ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3612/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 5178 din 16 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 6001/97/2011 al Tribunalului Hunedoara, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, s-a admis excepția prescripției invocată de pârâtul Municipiul Deva prin primar și s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei SC C.T.C.M. SA pentru pretențiile aferente perioadei 2007 - 20 septembrie 2008. S-a admis în parte acțiunea reclamantei SC C.T.C.M. SA împotriva pârâților Instituția Prefectului Județului Hunedoara, D.J.S. Hunedoara și Municipiul Deva prin primar, cu consecința obligării acestora să restituie reclamantei sumele reținute cu titlu de garanție bancară, s-au respins restul pretențiilor reclamantei, pârâții fiind obligați la 5.163,8 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentând garanția de bună executare a contractului din 1995 încheiat între părți având ca obiect executarea lucrărilor de construcții-montaj la obiectivul de investiții, Palatul administrativ al Județului Hunedoara, precum și daune-interese. Invocând dispozițiile art. 969 C. civ., în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în temeiul contractului menționat s-a obligat, în calitate de anteprenor general, să execute în favoarea pârâților, în calitate de investitori, lucrările de construcții montaj pentru Palatul administrativ al Județului Hunedoara, durata de execuție a lucrărilor fiind de 24 luni.

Acest termen a fost prelungit prin acte adiționale până la 30 iunie 2011, dată la care contractul părților a fost reziliat din inițiativa beneficiarilor din cauza lipsei finanțării necesare finalizării lucrărilor. Prin actul adițional din 2008, părțile au convenit să modifice art. 9 lit. h) din contract în sensul prezentării scrisorilor de garanție bancară în favoarea beneficiarilor, valabilitatea acestora fiind de 2 ani de la data depunerii, cu posibilitatea prelungirii, dacă contractul de execuție se va prelungi, condiție neîndeplinită în speță. La data de 1 iulie 2011, pârâții au executat scrisorile de garanție bancară până la concurența sumei constituie în favoarea fiecăruia. Prima instanță a reținut că la data modificării contractului prin actul adițional menționat era în vigoare H.G.

nr. 925/2006, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 90 în sensul că garanția de bună execuție se constituie prin scrisoare de garanție bancară, scop în care au fost emise scrisorile din 23 septembrie 2010 în favoarea fiecăruia dintre pârâți. Totodată, potrivit art. 91 din actul normativ evocat, autoritatea contractantă are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție oricând pe parcursul îndeplinirii contractului, în limita prejudiciului creat, după notificarea contractantului și precizarea obligațiilor care nu au fost respectate. Deoarece contractul a fost reziliat la data de 30 iunie 2011, din inițiativa pârâților, determinată de lipsa fondurilor necesare continuării lucrărilor, tribunalul a apreciat că executarea scrisorilor de garanție la data de 01 iulie 2011, în absența notificării reclamantei în legătură cu obligațiile nerespectate și fără justificarea pretențiilor este nelegală.

În consecință s-a reținut că este întemeiată solicitarea reclamantei de obligarea fiecăruia dintre pârâți la restituirea contravalorii scrisorilor de garanție, în limitele precizate în cuprinsul acestora, regula solidarității pasive nefiind aplicabilă deoarece, conform convenției părților s-a stabilit obligația de garantare a antreprenorului general pentru fiecare dintre beneficiarii contractului. Pentru daunele-interese solicitate de reclamantă constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru conservarea imobilului pentru anii 2006, 2007 până la data de 20 septembrie 2008 prima instanță a constatat că aceste pretenții sunt prescrise fiind depășit termenul legal de 3 ani neavând relevanță data încetării contractului.

