ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 644/2015

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 66/1/2014, contestatoarea SC V. SA a solicitat, în contradictoriu cu intimații CN A.P.M. SA Constanța (CN A.P.M.C. SA) și Statul Român prin M.F.P., retractarea/anularea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 30837/3/2005* atât în ceea ce privește soluționarea acțiunii promovată în contradictoriu cu CN A.P.M. SA Constanța, ca fiind prescrisă, cât și în ceea ce privește modalitatea de soluționare a acțiunii în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, s-a solicitat acordarea unui termen pentru soluționarea pe fond a recursurilor exercitate de intimați împotriva sentinței pronunțată în acest dosar de către Curtea de Apel București și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri. În motivarea contestației anulare, s-a arătat că, prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de secția contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 30837/3/2005* au fost admise recursurile declarate de CN A.P.M.C. SA și Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinței pronunțate în acest dosar de către Curtea de Apel București, a fost respinsă acțiunea contestatoarei SC V. SA (reclamantă în cauză), în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M.C. SA, ca fiind prescrisă, și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Contestatoarea a susținut că la pronunțarea acestei decizii, precum și la motivarea acesteia, instanța de recurs a săvârșit mai multe erori materiale, după cum se va arăta în continuare: 1.1. Eroare materială în respingerea acțiunii ca prescrisă Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că termenul de prescripție al acțiunii în daune, promovată separat de către contestatoare împotriva intimaților, a început să curgă de la data promovării cererii reconvenționale în reziliere contractuală, considerată a fi fost 20 august 2002. În raport cu data înregistrării acțiunii separate în daune, considerată a fi fost 28 august 2005, acțiunea promovată în raport cu intimata CN A.P.M.C. SA a fost respinsă ca prescrisă, exercitată fiind după 3 ani și 8 zile. În realitate, acțiunea promovată în contradictoriu cu CN A.P.M.C. SA a fost respinsă ca prescrisă în temeiul unei vădite erori materiale deoarece: (i) momentul începerii curgerii termenului de prescripție a fost greșit considerat ca fiind data de 20 august 2002, întrucât, în realitate, cererea reconvențională în reziliere contractuală a fost promovată de contestatoarea SC V. SA la data de 26 august 2002; (ii) momentul împlinirii termenului general de prescripție, de 3 ani, a fost considerat greșit împlinit la data de 28 august 2005, întrucât: - data de 26 august 2005 nu putea fi dată a înregistrării acțiunii, aceasta fiind o zi de duminică în calendarul anului 2005; - data promovării acțiunii separate în pretenții a fost, în realitate, 25 august 2005 acțiunea fiind expediată pe cale poștală către Tribunalul București la această dată (cu plic original aflat la dosar), acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26 august 2005; - considerând inaplicabile prevederile art. 19 alin. (2) 1 din Legea nr. 554/2004, însăși instanța de recurs a reținut că acțiunea dedusă judecății a fost promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv la data de 25 august 2005 (pag. 63). Așadar, ca urmare a unei erori materiale în citirea a două ștampile de aplicare, de către instanțele sesizate, a unor date certe, acțiunea a fost greșit respinsă, ca fiind prescrisă. 1.

Eroare materială în respingerea acțiunii ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Deși lipsa calității procesuale pasive este reținută, prin dispozitiv, în sarcina Statului Român prin M.F.P. (care o și invocase), motivarea deciziei este făcută pe considerente legate de pretinsa lipsă a calității procesuale a CN A.P.M.C. SA, neinvocată în recurs de aceasta din urmă (motiv separat de revizuire pe temeiul art. 509 pct. 1 Noul C. proc. ci. și al art. 322 pct. 2 C. proc. civ.). Mai mult decât atât, deși se consideră că prima instanță a făcut corecte aprecieri în legătură cu calitatea procesuală activă (în realitate, pasivă) a CN A.P.M.C. SA, instanța de recurs a admis recursul acesteia (fila 73, parag. 2 din decizia recurată). 1.

