ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2672/2014

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 955/civ din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul lași s-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D. SRL Suceava în contradictoriu cu pârâta A.B.A. Prut Bârlad. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele: În speță, s-a constatat că între părți a mai existat o judecată în Dosarul nr. 4495/99/2010 al Tribunalului lași, având același obiect și în care au fost invocate aceleași motive ca și în prezenta cauză, dosar în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2677 din 15 noiembrie 2011, devenită irevocabilă și din care rezultă fără putință de tăgadă că instanța a analizat și capătul de cerere, precizat ulterior de reclamantă prin cererea completatoare, privind nulitatea absolută a actului adițional nr. 1/2009 de modificare a contractului din 2007, capăt de cerere ce face obiectul principal și al prezentului dosar. Raportat celor prezentate excepția a fost admisă și pe cale de consecință acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Reclamanta SC D. SRL Botoșani a declarat apel și a criticat sentința tribunalului ca fiind nelegală, în motivarea căruia a susținut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat. Prin memoriul intitulat „completare a motivelor de apel", depus la 23 octombrie 2013, reclamanta-apelantă a reluat argumentele inexistenței autorității de lucru judecat și prin raportare la considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiției. Prin Decizia civilă nr. 148 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei și a fost obligată la plata sumei de 4.000 lei efectuate de către intimată în apel. În prezentul Dosar nr. 1647/99/2012, reclamanta SC D. SRL Botoșani a chemat în judecată pe pârâta A.B.A.

Prut Bârlad și a solicitat: 1.- constatarea nulității absolute a anexei nr. 1/2009 încheiată la contractul din 2007; 2.- obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat în cazul acumulării Pârcovaci privind nefolosirea acesteia pe o perioadă de 10 ani; 3.- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor făcute de către SC D. SRL privind plata concesiunii pentru acumularea Pârcovaci. În motivarea cererii reclamanta a descris situația de fapt, dar nu a indicat ca și temei juridic nici un act normativ. La solicitarea instanței, la data de 4 aprilie 2012, reclamanta a făcut precizări la cererea de chemare în judecată, în sensul că a indicat ca și temei juridic dispozițiile art. 966, 998, 999 C. civ., iar ca motive de nulitate absolută a anexei nr. 1 : lipsa cauzei, caracterul ilicit/imoral al acesteia, frauda legii (filele 54-58 dosar apel).

La alin. (3) de la fila 57 din dosarul de apel, reclamanta a susținut că, la data preluării acumulării Pârcovaci, nu avea cunoștință că această acumulare are regim de rezervație naturală. Instanța de apel a constatat că în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta A.B.A. Prut Bârlad a solicitat constatarea nulității absolute a anexei nr. 1/2009 la contractul din 2007, deoarece anexa s-a încheiat prin fraudă la lege, acumularea Pârcovaci fiind rezervație naturală și nu se putea concesiona. Prin sentința civilă nr. 2677 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul lași, în Dosarul nr. 4495/99/2010 păstrată prin Decizia nr. 42 din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, s-a respins acest capăt de cerere.

Tribunalul lași a reținut că anexa nr. 1 la contractul din 2007 este încheiată cu respectarea condițiilor de fond și de formă, cât și cu respectarea dispozițiilor imperative. În apelul declarat împotriva sentinței nr. 2677/2011 pronunțată de Tribunalul lași, reclamanta SC D. SRL a invocat faptul că actul adițional din 2009 a fost încheiat peste voința sa, acumularea Pârcovaci este rezervație naturală și nu a cunoscut că nu poate exploata lacul. În considerentele deciziei pronunțată în apel, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit încheierea actului adițional din 2009 cu încălcarea normelor de ordine publică. Comunicarea Gărzii de Mediu la solicitarea reclamantei este ulterioară încheierii contractului, în speță, a actului adițional.

