ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3612/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3612/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 5178 din 16 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 6001/97/2011

al Tribunalului Hunedoara, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, s-a admis excepția

prescripției invocată de pârâtul Municipiul Deva prin primar și s-a respins ca

prescrisă cererea reclamantei SC C.T.C.M. SA pentru pretențiile aferente

perioadei 2007 - 20 septembrie 2008. S-a admis în parte acțiunea reclamantei SC

C.T.C.M. SA împotriva pârâților Instituția Prefectului Județului Hunedoara,

D.J.S. Hunedoara și Municipiul Deva prin primar, cu consecința obligării

acestora să restituie reclamantei sumele reținute cu titlu de garanție bancară,

s-au respins restul pretențiilor reclamantei, pârâții fiind obligați la 5.163,8

lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea

pârâților în solidar la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentând garanția de

bună executare a contractului din 1995 încheiat între părți având ca obiect

executarea lucrărilor de construcții-montaj la obiectivul de investiții,

Palatul administrativ al Județului Hunedoara, precum și daune-interese.

Invocând dispozițiile art. 969 C.

civ., în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în temeiul contractului

menționat s-a obligat, în calitate de anteprenor general, să execute în

favoarea pârâților, în calitate de investitori, lucrările de construcții montaj

pentru Palatul administrativ al Județului Hunedoara, durata de execuție a

lucrărilor fiind de 24 luni. Acest termen a fost prelungit prin acte adiționale

până la 30 iunie 2011, dată la care contractul părților a fost reziliat din

inițiativa beneficiarilor din cauza lipsei finanțării necesare finalizării

lucrărilor.

Prin actul adițional din 2008, părțile

au convenit să modifice art. 9 lit. h) din contract în sensul prezentării

scrisorilor de garanție bancară în favoarea beneficiarilor, valabilitatea

acestora fiind de 2 ani de la data depunerii, cu posibilitatea prelungirii,

dacă contractul de execuție se va prelungi, condiție neîndeplinită în speță.

La data de 1 iulie 2011, pârâții au

executat scrisorile de garanție bancară până la concurența sumei constituie în

favoarea fiecăruia.

Prima instanță a reținut că la data

modificării contractului prin actul adițional menționat era în vigoare H.G. nr.

925/2006, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 90 în sensul că garanția

de bună execuție se constituie prin scrisoare de garanție bancară, scop în care

au fost emise scrisorile din 23 septembrie 2010 în favoarea fiecăruia dintre

pârâți.

Totodată, potrivit art. 91 din actul

normativ evocat, autoritatea contractantă are dreptul de a emite pretenții

asupra garanției de bună execuție oricând pe parcursul îndeplinirii

contractului, în limita prejudiciului creat, după notificarea contractantului

și precizarea obligațiilor care nu au fost respectate. Deoarece contractul a

fost reziliat la data de 30 iunie 2011, din inițiativa pârâților, determinată

de lipsa fondurilor necesare continuării lucrărilor, tribunalul a apreciat că

executarea scrisorilor de garanție la data de 01 iulie 2011, în absența

notificării reclamantei în legătură cu obligațiile nerespectate și fără

justificarea pretențiilor este nelegală.

În consecință s-a reținut că este

întemeiată solicitarea reclamantei de obligarea fiecăruia dintre pârâți la

restituirea contravalorii scrisorilor de garanție, în limitele precizate în

cuprinsul acestora, regula solidarității pasive nefiind aplicabilă deoarece,

conform convenției părților s-a stabilit obligația de garantare a

antreprenorului general pentru fiecare dintre beneficiarii contractului.

Pentru daunele-interese solicitate de

reclamantă constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru

conservarea imobilului pentru anii 2006, 2007 până la data de 20 septembrie

2008 prima instanță a constatat că aceste pretenții sunt prescrise fiind

depășit termenul legal de 3 ani neavând relevanță data încetării contractului.

Restul pretențiilor incluzând și cota de profit au fost respinse pentru că nu

s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale în sensul

art. 969 C. civ.