Alte erori materiale existente în decizia instanței de recurs a) SC V. SA nu a solicitat echivalentul prejudiciului calculat pe durata a 50 de ani și nici nu a procedat la modificarea cătimii pretențiilor, pe temeiul art. 132 pct. 2 C. proc. civ. b) Contractul de concesiune al părților nu a avut ca temei Legea nr. 15/1990 și nici metodologia de concesionare prescrisă de aceasta, ci Legea nr. 84/1992 și metodologia de concesionare prescrisă de aceasta din urmă. c) Se reține, eronat, aplicabilitatea legislației concesiunilor (pag. 69), nu și a celei specifice concesiunilor din zonele libere, având un regim special în raport cu prevederile generale ale Legii nr. 15/1990 și metodologiei sale de aplicare. d) Ca urmare a unei eronate aprecieri temporale, privitoare la momentul intrării în vigoare, se constată incidența Legii nr. 219/1998, pe motiv că aceasta ar fi intrat în vigoare „mult ulterior acordului de voință al părților”, deși se afla în mod vădit în vigoare la momentul preluării contractului de concesiune de către SC V. SA. e) Niciodată SC V. SA nu a refuzat aplicarea, în ceea ce o privea, a Procedurii reglementate de H.G. nr. 1900/2004, de evaluare a ajutorului de stat. Constatarea instanței de recurs este eronată, fiind bazată pe un refuz inexistent, greșit reținut împotriva SC V. SA. f) Sunt reținute de instanța de recurs prevederile art. 3 din H.G. nr. 1900/2004, considerate ca aplicabile până la data de 31 decembrie 2011, Constituie eroare materială neobservarea împrejurării că SC V. SA nu mai funcționa în acel moment (31 noiembrie 2011) în zona Liberă Constanța. g) Actuala imputare adusă contestatoarei, de nerespectare a prevederilor H.G. nr. 1900/2004, este în total dezacord cu considerentele hotărârilor judecătorești anterioare, de reziliere contractuală, care au înlăturat o asemenea „culpă”. h) Ceea ce se invocă drept refuz al SC V. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 1900/2004 sunt doar aprecieri proprii ale M.F.P., provenite dintr-o simplă corespondență internă a acestuia, iar nu refuzuri exprese ale contestatoarei, emanând de la aceasta. i) Ca argument împotriva SC V. SA (deși niciodată invocat de concedentă) se reține, nu doar în mod eronat, dar și în mod vădit părtinitor, declarația concedentei privitoare la intenția sa - nefinalizată - de retragere a acțiunii în reziliere, ca urmare a adoptării H.G. nr. 1900/2004. În același mod se reține culpa SC V. SA de a nu fi cerut, din calitatea sa de persoană chemată în judecată, salvarea judiciară a contractului prin aplicarea regulii „rebus sic standibus”. j) Se oferă o interpretare eronată a Deciziei nr. 3718/2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dincolo de semnificația sa reală privitoare la lipsa de incidență a prevederilor H.G. nr. 1900/2004. k) Deși se consideră că SC V. SA ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului la momentul 20 august 2002 (în realitate, 26 august 2002), se reține prin aceeași decizie că la data de 20 decembrie 2002 (ulterioară cu 4 luni introducerii cererii reconvenționale), contractul încă se mai afla în derulare, căutându-se salvarea sa, prin emiterea unui aviz de punere în funcțiune a fabricii de parchet previzionate. l) Se consideră eronat că SC V. SA ar fi avut de menținut un serviciu public și că acesta nu ar fi fost asigurat pe durata litigiului, în condițiile în care contractul de concesiune a fost de concesionare a unui bun public, iar nu a unui serviciu public. m) De asemenea, în mod eronat, construcția a fost apreciată drept „baracă” în contextul vânzării acesteia cu un profit de 300.000 dolari de către concedentă. Aprecierea a fost făcută pe baza primei expertize efectuate în cauză, înlăturată de expertiza contrară, ulterioară, însușită chiar și de către CN A.P.M.C. SA. n) Soluționarea irevocabilă a acțiunii este realizată, inadmisibil, din perspectiva criteriilor de tehnică legislativă privitoare la proiecte de lege (alineat final, pag. 72). o) Considerând neaplicabilă Legea nr. 219/1998 pe criteriul „tempus regit actum”, instanța de recurs consideră inaplicabil inclusiv principiul statuat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 și, în plus, eronat reține că acest principiu a fost invocat în legătură cu Legea nr. 219/1998. În realitate, acest principiu a fost subsidiar invocat, pentru situația neaplicării Legii nr. 219/1998, așadar, nu în legătură cu prevederile acesteia, ci ale