ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3417/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 sept. 2015, sub nr. x/2015, reclamantul OFICIUL PARTICIPAȚIILOR STATULUI ȘI PRIVATIZĂRII ÎN INDUSTRIE (O.P.S.P.I.) a formulat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, contestație și cerere de suspendare împotriva încheierii nr. 38/18.08.2015 a Curții de Conturi a României - Departamentul X, prin care s-a respins contestația formulată de O.P.S.P.I. împotriva Deciziei nr. X/D14/03.06.2015 emisă de către pârâtă, urmare examinării Raportului de Control al Curții de Conturi nr. 1690/04.05.2015 și a obiecțiunilor formulate la raport de către O.P.S.P.I. și transmise cu adresa nr. x/18.05.2015, solicitând: anularea în tot a încheierii nr. 38/18.08.2015, cu consecința admiterii contestației nr. 2350/24.06.2015, formulată împotriva Deciziei nr. X/D14/03.06.2015, în sensul respingerii constatărilor consemnate în Raportul de Control înregistrat la Curtea de Conturi - Departamentul X, sub nr. x/11.05.2015, încheiat la O.P.S.P.I., în urma acțiunii cu tema "Controlul cu privire la îndeplinirea de către părți a clauzelor cuprinse în contractele de privatizare", în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, solicitându-se și suspendarea executării încheierii nr. 38/18.08.2015, până la soluționarea definitivă a contestației, în temeiul art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii și, pe cale de consecință, menținerea ca fiind legale și temeinice a actelor administrative emise de aceasta.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, referitor la măsura dispusă de Curtea de Conturi și prezentată la pct. I.2. din Decizia nr. X/D14/03.06.2015, reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (fost Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie) a solicitat să se constate că pârâta Curtea de Conturi a României nu are interes în formularea unei astfel de măsuri, solicitând instanței să dispună anularea actelor administrative efectuate de pârâtă cu nerespectarea și neobservarea prevederilor legale în vigoare, terenul în suprafață de 194,60 m.p. fiind în continuare în proprietatea publică a statului; în opinia sa, demersurile în vederea unei eventuale clarificări a situației juridice de către proprietar (Statul român) s-ar putea justifica doar în ipoteza în care se dorește transferul acestuia în domeniul privat al statului și înstrăinarea sa, situație în care nu se află la momentul actual, iar nu ca urmare a unei presupuse nereguli existente la momentul privatizării din anul 2012, sau cu perioada de urmărire post privatizare.

Prin sentința civilă nr. 205 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată și a respins acțiunea reclamantului Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondată, în totalitate; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (fost Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie) recurs care a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1526 din 18 aprilie 2018, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.06.2018, sub nr. x/2015*.

După rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 5024 din 04 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins cererea de contencios administrativ și fiscal, formulată de reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (fost Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs, în termen, reclamanta MINISTERUL ECONOMIEI, actual MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ȘI MEDIULUI DE AFACERI, invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susținând recurenta reclamantă că instanța de fond, în rejudecare, deși au fost invocate motive în susținerea cererii de suspendare a executării încheierii nr. 38/18.08.2015, nu a analizat niciunul dintre aceste argumente si nu a arătat motivele pentru care acestea ar fi fost înlăturate, de fapt, prima instanță omițând să se pronunțe asupra cererii de suspendare. Susține recurenta că, astfel cum rezultă din lectura dispozitivului hotărârii, instanța de fond, în rejudecare, nu face nicio referire la cererea de suspendare, deși ar fi menționat, în cuprinsul considerentelor, faptul că obiectul cererii îl constituie anularea și suspendarea masurilor dispuse la pct. 1.2 si pct. II.I din Decizia nr. X/D14/03.06.2015 .

A doua critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se referă la pretins greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor din materia suspendării actului administrativ, susținând recurenta că, în cauză, ar fi fost îndeplinită și condiția pagubei iminente, astfel că cererea de suspendare trebuia admisă; în lipsa acestei măsuri, respinsă fără o minimă analiză a incidenței condițiilor de admisibilitate, reclamanta ar fi fost nevoită să cheme în judecată, în vederea aducerii la îndeplinire a măsurii Curții de Conturi, 15 foști și actuali salariați.

