ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6712/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare x din data de 01.08.2017 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a sa, în vederea realizării, în tot a creanțelor fiscale in limita sumei de 10.858.232 RON aparținând S.C. B. S.R.L.., precum si împotriva Deciziei nr. x/12.10.2017 privind soluționarea contestației formulata împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare, emisa de AJFP Dolj, pe care le consideră netemeinice si nelegale.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, invocată prin întâmpinare și respinsă cererea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. A fost admisă cererea de chemare în judecată și s-a dispus anularea deciziilor nr. DJG - DEJ - 7381-3/01.08.2017 și nr. x/12.10.2017 emise de A.J.F.P. Dolj și D.G.R.F.P. Craiova.

1.3. Cererea de recurs:

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a formulat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Codul de procedură fiscală reglementează în cuprinsul art. 25 condițiile în care se poate antrena răspunderea solidară a altor persoane alături de plătitorul obligației fiscale. Astfel, potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea 207/2015: (2)Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și ramase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

În opinia recurentei, obligația constatării apariției stării de insolvență revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât, în această din urmă calitate, reclamantului îi revenea obligația de a constata starea de insolvență și a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolventei.

Obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței la care face trimitere textul art. 25 alin. (2), lit. c) din Legea nr. 207/2015 este reglementată de prevederile art. 66 din Legea nr. 35/2014 privind procedura insolventei, în sensul că "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

In speță, sumele datorate de societate datează din 05.06.2014, aspect necontestat în cauza și, deși au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 66 din Legea 85/2014, reclamantul nu a solicitat instanței competente deschiderea procedurii insolventei, cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de societate fiind făcuta cu încălcarea termenului impus de dispozițiile legale ale art. 66 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței.

In ce privește reaua-credință a reclamantului în îndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței precum și de a declara și/sau achita la scadență a obligațiilor fiscale, instanța de fond a ignorat faptul că reclamantul a avut calitatea de administrator al societății pe toata perioada vizată în cauza, aspect de asemenea, necontestat.

Rezultă așadar, în mod neechivoc, faptul că obligația constatării apariției stării de insolvență revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât în această din urmă calitate, reclamantului îi revenea obligația de a constata starea de insolvență, de a convoca adunarea generala a asociaților și a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolventei.

Prin urmare, este scoasă în evidență reaua-credință în exercitarea mandatului de administrator a reclamantului, în concret o atitudine pasivă deliberată în ceea ce privește formularea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență anterior declarării stării de insolvabilitate a debitorului.

Instanța de fond, în mod greșit și vădit nelegal, concluzionează că de la data suspendării pronunțată de instanță, toate efectele actului sunt suspendate până la încetarea acesteia, că raportat la data de 05.06,2014, data de la care provin debitele, s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/26.03.2014, anterior termenului de 30 de zile pentru formularea cererii de insolventa și că din acest motiv este întemeiată critica reclamantului privind lipsa condiției relei-credințe.

În opinia recurentei, suspendarea unui act administrativ fiscal nu reprezintă un impediment legal în formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, instanța de fond interpretând greșit prevederile art. 215 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

În susținerea aceste afirmații, recurenta arată că, deși instanța de fond consideră că reclamantul nu putea formula cererea de insolvență în termenul de 30 de zile, raportat la data de 05.06.2014, acesta a solicitat si s-a admis deschiderea procedurii de insolventa, la data de 03.03.2015, respectiv 05.03.2015, dată la care decizia de impunere nr. x/28.03.2014 era încă suspendata (01.07.2014-02.12.2015)

Astfel, prin încheierea din data de 05.03.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015

judecătorul sindic reține ca prin cererea înregistrata la data de 03.03.2015, debitoarea S.C. B. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii simplificate de insolvență, întrucât nu dispune de fonduri financiare pentru plata datoriilor exigibile, arătând ca nu are capacitatea de a-și onora datoriile scadente, respectiv de a răspunde pretențiilor creditorilor în special a creditorului AJFP Dolj.