art. 41 din Legea nr. 84/1992 privind zonele libere (rămasă total ignorată). p) Deși inițial nerecunoscută drept aplicabilă, instanța supremă argumentează lipsa calității procesuale a Statului Român din perspectiva inaplicabilei Legi nr. 219/1998, considerată inaplicabilă pe motiv că Statul nu ar fi avut calitatea de concedent. q) Deși dedusă judecății unei instanțe specializate, instanța de recurs a făcut dovada necunoașterii condițiilor impreviziunii, în special a celei administrative, incidente în cauză, în plus, cu obligativitatea impusă de autoritatea de lucru judecat. r) Pretinsa inexistență a calității procesuale a Statului Român prin M.F.P. a fost reținută, ca urmare a unei vădite erori, în raport de prevederile abrogate ale Decretului nr. 31/1954. s) Instanța de contencios administrativ a Înaltei Curții de Casație și Justiție, consideră eronat că admisibilitatea unei acțiuni în instanța de contencios administrativ se poate subsuma doar ipotezei reglementate de prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, în care contestatoarea nici nu a afirmat că s-ar fi aflat vreodată, aceasta recunoscând că a fost titulara unui contract administrativ, așadar a unui act administrativ bilateral, iar nu a unuia unilateral. t) Nu este reținută calitatea procesuală pasivă a Satului Român nici chiar izvorâtă din incontestabila sa calitate de proprietar al fondului. Combaterea consecinței unei asemenea calități este, însă, realizată cu argumente ce nu țin de persoana Statului, ci a altuia, respectiv a celui ce îi administrează Statului acel imobil. Aceasta, după ce instanța supremă reține, în privința Statului, aplicabilitatea prevederilor referitoare la arătarea titularului dreptului (real), respectiv a prevederilor art. 58 și art. 64 C. proc. civ., deși în ultimul rând al paginii 61 arată, din nou, că „litigiul nu privește un drept real”. u) În mod greșit s-a reținut că SC V. SA ar fi invocat prevederile art. 3 pct. 81 teza a II-a din H.G. nr. 34/2009 pentru a susține calitatea procesuală a Statului Român, invocarea acestor prevederi legale fiind făcută de contestatoare în combaterea excepției privitoare la lipsa calității de reprezentant a M.F.P. în acțiunile promovate împotriva Statului. v) În mod eronat se consideră că „avem în speță un contract administrativ care cuprinde un acord de voință între CN A.P.M.C. SA și SC V. SA privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică și prestarea serviciilor publice” (pag. 60). În realitate, contractul a privit doar punerea în valoare a unui bun public, nu și prestarea unui serviciu public de către contestatoare, motiv pentru care în mod eronat s-a considerat sistarea prestării unui asemenea serviciu. w) Înalta Curte reține că dreptul de proprietate este afectat (deși nu pe temeiul art. 6 din C.E.D.O.), dar nu consideră acest drept într-atât de vătămat încât să reprezinte o vătămare „care să poată atrage incidența legii contenciosului în această modalitate în raport cu Statul Român”, ignorând că Legea contenciosului administrativ este o lege care nu se poate sustrage principiilor de drept substanțial (ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. inclusiv), cu atât mai puțin atunci când incidența acestora ar fi recunoscută indiferent de „gradul” și „modalitatea” încălcării constatate. x) De asemenea, au fost reținute de către instanța de recurs anumite „rațiuni de tehnică redacțională”, ce au inclus exprimări redundante („nu se poate considera că avizul de punere în funcțiune ca spațiu de depozitare din 4 decembrie 2002 (în realitate, 20 decembrie 2012), ca acceptarea unei cereri de emitere a unei licențe.”, erori de exprimare (copiere): „fabrică de parchet multiplu (în realitate, triplustratificat)”, virgule între subiect și predicat („nu are semnificația arătată de ar.14, predarea construcției), culminând cu dezacorduri ale subiectului cu predicatul („rezultând că acest contract cu actele sale adiționale rămâne valabil”) aspecte care, lângă întreaga dezordine a argumentației și lipsa oricărei logici a acesteia, decredibilizează definitiv decizia presupus pronunțată de instanța supremă a țării. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. și/sau prevederile art. 503 pct. 2 Noul C. proc. civ. și a fost formulată în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii (din data de 20 decembrie 2013). 