În cadrul aceluiași motiv de casare, se arată și faptul că, în legătură cu măsura 1.2 din Decizia nr. X/D14/03.06.2015, deși aceasta ar fi rămas fara obiect, fapt confirmat prin Raportul Curții de Conturi privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia anterior menționată, în mod greșit prima instanță ar fi calificat solicitarea reclamantului în acest sens ca fiind modificare a cererii de chemare în judecată și a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată in faza procesuală a casării cu trimitere spre rejudecare, procedând la judecarea acestei masuri și reținând legalitatea si temeinicia sa.

În ceea ce privește masura II.1 din decizia criticată, susține recurenta că sentința criticată este, de asemenea, nemotivată sub acest aspect și că instanța de fond ar fi procedat la o superficială analiză a modului in care Curtea de Conturi a apreciat ca fiind prejudiciu o suma mai mare decât cea constatată de o instanța ca fiind prescrisă. De asemenea, se arată că instanța de fond s­­-ar afla într-o gravă eroare, care are la bază o superficială analiză cu privire la ce reprezintă suma de 1.408.200 euro; aceasta deoarece, în opinia recurentei, cuantumul penalităților aferente anului investițional 2007, respinse ca fiind prescrise, era de 704.100 euro și nu de 1.408.200 euro, aspect reținut și în cuprinsul Ordonanței din data de 29.11.2018, dispusă în dosarul nr. x/2016 de către parchet.

În consecință, în opinia titularei căii de atac, instanța de fond, în mod corect, ar fi trebuit să sancționeze excesul de putere cu care Curtea de Conturi a acționat în cauză și să constate faptul că actul administrativ contestat prezintă indicii clare de nelegalitate si materializează abuzul săvârșit de Curtea de Conturi.

Intimata- pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile recurate; în esență, această intimată a arătat că argumentele și susținerile reclamantei sunt lipsite de suport real, întrucât soluția pronunțată de organul de urmărire penală nu poate fi obligatorie pentru instanța civilă, în cazul unei acțiuni pentru recuperarea prejudiciului constatat prin actul de verificare, iar răspunderea pentru prejudicierea unei instituții nu este limitată doar la răspunderea persoanelor cu atribuții de execuție (în termen de 3 ani de la neefectuarea demersurilor impuse de aceste atribuții), ci privește și răspunderea persoanelor de conducere care nu au dispus măsuri de recuperare a prejudiciilor de la persoanele răspunzătoare de producerea lor, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, pentru care curg propriile termene de prescripție.

Prin Rezoluția din 11 decembrie 2019, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, la data de 20 martie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Examinând hotărârea curții de apel prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinței să fie nefondat

Din perspectiva situației de fapt, așa cum reiese din probele și lucrările dosarului, se reține că, în urma acțiunii cu tema "controlul cu privire la îndeplinirea de către părți a clauzelor cuprinse în contractele de privatizare", efectuată la Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (O.P.S.P.L), în perioada 04.09.2014 - 30.04.2015, a fost încheiat Raportul de control înregistrat la O.P.S.P.L sub nr. x/04.05.2015 și la Curtea de Conturi sub nr. x/08.05.2015. Ca efect al acestui control, s-au dispus măsuri de remediere și recuperare a prejudiciului constatat, prin Decizia nr. X/D 14/03.06.2015; împotriva celor înscrise la pct. 1.2 și pct. II.1 din decizia contestată, emise în vederea înlăturării abaterilor consemnate la pct. 1.2 și pct. 3.1 din respectiva decizie, entitatea verificată a formulat contestația înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x/25.06.2015, contestație ce a fost respinsă de Comisia de soluționare a contestațiilor prin încheierea nr. 38/18.08.2015.