Din perspectiva recurentei, în cazul în care cererea privind deschiderea procedurii insolventei ar fi fost depusă în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolventa, accesoriile aferente debitului nu s-ar mai fi calculat de la data intrării în insolvență, fapt care a dus la crearea unui prejudiciu suplimentar adus bugetului centralizat al statului prin imposibilitatea recuperării acestor sume de la persoana juridică. In perioada (01.07.2014-02.12.2015) în care Decizia de impunere nr. x/28.03.2014 a fost suspendată, nu s-au calculat accesorii, însă prin decizia nr. 3856/02.12.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014, drept urmare accesoriile aferente perioadei de suspendare au fost calculate.

Se mai susține că suspendarea executării nu poate conduce la concluzia că debitele nu erau certe și lichide și exigibile, iar faptul ca deciziile de impunere sunt în litigiu, nu înseamnă ca obligațiile fiscale nu sunt certe, lichide si exigibile. Contestarea deciziilor de impunere nu determina inaplicabilitatea dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, acestea producându-și toate efectele sale cât timp nu au fost revocate sau anulate de organele/instanțele competente.

Reclamantul, deși în deplină cunoștință de cauză, a cerut deschiderea procedurii insolvenței societății debitoare tardiv, respectiv în data de 03.03.2015, cu nerespectarea termenului de 30 de zile, raportat la data de 05.06.2014.

Prin urmare este limpede ca reclamantul A. a acționat cu rea credință, nerespectând condițiile impuse de Legea procedurilor de insolventa în privința deschiderii acestei proceduri.

Recurenta a mai precizat că derularea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare nu face inaplicabile dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, întrucât prevederile legii celei dintâi mai sus indicate "nu exclud procedura atragerii răspunderii solidare, specifică recuperării creanțelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil, statul având la dispoziție mai multe proceduri de recuperare a creanțelor sale", sens în care a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1070/26.02.2009 decizie aplicabila speței dedusă judecații.

Așadar, ținând cont de prevederile legale citate, se apreciază că raționamentul instanței de fond este greșit și nelegal, legiuitorul permițând aplicarea atât a dispozițiilor Legii nr. 35/2014 privind procedura insolventei, prin înscrierea la masa credală, cât și a prevederilor cu privire la atragerea răspunderii solidare reglementate de Codul de procedura fiscală.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, arată recurenta că din interpretarea logico-sistematica a textului rezultă că oricare din cele doua inacțiuni separat sau în coexistență atrag răspunderea administratorului în solidar cu debitorul.

Se precizează că debitoarea nu a achitat obligațiile fiscale, reieșind astfel reaua credință a reclamantului, în calitate de administrator, în ceea ce privește plata la scadență a acestor obligații.

În conformitate cu art. 26 din O.G. nr. 92/2003, preluat similar prin art. 1 pct. 35 C. proc. civ. fiscala, plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume datorate bugetului general consolidat, iar pentru contribuabilii care au sedii secundare, plătitor de obligații fiscale este contribuabilul, inclusiv pentru impozitul pe venitul din salarii datorat de salariații care își desfășoară activitatea la sediile secundare înregistrate fiscal, potrivii legii, ca plătitoare de salarii și venituri asimilate salariilor.

Referitor la obligațiile care revin reprezentanților legali, prin art. 20 Codul de procedură fiscală se dispune că, reprezentanții legali ai persoanelor fizice și juridice, precum și ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligați să îndeplinească obligațiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele și din averea acestora.

Din interpretarea sistematica a dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă că obligația legală de plată a impozitelor revine administratorilor în calitate de reprezentanți ai debitorilor-persoane juridice, astfel că reclamantului în calitate de administrator îi revenea obligația de plată a datoriilor fiscale.

