ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3624/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3624/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

contestației în anulare de față:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovita sub nr. 3971/120 din 9 septembrie 2009, reclamanta SC

R.L.C. SA a chemat în judecată pe pârâții SC V.M. SRL și H.V., solicitând ca

prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora, în solidar,

la plata sumei de 613.157,67 dolari SUA, în echivalent lei la cursul B.N.R. din

data plății, pentru repararea prejudiciului cauzat de aceștia reclamantei în

perioada 2003-2008, pe durata mandatului lor de administrator al SC R.L.C. SA,

respectiv de reprezentant al administratorului, precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința

nr. 3073 din 15 noiembrie 2011, Tribunalul Dâmbovita a respins excepția

inadmisibilității cererii de majorare a câtimii obiectului acțiunii pentru

lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.,

invocată de pârâții SC V.M. SRL și H.V.

A admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamanta SC R.L.C. SRL și a obligat pe pârâți,

în solidar, la plata sumei de 46.557,32 dolari SUA (sumă care include T.V.A.),

reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta pârâților de majorare

neautorizată a onorariului administratorului, pentru perioada septembrie

2006-decembrie 2008.

A constatat

prescrisă acțiunea reclamantei cu privire la această faptă pentru perioada

iulie 2003-august 2006.

A constatat

prescrisă acțiunea reclamantei cu privire la fapta prin care administratorul a

încheiat actul adițional, fără dată, acordându-și o remunerație suplimentară,

în luna octombrie 2004, în sumă de 255.850 lei, T.V.A. inclus.

A constatat

prescrisă acțiunea reclamantei pentru fapta pârâtei SC V.M. SRL prin care s-a

desemnat, pe sine însăși, în perioada iulie 2003-iulie 2006, pentru

reprezentarea reclamantei în consiliile de administrației ale asociației în

participațiune R.L.

A constatat

prescrisă acțiunea reclamantei pentru fapta pârâtei SC V.M. SRL, constând în

desemnarea SC E.A.S. SRL, în perioada iunie 2005-iulie 2006, ca reprezentat

remunerat al reclamantei în consiliile de administrației ale asocierilor în

participațiune R.L.

A obligat pe

pârâți, în solidar, la plata sumei de 190.459,5 dolari SUA, reprezentând

prejudiciul cauzat prin încheierea contractelor de asociere în participațiune

din 29 decembrie 2006, din 29 decembrie 2006 și din 29 decembrie 2006,

contracte ce au fost anulate irevocabil, prin Decizia nr. 3765 din 9 decembrie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A obligat pe

pârâți, în solidar, la plata sumei de 286170 lei, reprezentând prejudiciul

cauzat reclamantei, prin angajarea numitului H.V. (reprezentantul

administratorului) la SC R.L.C. SRL, fără acordul acesteia, în funcția de

director general, pentru perioada septembrie 2006-decembrie 2008.

A constatat

prescrisă acțiunea reclamantei cu privire la această faptă, pentru perioada 1

octombrie 2003-august 2006.

A obligat pe

pârâți, în solidar, la plata sumei de 164.856 lei, reprezentând prejudiciul

cauzat reclamantei prin efectuarea unor plăți, fără titlu, către numita H.M.G.

A respins

capătul de cerere privind prejudiciul cauzat reclamantei prin decontarea unor

cheltuieli personale ale numitului H.V. A compensat cheltuielile privind

onorariul de expert și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata cheltuielilor

de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, în sumă de 144.459,77 lei,

sumă acordată proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Prin Decizia

nr. 10 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția nulității sentinței

apelate, invocată de pârâți.

A admis apelul

reclamantei SC R.L.C. SA, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că

a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei

pentru perioada ianuarie 2006 - august 2006 și, în consecință: a obligat

pârâții, în solidar la plata următoarelor sume aferente perioadei precizate,

către reclamantă:

- 47.488,04 lei

pentru prejudiciul cauzat prin majorarea neautorizată a remunerației

administratorului;

- 199.233,63

lei pentru prejudiciul constând în contravaloarea serviciilor de reprezentare

în consiliul de administrație al asocierii în participațiune a reclamantei cu

SC L.L.C. SA, încasată de SC V.M. SRL;

- 172.585, 71

lei pentru prejudiciul constând în contravaloarea serviciilor de reprezentare

în consiliul de administrație al asocierii precizate, încasată de SC A.E. SRL;

- 73.754 lei

pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin angajarea pârâtului H.V. în funcție

de consilier.