În aceste condiții, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, solicitând, prin aceeași acțiune, suspendarea executării încheierii nr. 38/18.08.2015 până la soluționarea definitivă a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, dar și anularea în tot a respectivului act administrativ, cu consecința respingerii constatărilor consemnate în Raportul de control întocmit de către Curtea de Conturi și în baza cărora s-au dispus respectivele măsuri contestate.

Prin sentința civilă nr. 205/27.01.2016, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată menționată anterior, iar prin decizia civilă nr. 1526/18.04.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul promovat de DPAPS, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În al doilea ciclu procesual, după rejudecare, prin sentința recurată, instanța a respins din nou, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ, în întregul ei.

Având în vedere conținutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurenta-reclamantă, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6. C. proc. civ.. În cadrul aceleiași critici, recurenta a invocat și dispozițiile art. 20 din legea 554/2004, dar acest text de lege nu reglementează un motiv de casare distinct (ci prevede soluțiile instanței de recurs în materia contenciosului administrativ, în caz de admitere a căii de atac), astfel că nu va fi analizat ca atare.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești, așa cum a arătat în repetate rânduri instanța supremă, nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, judecătorul putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susțineri de maximă generalitate sau care nu pot fi încadrate în motivul de casare analizat, fiind invocate un amalgam de aspecte care reclamă pretinsa nelegalitate a sentinței analizate, fără a putea fi încadrate în mod tranșant în vreunul dintre motivele de casare invocate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, atât în ceea ce privește critica privind soluția dată suspendării, cât și aceea dată cererii de anulare a actului administrativ, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a situației de fapt reieșită din probele administrate și cum aceste probe trebuiau interpretate și coroborate între ele, la modul în care judecătorul a reținut situația de fapt, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nemulțumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat raționamentul și susținerile părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale și fără a arăta motivul înlăturării acestor argumente; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate în cauză au format convingerea instanței în sensul soluției adoptată și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Se impune a se preciza, în legătură cu motivul de casare analizat și faptul că susținerile recurentei sunt contradictorii și lipsite de substanță. Pe de o parte, în legătură cu cererea de suspendare, susține faptul că judecătorul, în rejudecare, nu s-ar fi pronunțat pe acest capăt de cerere iar, pe de altă parte, critică soluția de respingere și analiza pretins eliptică a instanței de fond din perspectiva condiției pagubei iminente. În realitate, așa cum rezultă din conținutul considerentelor sentinței recurate, prima instanță a analizat cererea de suspendare din perspectiva ambelor condiții impuse de dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, iar prin dispozitivul sentinței, a respins acțiunea în contencios administrativ în întregul ei, ceea ce înseamnă ca soluția Curții de apel în rejudecare a vizat atât capătul de cerere referitor la suspendare, cât și pe cel de anulare a actului administrativ, câtă vreme ambele au învestit instanța în cadrul aceleiași acțiuni în contencios.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către reclamantă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Așa cum s-a arătat în preambulul prezentei decizii, prima critică subsumată acestui motiv de recurs este pretins greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor din materia suspendării actului administrativ, fapt care ar fi condus la soluția greșită în sensul că nu ar fi îndeplinite condiția cazului bine justificat și cea a pagubei iminente și la respingerea pretins eronată a cererii de suspendare.

Critica este vădit nefondată iar simpla nemulțumire a părții față de soluția care o dezavantajează, nu este suficientă pentru a induce instanței de casare concluzia în sensul reformării hotărârii.

Se impune a se preciza, mai întâi, că, din perspectiva capătului de cerere privind suspendarea, susținerile recurentei sunt contradictorii. Aceasta întrucât, pe de o parte, pe calea criticii ce a făcut obiectul analizei în paragraful anterior susține faptul că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra suspendării, iar pe de altă parte, prin prezenta critică susține greșita soluționare a acestei cereri prin pretinsa aplicare și interpretare eronată a textului de lege care o reglementează.