Restul pretențiilor incluzând și cota de profit au fost respinse pentru că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale în sensul art. 969 C. civ. Prin Decizia nr. 122 din 26 martie 2014 a Curții de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC C.T.C.M. SA cu consecința schimbării sentinței în sensul respingerii excepției prescripției invocate de pârâtul Municipiul Deva, cu privire la pretențiile aferente perioadei 2007-20 septembrie 2008, acest capăt de cerere fiind respins ca nefondat, iar restul dispozițiilor sentinței au fost menținute. S-a respins apelul pârâților, precum și cererea apelantei pentru cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, după reluarea integrală a sentinței și prezentarea detaliată a apelurilor declarate de reclamantă și pârâți a arătat că prin încheierea din 19 februarie 2014, recursurile au fost calificate drept apeluri precizând totodată că deși pârâții au formulat cereri distincte, criticile fiind identice au fost examinate împreună. În privința apelului reclamantei SC C.T.C.M. SA s-a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod greșit admisă pentru o parte a daunelor solicitate, pentru că termenul de prescripție a început să curgă la data de 30 iunie 2011, adică de la data încetării contractului ca efect al voinței pârâților, acesta fiind momentul la care se puteau determina eventualele cheltulieli nerecuperate de antreprenor, în plus, recepția investiției nu a fost efectuată.

În privința nelegalității sentinței din perspectiva modului de soluționare a cererii pentru obligarea pârâților la plata daunelor-interese, instanța de apel a arătat că încă din anul 1999, reclamanta și-a asumat riscul nefinanțării investiției, astfel încât nu poate pretinde beneficiul nerealizat prin indisponibilizarea utilajelor și respectiv, cheltuielile aferente demontării și transportului acestora. Pe de altă parte, reclamanta a pretins global plata daunelor-interese, expertul a indicat un cuantum total al cheltuielilor efectuate de reclamantă în valoare foarte redusă comparativ cu plățile efectuate, astfel că și pentru acest motiv pretențiile acesteia nu pot fi admise având în vedere și împrejurarea că nu s-a precizat măsura în care răspunde fiecare pârât.

Apelurile pârâților au fost respinse ca nefondate cu motivarea că în privința obligării acestora la plata sumelor reținute cu titlu de garanție bancară, soluția primei instanțe este temeinică și legală, deoarece obiectivul nu a fost finalizat din cauza lipsei fondurilor pârâților în calitate de beneficiari ai investiției, astfel că aceștia nu pot invoca neexecutarea obligațiilor de către reclamanta-antreprenor, situație în care nici nu erau îndreptățiți să treacă la executarea scrisorilor de garanție bancară. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC C.T.C.M. SA și pârâții Instituția Prefectului Județului Hunedoara, D.J.S. Hunedoara și Municipiul Deva prin primar. Recurenta-reclamantă SC C.T.C.M.

SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul schimbării sentinței, cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâților și la plata daunelor cauzate prin denunțarea unilaterală a contractului. În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea privind obligarea pârâților la plata daunelor-interese, cu motivarea că prin actul adițional încheiat în anul 1999 și-a asumat riscul ca învestiția să nu poată fi finalizată. Actul adițional menționat si cele încheiate ulterior nu conțin o astfel de clauză, astfel că asumarea acestor riscuri este dedusă de instanța de apel prin interpretarea eronată a convenției părților, care nu era însă susceptibilă de o atare interpretare.

Pe de altă parte, contrar celor reținute de instanța de apel, acceptarea prelungirii duratei de executare a contractului nu impune și concluzia că s-a acceptat denunțarea unilaterală a acestuia de către pârâți, ori a tuturor consecințelor financiare ale denunțării. Lipsa finanțării și prelungirea duratei contractului, urmată de refuzul pârâtelor de a-și îndeplini obligațiile contractuale au fost generate de culpa acestora, deoarece nu au alocat sumele necesare investiției în condițiile în care veniturile bugetare permiteau acest lucru. Prin urmare, arată recurenta, instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 și 1073 C. civ., precum și regulile care guvernează interpretarea contractelor și răspunderea contractuală fiind în mod greșit înlăturate criticile referitoare la respingerea cererii de obligare la plata daunelor cauzate prin denunțarea unilaterală a cotractului.