Susținerile instanței de fond nu fac dovada bunei credințe, având în vedere că au rămas neachitate debite din 05.06.2014, față de care, deși este evidentă imposibilitatea achitării, deci insolvența este iminenta, reclamantul nu a efectuat demersuri în vederea unei bune gestionari a afacerii, culpa aparținându-i acestuia. În perioada 05.06.2014-01.07.2014, 02.12.2014-02.03.2015, când executarea deciziei de impunere nu era suspendata, contrar alegațiilor instanței de fond, reclamantul a manifestat o atitudine pasiva față de societate prin acumularea de datorii la bugetul consolidat al statului, deși se afla în incapacitate de plata, nu a luat masuri pentru redresarea activității, nu a depus amânarea la plata, eșalonarea la plata, nu a apelat la niciuna dintre facilitățile oferite de legea nr. 65/2014, respectiv mandat ad-hoc, concordat preventiv sau insolvență.

Nu este necesar a se face dovada faptului că reclamantul, în mod voit nu a achitat debitele restante, reaua credință rezultând din faptul că, deși legea pune la dispoziția contribuabililor o serie de mijloace în vederea redresării financiare, reclamantul nu a uzat de toate căile legale în acest sens, lăsând să se acumuleze în fiecare lună alte contribuții, deși era evidentă imposibilitatea achitării lor la scadență.

Pe de alta parte, reclamantul nu a făcut dovada vreunui demers efectuat în vederea redresării societății ori a achitării debitului restant

Pasivitatea reclamantului în calitate de administrator la societății, concretizată în neplata obligațiilor fiscale ce provin din anul 2014, neluarea niciunei minime măsuri de redresare în cazul în care ar fi avut probleme economice, precum și neinițierea acțiunilor privind deschiderea procedurii insolvenței se transpun, în cauza de fața, într-un motiv suficient de rezonabil de constatare a relei-credințe în condițiile art. 25 lit. c) și d) din codul de procedura fiscală.

Soluția pe latură penală reținută de instanța de fond în motivarea sentinței atacate nu face inaplicabile dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, nu exclude procedura atragerii răspunderii solidare, specifică recuperării creanțelor bugetare, statul având la dispoziție mai multe proceduri de recuperare a creanțelor sale.

Apreciază că lipsa vinovăției sau unui alt element al infracțiunii din pricina căruia nu poate fi antrenată răspunderea penală, nu îl absolvă pe reclamant de răspunderea fiscala a cărei legalitate este verificata în prezenta cauză.

Se mai arată că decizia de impunere nr. x/28.03.2014 și decizia de impunere nr. x/06.05.2015 privind pe debitoarea S.C. B. S.R.L. sunt valide și produc efecte juridice, nefiind anulate de către instanța de judecata competentă, respectiv instanța de contencios administrativ.

Astfel, instanța de fond în mod greșit si vădit nelegal a reținut concluziile expertizei efectuată în dosarul penal, atâta timp cât legalitatea și temeinicia deciziilor nu au fost tranșată definitiv de către instanța de contencios administrativ investită în acest sens. Această expertiză nu a fost încuviințată și nici nu a fost administrată în prezenta cauză. Simplul fapt al depunerii unei expertize într-un dosar nu o transformă într-o probă dacă nu a fost încuviințată de instanță în acest sens.

Deși în raport cu plângerea penală formulată de AJFP Dolj cu privire la faptele reclamantului, organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei, această împrejurare nu înlătură răspunderea fiscală a reclamantului deoarece toate aceste fapte omisive cu caracter ilicit derulate pe o perioadă îndelungată de timp demonstrează reaua credință, intenția acestuia de a produce pierderi în averea debitorului principal, prin acumularea de obligații restante la bugetul general consolidat al statului.

Recurenta mai menționează că, organul fiscal a procedat pe toată perioada acumulării datoriilor societății, la aplicarea masurilor de executare silită, în sensul că au fost emise numeroase somații de plată debitoarei însoțite de titlurile executorii aferente, au fost poprite conturile bancare de disponibilități.

