 16 februarie 2001, acesta a făcut mențiune la R.C. despre declanșarea procedurii falimentului, O.R./C/406 și că, de la acea dată până în 15 martie 2002, nu a fost încunoștințat despre nici o înstrăinare de acțiuni pe care să o fi avizat. Pentru a deveni opozabilă terților vânzarea acțiunilor, trebuia înregistrată la O.R.C. Timișoara, dar această operațiune nu a putut fi făcută deoarece era declanșată procedura falimentului și notificată la O.R.C., astfel că orice cerere ar fi formulat inculpatul sau partea civilă M.M. în acest sens, ar fi fost respinsă Împrejurarea că nu s-a înregistrat la O.R.C. vânzarea-cumpărarea perfectată prin contractul autentic, nu face dovada că acest act era un act simulat și că de aceea părțile nu l-au înregistrat la O.R.C., deoarece el nu mai putea fi înscris, existând notificată declanșarea falimentului. În apărare, inculpatul a acreditat ideea că actul autentic de vânzare-cumpărare este un act simulat, caracterul său real fiind al unui contract de garanție, împrejurare pe care a înțeles să o dovedească cu declarația martorului audiat în instanță, M.H.C., deși din declarația acestuia dată în cursul urmăririi penale rezulta că a vândut acțiunile. Acesta a susținut că inculpatul a luat un împrumut de la partea civilă M.M. în anul 2001 - 2002, în sumă de 300 - 350 mii dolari S.U.A., cu o dobândă de 4 – 5 % pe lună, dar a solicitat garanții, motiv pentru care s-a întocmit un act de cesiune a acțiunilor de la o societate a inculpatului, dar acest act nu s-a înregistrat niciodată la R.C. deoarece reprezenta o garanție în vederea restituirii împrumutului, pe lângă alte garanții imobiliare. Martorul a susținut că la discuțiile purtate au fost de față sora părții civile, M.A. și M.A., precum și părțile, dar nu își amintește pentru care din societăți a încheiat inculpatul actul de cesiune, posibil SC P.V. SRL, nici termenul la care trebuia restituit împrumutul, dar știe de la partea civilă că în anul 2004 banii au fost restituiți, la acea dată aceasta fiind încă în tară. Deși s-a referit la garanții imobiliare, nu a precizat care sunt acestea, dar nici inculpatul nu a făcut vreo dovadă cu privire la garanțiile imobiliare acordate părții civile, nu s-au depus contracte de garanție, extrase privind notarea unor ipoteci în favoarea părții civile, etc. Partea civilă a dat două declarații date în faza de urmărire penală, pe parcursul mai multor luni de zile, în care a arătat că a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni la SC P.I. SA, în valoare de 6.003.228.000 lei, în data de 07 septembrie 2001, dar la acea dată nu a avut cunoștință că această societate se află în lichidare judiciară, iar după ce a aflat, inculpatul i-a promis că o va scoate din lichidare și tranzacția încheiată va fi finalizată. Din scrisoarea adresată de partea civilă Consiliului de administrație al SC V. Timișoara, în data de 30 iulie 2003, rezultă că acesta se comportă ca un adevărat proprietar acționar, solicitând „extinderea termenului” de plată pentru un contract cu numărul 4697 din 12 noiembrie 2001, motivând cererea prin aceea că s-au achitat 5 miliarde lei pentru a se putea închide procedura de faliment a SC P. SA și s-a plătit creditul la B.C.R. în sumă de 220.000 dolari S.U.A., apreciind că până la 25 noiembrie va reuși să achite prețul. Din declarația din data de 03 aprilie 2004 rezultă cum a decurs întâlnirea cu inculpatul, care i-a solicitat suma de 230.000 dolari S.U.A. pentru a achita un împrumut bancar la B.C.R. unde era ipotecată SC P.V. SA. În schimbul acestor bani, partea civilă a fost de acord să cumpere pachetul majoritar de acțiuni deținut de SC P.I., SC B.T.C., SC S., la SC P.I. SA cu o valoare de 6.003.228.000 ROL (lei) și a aflat că această societate este în lichidare peste aproximativ 3 zile, când, dorind să înscrie la O.R.C. contractul de vânzare cumpărare al acțiunilor, a aflat că nu se pot transmite datorită mențiunilor efectuate deja cu privire la lichidarea judiciară a societății. În această declarație s-a făcut referire de către partea civilă și la împrejurarea că a achitat și alte debite în valoare de 10.000 dolari S.U.A. pentru a scoate din faliment SC P.I. SA și că, dacă nu își recuperează sumele cheltuite, înțelege să se constituie parte civilă. În data de 05 iunie 2002, partea civilă și-a completat declarația arătând că nu a avut cunoștință despre împrejurarea că o parte din acțiuni au fost vândute la SC R. SRL și a arătat expres a fost indusă în