2. La data de 21 ianuarie 2014, pe rolul Înaltei Curții de Casație Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrată contestația în anulare formulată de contestatoarea SC V. SA, în contradictoriu cu intimata CN A.P.M. SA Constanța împotriva deciziei pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 30837/3/2005*, în ședința publică din data de 14 ianuarie 2014, de completare a Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată în același Dosar nr. 30837/3/2005*, prin care s-a solicitat: - retractarea/anularea deciziei atacate, de completare a dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, aceasta din urmă fiind ea însăși rezultatul unei greșeli materiale vădite, săvârșită de instanța de recurs în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.; - retractarea/anularea deciziei atacate, ca urmare a retractării/anulării Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, pe temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În motivarea acestei contestații în anulare, s-a arătat că la data de 14 ianuarie 2014 s-a dispus, la cererea intimatei CN A.P.M.C. SA, completarea dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, în sensul obligării SC V. SA la plata, doar către intimata CN A.P.M.C. SA, a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea irevocabilă, de la data de 25 noiembrie 2014, a Dosarului nr. 30837/3/2005*. Contestatoarea SC V. SA a susținut că, într-adevăr, la data de 14 ianuarie 2014, aceasta figura ca parte căzută în pretenții în raport de intimata CN A.P.M.C. SA, însă căderea în pretenții, pe temeiul prescripției, este doar temporară, putând fi valabilă doar până la momentul retractării deciziei dispusă pe temeiul unei greșeli materiale vădite, motiv pentru care decizia de completare a dispozitivului urmează a fi corespunzător retractată. Ca temei al cererii de anulare/retractare a deciziei de completare a dispozitivului a fost invocat principiul „accessorium sequitur principale”. 3. Intimata CN A.P.M. SA Constanța a formulat întâmpinare la data de 27 ianuarie 2015, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulată de contestatoarea SC V. SA, pentru următoarele motive: 3.1. Privitor la motivul de contestație specială întemeiat pe eroarea materială săvârșită de instanța de recurs care în mod greșit a calculat termenul de prescripție de la data de 20 august 2002, în loc de 26 august 2002 Pentru admisibilitatea motivului de contestație specială întemeiat pe art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865), doctrina a stabilit că, fiind vorba de un text de excepție, motivarea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. În plus, nici chiar existența unei greșeli materiale nu conduce întotdeauna la admiterea contestației, pentru a putea fi promovată o astfel de soluție fiind necesar ca greșeala materială să fie esențială, adică să fi determinat soluția instanței. În sfârșit, pentru a verifica dacă motivul este întemeiat, instanța care soluționează contestația în anulare trebuie să se raporteze, în principal, la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii atacate, deoarece față de acel moment se poate aprecia dacă soluția este sau nu rezultatul unei greșeli materiale. În combaterea susținerilor contestatoarei legate de aspectele principale care privesc modul în care instanța de recurs a soluționat excepția prescripției, intimata CN A.P.M.C. SA a formulat următoarele precizări: (I) Cererea reconvențională, de la a cărei dată de depunere a fost calculat termenul de prescripție, a fost formulată de contestatoare în altă cauză, respectiv în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. 3574/COM/2002, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, declinat ulterior la Tribunalul Iași, ca instanță de fond; (II) Este adevărat că cererea reconvențională în discuție a fost depusă la dosar la data de 26 august 2002, dar la fel de adevărat este că în sentința nr. 915/E din 02 decembrie 2004, pronunțată în primă instanță de Tribunalul Iași, instanța a săvârșit o eroare materială, reținând că data formulării cererii reconvenționale a fost 20 august 2002, în loc de 26 august 2002; (III) SC V. SA nu a sesizat această eroare materială și deci, nu a solicitat îndreptarea acesteia, manifestând neglijență în parcurgerea hotărârii în discuție, care o privea direct; (VI) Abia prin cererea formulată în anul 2014, după pronunțarea Deciziei supuse contestației în anulare, contestatoarea