Pe de altă parte, se reține că instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că înainte de toate, constatarea netemeiniciei criticilor aduse de reclamanta-recurentă împotriva actelor administrative contestate și care au indus soluția respingerii capătului de cerere privind anularea acestor acte lipsește de substanță motivele ce ar susține existența cazului bine justificat care ar argumenta măsura suspendării iar, în cuprinsul aceleiași hotărâri judecătorești, judecătorul nu poate analiza concomitent, atât aparența motivelor de nelegalitate, cât și fondul acestor motive, câtă vreme ele sunt comune. Și cu privire la condiția pagubei iminente, este fără putere de tăgadă, că aceasta ar trebui analizată raportat la patrimoniul reclamantei, nu prin prisma eventualelor consecințe negative asupra patrimoniului terțelor persoane vinovate de producerea acestui prejudiciu, iar executarea respectivelor măsuri ar determina, dimpotrivă, la acoperirea unei pagube asupra patrimoniului reclamantei, nu la crearea premiselor unui prejudiciu viitor.

Nefondată este, fără putere de tăgadă, și critica referitoare la aprecierea instanței de fond vizând modificarea cererii de chemare în judecată și decăderea reclamantei din beneficiul acestei instituții procesuale.

Dimpotrivă, se reține fără dubiu că, în mod corect, judecătorul fondului a constatat decăderea titularei acțiunii introductive din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată în faza procesuală a casării cu trimitere spre rejudecare, față de circumstanțele cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Din dispozițiile legale citate, se observă că, în respectivul text de lege, a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată și să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acțiunii sale, cu excepția situației reglementate de dispozițiile art. 204 alin. (3) din noul C. proc. civ. care prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părților cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc și cu depășirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situație în care nu va interveni sancțiunea decăderii, iar instanța va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; așadar, după depășirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiționată de acordul expres al tuturor părților. Dincolo de limitarea impusă de termenul prevăzut în art. 204 C. proc. civ., modificarea și completarea cererii de chemare în judecată nu poate, cu atât mai mult, interveni după existența în cauză a unei decizii de casare, cum este cazul cauzei de față.

Este fără îndoială că, în rejudecare, ar fi posibilă modificarea acțiunii numai atunci când casarea hotărârii se dispune pentru o neregularitate de procedură comisă anterior primului termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat sau chiar în legătură cu citarea sa la acel termen de judecată când, nefiind legal citat, nu a beneficiat de toate drepturile procesuale pe care dispozițiile procesual civile, în ansamblul lor, le acordă instituției "primului termen de judecată", inclusiv din perspectiva dreptului de a modifica cererea de chemare în judecată. În această ipoteză, ca urmare a casării, judecata se reia de la momentul săvârșirii neregularității constatate de instanța de recurs, astfel că, în rejudecare, până la primul termen de judecată în care reclamantul a fost legal citat, acțiunea acestuia poate fi modificată, ipoteză care nu se regăsește în prezenta cauză.

În altă ordine de idei, dar în legătură cu același aspect, se impune a se preciza că cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Pe de altă parte, art. 204 alin. (2) noul C. proc. civ., reglementează o altă formă a cererii adiționale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispozițiile alin. (1) și alin. (3) ale art. 204 din aceeași normă dispozitivă. Astfel, potrivit dispoziției menționate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, și când se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Prin erori materiale se înțelege consemnarea greșită în cerere a numelui unei părți ori a datelor de identificare a unui imobil, indicarea unor valori diferite ale pretențiilor în cererea de chemare în judecată, etc.

În contextul expus, este fără putere de tăgadă că cererea din data de 9 octombrie 2018 formulată de recurentă în al doilea ciclu procesual, în fața instanței de rejudecare, reprezintă o cerere prin care aceasta și-a modificat cererea inițială de chemare în judecată, astfel că, în mod corect, curtea de apel a constatat că reclamantul era, la data formulării sale, decăzut din dreptul de a modifica și completa cererea și a făcut, în cauză, aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., neexistând acordul părții adverse față de acest demers judiciar al reclamantului. Prin respectiva cerere intitulată de recurentă ca fiind "precizări" - filele x rejudecare, dosar fond), așa cum a apreciat în mod judicios judecătorul de la prima instanță, recurenta a invocat noi motive de pretinsă nelegalitate a actului administrativ, neinvocate în primul ciclu procesual; pe de altă parte, prin aceleași precizări s-au solicitat administrarea unor probe noi, necerute în primul ciclu procesual sau la care recurenta renunțase inițial.