De aici rezulta că, reclamantul, care inițial nu a declarat obligațiile fiscale ale societății, ceea ce conduce în mod inerent la neplata la scadență a acestora, nici ulterior nu a întreprins nici un demers concret care să conducă la redresarea activității economice și plata obligațiilor fiscale restante. Toate acestea demonstrează ca reclamantul a omis în mod voluntar (cu intenție), cu rea credința să plătească la scadență obligațiile fiscale ale debitoarei principale.

Legat de existența condiției speciale privind atragerea răspunderii solidare a administratorului persoanei juridice insolvabile, recurenta susține că vinovăția în cazul neplății obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat este caracterizata de norma juridică sub aspectul intenției directe, în cazul său, reclamantul a prevăzut rezultatul faptei ilicite și a urmărit producerea acestuia.

1.4. Apărările formulate în cauză:

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatului, Curtea de Apel, în mod corect a reținut ca este întemeiată critica privind lipsa condiției relei credințe, întrucât nu a avut o atitudine pasivă fața de situația societății, ci a uzat de mijloacele legale puse la dispoziția sa. De altfel sub aspectul acestui caz de atragere a răspunderii solidare decizia de atragere a răspunderii nu conține o motivare sub aspectul relei credințe.

De asemenea, în vederea recuperării creanței, autoritatea fiscală s-a înscris și în tabelul de creanțe al debitoarei Societatea B. S.R.L cu suma de 10.590.223 RON.

Referitor la condiția impusa de art. 25 (2) lit. d) din Codul de procedură Fiscală, în decizia de atragere a răspunderii solidare s-au reținut drept elemente ale relei credințe, atitudinea pasivă față de societate prin acumularea de datorii la cugetul consolidat al statului deși se afla în incapacitate de plată, nu a luat măsuri pentru redresarea activității, nu a depus amânarea la plată, eșalonarea la plata, nu a apelat la niciuna dintre facilitățile oferite de Legea nr. 85/2014, respectiv mandat ad hoc, concordat preventiv sau insolvență.

Or, instanța de fond, în mod legal si temeinic constată că, în cauză, cu privire la prima decizie de impunere s-a dispus suspendarea executării, iar în ceea ce privește cea de-a doua, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate chiar anterior emiterii acesteia. Așadar, intimatul nu mai putea apela la alte facilități, invocate de pârâta DGRFP, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, astfel că elementele invocate de aceasta în susținerea relei credințe nu sunt întemeiate.

De asemenea, instanța a avut în vedere Ordonanța din 14 februarie 2018 prin care s-a dispus clasarea cauzei pentru infracțiunea de evaziune fiscală, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 lit. a) C pr. penală (fapta nu există).

Împotriva, acestei ordonanțe s-a formulat plângere, respinsă prin Ordonanța din 15.06.2018. iar prin încheierea nr. 13 din 13.09.2018, a fost respinsă plângerea Statului Român prin ANAF împotriva Ordonanței din 14.02.2018.

S-a reținut că, din actele dosarului de urmărire penală constatându-se că asupra realităților operațiunilor comerciale s-a pronunțat și un expert contabil, în cadrul unei proceduri judiciare având ca obiect contestarea raportului de inspecție fiscala întocmit de petentă, concluziile fiind unele clare și anume, cheltuielile înregistrate în contabilitate au la baza documente justificative legale, fapt ce impune concluzia că operațiunile comerciale evidențiate în contabilitatea societății nu au un caracter fictiv.

Aceste concluzii ale expertului au fost reținute după ce anterior, inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj au constatat aceleași aspecte și anume în contabilitate S.C. B. S.R.L. au fost identificate documente justificative ale mărfii intrate in gestiune.

Instanța de fond a analizat îndeaproape existenta condițiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, constatând, raportat la întreg materialul probator administrat, că lipsește condiția relei credințe, atât în ceea ce privește pasivitatea intimatului față de situația societății cât și în ceea ce privește faptul că nu ar fi luat masuri de redresare a activității societății, nu a solicitat amânări sau eșalonări la plata, etc.

