ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 327/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 octombrie 2019, reclamantul A., cetățean albanez, a contestat în fața instanței, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune - Biroul pentru Imigrări al Județului Călărași, soluția comunicată cu nr. x, de respingere a cererii nr. x/24.05.2019 prin care solicitase prelungirea dreptului de ședere pentru reîntregirea, solicitând în consecință acordarea dreptului de ședere și emiterea permisului de ședere temporară pe teritoriul României pentru reîntregirea familiei.

Prin sentința civilă nr. 64 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune -Biroul pentru Imigrări al Județului Călărași, obligând pârâtul la prelungirea dreptului de ședere temporară al reclamantului, pentru reîntregirea familiei.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acesta din urmă declarând recurs și împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2020 a aceleiași instanțe.

3.1. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări

Pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurentul - pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

În lipsa unei prevederi exprese care să deroge de la regulile instituite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal, instanța de fond nu putea să aprecieze că dispozițiile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 se aplică și în cazul refuzului prelungirii dreptului de ședere temporară în România, între cele două noțiuni existând numeroase distincții.

În opinia recurentului - pârât, prin această soluție, instanța de fond a încălcat principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". De vreme ce legiuitorul nu a prevăzut "expressis verbis" că atât refuzul prelungirii dreptului de ședere temporară, cât și refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung pot fi contestate la Curtea de Apel București, instanța nu poate adăuga la lege.

Printr-o a doua critică, recurentul - pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, arătând că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, reținând că în cauză ar fi incident textul de excepție al art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, precum și faptul că procedura administrativă prealabilă ar fi obligatorie doar în cazul actelor administrative tipice, fiind facultativă potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 în cazul actelor administrative asimilate.

Instanța de fond a asimilat respingerea cererii de prelungire a dreptului de ședere temporară cu un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept, or între cele două situații nu există identitate. Instituția recurentă a procedat la analizarea cererii cetățeanului albanez A., aceasta fiind respinsă. Așadar, nu se poate reține că în prezenta cauză nu ar fi obligatorie procedura administrativă prealabilă, nefiind incidente dispozițiile invocate de instanța de fond, actul emis fiind act administrativ, iar nu act administrativ asimilat.

Pe fondul cauzei, soluția instanței de fond este eronată, având în vedere că din evidența intrări/ieșiri în/din România reieșea clar că cetățeanul străin s-a aflat pe teritoriul României în intervalul 03.11.2018-22.11.2018, respectiv în intervalul 05.04.2019-02.07.2019, la data depunerii cererii de prelungire a dreptului de ședere temporară pe teritoriul României (21.05.2019) având doar 70 de zile de ședere efectivă pe teritoriul României.

S-a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei instanței competente spre soluționare, în conformitate cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., iar în subsidiar, casarea sentinței civile recurate și, după rejudecarea litigiului în fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

3.2. Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

Recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Soluția instanței de fond de respingere a excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este nelegală, având în vedere că Biroul pentru Imigrări al Județului Călărași, instituția căreia i-a fost adresată și care a soluționat cererea reclamantului de prelungire a dreptului de ședere temporară, este o autoritate publică locală în sensul art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, fiind calificată ca "formațiune teritorială" chiar prin prevederile O.U.G. nr. 194/2002.

Raționamentul instanței de fond care, în soluționarea excepției necompetenței materiale, a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 74 alin. (3) din O.U.G.. nr. 194/2002, privind refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung, refuz care poate fi atacat la Curtea de Apel București, este unul eronat.

În acest sens, dispozițiile legale reținute ca temei al respingerii excepției nu sunt menționate în cadrul secțiunii referitoare la cererea de prelungire a dreptului de ședere temporară - Secțiunea 1 a Capitolului VI al O.U.G. nr. 194/2002), ci în Secțiunea a 2-a a capitolului menționat care reglementează acordarea dreptului de ședere pe termen lung. În lipsa unei norme de trimitere în cadrul celei din urmă secțiuni, prevederile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București", nu sunt aplicabile și în materia refuzului de acordare/prelungire a dreptului de ședere temporară.

Sub acest aspect, analogia nu este aplicabilă în materie de competență, întrucât dispozițiile care instituie o competență specială sunt de strictă interpretare.