Actul normativ nu impune, ca o condiție de validitate, un aviz emis de Garda de Mediu. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta, cu minime diligente (actele normative fiind publicate) putea obține informațiile ce-i erau utile. Semnarea actului adițional și încheierea procesului-verbal de predare a acumulării Pârcovaci constituie înțelegerea prin care părțile litigante din Dosarul nr. 803/99/2011 au aprobat să fie soluționat. De altfel, și în încheierea de ședință din 12 iunie 2012 (fila 177 dosar apel), reprezentantul reclamantei a invocat frauda la lege care constă în faptul că acumularea Pârcovaci este rezervație naturală.

Instanța de apel a reținut că atât în prezenta cauză, cât și în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a anexei nr. 1/2009 prin raportare la frauda la lege motivat de faptul că la momentul încheierii anexei reclamanta nu a cunoscut că acumularea Pârcovaci este rezervație naturală, fiind înștiințată de acest fapt prin adresa din 22 octombrie 2010 a Gărzii Naționale de Mediu. În atare condiții, instanța de apel a constatat că există identitate de părți, obiect și cauză (art. 120 1 C. civ.) cu privire la primul capăt de cerere între prezenta acțiune și cea soluționată în Dosarul nr. 4495/99/2010, așa încât motivul de apel referitor la lipsa identității de cauză a fost respins ca nefondat.

Referirea instanței de apel în Decizia nr. 42/2012 la dispozițiile O.U.G. nr. 54/2006 și O.U.G. nr. 34/2006 s-a făcut pentru calificarea obiectului contractului din 2007 și stabilirea competenței materiale a instanței și nu pentru stabilirea temeiului juridic al acțiunii. Cu privire la motivul de apel referitor la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la celelalte două capete de cerere, instanța de apel a reținut că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, conform art. 297 C. proc. civ., deoarece s-a pronunțat numai asupra primului capăt de cerere. Or, instanța de apel ar fi putut trimite cele două capete de cerere spre rejudecare dacă prin motivele de apel sau prin întâmpinare vreuna din părți ar fi solicitat în mod expres acest lucru.

Raportat speței de față, instanța de apel a reținut că motivul de apel este întemeiat în sensul că instanța de fond nu a analizat legalitatea și temeinicia capetelor de cerere nr. 2 și 3. Cu privire la capătul nr. 2 de cerere, reclamanta a precizat că valoarea prejudiciului suferit este de 25.000 lei, urmând ca prejudiciul real să fie stabilit printr-o expertiză tehnică de specialitate (fila 54 dosar apel). Însă, soluționarea acestui capăt de cerere depinde de soluția dată în capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a anexei nr. 1/2009 la contractul din 2007. Cum acest înscris este valabil (aspect reținut cu autoritate de lucru judecat), culpa pentru un eventual prejudiciu pe care l-ar fi suferit reclamanta nu aparține pârâtei, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.

Autoritatea de lucru judecat există însă cu privire la capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor efectuate pentru concesiunea acumulării Pârcovaci. În Dosarul nr. 4495/99/2010, reclamanta a formulat această cerere, efectuându-se în cauză și o expertiză. Tribunalul lași, prin sentința nr. 2677/2011, a respins acest capăt de cerere. Prin motivele de apel formulate împotriva sentinței nr. 2677/2011 a Tribunalului lași, reclamanta a criticat și valoarea pretențiilor stabilită prin expertiza întocmită de S.V. În considerentele Deciziei nr. 42/2012 se mențin argumentele instanței de fond în respingerea acestui capăt de cerere motivat de faptul că prejudiciul calculat este ipotetic.

Constatând că în cauză există identitate de părți, obiect, cauză cu privire la obligarea pârâtei la plata concesiunii acumulării Parcovaci între prezenta cauză și Dosarul nr. 4495/99/2010, așa încât instanța de apel a constatat ca fiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta-intimată. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs. Recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 120 1 C. civ., în speță neexistând identitate de obiect și cauză între cererea de chemare în judecata ce face obiectul prezentului dosar și acțiunea soluționată în cadrul Dosarului nr. 4495/99/2010.