a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința pronunțată în Dosarul nr. 9676/99/2003; (V) Cererea de îndreptare a erorii materiale a fost respinsă atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, fiind în prezent pe rolul Înaltei Curte Curte Justiție, în calea de atac a recursului, cu termen de judecată la 28 ianuarie 2015; (VI) Cererea de chemare în judecată, soluționată irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, a fost depusă la 26 august 2005, în ultima zi înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, deși din actele existente la dosar, la momentul pronunțării hotărârii supuse contestației în derulare, rezultă că aceasta a fost depusă cu depășirea termenului de 3 ani, împlinit, conform înscrisurilor cauzei, la 20 august 2005. (VII) Intimata CN A.P.M.C. SA a invocat excepția prescripției dreptului material al contestatoarei de a formula pretențiile respinse prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 încă de la prima instanță, această excepție fiind reiterată și în fața instanței de recurs; (VIII) Intimata CN A.P.M.C. SA a susținut în mod expres că termenul de la care a început să curgă prescripția a fost data de 01 iulie 2003 sau, cel mai târziu, data de 20 august 2002, data formulării de către SC V. SA a întâmpinării și cererii reconvenționale în Dosarul nr. 3574/COM/2002; (IX) La rândul ei, contestatoarea a răspuns susținerilor intimatei fără a observa că acestea s-au raportat la o dată eronată, 20 august 2002 în loc de 26 august 2002, ceea ce demonstrează că nici în fața instanței de recurs aceasta nu a manifestat o atitudine prudentă și riguroasă în cenzurarea momentelor de timp cărora intimata CN A.P.M.C. SA le-a atribuit o semnificație juridică esențială pentru cauză; (X) În mod firesc, instanța de recurs, analizând apărările părților, a soluționat excepția prescripției prin raportare la momentul de timp pus în discuție, respectiv la data de 20 august 2002, confirmată de altfel și de cele consemnate în sentința nr. 915/E din 02 decembrie 2004, pronunțată în primă instanță de Tribunalul Iași, hotărâre pronunțată între aceleași părți, menținută în apel și recurs, neîndreptată în sensul dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. (1865). În acest context al situației de fapt, se impune a se reține că greșeala materială la care face trimitere contestatoarea nu este o greșeală procedurală, ceea ce înseamnă că una dintre condițiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea contestației în anulare nu este verificată în cauză. De altfel, greșeala materială la care face trimitere art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865) nu este una și aceeași în sens juridic, cu eroarea materială la care face trimitere art. 281 alin. (1) C. proc. civ., aceasta din urmă nefiind de natură să influențeze soluția dată în cauză. În analiza condiției de admisibilitate a contestației în anulare potrivit cu care greșeala materială trebuie să fie esențială, adică în lipsa ei soluția să fi fost alta, intimata a subliniat următoarele aspecte: a) Și în situația în care instanța de recurs s-ar fi raportat la data corectă (26 august 2002) și ar fi respins excepția prescripției, soluția pronunțată în cauză nu ar fi fost alta pentru simplul motiv că instanța de recurs, deși potrivit dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, a soluționat cauza pe excepție, a analizat, în subsidiar, inclusiv fondul cauzei și a stabilit că acțiunea este nefondată; b) Pe cale de consecință, chiar și în cazul în care instanța de recurs ar fi avut în vedere data de 26 august 2002, soluția pronunțată de aceasta ar fi fost, conform considerentelor dezvoltate de aceasta, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Satului Român prin M.F.P. și de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M.C. SA. În concluzie, primul motiv de contestație în anulare specială nu îndeplinește condițiile impuse de lege, astfel încât din această perspectivă contestația în anulare este inadmisibilă. 