Decizia nr. 3624/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 3073/2011 a Tribunalului Dâmbovita

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 127 și 150 din vechiul C. proc. civ. privind principiile oralității și contradictorialității, motivarea dată de instanța de apel criticilor aduse sentinței apelate, sub acest aspect, echivalând cu o neexaminare a criticilor respective. Astfel, recurenții - pârâți au susținut că în ședința din 02 noiembrie 2011, nu s-au pus în dezbatere decât unele chestiuni legate de obiecțiunile la raportul de expertiză, la onorariile încasate pentru reprezentarea reclamantei în consiliile de administrație ale asocierii în participațiune, sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, nejustificarea remunerației dintr-un contract de muncă semnat din partea reclamantei de către P.D., fapta ilicită constând în efectuarea de plăți către fiica reprezentatului administratorului după care, prima instanță s-ar fi pronunțat doar cu privire la faptul că nu ar mai fi probe de administrat, respingând obiecțiunile pârâților cu privire la raportului de expertiză întocmit de P.M., consemnându-se și discuțiile privind inadmisibilitatea cererii de majorare a câtimii obiectului și neefectuarea încercării de conciliere directă, îndatorând părțile să depună concluzii scrise, reținând cauza în pronunțare, recurenții - pârâți apreciind că este evident faptul că nu s-a făcut nicio discuție în contradictoriu referitor la capătul principal de cerere, referitor la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de indemnizație administrativă.

Instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, enunțat de art. 5 din C.A.D.O.L.F. și de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și dreptul la apărare. Sub acest aspect, recurenții - pârâți au arătat că instanța de apel, ca și prima instanță, au tratat cu măsuri diferite dreptul la probatiune și apărare, îndatorându-i pe ei la o probatiune imposibilă și dispensând pe reclamantă de obligațiile procedurale în privința probațiunii cu înscrisurile pe care le deținea, nesancționând reclamanta pentru reticența de a depune la dosar înscrisuri pe care aceasta le deținea și care erau esențiale pentru soluționarea pricinii. S-a susținut de către recurenții - pârâți că acest lucru rezultă din declarațiile reclamantei consemnate de către expertul P.M., cât și prin refuzul unor răspunsuri la interogatorii. Deși, potrivit prevederilor art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea societăților comerciale, remunerația administratorilor se stabilește prin Hotărâre a A.G.O.A., nici instanța de apel și nici prima instanță nu au dispus prezentarea la dosar a hotărârii pentru indemnizația în raport de care au stabilit răspunderea pârâților și nu au sancționat reticența reclamantei de a prezenta această hotărâre. Refuzul reclamantei de a depune înscrisurile respective ar rezulta din procesul - verbal încheiat la data de 09 decembrie 2010, cât și din răspunsurile la interogatoriul luat reclamantei. Recurenții - pârâți au mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel, pe de o parte, nu a luat în calcul unele înscrisuri prezentate de ei, necontestate de reclamantă, iar, pe de altă parte, a respins, în mod greșit, unele probe solicitate de ei în apel, punându-i astfel în inferioritate față de reclamantă în ce privește dreptul la apărare. Recurenții - pârâți au depus la dosar înscrisuri, pretins noi, din care ar rezulta că nu au prejudiciat pe reclamantă și că remunerația lor are la bază prestații suplimentare față de cele implicate de exercițiul funcției de administrator. S-au adus critici, pe fond, modului în care s-a realizat expertiza de către P.M., precum și neluarea în seamă a concluziilor expertului recomandat de către pârâți, B.M.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece a soluționat cauza ca fiind una care are ca obiect răspunderea administratorului pentru încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 1441 - 1444, cu referire la art. 72 - 73 din Legea societăților comerciale, în loc să judece cererea prin raportare la dispozițiile art. 386 C. com., care era în vigoare la data numirii lor în funcție. S-a susținut de către recurenții - pârâți că reclamanta a făcut o vădită confuzie între acțiunea în răspundere și restituirea unor plăți necuvenite ce au profitat administratorului, aceștia susținând că faptele imputate pârâților nu realizează elementele constitutive ale niciunuia dintre cazurile legale de răspundere ale administratorilor. În acest context, s-a mai susținut de către recurenții - pârâți că instanța de apel nu a făcut o examinare critică a tezei reclamantei privind încălcarea obligației de fidelitate, făcând o greșită aplicare a art. 1443 din Legea societăților comerciale.

Soluția de admitere a cererii privitor la indemnizația încasată pentru administrarea asociației în participațiune SC R.L.C. SA - L.L.C. nu are fundament legal, deoarece cea de a doua societate nu a fost introdusă în cauză și, ar fi injust ca numai recurenții - pârâți să fie ținuți a restitui sumele corespunzătoare acelei indemnizații, iar ceilalți membrii ai consiliului de administrație ai asociației în participațiune să nu fie obligați la o astfel de plată.