Recurenta sub acest aspect, precizează că nu există identitate de obiect, deoarece în Dosarul nr. 4495/99/2010 la termenul din 30 noiembrie 2010 SC D. SRL a renunțat la plata despăgubirilor în cazul acumulării Parcovaci lucru recunoscut chiar de pârâtă în întâmpinarea depusa din 22 octombrie 2013. De asemenea, recurenta precizează că prin cererea depusă la termenul din 25 septembrie 2012 pârâta A.B.A. Prut -Bârlad a invocat excepția autorității de lucru judecat a două dintre capetele de cerere formulate de reclamantă respectiv: constatarea nulității absolute a actului adițional încheiat la contractul din 2009 încheiat la contractul din 2007 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor făcute de SC D. SRL privind concesiunea în cazul acumulării Parcovaci.

În considerarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că nu există autoritate de lucru judecat, atunci când între elementele acțiunii pendinte și o altă acțiune soluționată definitiv, nu există tripla identitate prevăzuta de lege, întrucât diferă cauza celor doua acțiuni cât și obiectul dedus judecății. Prin hotărârea atacata a fost analizata autoritatea de lucru judecata doar prin prisma identității de părți și de obiect, judecătorul fondului omițând a analiza cauza fiecărei cereri de chemare în judecata în parte.

Astfel, prin Decizia civila nr. 1835 din 25 aprilie 2013 pronunțata de secția a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4495/99/2010 s-a reținut ca „aspectul legat de nerespectarea dispozițiilor legale in materia contractelor de concesiune si a achizițiilor publice a fost invocat direct in calea de atac a apelului instanța de judecata fiind ținută în analiza sa de limitele de judecată impuse de art. 294 C. proc. civ., neputându-se cenzura valabilitatea actului juridic atacat prin prisma acestei cauze de nulitate absolută. Or, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar s-a solicitat constatarea nulității absolute tocmai pentru nerespectarea procedurilor legale în materia contractelor de concesiune și a achizițiilor publice indicând în mod expres, la fila 4 din cererea de chemare în judecată nesocotirea dispozițiilor O.G.

nr. 34/2006. Este evident ca nu există autoritate de lucru judecat în condițiile în care cele două instanțe învestite cu verificarea legalității actului adițional din 2009 de modificare a contractului din 2007 sunt chemate a cerceta cauze de nulitate diferite. În acest sens, recurenta arată că prin hotărârile pronunțate in Dosarul nr. 4495/99/2010 nu a fost analizată nici lipsa cauzei actului juridic a cărui nulitate absoluta s-a solicitat a fi constatată, relevante fiind în acest sens considerentele hotărârii precitată a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Obiectul contractului din 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 2009 nu se poate îndeplini, scopul contractului fiind fondat pe o cauză ilicită; acumularea Pârcovaci constituie rezervație naturală și nu poate fi afectată activității de acvacultura și piscicultura - activități ce constituie chiar obiectul contractului menționat mai sus - conform relațiilor comunicate de autoritățile din domeniul protecției mediului. Recurenta mai arată că pârâta i-a creat mari prejudicii, iar cu privire la lipsa cauzei actului adițional nr. 1 la contractul din 2007, menționează că s-a aflat în eroare, referitor la statutul de rezervație naturala a acumulării Pârcovaci.

Recurenta reproșează instanței de apel faptul că a confirmat susținerile pății adverse cu referire la avizul de mediu, iar pârâta se face vinovată pentru lipsa mențiunilor privind rezervația naturală a acumulării Pârcovaci - interdicțiile de a ceda folosința acestei rezervații - întrucât prin lipsa acestor mențiuni i s-a creat convingerea în ce privește acumularea Pârcovaci, invocă procesul - verbal din 06 martie 2009 și actele normative în materie. Recurenta precizează și faptul că, prin actul adițional din 2009 încheiat la contractul de concesiune din 2007 s-a modificat doar obiectul contractului, celelalte prevederi ale contractului rămânând valabile în forma în care au fost redactate. Recurenta susține că în realitate este vorba de Dosarul nr. 803/99/2008, dosar în care A.B.A.

