ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4226/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.12.2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/22.11.2019 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de către pârâtă, până la soluționarea pe fond a acțiunii pe care o va promova împotriva acesteia. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 7 din 7 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca neîntemeiată și s-a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 18.073 RON consemnată în dosarul nr. x/2019 la B. Sucursala Victoria, conform recipisei de consemnare nr. x/18.12.2019.

Împotriva sentinței civile nr. 7 din 7 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare formulate.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a arătat recurenta că sentința a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în analiza cazului bine justificat, a susținut recurenta că sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 122, 126, 46, 14 alin. (3) Codul de procedură fiscalăși art. 11 alin. (1) Codul fiscal, art. 2 alin. (1) lit. d), art. 3 lit. b), art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 16/2017 (anterior Legea nr. 311/2016).

Instanța de fond, în mod greșit, a interpretat și aplicat dispozițiile art. 122 lin. 4 Codul de procedură fiscală avizul prevăzut de acest text fiind comunicat cu o zi înaintea începerii inspecției fiscale, iar nu în termen de 15 zile, astfel cum prevede legea, în cauză nefiind aplicabilă excepția care permite ca avizul să fie comunicat la începrea inspecției fiscale.

Cu privire la acest aspect, reținerea instanței de fond în sensul că reclamanta nu a indicat vătămarea produsă ca urmare a necomunicării avizului în termenul de 15 zile este eronată, întrucât societatea a precizat că vătămarea constă tocmai în emiterea deciziei de impunere, existând premisele ca dacă organele fiscale ar fi asigurat respectarea acestui drept nu s-ar fi ajuns la impunerea sumei de 4572909 RON, încălcându-se principiul legalității și al contradictorialității, dreptul de a fi informat, dreptul la apărare/dreptul de a beneficia de asistență de specialitate, dreptul de a beneficia în mod real de amânarea începerii inspecției fiscale.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 126 Codul de procedură fiscală privind durata inspecției fiscale, care prevăd un termen de 90 zile, în cazul societății reclamante inspecția durând 161 zile, fapt ce creează o aparență de nelegalitate a deciziei de impunere, instanța de fond interpretându-le în mod greșit în sensul că este un termen sub 180 zile, astfel că inspecția fiscală nu este nelegală din acest motiv.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, decizia de impunere nu cuprinde o motivare corespunzătoare, fiind astfel nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 46 alin. (2) lit. e) și f) Codul de procedură fiscală, reținerea instanței de fond cu privire la acest aspect fiind greșită, atât RIF cât și decizia de impunere conținând grave inconsecvențe de interpretare a situației de fapt și de drept ale organelor de inspecție fiscală, ceea ce conferă actelor o aparență de nelegalitate.

În ceea ce privește lipsa temeiului de drept, recurenta a arătat că deși organele fiscale au realizat o reîncadrare din punct de vedere juridic a indemnizațiilor de detașare în venituri asimilate salariilor, singurul temei juridic care ar fi permis aceasta reîncadrare ar fi fost art. 11 alin. (1) Codul fiscal, care nu este menționat în decizie.

Referitor la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (3) Codul de procedură fiscală, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 avea obligația să analizeze împrejurările de fapt și de drept invocate de societate, care contrar reținerilor judecătorului fondului nu privesc fondul problemei, respectiv dacă indemnizațiile de detașare au fost sau nu încadrate în mod corect ca venituri de natură salarială, respectiv dacă detașarea salariaților temporar poate fi considerată de tașată în înțelesul Codului muncii.

În opinia sa, deși legea interzice organului fiscal să interpreteze alte prevederi decât cele fiscale, totuși, instanța de fond a inventat o excepție de la această regulă și a considerat că interpretarea Legii nr. 344/2006, Legii nr. 16/2017 și Codul muncii este permisă, fiind reținut că apare necesară atât timp cât legislația fiscală nu cuprinde definiții proprii ale noțiunii de salariu ori diurnă.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că au fost încălcate și aplicate greșit și prevederile art. 2 alin. (1) lit. d), art. 3 lit. b), art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 16/2017, instanța de fond, deși în mod injust reține că argumentele prezentate de societate privesc fondul cauzei, totuși face rețineri cu privire la acest aspect.