Este lipsită de temei legal hotărârea instanței de apel și în ce privește indemnizația de administrare a asociației în participațiune de către SC E.A.S. SRL, de H.M.G., în temeiul unui contract de management încheiat cu P.D. și Pătulea Dom precum și remunerația încasată de H.V. pentru consilierea reclamantei în temeiul contractului de muncă, recurenții - pârâți nearătând în ce constă lipsa de temei legal.

Hotărârea instanței de apel este contradictorie în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, pe de o parte, a înlăturat argumentele primei instanței și ale reclamantei cu privire la prescripție, dar a acceptat argumentele pârâților, pe de altă parte. Recurenții - pârâți au arătat faptul că pentru stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție trebuia să aibă în vedere prevederile art. 72 din Legea societăților comerciale, precum și prevederile art. 381 și ale art. 382 alin. (1) C. com., care erau în vigoare în perioada exercitării mandatului de administrator, susținând că termenul de prescripție pentru daunele produse prin fiecare faptă începe să curgă de la data săvârșirii fiecăreia dintre activitățile cauzatoare de prejudicii, or, sub acest aspect, apare evident faptul că dreptul la acțiune pentru restituirea sumelor încasate anterior datei de 09 septembrie 2006, este prescris, data cea mai favorabilă pentru reclamantă, dacă se are în vedere faptul că evaluarea activității anuale a administratorilor trebuie să se facă până, cel mai târziu, la data de 31 mai a fiecărui an, fiind aceea de 31 mai 2006. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate. Astfel prima critică formulată de recurenții-pârâți s-a apreciat că nu poate fi reținută având în vedere că în cuprinsul încheierii din 31 ianuarie 2013, ce face parte integrantă din decizia recurată, se regăsesc consemnate dezbaterile contradictorii ce au avut loc în fata instanței de apel. Recurenții - pârâți au criticat, de fapt, soluția instanței de apel cu privire la critica privind omisiunea de a se da cuvântul părților asupra fondului în fața primei instanțe, însă, instanța de apel a înlăturat, în mod explicit, această critică, arătând faptul că părțile au putut pune concluzii asupra tuturor aspectelor cauzei, aceste concluzii regăsindu-se consemnate în încheierea de ședință. S-a apreciat că recurenții - pârâți nu au arătat în ce constă nelegalitatea acestei concluzii a instanței de apel, astfel încât, instanța de recurs nu are posibilitatea de a analiza această critică din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Nici cea de a doua critică nu a putut fi reținută, având în vedere că instanța de apel a arătat că sarcina probei revine celui care face o propunere în fața instanței, mai ales că pârâților - apelanți li s-a admis cererea de administrare a probei cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamantei, în apel, justificând, totodată, de ce a respins cererea de efectuare a unei noi expertize. De altfel, din modul de redactare a acestei critici s-a apreciat că recurenții - pârâți sunt nemulțumiți de modul de interpretare a probelor administrate, or, în calea de atac a recursului criticile care vizează temeinicia, cum este cazul cu interpretarea probelor, nu mai pot fi analizate, punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. În ceea ce privește cea de a treia critică, s-a constatat că instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, a calificat corect natura cererii de chemare în judecată, stabilind că aceasta este una în răspunderea administratorului pentru prejudiciile aduse societății, prin faptele săvârșite în timpul mandatului său, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată și modificată și nu pe dispozițiile referitoare, strict, la mandatul de drept comun sau mandatul comercial. Recurenții - pârâți nu au arătat de ce faptele lor nu ar realiza elementele constitutive ale niciunuia dintre cazurile legale de răspundere ale administratorilor, astfel că, nici sub acest aspect, instanța de recurs nu poate examina decizia recurată, mai ales că atât instanța de apel cât și prima instanță, au făcut o examinare critică a fiecărei fapte învederate de către reclamantă, stabilind ce anume obligații din Legea societăților comerciale au fost încălcate și care este întinderea prejudiciului produs reclamantei. Nici critica cu privire la indemnizația încasată pentru administrarea asociației în participatiune SC R.L.C. SA București - L.L.C. nu a putut fi reținută, cu motivarea că cea de-a doua firmă, L.L.C., nu are calitate procesuală pasivă, neavând importanță coparticiparea procesuală pasivă a acesteia, cererea de chemare în judecată a reclamantei vizând încălcarea obligațiilor pârâților față de societatea reclamantă în administrarea asociației în participatiune și nu activitatea, concretă, a acestora în cadrul asociației în participatiune, neavând relevanță în cauză obligarea sau neobligarea celorlalți membrii ai consiliului de administrație ai acestei asociații la restituirea indemnizațiilor. Nici cea de a cincea critică nu a putut fi reținută, aceasta neputând fi, de fapt, analizată, recurenții - pârâți nearătând în ce constă lipsa de temei legal a hotărârii instanței de apel cu privire la indemnizația încasată pentru administrarea asociației în participațiune, de către SC E.A.S. SRL și de H.M.G., în temeiul contractului de management încheiat cu P.D. și P.D., precum și remunerația încasată de H.V. pentru consilierea reclamantei în temeiul contractului de muncă. În ceea ce privește ultima critică, referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, s-a confirmat concluzia instanței de apel potrivit căreia, momentul este acela la care asociații și celelalte organe ale societății