Prut-Barlad și SC D. SRL au avut calitate de pârâte. La termenul din 08 iulie 2009 în acest dosar instanța a luat act de tranzacția încheiată la 07 mai 2009 între A.B.A. Prut-Barlad și SC M. SRL. Vaslui, iar SC D. SRL prin consilier juridic H.P., s-a opus renunțării la judecată atâta vreme cât nu a fost lămurită situația celor doua contracte, iar în urma declarării recursului de către SC D. SRL instanța a dispus detașarea cererii de recurs de unde rezultă că SC D. SRL s-a împotrivit înțelegerii dintre A.N.A. Prut-Barlad și SC M. SRL Vaslui, sens în care anexează menționata încheiere. Recurenta susține că, instanța de apel face confuzie între motivarea făcută prin Decizia nr. 42/2012 a Curții de Apel lași pronunțată în Dosarul nr. 4495/99/2010 și motivarea făcută prin încheiere de ședința din 22 mai 2012 în Dosarul nr. 1647/99/2012.

În Dosarul nr. 1647/99/2012 și nu în Dosarul nr. 4495/99/2010 instanța a pus în discuție natura juridica a contractului din 2007 încheiat între A.B.A. Prut-Barlad și SC D. SRL constatând ca din conținutul contractului nu reies dispozițiile legale, în baza cărora a fost încheiat acest contract, iar întreaga procedură de licitație nu face referire la nici un act normativ față de care instanța l-a calificat ca drept un contract asimilat unui contract de concesiune încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 54/2006. De asemenea, recurenta critică reținerea instanței potrivit căreia reclamanta SC D. SRL prin motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 2677/2011 pronunțată în Dosarul nr. 4495/99/2010 ar fi criticat valoarea pretențiilor stabilite prin expertiza.

Față de această susținere a instanței precizează că SC D. SRL nu a făcut obiecțiuni la raportul de expertiză deoarece nu a avut nici un motiv să facă acest lucru, raportul fiind favorabil SC D. SRL Instanța de apel a omis să arate că s-a dispus efectuarea unei expertize piscicole în urma căreia s-a stabilit că societății SC D. SRL i s-a adus un prejudiciu în sumă de 8.059.448 lei. Atâta timp cât instanța de fond prin încheierea de ședința din 22 mai 2012 a asimilat contractul cu din 2007 încheiat între A.B.A. Prut-Barlad și SC D. SRL ca fiind un contract de concesiune conform art. 53 pct. 2 și 3 din O.U.G. nr. 54/2006 SC D. SRL este îndreptățită a primi fără întârziere o justă despăgubire conform raportului de expertiză întocmit în cauză având în vedere și faptul ca societatea recurentă și-a respectat toate obligațiile asumate prin contract și actul adițional.

Referitor la actul adițional din 2009 recurenta solicită să se constate că SC D. SRL în condițiile modificării regimului juridic al acumulării Pârcovaci avea un drept de preemțiune în ceea ce privește administrarea, exploatarea, folosința și utilizarea acestei acumulări inclusiv practicarea activității de piscicultura și acvacultura. În consecință, recurenta solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat. Prin întâmpinare, partea adversă a invocat excepția netimbrării și excepția tardivității recursului. Trebuie precizat că intimata referitor la excepțiile invocate prin întâmpinare, apărătorul intimatei a declarat, în ședința publică, că renunță la excepția timbrării, iar în ceea ce privește excepția tardivității, apărătorul intimatei a susținut-o și pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a luat act de susținerile părților referitor la excepția tardivității și a rămas în pronunțare atât pe această excepție, cât și pe fondul cauzei. Referitor la excepția tardivității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente: Din examinarea dovezii de comunicare a deciziei atacate cu recurenta, după cum se poate observa, decizia i-a fost comunicată recurentei la data de 31 decembrie 2013, iar la data de 14 ianuarie 2014 a declarat recursul - data poștei de pe plicul cu care a fost expediat recursul aflat pe versoul filei 63 dosar recurs - adică în termenul prevăzut de 15 zile. De altfel, intimata prin excepția tardivității recursului prin întâmpinare precizează numai data de 03 februarie 2014, dată care nu este conformă cu data declarării recursului, care este de 14 ianuarie 2014, data poștei - data expedierii recursului - cum s-a arătat la alineatul anterior.