A obligat

pârâții, în solidar, la plata sumei de 16.255,2 lei cheltuieli de judecată,

reprezentând diferența de taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise

în apel, către reclamantă.

A menținut

restul dispozițiilor sentinței.

A respins, ca

nefondat, apelul pârâților SC V.M. SRL prin reprezentanții săi legali și H.V.

A obligat

intimații - pârâți la plata sumei de 8.132,6 lei taxă judiciară de timbru și

timbru judiciar și a sumei de 15.000 lei onorariu avocat, cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel, către apelanta reclamantă.

împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC R.L.C. SA București cât

și pârâții SC V.M. SRL Târgoviște și H.V. iar prin Decizia nr. 1218 din 27

martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a

respins ca nefondate recursurile.

Înalta Curte a

reținut că prin recursul formulat, recurentii-pârâți SC V.M. SRL Târgoviște și

H.V. au adus deciziei recurate următoarele critici:

recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 127 și 150 din vechiul C.

proc. civ. privind principiile oralității și contradictorialității, motivarea

dată de instanța de apel criticilor aduse sentinței apelate, sub acest aspect,

echivalând cu o neexaminare a criticilor respective.

Astfel,

recurenții - pârâți au susținut că în ședința din 02 noiembrie 2011, nu s-au

pus în dezbatere decât unele chestiuni legate de obiecțiunile la raportul de

expertiză, la onorariile încasate pentru reprezentarea reclamantei în

consiliile de administrație ale asocierii în participațiune, sub aspectul

prescripției dreptului la acțiune, nejustificarea remunerației dintr-un

contract de muncă semnat din partea reclamantei de către P.D., fapta ilicită

constând în efectuarea de plăți către fiica reprezentatului administratorului

după care, prima instanță s-ar fi pronunțat doar cu privire la faptul că nu ar

mai fi probe de administrat, respingând obiecțiunile pârâților cu privire la

raportului de expertiză întocmit de P.M., consemnându-se și discuțiile privind

inadmisibilitatea cererii de majorare a câtimii obiectului și neefectuarea

încercării de conciliere directă, îndatorând părțile să depună concluzii

scrise, reținând cauza în pronunțare, recurenții - pârâți apreciind că este

evident faptul că nu s-a făcut nicio discuție în contradictoriu referitor la

capătul principal de cerere, referitor la restituirea sumelor încasate

necuvenit cu titlu de indemnizație administrativă.

apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, enunțat de art. 5 din

C.A.D.O.L.F. și de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și dreptul la

apărare.

Sub acest

aspect, recurenții - pârâți au arătat că instanța de apel, ca și prima

instanță, au tratat cu măsuri diferite dreptul la probatiune și apărare,

îndatorându-i pe ei la o probatiune imposibilă și dispensând pe reclamantă de

obligațiile procedurale în privința probațiunii cu înscrisurile pe care le

deținea, nesancționând reclamanta pentru reticența de a depune la dosar

înscrisuri pe care aceasta le deținea și care erau esențiale pentru

soluționarea pricinii.

S-a susținut de

către recurenții - pârâți că acest lucru rezultă din declarațiile reclamantei

consemnate de către expertul P.M., cât și prin refuzul unor răspunsuri la

interogatorii.

Deși, potrivit

prevederilor art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea societăților comerciale,

remunerația administratorilor se stabilește prin Hotărâre a A.G.O.A., nici

instanța de apel și nici prima instanță nu au dispus prezentarea la dosar a

hotărârii pentru indemnizația în raport de care au stabilit răspunderea

pârâților și nu au sancționat reticența reclamantei de a prezenta această

hotărâre.

Refuzul

reclamantei de a depune înscrisurile respective ar rezulta din procesul -

verbal încheiat la data de 09 decembrie 2010, cât și din răspunsurile la

interogatoriul luat reclamantei.

Recurenții -

pârâți au mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel, pe de o parte, nu a

luat în calcul unele înscrisuri prezentate de ei, necontestate de reclamantă,

iar, pe de altă parte, a respins, în mod greșit, unele probe solicitate de ei

în apel, punându-i astfel în inferioritate față de reclamantă în ce privește

dreptul la apărare.