Potrivit acestor dispoziții legale, dreptul de acordare al indemnizațiilor de detașare rezultă fără echivoc din prevederile legale, instanța de fond în mod greșit apreciind că această împrejurare nu reprezintă un caz bine justificat.

În ceea ce privește incidenta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că referitor la condiția pagubei iminente, prima instanță nu a prezentat în mod concret motivele pe care s-a întemeiat soluția, prezentând o motivare sumară, fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii nefiind analizate toate motivele prezentate de societate, făcând trimitere la motivarea hotărârilor judecătorești din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Astfel, recurenta a demonstrat că executarea deciziei de impunere este de natură să afecteze în mod grav și previzibil lichiditățile societății, primul efect constituind diminuarea drastică a aptitudinii acesteia de a-și onora obligațiile existente pe baza sumelor de bani (activelor circulante) curente, precum și imposibilitatea onorării obligațiilor asumate prin contracte de credit, dar și contracte comerciale, executarea silită a sumelor din decizia de impunere și a accesoriilor conducând, în mod previzibil, la declararea scadenței anticipate a contractelor de credit și rezilierea contractelor comerciale.

În fine, a mai arătat că nu a fost analizat nici argumentul privind faptul că raportat la cuantumul creanței impuse, respectiv suma totală de 8720933 RON, în măsura în care se inițiază executarea silită împotriva societății, aceasta s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a mai achita salariile către cei 415 angajați, iar ca o consecință a acestui fapt nu vor mai fi onorate toate acordurile cadru prezentate în cererea de suspendare, în final existând posibilitatea suspendării activității.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de . 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de recurenta-reclamantă fiind respinsă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin decizia de impunere nr. x/22.11.2019 s-au stabilit în sarcina reclamantei A. S.R.L. obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 4.572.909 RON.

Reclamanta a formulat contestație ce a fost înregistrată la pârâtă sub nr. x/12.12.2019.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/22.11.2019 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de către pârâtă, până la soluționarea pe fond a acțiunii pe care o va promova împotriva acesteia, acțiune ce a fost respinsă prin sentința recurată de reclamantă.

Amintește instanța că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot in practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, reține Înalta Curte că prin motivele de recurs recurenta-reclamantă nu aduce critici concrete asupra considerentelor care au fundamentat soluția judecătorului fondului.

Astfel, în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reiterat aceleași argumente prezentate prin cererea de chemare în judecată și pe care prima instanță le-a analizat, concluziile acesteia fiind împărtășite de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la comunicarea avizului de inspecție fiscală la data începerii inspecției fiscale, Înalta Curte reține că potrivit art. 122 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015, organul de inspecție fiscală are obligația să înștiințeze, în scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală, cu 30 zile sau, după caz, 15 zile înaintea începerii inspecției fiscale.

De la această regulă există și anumite excepții, care sunt prevăzute de alin. (4) din același articol, care permit ca avizul de inspecție fiscală să fie comunicat la începerea inspecției fiscale, unul dintre cazuri fiind inclusiv începerea imediată a inspecției fiscale urmare a unui control inopinat.

Or, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, fără a dezlega această chestiune litigioasă, se observă că în cuprinsul raportului de inspecție fiscală se menționează că organele de inspecție au procedat la efectuarea unui control inopinat și că reclamanta a fost propusă pentru efectuarea unei inspecții fiscale parțiale. Deși în avizul de inspecție fiscală se menționează data începerii inspecției ca fiind 5.03.2019, potrivit raportului de inspecție fiscală inspecția a început la data de 7.03.2019, aspect confirmat de reclamantă, astfel că nu se poate reține că avizul ar fi fost comunicat reclamantei după începerea inspecției fiscale, ci chiar la începerea inspecției fiscale.