Sub acest aspect, arată recurenta că prin decizia atacată s-a reținut eronat faptul că nu s-a precizat componența daunelor solicitate, deoarece pe de o parte în cererea de chemare în judecată s-a specificat că daunele - indicate global - vor fi cuantificate prin expertiză, iar pe de altă parte această omisiune nu putea constitui un motiv pentru respingerea pretențiilor ca nefondate. Alt motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei în privința cheltuielilor de judecată, această critică fiind greșit înlăturată în condițiile în care pretențiile i-au fost admise în parte, iar în apel de asemenea s-au admis în parte pretențiile. Recurentul-pârât Municipiul Deva prin primar, prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei. În dezvoltarea motivelor, recurentul invocă faptul că în mod greșit a fost respinsă critica privind inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care aceasta nu îndeplinește condițiile art. 112 C. proc. civ. în privința precizării exacte a obiectului și valorii cererii. Pe de altă parte, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, astfel încât constatându-se inexistența solidarității pasive, soluția corectă era aceea de respingere a acțiunii și nu admiterea în parte a acesteia.

A doua critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției materiale a dreptului la acțiune în sensul respingerii acesteia, în absența indicării temeiului juridic în baza căruia s-a concluzionat că termenul de prescripție începe să curgă la data încetării contractului, deși în această privință s-a argumentat prin raportare la actele dosarului motivul pentru care dreptul la acțiune al reclamantei pentru daunele solicitate s-a născut la momentul efectuării lor de către reclamantă, respectiv de la data scadenței obligației de plată, însă aceste aspecte nu au fost examinate. De asemenea, arată recurentul, înlăturarea criticilor referitoare la restituirea sumei reprezentând garanția de bună execuție a contractului este greșită deoarece, contrar celor reținute prin decizia recurată, executarea garanției este conformă cu Regulile Uniforme privind Garanțiile la cerere, Publicația nr. 458 a I.C.C.

Paris și respectiv O.U.G. nr. 34/2006. În consecință susține recurentul, prin actul adițional din 2008, părțile nu au stins obligația de garantare a executării contractului, conform art. 8 lit. b), coroborat cu art. 9 lit. h), potrivit cărora antreprenorul trebuie să garanteze calitatea lucrărilor executate în termen de 24 de luni de la recepția preliminară pe obiecte, iar contravaloarea garanției de bună execuție urma să fie restituită în termen de 15 zile de la data recepției finale. De altfel, instanța de apel a făcut o confuzie între scrisoarea de garanție bancară și condițiile decontării sale și garanția de bună execuție a contractului și cerințele necesare pentru executarea acesteia de către beneficiar.

Probele administrate în cauză nu susține pretențiile reclamantei în condițiile în care nu s-a stabilit contravaloarea lucrărilor executate si recepționate pentru care a expirat termenul de 24 de luni pentru a se justifica obligarea la restituire, unicul argument avut în vedere de instanța de apel fiind acela că încetarea contractului nu mai justifică prelungirea valabilității scrisorilor de garanție în contul garanției de bună execuție, deși până la înregistrarea acțiunii reclamantei nu a invitat niciun beneficiar la recepționarea lucrărilor executate. Recurentele-pârâte D.J.S.

Hunedoara și Instituția Prefectului Județului Hunedoara prin cereri distincte dar cu conținut identic au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii acțiunii, sens în care prezintă detaliat starea de fapt astfel cum a fost descrisă prin motivele de apel reluând criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe, precum și conținutul unor dispoziții legale din O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 274/1999. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă SC C.T.C.M. SA a solicitat respingerea recursurilor pârâților, care de asemenea, prin întâmpinările depuse au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. Analizând recursurile declarate de pârâtele D.J.S.

Hunedoara și Instituția Prefectului Județului Hunedoara, Înalta Curte observă că acestea deși au formulat cereri distincte, conținutul lor este identic, constând în reluarea stării de fapt, fără a se indica în mod concret critici cu privire la decizia instanței de apel, ci doar o reiterare a motivelor invocate în fața acestei instanțe cu privire la sentința tribunalului. În aceste condiții, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. se va reține încălcarea prevederilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. În alți termeni, reiterarea motivelor de apel, în absența unor critici concrete ale deciziei instanței de apel, nu echivalează cu motivarea recursului, situație în care în privința acestor recursuri s-a aplicat sancțiunea nulității, în conformitate cu textul legal anterior invocat.