În ce privește recursul declarat de recurentă, înalta Curte constată că este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale. Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este incident și atunci când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale nesocotind existența unei norme speciale. Autoritatea de lucru judecat este nu numai o prezumție legală, dar și una absolută, în sensul că un proces odată judecat, între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză, nu poate fi reluat, asigurându-se prin aceasta stabilitatea și securitatea raporturilor juridice încheiate Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 120 1 C. civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură data.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitive să nu fie contrazisă printr-o altă hotărâre posterioară, data într-un alt proces. Deci, pentru ca să existe autoritate de lucru judecat este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte că scopul final urmărit este același, chiar dacă se discută numai pe cale incidentală dreptul pretins de una sau cealaltă parte, astfel că soluția pronunțată de instanță într-un prim process are putere de lucru judecat în noua acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași drept.

În cauză, în mod corect, instanța de apel a aplicat dispozițiile legale privind incidența art. 120 1 C. civ. de la 1864, constatând existența triplei identități între prezenta cauză și cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 4495/99/2010, soluționată irevocabil în recurs de către instanța supremă. Astfel, în speță, s-a constatat că între părți a mai existat o judecată în Dosarul nr. 4495/99/2010 al Tribunalului lași, având același obiect și în care au fost invocate aceleași motive ca și în prezenta cauză, dosar în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2677 din 15 noiembrie 2011, devenită irevocabilă și din care rezultă fără putință de tăgadă că instanța a analizat și capătul de cerere, precizat ulterior de reclamantă prin cererea completatoare, privind nulitatea absolută a actului adițional din 2009 de modificare a contractului din 2007, capăt de cerere ce face obiectul principal și al prezentului dosar.

În același context, este de observat că, instanța anterioară a statuat că în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta A.B.A. Prut Bârlad a solicitat constatarea nulității absolute a anexei nr. 1/2009 la contractul din 2007 deoarece anexa s-a încheiat prin fraudă la lege, acumularea Pârcovaci fiind rezervație naturală și nu se putea concesiona. Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit încheierea actului adițional din 2009 cu încălcarea normelor de ordine publică. Comunicarea Gărzii de Mediu la solicitarea reclamantei este ulterioară încheierii contractului, în speță, a actului adițional. Actul normativ nu impune, ca o condiție de validitate, un aviz emis de Garda de Mediu.

De asemenea, cu privire la dosarul evocat de recurentă, nr. 803/99/2011 s-a constatat că, contractul din 2006 a fost supus controlului judiciar în Dosarul nr. 803/99/2008 al Tribunalului lași, prin care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1208/Com irevocabilă, contractul fiind prelungit până la 30 decembrie 2019, iar acțiunea în nulitate promovată de reclamantă la acel moment, disjunsă, a fost finalizată pe cale de excepție, fiind anulată ca netimbrată; s-a reținut că reclamanta nu a indicat cauzele de nulitate absolută la prima instanță și nu le poate invoca direct în apel, iar dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și O.U.G. nr. 54/2006 nu sunt incidente și nu sunt nici motive de ordine publică pe care să le invoce instanța din oficiu, astfel încât soluția de respingere pronunțată la fond este legală și temeinică.

Prin urmare, susținerile recurentei cu privire la pretinsa confuzie referitoare la considerentele reținute în Dosarul nr. 4495/99/2010 și Dosarul nr. 1647/99/2012 (încheierea de ședință din 22 mai 2012) și că, de fapt în realitate este vorba de Dosarul nr. 803/99/2011, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, având în vedere considerentele expuse mai sus. De asemenea, în mod corect, instanța de apel a reținut că atât în prezenta cauză, cât și în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a anexei nr. 1/2009 prin raportare la frauda la lege motivat de faptul că la momentul încheierii anexei reclamanta nu a cunoscut că acumularea Pârcovaci este rezervație naturală, fiind înștiințată de acest fapt prin adresa din 22 octombrie 2010 a Gărzii Naționale de Mediu.