Recurenții -

pârâți au depus la dosar înscrisuri, pretins noi, din care ar rezulta că nu au

prejudiciat pe reclamantă și că remunerația lor are la bază prestații

suplimentare față de cele implicate de exercițiul funcției de administrator.

S-au adus

critici, pe fond, modului în care s-a realizat expertiza de către P.M., precum

și neluarea în seamă a concluziilor expertului recomandat de către pârâți, B.M.

apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece a soluționat cauza

ca fiind una care are ca obiect răspunderea administratorului pentru încălcarea

obligațiilor prevăzute de art. 1441 - 1444, cu referire la art. 72 - 73 din

Legea societăților comerciale, în loc să judece cererea prin raportare la

dispozițiile art. 386 C. com., care era în vigoare la data numirii lor în

funcție.

S-a susținut de

către recurenții - pârâți că reclamanta a făcut o vădită confuzie între

acțiunea în răspundere și restituirea unor plăți necuvenite ce au profitat

administratorului, aceștia susținând că faptele imputate pârâților nu

realizează elementele constitutive ale niciunuia dintre cazurile legale de

răspundere ale administratorilor.

În acest

context, s-a mai susținut de către recurenții - pârâți că instanța de apel nu a

făcut o examinare critică a tezei reclamantei privind încălcarea obligației de

fidelitate, făcând o greșită aplicare a art. 1443 din Legea societăților

comerciale.

admitere a cererii privitor la indemnizația încasată pentru administrarea

asociației în participațiune SC R.L.C. SA - L.L.C. nu are fundament legal,

deoarece cea de a doua societate nu a fost introdusă în cauză și, ar fi injust

ca numai recurenții - pârâți să fie ținuți a restitui sumele corespunzătoare

acelei indemnizații, iar ceilalți membrii ai consiliului de administrație ai

asociației în participațiune să nu fie obligați la o astfel de plată.

de temei legal hotărârea instanței de apel și în ce privește indemnizația de

administrare a asociației în participațiune de către SC E.A.S. SRL, de H.M.G.,

în temeiul unui contract de management încheiat cu P.D. și Pătulea Dom precum

și remunerația încasată de H.V. pentru consilierea reclamantei în temeiul

contractului de muncă, recurenții - pârâți nearătând în ce constă lipsa de

temei legal.

instanței de apel este contradictorie în ce privește aplicarea dispozițiilor

art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, pe de o parte,

a înlăturat argumentele primei instanței și ale reclamantei cu privire la

prescripție, dar a acceptat argumentele pârâților, pe de altă parte.

Recurenții -

pârâți au arătat faptul că pentru stabilirea datei de la care a început să

curgă termenul de prescripție trebuia să aibă în vedere prevederile art. 72 din

Legea societăților comerciale, precum și prevederile art. 381 și ale art.

382 alin. (1) C. com., care erau în vigoare în perioada exercitării mandatului

de administrator, susținând că termenul de prescripție pentru daunele produse

prin fiecare faptă începe să curgă de la data săvârșirii fiecăreia dintre

activitățile cauzatoare de prejudicii, or, sub acest aspect, apare evident

faptul că dreptul la acțiune pentru restituirea sumelor încasate anterior datei

de 09 septembrie 2006, este prescris, data cea mai favorabilă pentru

reclamantă, dacă se are în vedere faptul că evaluarea activității anuale a administratorilor

trebuie să se facă până, cel mai târziu, la data de 31 mai a fiecărui an, fiind

aceea de 31 mai 2006.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a

constatat că ambele recursuri sunt nefondate.

Astfel prima

critică formulată de recurenții-pârâți s-a apreciat că nu poate fi reținută

având în vedere că în cuprinsul încheierii din 31 ianuarie 2013, ce face parte

integrantă din decizia recurată, se regăsesc consemnate dezbaterile

contradictorii ce au avut loc în fata instanței de apel.

Recurenții -

pârâți au criticat, de fapt, soluția instanței de apel cu privire la critica

privind omisiunea de a se da cuvântul părților asupra fondului în fața primei

instanțe, însă, instanța de apel a înlăturat, în mod explicit, această critică,

arătând faptul că părțile au putut pune concluzii asupra tuturor aspectelor

cauzei, aceste concluzii regăsindu-se consemnate în încheierea de ședință.