eroare, nu a cunoscut realitatea și că dorește să-și recupereze banii achitați pentru cumpărarea acțiunilor, deoarece nu a devenit proprietarul lor. În privința pretențiilor sale, partea civilă avea posibilitatea să confirme restituirea prețului până la finalizarea dosarului, în data de 16 octombrie 2006, însă nu a făcut-o, iar inculpatul avea tot interesul să facă dovada susținerilor sale, privind natura actului autentic întocmit la notar și în ce măsură mai are datorii față de partea civilă. Pe de altă parte, s-a mai reținut că, în situația în care înstrăinarea acțiunilor era interzisă, acestea nu puteau face nici obiectul unei garanții, astfel că și perfectarea unui contract de garanție era de asemenea interzisă de lege, fără viza judecătorului sindic, nu doar înstrăinarea directă a acestora prin vânzare. Declarația evazivă a martorului M.H.C. nu a lămurit conținutul sau caracterul actului de vânzare-cumpărare întocmit de notarul M.D. la data de 07 septembrie 2001 și nu a contrazis susținerile părții civile care a precizat expres că a fost indusă în eroare în modul arătat pentru a perfecta acest act și a plătit prețul acționarilor. De altfel, împrejurarea privind plata prețului nu are relevanță cu privire la latura penală a cauzei, putând produce doar consecințe cu privire la acțiunea civilă. Ca atare, s-a apreciat că fapta inculpatului H.B. care, în data de 07 septembrie 2001, declarând în fals în fața notarului M.D. și inducând în eroare pe partea civilă M.M. a vândut acțiunile ce au făcut obiectul contractului, garantând pentru evicțiune, declarând că sunt libere de sarcini, că nu sunt gajate sau sechestrate și nu fac obiectul unei alte promisiuni de vânzare (deși 540 acțiuni erau vândute la SC R. SRL conform actelor), în condițiile în care nici una din acțiuni nu putea fi înstrăinată deoarece era declanșată procedura lichidării judiciare față de SC P.I. SA, determinând în acest fel partea civilă să perfecteze actul și să plătească prețul de 6.003.228.000 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., împrejurarea că inculpatul în apărare a invocat că nu a cunoscut interdicția de înstrăinare a acțiunilor după declanșarea procedurii de faliment, nu-l exonerează de răspundere penală. La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, s-a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor săvârșite de inculpat, modalitatea concretă în care acestea au fost săvârșite, atitudinea sinceră a inculpatului care a recunoscut săvârșirea faptelor, chiar dacă a invocat împrejurarea că nu a cunoscut legislația, nu are antecedente penale, s-a prezentat în timpul urmăririi penale ori de câte ori a fost solicitat și nu s-a sustras cercetării judecătorești, a încercat să achite debitele către bugetul statului. B. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul H.B., arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit s-a reținut în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., constând în aceea că l-ar fi indus în eroare pe numitul M.M. la data vânzării acțiunilor pe care le deținea la SC P.I. SRL, solicitând achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece în realitate nu a avut loc nicio vânzare de acțiuni, ci a fost vorba de împrumutarea unei sume de bani, împrumut care a fost garantat cu actul încheiat privind vânzarea acțiunilor de la SC P.I. SRL. Prin decizia nr. 140/ A din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, s-a admis apelul formulat de inculpatul H. B. împotriva sentinței penale nr. 577/ PI din 16 octombrie 2006 a tribunalului Timiș, pronunțată în dosar nr. 3262/2004 care a fost desființată în parte. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 (zece) ani închisoare aplicată inculpatului H.B. în pedepsele componente de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedepunere de către angajator a sumelor încasate de la salariați cu titlu de contribuție datorată la sistemul public de asigurări sociale către bugetul asigurărilor de șomaj și către bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în perioada decembrie 2002 - august 2003, prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 6 (șase) luni închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen. și 10 (zece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiuni de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 215. alin. (2), (3) și (5) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza a ll-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal început împotriva inculpatului H.B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru perioada decembrie 2002 - august 2003, cu coroborarea art. 13 C. pen. și art. 122 și 124 C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului H.B., în pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) ani închisoare cu executarea în regim de detenție. S-a înlăturat interzicerea dreptului de a alege, prevăzută de art. 64 lit. a) teza l C. pen., ca pedeapsă accesorie și complementară și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că Tribunalul Timiș a reținut o stare de fapt corectă, în raport cu probele dosarului dar și vinovăția inculpatului H.B. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în forma prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen. și evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994. Astfel, apărarea inculpatului privind nevinovăția sa în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în forma prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., acesta arătând că actul autentic de vânzare-cumpărare a acțiunilor este un act simulat, caracterul său real fiind în realitate un contract de garanție a unui împrumut luat de la partea civilă M.M., în anul 2001 - 2002, în sumă de 300 - 350.000 dolari S.U.A., cu o dobândă de 4-5 %/lună, nu a fost susținută cu probe testimoniale sau cu înscrisuri, iar prezumția de nevinovăție a fost răsturnată prin celelalte probe existente în cauză. Aceasta întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat și, prin acest act autentic, inculpatul a înstrăinat un număr mare de acțiuni ale unei societăți comerciale, deși nu avea acest drept, o parte din acțiuni fiind deja înstrăinată, iar o altă parte din acțiuni nu putea fi înstrăinată sau garantată deoarece societatea comercială se afla în procedura lichidării judiciare; prin această faptă a fost indusă în eroare partea civilă, care nu a avut cunoștință de aceste elemente, cauzându-i-se o pagubă de peste 6 miliarde lei vechi. În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima instanța a apreciat că inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție, făcând aplicarea legii mai favorabile, în baza art. 13 C. pen. Referitor la infracțiunea de nedepunere de către angajator a sumelor încasate de la salariați cu titlu de contribuție datorată la sistemul public de asigurări sociale, către bugetul asigurărilor de șomaj și către bugetul asigurărilor sociale de sănătate în perioada decembrie 2002 - august 2003, prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanța de apel a constatat că pentru această faptă, în luna februarie 2008, a intervenit prescripția specială a răspunderii penale după pronunțarea hotărârii de condamnare de către Tribunalul Timiș, motiv pentru care a încetat procesul penal. Un alt aspect de nelegalitate constatat de către instanța de apel constă în aceea că Tribunalul Timiș a dispus interzicerea inculpatului de a uza de dreptul de a alege, interzicând în întregime exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., fapt care contravine jurisprudenței C.E.D.O., concretizat prin cazul H. versus Marea Britanie, astfel că a înlăturat interzicerea dreptului prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen., ca pedeapsă accesorie și complementară. Sub aspectul laturii civile, s-a constatat rezolvarea corectă dată acesteia, însă prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2008, s-a îndreptat eroarea materială strecurată în cuprinsul deciziei 140/ A din 30 septembrie 2008, în sensul că s-a luat act de renunțarea părții civile M.M. la pretențiile civile, constatând că existau dovezi la dosar în sensul recuperării în totalitate a prejudiciului cauzat prin infracțiunea de înșelăciune. C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul H.B., criticând ambele hotărâri pentru nelegalitate, respectiv greșita condamnare pentru infracțiunea de înșelăciune deși, în realitate, a avut loc un împrumut garantat cu acele acțiuni; inexistența relei, credințe în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, întrucât societatea nu avea disponibil în cont, fiind în incapacitate de plată; greșita condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, întrucât fapta nu există, neexistând vreo sustragere de la plata obligațiilor bugetare, întrucât bunurile cumpărate există în materialitatea lor, sunt înregistrate în contabilitate, plățile s-au efectuat în mod legal iar activitatea