În privința recursului reclamantei SC C.T.C.M. SA prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte, în limitele contractului de legalitate, constă că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse. Astfel, criticile recurentei-reclamante au vizat în esență nelegalitatea deciziei derivată din modul de soluționare a cauzei în privința daunelor-interese solicitate pentru denunțarea unilaterală de către pârâți a contractului din litigiu. Pentru a respinge această critică, instanța de apel a arătat că prin actul adițional din 1999, reclamanta și-a asumat riscul ca investiția să nu poată fi realizată, omițând însă să precizeze clauza contractuală care permite această interpretare, ori raționamentul ce a condus la o astfel de concluzie.

în speță nu s-a contestat faptul că inițiativa denunțării contractului a aparținut pârâților care au invocat lipsa fondurilor necesare finalizării investiției, motiv pentru care trebuia stabilit dacă există o culpă a pârâților constând în denunțarea unilaterală a convenției și respectiv neasigurarea fondurilor și prin consecință dacă aceștia sunt răspunzători pentru daunele suferite de reclamantă. În egală măsură este fondată critica recurentei conform căreia faptul că nu s-a indicat valoric ce reprezintă fiecare dintre cheltuielile solicitate ci s-a indicat global plata daunelor-interese, nu reprezintă un argument suficient pentru respingerea pretențiilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că prima instanță examinând fondul pretențiilor a respins capătul de cerere privind plata daunelor interese în considerarea faptului că reclamanta nu a dovedit elementele răspunderii civile contractuale în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., iar instanța de apel, cu o motivare sumară și fără a examina dacă aceste dispoziții legale au fost corect aplicate, reține că reclamanta nu a precizat cu suficientă claritate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată. Procedând astfel, prin decizia recurată instanța de apel nu a cercetat în concret criticile recurentei-reclamante SC C.T.C.M. SA, care au vizat fondul cauzei, situație în care fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin urmare, examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. derivat din interpretarea eronată a clauzelor contractului nu este posibilă deoarece fondul litigiului nu a fost cercetat. În privința recursului declarat de pârâtul Municipiul Deva se va reține că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. decizia fiind nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. constând în omisiunea prezentării argumentelor de fapt și de drept care au determinat soluția adoptată.

Din această perspectivă Înalta Curte observă că este corectă critica recurentului în sensul că în considerentele deciziei nu se indică niciun temei de drept care a conturat decizia deși prin criticile din apel s-a invocat încălcarea Regulilor Uniforme privind Garanțiile la cerere, Publicația nr. 458 Î.C.C. Paris și ale O.U.G. nr. 34/2006, precum și interpretarea greșită a art. 8 lit. b) și art. 9 lit. h) din contractul părților modificat prin actul adițional din 2008, iar examinarea în concret a acestor prevederi legale sau contractuale ar fi constatat legalitatea executării scrisorilor de garanție bancară. De altfel, aceste critici au fost prezentate detaliat de instanța de apel, însă nu rezultă motivele pentru care nu au fost avute în vedere.

În alți termeni, prezentarea detaliată a criticilor din apel și a stării de fapt nu respectă exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și face imposibilă exercitarea controlului judiciar, motiv pentru care analizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu se mai impune. În consecință, conform art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ. va fi admis recursul pârâtului Municipiul Deva, decizia fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în rejudecare vor fi avute în vedere toate motivele invocate urmând a fi administrate toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.T.C.M. SA Sinaia și de pârâtul municipiul Deva prin primar împotriva Deciziei nr. 122 din 26 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Constată nulitatea recursurilor declarate de pârâtele D.J.S. Hunedoara și Instituția Prefectului județului Hunedoara împotriva aceleiași decizii.' Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.