S-a apreciat că

recurenții - pârâți nu au arătat în ce constă nelegalitatea acestei concluzii a

instanței de apel, astfel încât, instanța de recurs nu are posibilitatea de a

analiza această critică din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Nici cea de a

doua critică nu a putut fi reținută, având în vedere că instanța de apel a arătat

că sarcina probei revine celui care face o propunere în fața instanței, mai

ales că pârâților - apelanți li s-a admis cererea de administrare a probei cu

înscrisuri și cu interogatoriul reclamantei, în apel, justificând, totodată, de

ce a respins cererea de efectuare a unei noi expertize.

De altfel, din

modul de redactare a acestei critici s-a apreciat că recurenții - pârâți sunt

nemulțumiți de modul de interpretare a probelor administrate, or, în calea de

atac a recursului criticile care vizează temeinicia, cum este cazul cu

interpretarea probelor, nu mai pot fi analizate, punctele 10 și 11 ale art. 304

C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce

privește cea de a treia critică, s-a constatat că instanța de apel, ca de

altfel și prima instanță, a calificat corect natura cererii de chemare în

judecată, stabilind că aceasta este una în răspunderea administratorului pentru

prejudiciile aduse societății, prin faptele săvârșite în timpul mandatului său,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată și modificată și nu pe

dispozițiile referitoare, strict, la mandatul de drept comun sau mandatul

comercial.

Recurenții -

pârâți nu au arătat de ce faptele lor nu ar realiza elementele constitutive ale

niciunuia dintre cazurile legale de răspundere ale administratorilor, astfel

că, nici sub acest aspect, instanța de recurs nu poate examina decizia

recurată, mai ales că atât instanța de apel cât și prima instanță, au făcut o

examinare critică a fiecărei fapte învederate de către reclamantă, stabilind ce

anume obligații din Legea societăților comerciale au fost încălcate și

care este întinderea prejudiciului produs reclamantei.

Nici critica cu

privire la indemnizația încasată pentru administrarea asociației în

participatiune SC R.L.C. SA București - L.L.C. nu a putut fi reținută, cu

motivarea că cea de-a doua firmă, L.L.C., nu are calitate procesuală pasivă,

neavând importanță coparticiparea procesuală pasivă a acesteia, cererea de

chemare în judecată a reclamantei vizând încălcarea obligațiilor pârâților față

de societatea reclamantă în administrarea asociației în participatiune și nu

activitatea, concretă, a acestora în cadrul asociației în participatiune,

neavând relevanță în cauză obligarea sau neobligarea celorlalți membrii ai

consiliului de administrație ai acestei asociații la restituirea

indemnizațiilor.

Nici cea de a

cincea critică nu a putut fi reținută, aceasta neputând fi, de fapt, analizată,

recurenții - pârâți nearătând în ce constă lipsa de temei legal a hotărârii

instanței de apel cu privire la indemnizația încasată pentru administrarea

asociației în participațiune, de către SC E.A.S. SRL și de H.M.G., în temeiul

contractului de management încheiat cu P.D. și P.D., precum și remunerația

încasată de H.V. pentru consilierea reclamantei în temeiul contractului de

muncă.

În ceea ce

privește ultima critică, referitoare la momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție, s-a confirmat concluzia instanței de apel potrivit

căreia, momentul este acela la care asociații și celelalte organe ale

societății comerciale, respectiv cenzorii, puteau și trebuia să cunoască despre

activitatea prejudiciabilă a administratorului, moment care este determinat de

lege în art. 111 alin. (1) și (2) din Legea societăților comerciale, astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006.

Având în vedere

titularii prezentei contestații în anulare, au fost reținute exclusiv

considerentele referitoare la recursul acestora.

Împotriva

Deciziei nr. 1218 din 27 martie 2014 a secției a ll-a civile, a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, au formulat contestație în anulare contestatorii H.V.

și SC V.M. SRL Târgoviște, invocând dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc.

civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea contestației în anulare,

anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului, cu examinarea directă și

substanțială a motivelor de recurs ce nu au fost examinate.

În argumentarea

motivului invocat, contestatorii au criticat decizia atacată susținând că

instanța nu a examinat toate motivele de recurs formulate, respectiv motivele

II și III, reluând susținerile subsumate celor două motive și considerentele

instanței de recurs referitoare la acestea.