ilicită aparține doar societăților care au emis facturile fictive. Sub un alt aspect, a mai invocat necorcordanța dintre minută și considerente în ceea ce privește rezolvarea laturii civile referitor la pretențiile părții civile M.M. Examinând recursul declarat de inculpatul prin prisma cazurilor de casare invocate, astfel cum au fost precizate cu ocazia susținerii recursului, respectiv cele prevăzute de art. 385 9 pct. 9, 12, 13 și 18 C. proc. pen., dar și din oficiu, potrivit cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 13,15 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: 1. Cu privire la necorcordanța dintre minută și considerente sub aspectul rezolvării laturii civile referitor la pretențiile părții civile M.M., Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că este vorba de o omisiune vădită, care s-a corectat pe calea unei încheieri ulterioare, atâta vreme cât în considerentele deciziei se face vorbire despre declarația autentică depusă de partea civilă , care a arătat că „nu mai are nici un fel de pretenții față de inculpat, considerând că toate datoriile existente până în prezent s-au stins”. Ca atare, critica este nefondată și urmează a fi respinsă cu această motivare. 2. Critica formulată în baza art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., privind lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, întrucât inculpatul nu a acționat cu rea, credință, societatea nereținând sumele aferente acestei contribuții la buget, neavând disponibil în cont și fiind în incapacitate de plată, nu poate fi examinată, motivat de împrejurarea că pct. 12 al art. 385 9 C. proc. pen., a fost modificat prin. art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006, dispărând teza I a vechii reglementări referitoare tocmai la lipsa elementelor constitutive ale unei infracțiuni. Din oficiu, referitor la cele două infracțiuni prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003 (săvârșite în perioada octombrie 2000 - ianuarie 2002 și, respectiv, decembrie 2002 - august 2003), pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și pentru care s-a încetat procesul penal în cursul judecății ca urmare a intervenției prescripției speciale a răspunderii penale, Înalta Curte constată că este incident cazul de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 13 C. proc. pen., întrucât potrivit art. 16 lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (M. Of. nr. 672/27.07.2005), art. 280 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, A FOST ABROGAT. Ca atare, cum fapta nu mai este prevăzută de legea penală, în mod greșit instanțele au analizat vinovăția inculpatului și au rezolvat latura civilă aferentă acțiunii penală, dispunând încetarea procesului penal ca urmare a intervenției unei cauze care înlătură răspunderea penală, prescripția specială, și care lipsește de obiect acțiunea penală, atâta vreme cât operează o cauză care lipsește acțiunea penală de temei, neprevederea de către legea penală, în speță, dezincriminarea. În consecință, instanța de recurs, constatând că ambele hotărâri criticate conțin aceeași încălcare a legii, le va casa parțial, urmare admiterii recursului, va înlătura dispoziția de încetare a procesului penal și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., va achita pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 fapte), constatând ca faptele sunt dezincriminate. Totodată, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., va lăsa nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale în legătură cu infracțiunile prevăzută de art. 280 din Legea nr. 53/2003. 3. Referitor la infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 13 C. proc. pen., când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, invocat de apărare, ci cel prevăzută de art. 385 9 pct. 15 C. proc. pen., teza referitoare la existența unei cauze de înlăturare a răspunderii penale. În concret, situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond, reținându-se că, în calitate de administrator la SC S. SRL Timișoara și SC B.T.C. SRL, în cursul anului 2000, inculpatul a înregistrat în contabilitatea celor două firme câte o factură fiscală fictivă care nu îndeplinea condițiile de document justificativ, în acest fel cele două firme deducând ilegal TVA și înregistrând nelegal la capitolul cheltuieli sume care nu au la bază operațiuni reale. Astfel, prin înregistrarea în contabilitatea SC S. SRL Timișoara a facturii fiscale