3.2. Privitor la motivul de contestație în anulare specială dezvoltat de contestatoare la pct. II al contestației și prezentat în decizia de față la pct. 1.2. Primul aspect a privit împrejurarea prezentată de contestatoare, dar neregăsită în cuprinsul Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, potrivit cu care, deși s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., instanța de recurs a făcut aprecieri „legate de pretinsa lipsă a calității procesuale a CN A.P.M.C. SA Constanța”, contestatoarea neprecizând dacă instanța de recurs s-a referit la lipsa calității procesuale active sau pasive a pârâtei. În orice caz, dată fiind mențiunea expresă făcută de contestatoare, în sensul că acest motiv este în drept, un motiv de revizuire, subscris dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (1865), nu se vor formula apărări privitoare la această critică. În ceea ce privește cea de-a doua susținere dezvoltată de contestatoare, potrivit cu care instanța de recurs a admis recursul CN A.P.M.C. SA deși, în prealabil, apreciase corecta reținere a instanței de fond privitoare la calitatea procesuală pasivă a CN A.P.M.C. SA, se impune a se observa că acest motiv nu poate fi subscris motivului de contestație în anulare specială, prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât nu reprezintă o greșeală materială procedurală săvârșită de instanța a cărei hotărâre este contestată, aspectele învederate de contestatoare ținând strict de modalitatea de judecată. 3.3. Referitor la motivele de contestație în anulare specială dezvoltate de contestatoare la pct. III din cererea adresată instanței și prezentate la pct. 1.3 din decizia de față Toate cele 24 de motive pretins a fi motive de contestație în anulare specială sunt, în realitate, tot atâtea critici privitoare la modul în care instanța de recurs a reținut și calificat situația de fapt și de drept a cauzei, constituind împreună un veritabil recurs la recurs promovat de contestatoare, nicidecum o contestație în anulare specială. În concluzie, niciunul dintre cele 24 de motive invocate de contestatoare la pct. III din contestația în anulare formulată nu respectă exigențele dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel încât și din această perspectivă, contestația în anulare este inadmisibilă.

La data de 30 ianuarie 2015 s-a înregistrat pe rolul instanței, în această cauză, o nouă întâmpinare formulată de intimata CN A.P.M. SA Constanța, prin care s-a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, pentru pretinsele erori materiale dezvoltate la pct. II și III din contestație, iar, în subsidiar, respingerea contestației în anulare, ca nefondată, în toate cazurile, cu obligarea contestatoarei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea contestațiilor în anulare promovate SC V. SA, ca nefondate, menținerea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și, pe cale de consecință, admiterea recursurilor declarate de M.F.P. și de CN A.P.M. SA Constanța, invocând, în esență, următoarele motive: 5.1. Este nefondată susținerea contestatoarei ce vizează presupusa eroare materială a instanței de recurs asupra admiterii excepției prescripției acțiunii față de intimata CN A.P.M.C. SA Constanța. Este evident că termenul de prescripție a început să curgă la data la care CN A.P.M.C. SA a avut reprezentarea întregului său prejudiciu, anume 01 iulie 2002, moment la care a intrat în vigoare Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, act normativ prin care au fost abrogate facilitățile fiscale sau, cel târziu, la 20 august 2002, data înregistrării cererii de reziliere a contractului de concesiune, și nicidecum 26 august 2005, așa cum susține contestatoarea. 5.2. Al doilea motiv al contestației în anulare este unul formal, el fiind doar enunțat, fără a se arăta care sunt argumentele potrivit cărora SC V. SA apreciază că instanța de recurs s-a aflat în eroare și la momentul la care s-a pronunțat asupra calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. 5.3. Referitor la așa-zisele erori materiale menționate la pct. III al contestației, motivul de contestație în anulare este nefondat, întrucât vizează aspecte ce țin de fondul cauzei, contestatoarea încercând să provoace o rejudecare a fondului cauzei. 5.4. În ceea ce privește cea de-a doua contestație în anulare, din lecturarea acesteia se observă că este mai mult decât formală, lipsind chiar argumentele potrivit cărora SC V. SA susține că Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014 este rezultatul unei erori materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În concluzie, intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat respingerea contestațiilor formulate de SC V. SA și menținerea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție., secția contencios administrativ și fiscal.