Astfel de împrejurări nu pot fi altfel apreciate decât ca o modificare a cererii de chemare în judecată nepermisă în această etapă procesuală și care ar conduce la depășirea nepermisă a limitelor rejudecării, stabilite prin decizia de casare.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, respectiv dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este aceea potrivit căreia instanța de fond a reținut în mod greșit legalitatea actelor administrative, inclusiv din perspectiva reținerii ca prejudiciu a sumei reprezentând penalități, respinse anterior de instanțele de judecată; în opinia recurentei nu ar fi fost făcută dovada prejudiciului, prin prisma inexistenței faptei ilicite, iar instanța de fond, prin rezoluția adoptată, ar fi deschis calea reanalizării clauzelor Contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/2004 privind penalitățile, aspect soluționat irevocabil de instanțele anterioare.

Critica este nefondată și nesusținută de situația de fapt așa cum reiese aceasta din probele administrate, din perspectiva tuturor măsurilor dispuse prin actele administrative contestate. În primul rând, stabilirea legalității măsurii 1.2 din decizia menționată anterior nu este influențată de punerea în executare de către entitatea verificată, ci aceasta se raportează la faptul că instanța este chemată să stabilească dacă, la emiterea decizie, au fost respectate condițiile legale de fond și de formă prevăzute de lege pentru existența valabilă a actului contestat, recurenta neaducând și neprobând în fața instanței de recurs nicio împrejurare de natură să răstoarne concluzia instanței de fond privind legalitatea respectivelor acte.

În al doilea rând, împrejurarea că faptele sesizate nu constituie infracțiune și nu a fost atrasă răspunderea penală a persoanelor vinovate, nu înseamnă că aceste fapte ce au produs abaterile consemnate în actul de verificare nu pot fi supuse judecății instanței civile sau că ar atrage și ar dovedi netemeinicia celor statuate în actul de control, fiind indubitabil faptul că soluția pronunțată de organul de urmărire penală nu poate fi obligatorie pentru instanța civilă, în cazul unei acțiuni pentru recuperarea prejudiciului constatat prin actul de verificare. Dimpotrivă, așa cum a apreciat în mod corect instanța de fond, aducerea la îndeplinire a măsurii dispuse la pct. II.1. din decizie presupune angajarea răspunderii materiale a persoanelor care, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, au favorizat producerea abaterii reținute de echipa de audit, care constă în pierderea unor drepturi de creanță în cuantum total de 1.408.200 Euro, ce reprezintă valoarea estimată a abaterii consemnată în actul de control.

Se impune a se sublinia și faptul că, din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 6738/17.05.2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2011, definitivă prin Decizia nr. 423/24.10.2012 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia nr. 3516/24.10.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține, fără putere de tăgadă că instanța de judecată a admis excepției prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescris a capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata penalităților pentru angajamentele nerealizate, scadente la 31.12.20, reținând că introducerea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă este imputabilă reclamantei, care a rămas în pasivitate în ce privește neexercitarea dreptului material la acțiune în intervalul de timp stabilit de lege și, din neglijență, nu l-a exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958; aceste împrejurări au concurat la formarea convingerii judecătorului de primă instanță asupra legalității actelor de control prin care s-a statuat asupra obligației de a acoperi prejudiciul astfel creat, de către persoanele responsabile. În acest context, afirmațiile recurentei în sensul că instanța de fond ar fi procedat la reanalizarea și reaprecierea clauzelor unui contract asupra căruia s-a statuat definitiv printr-o hotărâre judecătorească, este o afirmație speculativă și lipsită de orice suport real.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri (fost, Ministerul Economiei) împotriva sentinței civile nr. 5024 din 04 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iulie 2020.