Astfel, au

susținut contestatorii că prin memoriul de recurs au criticat hotărârea atacată

sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, dreptul la egalitate

de tratament în fața autorităților publice și dreptul la apărare, cu referire

la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pe care instanța nu l-a

examinat.

În continuare,

au susținut contestatorii că un alt motiv examinat necorespunzător de către

instanța de recurs este cel prin care au criticat hotărârile sub aspectul

lipsei de temei legal cauza fiind greșit calificată ca fiind o acțiune pentru

răspunderea administratorului derivată din încălcarea obligațiilor prevăzute de

art. 1441 - 1444 cu referire la art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, în loc de a

fi judecată drept una în restituirea unor remunerații necuvenite

administratorului.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva susținerilor părților

și a normelor legale incidente, va respinge prezenta contestație în anulare, în

considerarea următoarelor argumente:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși

instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile

prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua

judecată. C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare,

contestația în anulare de drept comun prevăzut de art. 317 și contestația în

anulare specială reglementată de art. 318 invocat în speță.

Contestatorii

și-au întemeiat în drept calea extraordinară de atac, pe dispozițiile art. 318

teza a ll-a C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile pot fi atacate cu

contestație în anulare, atunci când "instanța respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de modificare sau de casare".

Pentru ca o

contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a

ll-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite așadar, următoarele condiții: a)

instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare; b) această omisiune să se fi produs din greșeală.

Din cuprinsul

textului legal evocat rezultă că nu pot fi repuse în discuție pe această cale,

acele motive de nelegalitate care au făcut obiectul analizei instanței de

recurs chiar și în ipoteza în care soluția pronunțată ar fi rezultatul unei

greșite aprecieri a probelor sau unei încălcări a legii.

Totodată, este

de observat că teza a ll-a a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai

omisiunea instanței de recurs de a examina unul din motivele de nelegalitate

invocate, nu argumentele de fapt și de drept dezvoltate, aceste argumente

trebuind a fi subsumate motivului de recurs pe care se sprijină, oricât de

extins ar fi fost formulate.

Cu alte

cuvinte, instanța de recurs nu are obligația de a analiza fiecare argument

cuprins în motivele de recurs ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate

putând grupa în acest sens argumentele aduse de parte pentru a răspunde

motivului invocat printr-un considerent comun.

În speță, se

constată că instanța de recurs, în examinarea motivului nr. ll invocat, a

reținut, în esență, că în apel s-a arătat că sarcina probei revine celui care

face o propunere în fața instanței și că pârâților li s-a admis cererea de

administrare a probei cu înscrisuri și interogatoriu, instanța justificând

totodată de ce a respins cererea de efectuare a unei noi expertize. Mai mult,

instanța de recurs a reținut că din modul de redactare a acestei critici

subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

rezultă că recurenții-pârâți au fost nemulțumiți de modul de interpretare a

probelor administrate, or, aceste critici nu mai pot face obiectul analizei în

calea de atac a recursului.

În ceea ce

privește motivul nr. lll pretins a nu fi fost examinat de către instanța de

recurs, se constată de asemenea, că în considerentele deciziei atacate sunt

cuprinse argumentele referitoare la calificarea naturii cererii de chemare în

judecată, respectiv că este una în răspunderea administratorului pentru

prejudiciile aduse societății prin faptele săvârșite în timpul mandatului său,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 și nu pe dispozițiile referitoare

strict la mandatul de drept comun sau mandatul comercial. în continuare, s-a

apreciat că în raport de faptul că recurenții-pârâți nu au arătat de ce faptele

lor nu se încadrează în niciunul din cazurile legale de răspundere ale

administratorilor, instanța de recurs nu poate examina decizia atacată sub

acest aspect.

Așa fiind, în

raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că cele două critici

sintetizate mai sus nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 318 alin. (1)

teza a ll-a C. proc. civ., având în vedere că și în ipoteza în care nu s-ar fi

răspuns punctual fiecărei susțineri formulate, ipoteză ceea ce nu se regăsește

în speță, pe calea contestației în anulare nu pot fi repuse în discuție

criticile înlăturate argumentat prin decizia instanței de recurs.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anularea

Deciziei civile nr. 1218 din 27 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, formulată de contestatorii H.V. și

SC V.M. SRL Târgoviște.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatorii H.V. și SC V.M. SRL

Târgoviște împotriva Deciziei civile nr. 1218 din 27 martie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.