ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2582/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 ianuarie 2017, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Apelor și Pădurilor, a solicitat:

(i) constatarea neîndeplinirii, de către pârâtul Guvernul României, a obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 2010-2013, într-un termen rezonabil, conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. 4, coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2020, echivalând cu un refuz nejustificat, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004;

(ii) obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, respectiv a Proiectului de H.G. avizat de Guvern și de Comisia Europeană, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012.

(iii) obligarea pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor la plata sumei de 1.961.104,20 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 897,40 ha, situată în zona/tipul funcțional T1/T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Borșa în anii 2010-2013, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă în anii 2010-2013, precum și a dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal, începând cu data de 14.09.2012 - data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 și până la plata efectivă;

(iv) obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 202 din 26 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins, ca nefondate, excepțiile invocate prin întâmpinări;

- a respins, ca prematur introdusă, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 1.961.104,20 RON cu titlu de compensații/ajutoare de stat și a dobânzilor fiscale aferente;

- a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României;

- a obligat pârâtul Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă;

- a respins, în rest, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României;

- a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru aferentă capătului de cerere admis împotriva acestui pârât.

Împotriva sentinței civile nr. 202 din 26 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a considerat că instanța de judecată nu poate aprecia, în locul Guvernului României și al autorității publice care răspunde de silvicultură, cu privire la oportunitatea adoptării unei hotărâri de guvern cu caracter normativ, prin eludarea procedurii prealabile de elaborare și avizare a proiectului de hotărâre de guvern supus aprobării.

Pentru a emite normele metodologice în discuție, Guvernul trebuie să fie sesizat de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură cu un proiect de hotărâre elaborat conform art. 5 din H.G. nr. 561/2009, Legii nr. 24/2000, Legii nr. 90/2001, H.G. nr. 1361/2006 și Constituției României. În condițiile în care autoritatea care răspunde de silvicultură nu a efectuat o evaluare proprie, în sensul art. 99 alin. (1) din Codul silvic, pe care să o supună aprobării Guvernului, soluția primei instanțe de obligare la emiterea hotărârii de guvern încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat. Procedând astfel, judecătorul fondului a substituit propria analiză celei a autorităților administrative, evaluând temeiurile de fapt și de drept pentru emiterea normelor metodologice, deși această evaluare se face în procedura administrativă, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

A mai arătat recurentul că adoptarea unui act administrativ cu caracter normativ se face printr-o procedură complexă, cu aprecierea de ansamblu a condițiilor și consecințelor economice, astfel încât instanța de judecată nu se poate substitui Guvernului în această analiză, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești. Implementarea politicilor bugetare și sociale reprezintă prerogativa Guvernului și Parlamentului, iar nu a instanței de judecată, prin urmare, prin sentința recurată s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești și s-a încălcat principiul separației puterilor în stat.

Recurentul-pârât a considerat a fi incident și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând existența unor motive contradictorii în cuprinsul sentinței și lipsa motivelor de fapt și de drept care sprijină soluția.

Întrucât ipoteza de la care a plecat instanța de fond este aceea a nesoluționării în termenul legal a unei cereri formulate de reclamantă, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, singura soluție ce putea fi pronunțată era aceea de obligare a autorității pârâte să răspundă cererii, urmând ca acest răspuns să poată fi atacat în fața instanței de contencios administrativ. Judecătorul cauzei a omis deosebirea de reglementare dintre nesoluționarea în termenul legal a unei cereri și refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, care trebuia dovedit ca manifestare explicită, cu exces de putere.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității, pe care a apreciat-o a fi dată cu încălcarea Legii nr. 554/2004 și a Legii nr. 24/2000.

A susținut recurentul că actele administrative cu caracter normativ, în speță hotărârile de guvern, sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală, ai căror destinatari sunt nedeterminați, astfel încât adoptarea acestora nu se realizează la cererea unei persoane sau a unui grup de persoane, ci în condițiile prevăzute de Legea nr. 24/2000. Constatarea unui refuz justificat sau nu de emitere/adoptare a unui act administrativ presupune existența unei cereri în acest sens, ipoteză exclusă în cazul hotărârilor de guvern, care nu se adoptă la cerere.