II. Soluția instanței de recurs

Criticile de nelegalitate invocate de recurentă pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atunci când instanța a aplicat sau interpretat greșit normele de drept material.

În principiu, a fost invocată greșita aplicare a disp. art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea 207/2015, ce au constituit temeiul legal al emiterii actului administrativ fiscal contestat.

Pornind analiza de la interpretarea acestor prevederi legale, Înalta Curte reține că: "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale."

Determinantă pentru ambele ipoteze ale textului de lege citat, este îndeplinirea condiției relei-credințe, așa cum just a sesizat și instanța de fond.

Cu privire la existența acestei condiții, esențiale pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societății, opiniile sunt divergente, prima instanță reținând că nu este întrunită în cauză, în timp ce recurenta pârâtă apreciază că aceasta a fost pe deplin dovedită.

În privința primului motiv de antrenare a răspunderii și anume neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, instanța de control judiciar nu va nega considerentele teoretice expuse în cererea de recurs, achiesând concluziilor conform cărora administratorul, în calitate de reprezentant al unei societăți debitoare, are obligația să adreseze tribunalului o cerere de deschidere a procedurii insolvenței în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, conform prevederilor art. 66 din Lg. 85/2014.

În speță, însă, este de necontestat că debitele societății provin din emiterea a două decizii de impunere, respectiv FDJ 159/28.03.2014 și F-DJ 373/06.05.2015. În raport de aceste decizii, prima instanță a reținut justificat că, anterior momentului la care s-a dispus deschiderea procedurii simplificate (prin încheierea din 05.03.2015, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2015), pentru prima decizie de impunere se dispusese suspendarea executării, iar cea de-a doua, încă nu fusese emisă.

Așadar, corect a fost reținută lipsa condiției relei-credințe, de vreme ce la împlinirea termenului de 30 de zile de a data emiterii primei decizii de impunere, aceasta a fost suspendată sentința nr. 259/01.07.2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2014.

Este adevărat că soluția menționată nu a fost confirmată în recurs, Înalta Curte respingând cererea de suspendare prin decizia 3856/02.12.2015, însă la acel moment cererea pentru deschiderea procedurii insolvenței fusese deja depusă de intimatul reclamant, iar anterior se produseseră efectele suspendării, știut fiind că hotărârea pronunțată în această materie este executorie conform art. 14 alin. (7) din Legea 554/2004 și împiedică exercitarea oricărei forme de executare.

Ca atare, deși recurenta face referire la data de 05.06.2014, ca dată scadentă pentru obligațiile provenite din prima decizie de impunere, în mod corect prima instanță a observat că până la momentul împlinirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 66 din Lg. 85/2014, citat mai sus, s-a dispus suspendarea executării acestei decizii, astfel că debitele nu au devenit exigibile.

În raport de această statuare va fi respins și argumentul recurentei în sensul că suspendarea executării nu putea împiedica îndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței. Este binecunoscut că procedura insolvenței se dispune când o societate are de achitat debite certe, lichide și exigibile, de mai mult de 30 de zile, pentru care nu dispune de disponibilități bănești. Or, în cauză, debitele provenite din decizia de impunere erau certe și lichide, dar nu erau exigibile, întrucât prin hotărâre executorie se dispusese suspendarea executării lor.

Nici împrejurarea că intimatul reclamant a solicitat, totuși, deschiderea procedurii insolvenței într-un moment în care decizia de impunere era încă suspendată, nu poate constitui decât un argument în favoarea acestuia, în niciun caz un motiv de casare a hotărârii, așa cum a susținut recurenta.

Aceasta întrucât, este evident că intimatul reclamant a acționat cu bună-credință și nu a dovedit o atitudine pasivă, față de situația economică a societății al cărei administrator era.