Prin urmare, la nivel de aparență, se constată existența unor dispoziții legale care permit organului fiscal comunicarea avizului la începerea inspecției fiscale, astfel că nu se poate reține de plano o nulitate a inspecției fiscale și, în consecință, a deciziei de impunere, pentru acest motiv, urmând ca, în cadrul acțiunii în anulare și având toată documentația administrativă în dosar instanța de fond să analizeze dacă au fost respectate dispozițiile art. 122 din Legea nr. 207/2015. De altfel, se constată că tocmai pentru protecția sa, art. 122 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 prevede că în cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate solicita suspendarea inspecției fiscale, drept de care reclamanta a uzat în cursul inspecției fiscale, însă la data de 4.07.2019 și pentru alte considerente.

Tot cu privire la acest aspect, Înalta Curte nu poate reține nici argumentul adus de reclamantă prin cererea de recurs în sensul că vătămarea produsă de comunicarea avizului în acest mod constă tocmai în emiterea deciziei de impunere, întrucât stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare s-a realizat pentru că organele de inspecție fiscală au constatat că reclamanta avea obligația de a calcula, înregistra, declara și plăti contribuții în calitate de angajator inclusiv pentru sumele achitate angajaților cu titlu de diurnă, iar nu din cauza lipsei documentelor justificative ori a altor asemenea motive, neputând fi reținută încălcarea principiilor legalității și al contradictorialității, dreptul de a fi informat, dreptul la apărare/dreptul de a beneficia de asistență de specialitate, dreptul de a beneficia în mod real de amânarea începerii inspecției fiscale în sensul invocat de reclamantă.

În ceea ce privește durata inspecției fiscale, Înalta Curte, constată că nu se poate reține o nelegalitate evidentă care să permită îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 "În cazul în care inspecția fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecția fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecție fiscală și decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecție fiscală poate relua inspecția, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecția fiscală inițială, o singură dată pentru aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)."

Interpretarea reclamantei expusă atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin memoriul de recurs, nu poate fi primită în cadrul prezentei proceduri, la nivel de aparență, constatându-se că dispozițiile legale sunt neechivoce în sensul că doar atingerea dublului perioadei prevăzute la alin. (1) atrage încetarea inspecției fiscale, această prevedere de excepție neputând fi aplicată prin analogie și altor situații.

Așadar, din moment ce în cauză inspecția fiscală s-a desfășurat pe o perioadă mai mică de 180 de zile, fără a lua în calcul perioada de suspendare, nu se poate reține desfășurarea nelegală a inspecției din acest motiv, nefiind vorba nici despre o nulitate expresă ori o nulitate virtuală, condiționată de existența unei vătămări.

Potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 "Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează", text în raport de care nu pot fi reținute argumentele referitoare la obligațiile accesorii.

Totodată, art. 111 alin. (2) C. proc. civ. prevede că începerea inspecției fiscale suspendă termenul de prescripție pentru stabilirea creanțelor fiscale pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale/verificării situației fiscale personale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale/verificării situației fiscale personale, în condițiile respectării duratei legale de efectuare a acestora.

Din moment ce nu se poate reține, la nivel de aparență, încălcarea duratei legale de efectuare a inspecției fiscale, interpretarea dispozițiilor legale privind durata inspecției fiscale, astfel cum a fost propusă de reclamantă, nu se circumscrie cazului bine justificat, însă poate fi analizată în cadrul acțiunii în anulare.

Instanța de control judiciar constată că nici nemotivarea actului administrativ nu justifică existența în cauză a unui caz bine justificat.

Astfel, în decizia de impunere în discuție sunt prezentate motivele de fapt și de drept pentru care organele de inspecție fiscală au apreciat că se impune stabilirea unor obligații fiscale suplimentare, iar faptul că reclamanta nu este de acord cu interpretarea organelor fiscale nu echivalează cu lipsa totală a motivării, o pretinsă motivare insuficientă sau necorespunzătoare reprezentând o critică de fond, ce nu poate fi analizată din perspectiva cazului bine justificat întrucât ar semnifica dezlegarea unei probleme de fond ce nu este permisă în cadrul prezentei proceduri.