Prin urmare, a arătat pârâtul, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și adoptare a actelor normative fiind supusă unui drept de apreciere cu limite extinse al autorității publice. Așadar, cererea intimatei-reclamante de obligare a pârâtului la adoptarea unui act normativ cu aplicabilitate generală excede competenței instanței judecătorești.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat existența unui refuz nejustificat al Guvernului de a emite actul administrativ de aprobare a normelor metodologice, refuz a cărui dovadă nu a fost făcută, din perspectiva unei manifestări de voință explicite, cu exces de putere, de a nu soluționa cererea reclamantei. În această situație, instanța de fond trebuia să respingă acțiunea, ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerințele textelor de lege anterior menționate.

A mai susținut pârâtul că instanța de fond a dispus obligarea sa la adoptarea normelor metodologice fără să aibă în vedere că dispozițiile art. 99 alin. (1) din Codul silvic prevăd o procedură prealabilă care include activitatea mai multor autorități. Obligând nemijlocit pârâtul la adoptarea normelor metodologice, judecătorul cauzei a interferat cu competențele autorităților administrative și și-a depășit propria competență stabilită de Legea nr. 554/2004.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 octombrie 2017, intimata-reclamantă A. a invocat excepția nulității recursului, din perspectiva nerespectării termenului legal de declarare a căii de atac, iar prin notele scrise depuse la data de 9 martie 2020, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 9 martie 2020, intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Apelor și Pădurilor) a solicitat instanței de control judiciar să constate că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, ca urmare a adoptării H.G. nr. 447/2017, prin care au fost aprobate normele metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiunilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.

În ședința de judecată din 17 iunie 2020, Înalta Curte a luat act că, potrivit O.U.G. nr. 68/2019 și art. 3 din H.G. nr. 43/2020, intimat-pârât este Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește cazurile de casare pe care pârâtul Guvernul României și-a întemeiat recursului, Înalta Curte constată, prin raportare la criticile expuse, că acestea nu se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut existența unor considerente contradictorii în cuprinsul sentinței și lipsa motivelor de fapt și de drept care sprijină soluția, dar în dezvoltarea acestor critici a invocat, în esență, greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care reglementează sintagma "nesoluționarea în termenul legal a unei cereri", prin raportare la soluția pe care o poate dispune instanța de contencios administrativ în acest caz, din cele prevăzute de art. 18 din același act normativ.

Or, Înalta Curte consideră că aceste critici se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează greșita aplicare a normelor de drept material incidente. În consecință, cererea de recurs va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Chestiunea litigioasă centrală a litigiului vizează admisibilitatea cererii de obligare a pârâtului Guvernul României la adoptarea unei hotărâri de guvern prin care să aprobe norme metodologice de acordare a compensațiilor cuvenite proprietarilor terenurilor afectate de funcțiile de protecție stabilite prin amenajamente silvice, cărora le este interzisă recoltarea de masă lemnoasă. Instanța de fond a apreciat că pârâtul are o astfel de obligație ca urmare a existenței unui cadru legislativ superior, reprezentat de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 pct. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2020, a cărui punere în executare intră în atribuțiile Guvernului României și că acțiunea este admisibilă.

Înalta Curte consideră că această soluție este nelegală, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată cu nerespectarea competențelor instanțelor judecătorești în general și a instanțelor de contencios administrativ în special, precum și cu ignorarea diferențelor dintre actele administrative cu caracter individual și actele administrative cu caracter normativ.

Contenciosul administrativ consacrat în sistemul juridic românesc prin Legea nr. 554/2004, privit ca ansamblul mijloacelor juridice utilizate de orice persoană interesată pentru restabilirea ordinii de drept, încălcată prin acte juridice și/sau fapte materiale ale organelor administrației publice, este un contencios administrativ de plină jurisdicție. Caracteristica acestei calități este aceea că instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, să anuleze actul administrativ atacat, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un înscris ori să efectueze o operațiune administrativă, precum și să acorde daunele cauzate persoanei fizice sau juridice prin actul emis sau prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ poate verifica, din punct de vedere al legalității, conformitatea conduitei autorității publice cu dispozițiile legale care îi reglementează activitatea, fără ca, prin actul de judecată, să suplinească voința autorității, obligând la executarea unei anumite obligații care intră în sfera de apreciere exclusivă a acesteia. Instanța de judecată nu poate să se substituie autorității în exercitarea atribuțiilor sale, fără să-și depășească propria competență generală și rol constituțional.