În opinia recurentului, instanța competentă să soluționeze contestația formulată de cetățeanul străin A. împotriva refuzului prelungirii dreptului de ședere temporară pe teritoriul României pentru reîntregirea familiei era secția/completul specializat în materia contenciosului administrativ din cadrul Tribunalului Călărași, reclamantul având reședința declarată în orașul Fundulea, str. x A din județul Călărași.

De asemenea, sediul pârâtului Inspectoratului General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări al Județului Călărași se află în județul Călărași, orașul Călărași, mențiune ce prezintă importanță în cazul în care s-ar aprecia că nu se poate stabili domiciliul/reședința reclamantului în România, și, prin urmare, competența instanței sub aspect teritorial nu ar putea fi stabilită în baza dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, deși competența materială în soluționarea cauzei aparținea secției/completelor specializate în materia contenciosului administrativ din cadrul Tribunalului Călărași, iar necompetență materială a instanței a fost invocată de către pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, în termenul legal, prin întâmpinare, cu respectarea regimului excepției de necompetență de ordine publică, conform art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția și a trecut la soluționarea cauzei pe fond.

Analiza dispozițiilor incidente în materie, respectiv art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 3 C. proc. civ., art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., relevă faptul că necompetență materială a instanței este sancționată cu nulitatea absolută, atunci când este încălcată, neputând fi acoperită.

Așadar, încheierea din data de 15 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale, a fost dată cu încălcarea normelor care reglementează competența materială a instanțelor, impunându-se casarea acesteia, ca urmare a intervenirii sancțiuni nulității absolute.

Întrucât instanța de fond s-a declarat competentă și a procedat la judecarea cauzei pe fond, aceeași sancțiune intervine și cu privire la hotărârea prin care a fost soluționat litigiul dedus judecății.

În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii din data de 15 ianuarie 2020 și a sentinței civile nr. 64 din data de 22 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței competente, în speță, Tribunalului Călărași, secția/completele specializate în materia contenciosului administrativ.

II. Decizia Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., urmând să admită ambele recursuri pentru acest motiv de recurs de ordine publică invocat de recurenții Inspectoratul General pentru Imigrări și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În acest sens, constată că intimatul - reclamant a solicitat anularea refuzului de a prelungi dreptul de ședere temporară pe teritoriul României nr. x din data de 14.08.2019, emis de pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări, Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări al Județului Călărași, precum și obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere și emiterea permisului de ședere temporara pe teritoriul României pentru reîntregirea familiei.

Soluția de respingere a prelungirii dreptului de ședere temporară a fost întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin. (1) raportat la art. 62 alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor.

Înalta Curte reține că obiectul acțiunii constă în anularea unui act prin care se comunică reclamantului refuzul prelungirii dreptului de ședere temporară, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 (refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung), și nici dispozițiile art. 85 din același act normativ (contestația la decizia de returnare), care stabilesc competența materială în favoarea curții de apel.

Este adevărat că, de regulă, contestarea actului prin care se refuză prelungirea dreptului de ședere temporară este însoțită de emiterea unei decizii de returnare, însă, în cauza de față, instanța a fost învestită exclusiv cu soluționarea unei cereri de anulare a actului de refuzare a prelungirii dreptului de ședere temporară, neexistând capăt de cerere având ca obiect contestarea vreunei decizii de returnare, care să atragă competența de primă instanță a curții de apel.

În cauză, se contestă refuzul de acordare a dreptului de ședere temporară, referitor la care O.U.G. nr. 194/2002, norma specială în procedurile din materia regimului juridic al străinilor, nu conține norme atributive de competență.

Astfel, devin incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În cadrul unui litigiu de contencios administrativ, calitate procesuală pasivă are autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ contestat, iar Direcția pentru Imigrări a Județului Călărași, în calitate de emitent al actului administrativ potențial vătămător pentru reclamant, este o autoritate publică de nivel local.

În aceste condiții, potrivit art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 554/2004, "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene […] se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale".

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, constatând că hotărârea de fond s-a pronunțat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, se impune admiterea recursurilor pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (fără analizarea criticilor de fond subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție), casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță la instanța competentă, respectiv la Tribunalul Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 64 din 22 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2020 și a sentinței civile nr. 64 din 22 ianuarie 2020 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea și sentința recurate și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 25 ianuarie 2021.