comerciale, respectiv cenzorii, puteau și trebuia să cunoască despre activitatea prejudiciabilă a administratorului, moment care este determinat de lege în art. 111 alin. (1) și (2) din Legea societăților comerciale, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006. Având în vedere titularii prezentei contestații în anulare, au fost reținute exclusiv considerentele referitoare la recursul acestora. Împotriva Deciziei nr. 1218 din 27 martie 2014 a secției a ll-a civile, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au formulat contestație în anulare contestatorii H.V. și SC V.M. SRL Târgoviște, invocând dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului, cu examinarea directă și substanțială a motivelor de recurs ce nu au fost examinate. În argumentarea motivului invocat, contestatorii au criticat decizia atacată susținând că instanța nu a examinat toate motivele de recurs formulate, respectiv motivele II și III, reluând susținerile subsumate celor două motive și considerentele instanței de recurs referitoare la acestea. Astfel, au susținut contestatorii că prin memoriul de recurs au criticat hotărârea atacată sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, dreptul la egalitate de tratament în fața autorităților publice și dreptul la apărare, cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pe care instanța nu l-a examinat. În continuare, au susținut contestatorii că un alt motiv examinat necorespunzător de către instanța de recurs este cel prin care au criticat hotărârile sub aspectul lipsei de temei legal cauza fiind greșit calificată ca fiind o acțiune pentru răspunderea administratorului derivată din încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 1441 - 1444 cu referire la art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, în loc de a fi judecată drept una în restituirea unor remunerații necuvenite administratorului. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva susținerilor părților și a normelor legale incidente, va respinge prezenta contestație în anulare, în considerarea următoarelor argumente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată. C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare, contestația în anulare de drept comun prevăzut de art. 317 și contestația în anulare specială reglementată de art. 318 invocat în speță. Contestatorii și-au întemeiat în drept calea extraordinară de atac, pe dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când "instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare". Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite așadar, următoarele condiții: a) instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare; b) această omisiune să se fi produs din greșeală. Din cuprinsul textului legal evocat rezultă că nu pot fi repuse în discuție pe această cale, acele motive de nelegalitate care au făcut obiectul analizei instanței de recurs chiar și în ipoteza în care soluția pronunțată ar fi rezultatul unei greșite aprecieri a probelor sau unei încălcări a legii. Totodată, este de observat că teza a ll-a a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea instanței de recurs de a examina unul din motivele de nelegalitate invocate, nu argumentele de fapt și de drept dezvoltate, aceste argumente trebuind a fi subsumate motivului de recurs pe care se sprijină, oricât de extins ar fi fost formulate. Cu alte cuvinte, instanța de recurs nu are obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate putând grupa în acest sens argumentele aduse de parte pentru a răspunde motivului invocat printr-un considerent comun. În speță, se constată că instanța de recurs, în examinarea motivului nr. ll invocat, a reținut, în esență, că în apel s-a arătat că sarcina probei revine celui care face o propunere în fața instanței și că pârâților li s-a admis cererea de administrare a probei cu înscrisuri și interogatoriu, instanța justificând totodată de ce a respins cererea de efectuare a unei noi expertize. Mai mult, instanța de recurs a reținut că din modul de redactare a acestei critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că recurenții-pârâți au fost nemulțumiți de modul de interpretare a probelor administrate, or, aceste critici nu mai pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului. În ceea ce privește motivul nr. lll pretins a nu fi fost examinat de către instanța de recurs, se constată de asemenea, că în considerentele deciziei atacate sunt cuprinse argumentele referitoare la calificarea naturii cererii de chemare în judecată, respectiv că este una în răspunderea administratorului pentru prejudiciile aduse societății prin faptele săvârșite în timpul mandatului său, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 și nu pe dispozițiile referitoare strict la mandatul de drept comun sau mandatul comercial. în continuare, s-a apreciat că în raport de faptul că recurenții-pârâți nu au arătat de ce faptele lor nu se încadrează în niciunul din cazurile legale de răspundere ale administratorilor, instanța de recurs nu poate examina decizia atacată sub acest aspect. Așa fiind, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că cele două critici sintetizate mai sus nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., având în vedere că și în ipoteza în care nu s-ar fi răspuns punctual fiecărei susțineri formulate, ipoteză ceea ce nu se regăsește în speță, pe calea contestației în anulare nu pot fi repuse în discuție criticile înlăturate argumentat prin decizia instanței de recurs. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anularea Deciziei civile nr. 1218 din 27 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, formulată de contestatorii H.V. și SC V.M. SRL Târgoviște.