Înalta Curte mai reține că actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile de guvern care au această natură, beneficiază de o largă marjă de apreciere din partea organului emitent, adoptarea lor fiind atributul suveran al legiuitorului delegat. Instanța este competentă numai a examina legalitatea unei hotărâri de guvern, fiind în măsură a o invalida în tot sau în parte în cazul în care criticile de nelegalitate se verifică, fără ca prin controlul de legalitate exercitat să-i poată determina conținutul sau să poată decide adoptarea actului normativ, suplinind astfel voința legiuitorului secundar prin substituirea în exercițiul competențelor ce i-au fost acordate acestuia.

În cauză, reclamanta pretinde obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, cu ignorarea dreptului de apreciere al Guvernului în emiterea actului. Această autoritate este singura în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea, necesitatea și posibilitatea de emitere a actului administrativ cu caracter normativ, inclusiv sub aspectul implicațiilor și impactului pe care îl poate avea din punct de vedere socio-economic. Or, valorificarea unei asemenea cereri prin sentința recurată a situat instanța de fond în afara competenței sale generale, hotărârea atacată imixtionând în sfera de atribuții a Guvernului României. Instanța de fond a dispus în mod nelegal executarea unei obligații de reglementare, subrogându-se în atribuțiile puterii executive, ceea ce are semnificația juridică a încălcării principiului constituțional al separației puterilor, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituție.

Înalta Curte mai reține că, în cauză, reclamanta a susținut că pârâtul nu a respectat obligația legală de emitere a unei hotărâri de guvern cu un anumit conținut, deși i s-a solicitat să se conformeze dispozițiilor legale prin cererea depusă de reclamantă și că refuzul emiterii actului administrativ este unul nejustificat, în sprijinul afirmațiilor sale invocând dispozițiile dreptului intern, dar și decizia Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, apreciind că marja de apreciere a Guvernului României este subordonată angajamentului asumat de Statul Român, de punere în aplicare a deciziilor Comisiei Europene, prin adoptarea unei hotărâri de guvern într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată că rezolvarea acestei probleme de drept este dată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunțată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele:

"Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe vehiculele cu motor introdusă de Franța în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia menționată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia."

La baza acestei concluzii a stat următorul raționament: o decizie a Comisiei Europene este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi indică, dar destinatarul deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat era statul membru, nu particularul potențial beneficiar al ajutorului de stat.

Apoi, s-a mai reținut faptul că o prevedere a unei decizii adresate unui stat membru poate fi invocată de particular în raporturile cu acest stat membru atunci când dispoziția în cauză impune destinatarului său o obligație necondiționată și suficient de clară și de precisă. În cauza respectivă, s-a constatat că acordarea ajutorului era subordonată aprobării de către Comisie a unui proiect de punere în aplicare, reținându-se că:

"în pofida intervenției Comisiei, statele membre dispun de o largă putere de apreciere atât în ceea ce privește decizia de a utiliza această posibilitate, cât și în ceea ce privește cuprinsul măsurii avute în vedere, fără ca, din aprobarea acestei măsuri de către Comisie, să poată decurge vreo obligație de a utiliza respectiva posibilitate."

În concluzie, cât timp nu se poate reține existența unei obligații necondiționate și suficient de clare și precise care să poată fi opusă statului membru, particularii nu pot invoca un drept întemeiat direct pe decizia Comisiei Europene, drept care să fie opozabil autorității publice din statul membru respectiv, și nici a unei speranțe legitime în concretizarea ajutorului de stat aprobat prin decizia Comisiei Europene.