BACA nr. 2027832 din 3 mai 1999, ce nu era completată corespunzător și nu făcea parte din plaja de înscriere și numerotare alocată de C.N.I.N., provenind de la SC K.I. SRL București, care nu funcționa la sediul declarat, inculpatul a evidențiat o operațiune nereală (achiziția unei mașini de împachetat în valoare de 756.400.000 lei) în baza căreia a dedus nelegal TVA în sumă de 136.400.000 lei (stabilit conform expertizei contabile efectuată în cauză). De asemenea, inculpatul a înregistrat în contabilitatea SC B.T.C. SRL Timișoara factura fiscală BACG nr. 8593156 din 15 august 2000, necompletată la rubricile privind expeditor, delegat, mijloc de transport, date de identificare, emisă de o societate tip „fantomă”, SC I.N.I. SRL, care atesta achiziția a 5 bazine în valoare de 1.487.500.000 lei, din care TVA 237.500.000 lei, pe care l-a dedus; totodată, s-a constatat că prin calcularea amortizării și introducerii pe costuri a sumei de 51.041.683 lei, s-a influențat impozitul pe profit cu suma de 12.760.421 lei, prin sustragerea de la calcularea și plata acestora către bugetul de stat. În ceea ce privește vinovăția inculpatului, deși acesta a invocat buna sa credință, susținând că nu a avut cunoștință de faptul că societățile vânzătoare sunt fictive și că operațiunile înregistrate sunt reale, bunurile existând în materialitatea lor, instanțele de fond și apel au apreciat corect că fapta de evaziune fiscală a fost comisă cu vinovăție de inculpat, aceasta rezultând din împrejurarea că facturile emise de societăți diferite au fost completate de o singură persoană, aceeași care a scris chitanțele cu care au fost achitate aceste obiecte, chitanțe care, în mare parte prezintă evaziv obiectul plății (de exemplu: contravaloare facturi restante, etc.). Totodată, apărarea inculpatului în sensul că bunurile există în materialitatea lor, nu poate fi primită, întrucât deși bunurile există, ele puteau fi împrumutate, achiziționate în leasing sau chiar cumpărate, însă la valori inferioare celor înscrise în facturi, astfel că operațiunile înregistrate în contabilitate sunt nereale, evidențiind cheltuieli neefectuate, respectiv plăți către firme fantomă, TVA care nu a fost plătit dar a fost dedus ulterior, influențându-se în acest fel stabilirea obligațiilor către bugetul de stat care a fost prejudiciat cu sumele arătate. Împrejurarea că inculpatul nu a fost obligat la plata acestor sume nu constituie un argument în favoarea achitării acestuia, cum susține apărarea, ci reprezintă o omisiune a instanței de fond care, achitându-l pe inculpat, în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., constând în acceptarea de documente primare întocmite incomplet sau necorespunzător, în scopul împiedicării verificărilor financiar, contabile, ce a avut drept consecință diminuarea veniturilor sau surselor impozabile, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen., fără a observa că aceeași faptă descrisă la pct. 2 din rechizitoriu întrunește și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care a dispus condamnarea, reținând că a fost dedus nelegal TVA și a calculat amortismente. Această greșeală nu poate fi însă îndreptată în recursul inculpatului, întrucât i s-ar agrava situația în propria cale de atac, în lipsa apelului și recursului părții civile interesate. În raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen. (de la 6 luni la 5 ani) și data prejudicierii bugetului de stat, prin deducerea TVA precum și prin sustragerea de la plata impozitului pe profit, prin diminuarea acestuia ca urmare a evidențierii amortismentului pentru un mijloc fix, dată ce nu rezultă cu exactitate din documentele financiar-contabile aflate la dosarul cauzei dar care poate stabilită ca fiind cel mai târziu data întocmirii raportului Gărzii Financiare, care constată săvârșirea acestor infracțiuni și sesizează parchetul la 25 iulie 2001, Înalta Curte constată că, în luna ianuarie 2009, s-a împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale, de 7 ani și 6 luni, calculat în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d) și art. 124 C. pen. Ca urmare, pentru această infracțiune, Înalta Curte va dispune încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) teza II C. proc. pen., combinat cu art. 122 și 124 C. pen., constatând intervenită prescripția specială a răspunderii penale. 4. Sub aspectul criticii vizând grava eroare de fapt comisă de instanțe prin condamnarea inculpatului pentru infracțiunea