Prin Decizia nr. 122 din 26 martie

2014 a Curții de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, s-a admis apelul

declarat de reclamanta SC C.T.C.M. SA cu consecința schimbării sentinței în

sensul respingerii excepției prescripției invocate de pârâtul Municipiul Deva,

cu privire la pretențiile aferente perioadei 2007-20 septembrie 2008, acest

capăt de cerere fiind respins ca nefondat, iar restul dispozițiilor sentinței

au fost menținute. S-a respins apelul pârâților, precum și cererea apelantei

pentru cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel, după reluarea integrală a sentinței și prezentarea detaliată

a apelurilor declarate de reclamantă și pârâți a arătat că prin încheierea din

19 februarie 2014, recursurile au fost calificate drept apeluri precizând

totodată că deși pârâții au formulat cereri distincte, criticile fiind identice

au fost examinate împreună.

În privința apelului reclamantei SC

C.T.C.M. SA s-a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune

a fost în mod greșit admisă pentru o parte a daunelor solicitate, pentru că

termenul de prescripție a început să curgă la data de 30 iunie 2011, adică de

la data încetării contractului ca efect al voinței pârâților, acesta fiind

momentul la care se puteau determina eventualele cheltulieli nerecuperate de

antreprenor, în plus, recepția investiției nu a fost efectuată.

În privința nelegalității sentinței

din perspectiva modului de soluționare a cererii pentru obligarea pârâților la

plata daunelor-interese, instanța de apel a arătat că încă din anul 1999,

reclamanta și-a asumat riscul nefinanțării investiției, astfel încât nu poate

pretinde beneficiul nerealizat prin indisponibilizarea utilajelor și respectiv,

cheltuielile aferente demontării și transportului acestora. Pe de altă parte,

reclamanta a pretins global plata daunelor-interese, expertul a indicat un

cuantum total al cheltuielilor efectuate de reclamantă în valoare foarte redusă

comparativ cu plățile efectuate, astfel că și pentru acest motiv pretențiile

acesteia nu pot fi admise având în vedere și împrejurarea că nu s-a precizat

măsura în care răspunde fiecare pârât.

Apelurile pârâților au fost respinse

ca nefondate cu motivarea că în privința obligării acestora la plata sumelor

reținute cu titlu de garanție bancară, soluția primei instanțe este temeinică

și legală, deoarece obiectivul nu a fost finalizat din cauza lipsei fondurilor

pârâților în calitate de beneficiari ai investiției, astfel că aceștia nu pot

invoca neexecutarea obligațiilor de către reclamanta-antreprenor, situație în

care nici nu erau îndreptățiți să treacă la executarea scrisorilor de garanție

bancară.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta SC C.T.C.M. SA și pârâții Instituția Prefectului Județului

Hunedoara, D.J.S. Hunedoara și Municipiul Deva prin primar.

Recurenta-reclamantă SC C.T.C.M. SA,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei în sensul schimbării sentinței, cu

consecința admiterii acțiunii și obligării pârâților și la plata daunelor

cauzate prin denunțarea unilaterală a contractului.

În dezvoltarea criticilor, recurenta

arată că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea privind obligarea

pârâților la plata daunelor-interese, cu motivarea că prin actul adițional

încheiat în anul 1999 și-a asumat riscul ca învestiția să nu poată fi

finalizată.

Actul adițional menționat si cele

încheiate ulterior nu conțin o astfel de clauză, astfel că asumarea acestor

riscuri este dedusă de instanța de apel prin interpretarea eronată a convenției

părților, care nu era însă susceptibilă de o atare interpretare.

Pe de altă parte, contrar celor

reținute de instanța de apel, acceptarea prelungirii duratei de executare a

contractului nu impune și concluzia că s-a acceptat denunțarea unilaterală a

acestuia de către pârâți, ori a tuturor consecințelor financiare ale

denunțării. Lipsa finanțării și prelungirea duratei contractului, urmată de

refuzul pârâtelor de a-și îndeplini obligațiile contractuale au fost generate

de culpa acestora, deoarece nu au alocat sumele necesare investiției în

condițiile în care veniturile bugetare permiteau acest lucru.

Prin urmare, arată recurenta, instanța

de apel a încălcat prevederile art. 969 și 1073 C. civ., precum și regulile

care guvernează interpretarea contractelor și răspunderea contractuală fiind în

mod greșit înlăturate criticile referitoare la respingerea cererii de obligare

la plata daunelor cauzate prin denunțarea unilaterală a cotractului.

Sub acest aspect, arată recurenta că

prin decizia atacată s-a reținut eronat faptul că nu s-a precizat componența

daunelor solicitate, deoarece pe de o parte în cererea de chemare în judecată

s-a specificat că daunele - indicate global - vor fi cuantificate prin

expertiză, iar pe de altă parte această omisiune nu putea constitui un motiv

pentru respingerea pretențiilor ca nefondate.