Pe de altă parte, conform paragrafelor 18 și 19 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană, ajutoarele vizate îndeplinesc condițiile pertinente din Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013, fiind ajutoare cu caracter compensatoriu, iar nu stimulatoriu, deoarece obiectivul urmărit nu este acela de a-i determina pe beneficiari să efectueze lucrări, ci de a compensa pierderile suferite de aceștia în urma interdicției de tăiere a masei lemnoase. Acordarea acestor ajutoare reprezintă un avantaj economic în comparație cu alți deținători de fonduri forestiere, astfel încât nu se poate invoca în mod eficient o vătămare adusă proprietății private prin neobținerea ajutorului de stat, chiar dacă rațiunea ce stă la baza acestui avantaj este una compensatorie (acoperirea unei pierderi), iar nu stimulativă (acordarea unui câștig).

În ceea ce privește invocarea principiului încrederii legitime, din jurisprudența Curții Europene de Justiție reiese că, în general, pentru ca o parte să se poată baza pe principiului așteptărilor legitime, trebuie să respecte următoarele condiții:

- partea trebuie să aibă posibilitatea de a invoca un drept dobândit, susceptibil de protecție;

- interferența cu acest drept trebuie să fi fost imprevizibilă și trebuie să fi avut loc fără avertisment și fără nici o măsură de tranziție de natură să permită unei părți diligente să evite pierderea;

- să nu existe un interes public superior care să se opună așteptării legitime.

Or, așa cum s-a reținut deja, nu este îndeplinită prima condiție, aceea ca partea să aibă posibilitatea de a invoca un drept dobândit, susceptibil de protecție, nefiind consacrat un drept la ajutorul de stat, ci doar o vocație. Astfel, nici invocarea principiului așteptărilor legitime nu este justificată.

Reclamanta a invocat că lipsa de acțiune a Guvernului, în sensul adoptării normelor metodologice, conduce la încălcarea dreptului său de proprietate. S-a argumentat pe ideea că efectul neadoptării într-un termen rezonabil a actului normativ este acela că reclamanta nu s-a putut folosi de atributul dreptului său de proprietate (folosința) timp de cinci ani, fără a beneficia de o dreaptă despăgubire. Or, dreptul de proprietate nu poate fi cauza juridică a unei cereri prin care se solicită obligarea autorității publice să legifereze.

Toate considerentele expuse anterior susțin temeinicia excepției inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul Guvernul României, cu consecința reformării sentinței recurate, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 și de împrejurarea că cererea de obligare a Guvernului României la emiterea unui act administrativ normativ, respectiv a unei hotărâri de guvern cu un anumit conținut, excede competenței instanței de contencios administrativ.

Vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, apărările din recurs ale intimatului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, ca urmare a adoptării prin H.G. nr. 447/2017 a normelor metodologice solicitate.

Înalta Curte reține că art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispozițiile prevăzute la secțiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE, iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv." Prin urmare, potrivit principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și obiectului specificat al domeniului de reglementare al actului normativ, prevederile H.G. nr. 447/2017 se opun aplicării acestei hotărâri anterior datei de 30 iunie 2017.

Întrucât prin cererea de chemare în judecată se urmărește obligarea Guvernului României la emiterea normelor metodologice de acordare a compensațiilor aferente anilor 2010-2013, iar dispozițiile H.G. nr. 447/2017 nu se referă la această perioadă, acțiunea nu este lipsită de obiect, pretenția reclamantei nefiind satisfăcută prin emiterea acestei hotărâri de guvern.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursului declarat de pârâtul Guvernul României, va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va admite excepția inadmisibilității cererii și va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care se solicită obligarea pârâtului să adopte hotărârea de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.

Înalta Curte va menține restul dispozițiilor sentinței recurate, privitoare la respingerea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei de interes în susținerea acțiunii (invocate de pârâtul Guvernul României) și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, precum și cele privitoare la respingerea, ca prematură, a acțiunii în pretenții formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, întrucât aceste soluții nu au făcut obiectul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 202 din 26 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată, și rejudecând:

Admite excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul Guvernul României.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care se solicită obligarea pârâtului să adopte hotărârea de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.