Nu se poate reține, din perspectiva cazului bine justificat, nici nemotivarea în drept a deciziei de impunere, în mod corect prima instanță reținând că, din moment ce organul fiscal a evidențiat dispozițiile legale care au justificat, în opinia sa, măsurile dispuse, iar simpla neindicare a art. 11 din Legea nr. 227/2015 nu este suficientă pentru a se reține vreun viciu de nelegalitate în privința deciziei de impunere, din moment ce organul fiscal a expus motivele de fapt și de drept pentru care a considerat că sumele apreciate de reclamantă drept diurnă nu reprezintă indemnizație de detașare (modalitatea și criteriile în funcție de care sunt determinate sumele, dispozițiile contractuale, faptul că sumele nu au în vedere contravaloarea cazării, mesei și a transportului).

Totodată, Înalta Curte constată că mențiunile primei instanțe, din punctul de vedere al tratamentului fiscal, referitor la pretinsa inconsecvență a organului fiscal în calificarea operațiunii drept detașare sau delegare, este făcută tot din perspectiva cercetării la nivel de aparență.

Nu pot fi reținute nici alegațiile recurentei în sensul că instanța de fond face aprecieri cu privire la legea interzice organului fiscal să interpreteze alte prevederi decât cele fiscale, precum și la trimiterea organului fiscal la legile speciale (Legea nr. 344/2006, Legea nr. 16/2017, Codul Muncii) întrucât, în mod correct, judecătorul fondului a apreciat că reprezintă o critică privind fondul cauzei, reclamanta criticând, de fapt, calificarea făcută de organul fiscal sumelor plătite de aceasta angajaților săi cu titlu de diurne, constatările curții de apel fiind făcute ca urmare a cercetării la nivel de aparență a deciziei de impunere prin raportare la dispoziția legală invocată, în sensul că nu se poate reține o încălcare aparentă a acestei dispoziții legale, fiind necesară administrarea unor probe suplimentare și analiza amănunțită a raportului juridic dintre angajați și societate.

În acest sens, din adresa nr. x/10.02.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București rezultă că organul fiscal nu contestă dreptul salariatului la diurnă, ci analizează din punctul de vedere al legii fiscale dacă diurnele achitate de reclamantă reprezintă, în fapt, drepturi de natură salarială sau indemnizații aferente detașării.

Nici critica referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 16/2017 nu poate fi analizată din perspectiva cazului bine justificat, instanța reținând doar că organele fiscale nu au contestat detașarea ori dreptul salariaților reclamantei de a beneficia de o indemnizație pentru perioada detașării, ci au stabilit doar că reclamanta a înregistrat eronat în contabilitate sumele achitate cu acest titlu, fiind calificate drepturi salariale, în urma analizei dispozițiilor contractuale în temeiul cărora au fost achitate.

Or, în acord cu opinia judecătorului fondului, stabilirea naturii juridice a sumelor achitate salariaților cu titlu de indemnizație de detașare a salariaților, inclusiv a dispozițiilor legale în raport de care se realizează calificarea, cu consecințe directe asupra regimului de impozitare aplicabil precum și bazei de impozitare ce trebuie avută în vedere pentru calcularea contribuțiilor, presupune o cercetare pe fondul cauzei, cercetare care nu se poate realiza însă decât în cadrul acțiunii în anulare.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că, în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, din perspectiva invocată de recurentă.

Înalta Curte nu poate reține criticile privind nemotivarea hotărârii cu privire la analizarea condiției pagubei iminente, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată.

În concret, în esență, cu privire la îndeplinirea condiției existenței pagubei iminente, prima instanță a reținut că diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, iar intimata-reclamantă nu a dovedit iminența unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrative, precum și faptul că în cazul actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004, considerente împărtășite de instanța de recurs.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte reține că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se probează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiția pagubei iminente și, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 7 din 7 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.