Alt motiv de recurs vizează

nelegalitatea deciziei în privința cheltuielilor de judecată, această critică

fiind greșit înlăturată în condițiile în care pretențiile i-au fost admise în

parte, iar în apel de asemenea s-au admis în parte pretențiile.

Recurentul-pârât Municipiul Deva prin

primar, prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului

reclamantei.

În dezvoltarea motivelor, recurentul

invocă faptul că în mod greșit a fost respinsă critica privind

inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care aceasta nu îndeplinește

condițiile art. 112 C. proc. civ. în privința precizării exacte a obiectului și

valorii cererii. Pe de altă parte, reclamanta a solicitat obligarea pârâților,

în solidar, astfel încât constatându-se inexistența solidarității pasive,

soluția corectă era aceea de respingere a acțiunii și nu admiterea în parte a

acesteia.

A doua critică vizează nelegalitatea deciziei

din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției materiale a

dreptului la acțiune în sensul respingerii acesteia, în absența indicării

temeiului juridic în baza căruia s-a concluzionat că termenul de prescripție

începe să curgă la data încetării contractului, deși în această privință s-a

argumentat prin raportare la actele dosarului motivul pentru care dreptul la

acțiune al reclamantei pentru daunele solicitate s-a născut la momentul

efectuării lor de către reclamantă, respectiv de la data scadenței obligației

de plată, însă aceste aspecte nu au fost examinate.

De asemenea, arată recurentul,

înlăturarea criticilor referitoare la restituirea sumei reprezentând garanția

de bună execuție a contractului este greșită deoarece, contrar celor reținute

prin decizia recurată, executarea garanției este conformă cu Regulile Uniforme

privind Garanțiile la cerere, Publicația nr. 458 a I.C.C. Paris și respectiv

O.U.G. nr. 34/2006.

În consecință susține recurentul, prin

actul adițional din 2008, părțile nu au stins obligația de garantare a

executării contractului, conform art. 8 lit. b), coroborat cu art. 9 lit. h),

potrivit cărora antreprenorul trebuie să garanteze calitatea lucrărilor

executate în termen de 24 de luni de la recepția preliminară pe obiecte, iar

contravaloarea garanției de bună execuție urma să fie restituită în termen de

15 zile de la data recepției finale.

De altfel, instanța de apel a făcut o

confuzie între scrisoarea de garanție bancară și condițiile decontării sale și

garanția de bună execuție a contractului și cerințele necesare pentru

executarea acesteia de către beneficiar.

Probele administrate în cauză nu

susține pretențiile reclamantei în condițiile în care nu s-a stabilit

contravaloarea lucrărilor executate si recepționate pentru care a expirat

termenul de 24 de luni pentru a se justifica obligarea la restituire, unicul

argument avut în vedere de instanța de apel fiind acela că încetarea

contractului nu mai justifică prelungirea valabilității scrisorilor de garanție

în contul garanției de bună execuție, deși până la înregistrarea acțiunii

reclamantei nu a invitat niciun beneficiar la recepționarea lucrărilor

executate.

Recurentele-pârâte D.J.S. Hunedoara și

Instituția Prefectului Județului Hunedoara prin cereri distincte dar cu conținut

identic au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii în

sensul respingerii acțiunii, sens în care prezintă detaliat starea de fapt

astfel cum a fost descrisă prin motivele de apel reluând criticile formulate

împotriva hotărârii primei instanțe, precum și conținutul unor dispoziții

legale din O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 274/1999.

Prin întâmpinarea formulată,

recurenta-reclamantă SC C.T.C.M. SA a solicitat respingerea recursurilor

pârâților, care de asemenea, prin întâmpinările depuse au solicitat respingerea

recursului declarat de reclamantă.

Analizând recursurile declarate de

pârâtele D.J.S. Hunedoara și Instituția Prefectului Județului Hunedoara, Înalta

Curte observă că acestea deși au formulat cereri distincte, conținutul lor este

identic, constând în reluarea stării de fapt, fără a se indica în mod concret

critici cu privire la decizia instanței de apel, ci doar o reiterare a

motivelor invocate în fața acestei instanțe cu privire la sentința

tribunalului.

În aceste condiții, în conformitate cu

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. se va reține încălcarea prevederilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde sub

sancțiunea nulității motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor.