Mai mult, faptul că în urma casării hotărârii de suspendare au fost recalculate accesorii ale debitului principal, nu poate fi imputat intimatului, întrucât acesta a profitat legal de beneficiul suspendării, ceea ce nu poate constitui o dovadă a relei-sale credințe.

S-a mai susținut că este eronată concluzia primei instanțe cu privire la înscrierea recurentei la masa credală a societății debitoare conduse de intimat, întrucât prevederile art. 25 nu sunt condiționate de această procedură, antrenarea răspunderii solidare a administratorului și falimentul societății putând coexista.

Aceste concluzii, deși corecte de principiu, nu pot fi primite ca argument de casare a hotărârii recurate, întrucât art. 25 poate fi incident doar dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru incidența lui, iar în cauză a fost stabilită inexistența condiției relei-credințe, iar recurenta nu a reușit să dovedească contrariul.

Cu privire la cea de-a doua variantă a antrenării răspunderii, referitoare la determinarea nedeclarării sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale, opinia recurentei constă în aceea că simpla neachitare la scadență a obligațiilor fiscale dovedește reaua-credință a administratorului.

O atare abordare nu poate fi primită, întrucât este în contradicție flagrantă cu însăși voința legiuitorului, care a statuat existența relei-credințe ca o condiție esențială pentru instituirea răspunderii administratorului, în caz contrar, acesta făcând referire doar la acțiunea de nedeclarare sau neachitare a datoriilor, care să atragă incidența sancțiunii.

Tocmai pentru că textul de lege menționează o astfel de condiție, este cert că ea trebuie dovedită, neputându-se accepta premisa existenței unei prezumții legale de rea-credință a debitorilor care nu își achită datoriile la scadență.

În opinia recurentei, elemente care dovedesc reaua credință a intimatului în cauză, sunt reprezentate de atitudinea pasivă a acestuia față de societate prin acumularea de datorii la bugetul consolidat al statului deși se afla în incapacitate de plată, precum și de faptul că nu a luat măsuri pentru redresarea activității, nu a depus amânarea la plată, eșalonarea la plată, nu a apelat la niciuna dintre facilitățile oferite de Legea nr. 85/2014, respectiv mandat ad hoc, concordat preventiv sau insolvență.

Or, așa cum s-a stabilit mai sus, pentru debitele provenite din prima decizie de impunere, intimatul a beneficiat de privilegiul suspendării executării, iar cea de-a doua decizie a fost emisă după momentul deschiderii procedurii insolvenței la solicitarea societății.

În aceste condiții, după formularea cererii în temeiul disp. Lg. 85/2014 intimatul reclamant nu putea apela la alte facilități fiscale, din cele menționate de recurentă, așa cum legal a reținut și instanța de fond.

Tocmai faptul că s-a formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenței într-un moment în care prima decizie de impunere era încă suspendată, iar cea de-a doua nu fusese încă emisă, se transpune într-o ipoteză ce exclude pasivitatea administratorului, în contra celor susținute în recurs.

Nu în ultimul rând, este real că soluția pe latură penală invocată de intimatul reclamant nu exclude de plano aplicarea prevederilor art. 25 din Lg. 207/2015, însă, în mod corect prima instanță a reținut-o ca o circumstanță în aprecierea condiției relei-credințe, fiind o justificare în plus, față de cele deja consemnate și făcând parte dintr-un cadrul mai amplu de împrejurări care au conturat convingerea instanței.

De altfel, prima instanță nu a dat eficiență, în cauza de față, unei expertize efectuate în cadrul dosarului penal, ci doar a menționat-o în contextul citării din ordonanța de clasare. Așadar, considerentele ce au condus la soluția admiterii acțiunii de față nu sunt extrinseci probatoriilor administrate în prezentul dosar și nici nu sunt străine de natura cauzei, așa cum a susținut recurenta.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței civile nr. 11 din 11 ianuarie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.