Așa încât, fără a mai enumera modul în care s-a constatat existența triplei identități reglementată de art. 1201 C. civ. - ceea ce ar duce la antamarea situației de fapt ce nu poate constitui analizarea controlului judiciar în recurs - Înalta Curte constată că, instanța anterioară a aplicat corect dispozițiile legale incidente. De altfel, criticile recurentei cu privire la neanalizarea cauzei actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, vizează de fapt împrejurarea că obiectul contractului din 2007 modificat prin actul adițional nr. 1/2009 nu își poate îndeplini scopul contractului, deoarece este întemeiat pe o cauză ilicită, ceea ce înseamnă că recurenta antamează modul în care a fost judecat acest capăt de cerere, prin cele arătate recurenta nu face decât să susțină cauza ilicită a contractului.

Toate susținerile recurentei cu privire la cauza ilicită a actului adițional, în sensul că nu poate executa activități tocmai datorită regimului juridic al rezervației naturale Pârcovaci, a fost soluționată și în primul proces și în cel de-al doilea, în cauză operând autoritatea de lucru judecată. În afară de această împrejurare, reținută corect de instanța anterioară, după cum se poate observa, în prezentul recurs, recurenta tinde spre aspecte de reapreciere a probelor administrate în cauză și restabilirea situației de fapt, adică aspecte de netemeinicie, ce nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât acesta se realizează numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici ale recurentei vizând actul adițional, deoarece recurenta readuce în discuția aspecte de netemeinicie, în sensul că este nemulțumită de modul în care a fost calificat actul adițional din perspectiva dispozițiilor legale indicate de recurentă în motivarea recursului și, care, de asemenea, nu pot fi examinate, știut fiind că, în recurs, controlul judiciar asupra deciziei atacate se face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzut expres și limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. În mod legal a admis instanța de apel excepția autorității lucrului judecat și în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere referitor la plata cheltuielilor efectuate pentru concesiunea acumulării Pârcovaci.

Criticile recurentei referitoare la confuzia instanței în motivarea făcută în Decizia nr. 42/2012 a Curții de Apel lași, în Dosarul nr. 4495/99/2010 și încheierea de ședință din 22 mai 2012 în Dosarul nr. 1647/99/2012, sunt nefondate, întrucât după cum se poate observa, recurenta antamează situația de fapt stabilită în cele două dosare, și, care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, nefiind motive de nelegalitate. Practic, recurenta în criticile arătate se referă la probele administrate în cauză cu referire la prejudiciul suferit și la calificarea juridică a contractului din 2007, precum și la dreptul de preemțiune invocat.

Acest din urmă drept pretins de recurentă nu constituie un motiv de nelegalitate, ci aspecte care tind la restabilirea situației de fapt, iar presupusa omitere a instanței potrivit căreia prin efectuarea expertizei piscicole dispusă în cauză i s-a stabilit un prejudiciu în sumă de 8.059.448 lei, de asemenea, se readuce în discuție reaprecierea probelor administrate în cauză și restabilirea situației de fapt deja stabilită. Prin urmare, în mod corect și cu aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză a art. 120 1 C. civ., instanța anterioară a constatat existența autorității de lucru judecat. În consecință, Înalta Curte constată că instanța anterioară a aprecit în mod corect și legal incidența art. 120 1 C. civ., în sensul existenței autorității de lucru judecat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenta să plătească intimatei pârâte A.B.A. Prut - Bârlad suma de 5.819 lei cheltuieli de judecată, dovedite cu actele justificative depuse la dosarul cauzei la filele 121 - 124 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului invocată de intimata -pârâtă A.B.A. Prut - Bârlad prin întâmpinare, ca nefondată. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D. SRL Suceava împotriva Deciziei civile nr. 148 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. Obligă recurenta să plătească intimatei pârâte A.B.A. Prut - Bârlad suma de 5.819 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2014.