În alți termeni, reiterarea motivelor

de apel, în absența unor critici concrete ale deciziei instanței de apel, nu

echivalează cu motivarea recursului, situație în care în privința acestor

recursuri s-a aplicat sancțiunea nulității, în conformitate cu textul legal

anterior invocat.

În privința recursului reclamantei SC

C.T.C.M. SA prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte, în limitele

contractului de legalitate, constă că este fondat pentru considerentele ce

urmează a fi în continuare expuse.

Astfel, criticile

recurentei-reclamante au vizat în esență nelegalitatea deciziei derivată din

modul de soluționare a cauzei în privința daunelor-interese solicitate pentru

denunțarea unilaterală de către pârâți a contractului din litigiu.

Pentru a respinge această critică,

instanța de apel a arătat că prin actul adițional din 1999, reclamanta și-a

asumat riscul ca investiția să nu poată fi realizată, omițând însă să precizeze

clauza contractuală care permite această interpretare, ori raționamentul ce a

condus la o astfel de concluzie. în speță nu s-a contestat faptul că inițiativa

denunțării contractului a aparținut pârâților care au invocat lipsa fondurilor

necesare finalizării investiției, motiv pentru care trebuia stabilit dacă

există o culpă a pârâților constând în denunțarea unilaterală a convenției și

respectiv neasigurarea fondurilor și prin consecință dacă aceștia sunt

răspunzători pentru daunele suferite de reclamantă.

În egală măsură este fondată critica

recurentei conform căreia faptul că nu s-a indicat valoric ce reprezintă

fiecare dintre cheltuielile solicitate ci s-a indicat global plata

daunelor-interese, nu reprezintă un argument suficient pentru respingerea

pretențiilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă

că prima instanță examinând fondul pretențiilor a respins capătul de cerere

privind plata daunelor interese în considerarea faptului că reclamanta nu a

dovedit elementele răspunderii civile contractuale în conformitate cu

dispozițiile art. 969 C. civ., iar instanța de apel, cu o motivare sumară și

fără a examina dacă aceste dispoziții legale au fost corect aplicate, reține că

reclamanta nu a precizat cu suficientă claritate pretențiile solicitate prin

cererea de chemare în judecată.

Procedând astfel, prin decizia

recurată instanța de apel nu a cercetat în concret criticile

recurentei-reclamante SC C.T.C.M. SA, care au vizat fondul cauzei, situație în

care fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin urmare, examinarea motivului de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. derivat din

interpretarea eronată a clauzelor contractului nu este posibilă deoarece fondul

litigiului nu a fost cercetat.

În privința recursului declarat de

pârâtul Municipiul Deva se va reține că este fondat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. decizia fiind nelegală pentru încălcarea

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. constând în omisiunea prezentării

argumentelor de fapt și de drept care au determinat soluția adoptată.

Din această perspectivă Înalta Curte

observă că este corectă critica recurentului în sensul că în considerentele

deciziei nu se indică niciun temei de drept care a conturat decizia deși prin

criticile din apel s-a invocat încălcarea Regulilor Uniforme privind Garanțiile

la cerere, Publicația nr. 458 Î.C.C. Paris și ale O.U.G. nr. 34/2006, precum și

interpretarea greșită a art. 8 lit. b) și art. 9 lit. h) din contractul

părților modificat prin actul adițional din 2008, iar examinarea în concret a

acestor prevederi legale sau contractuale ar fi constatat legalitatea

executării scrisorilor de garanție bancară.

De altfel, aceste critici au fost

prezentate detaliat de instanța de apel, însă nu rezultă motivele pentru care

nu au fost avute în vedere.

În alți termeni, prezentarea detaliată

a criticilor din apel și a stării de fapt nu respectă exigențele dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și face imposibilă exercitarea controlului

judiciar, motiv pentru care analizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu se mai impune.

În consecință, conform art. 312 alin.

(1), (3), (5) C. proc. civ. va fi admis recursul pârâtului Municipiul Deva,

decizia fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Conform art. 315 alin. (3) C. proc.

civ., în rejudecare vor fi avute în vedere toate motivele invocate urmând a fi

administrate toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta SC C.T.C.M. SA Sinaia și de pârâtul municipiul Deva prin primar

împotriva Deciziei nr. 122 din 26 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba

lulia, secția a ll-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Constată nulitatea recursurilor

declarate de pârâtele D.J.S. Hunedoara și Instituția Prefectului județului

Hunedoara împotriva aceleiași decizii.'

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2014.