La data de 02 februarie 2015, în cadrul contestației în anulare specială, exercitată în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea SC V. SA a invocat excepția nulității Deciziei Înaltei Curte de Casație și Justiție nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 30837/3/2005*, ca fiind contrară prevederilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ.: „Actele îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de (...) ordine publică”, ca urmare a încălcării, atât de către dispozitivul deciziei contestate (privitor la calitatea procesuală a Statului Român prin M.F.P.), cât și de către considerentele aceleiași decizii, privitoare la fondul cauzei (rămas nesoluționat prin dispozitiv), a prevederilor de ordine publică ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora: „După pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”, regula fiind de ordine publică, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 478 din 08 iunie 2006, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția României. În esență, contestatoarea SC V. SA a invocat următoarele împrejurări: (i) Dispozitivul Deciziei nr. 742 din 25 noiembrie 2013 a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, admițând-o, deși instanța de recurs considerase acțiunea ca fiind prescrisă (acțiunea fiind aceeași, unică, exercitată simultan de către reclamanta-contestatoare și față de Statul Român, nu doar față de CN A.P.M.C. SA); (ii) Considerentele Deciziei nr. 7421/25 noiembrie 2013 au soluționat acțiunea inclusiv pe fondul acesteia, în absența unui dispozitiv care să legitimeze o asemenea soluție, de fond; (iii) Inițiala inteție de pronunțare a instanței de recurs în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. (pe excepția, prioritară, a prescripției), contrazisă ulterior de pronunțarea în sensul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., prin unirea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. cu fondul cauzei. În speță, completul de recurs și-a ales misiunea de a dispune, strict, pe temeiul unei excepții (a prescripției). În loc de a se rezuma la această decizie, instanța s-a pronunțat și pe o a doua excepție (subsidiară), precum și pe fondul cauzei (prin considerente), cu care a unit cea de-a doua excepție, a pretinsei lipse a calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. Atât soluția, cât și motivarea, trebuiau să se rezume la prima excepție, prioritară, a prescripției, fără a mai analiza fondul (prin prisma calității procesuale pasive, cu atât mai puțin). Depășirea misiunii alese încalcă regula de ordine publică prevăzută de art. 258 alin. (3) C. proc. civ. Desistarea instanței de recurs s-a produs pe temeiul excepțiilor (și, anume, al prescripției), nu al fondului. Motivarea hotărârii pe temeiul fondului este contrară ordinii publice impusă de art. 258 alin. (3) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât motivarea nu este sprijinită prin dispozitiv. Decizia Curții Constituționale nr. 478 din 08 iunie 2006 pronunțată cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 258 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția României. Prin această modalitate inadmisibilă de soluționare a recursului instanța a revenit de trei ori asupra propriilor soluții: - mai întâi, asupra excepției prioritare (a prescripției acțiunii), pronunțându-se și asupra subsidiarei excepții, a calității procesuale a uneia dintre copârâtele aceleiași acțiuni, deși unic și simultan acțiunea a fost exercitată față de ambii copârâți (intimați în cauză); - ulterior, asupra tipului de soluție ales, acțiunea fiind inițial soluționată pe temeiul unei excepții, pentru ca prin considerente să fie respinsă și pe fondul ei, în absența unui dispozitiv care să permită o asemenea soluție; - în cele din urmă, asupra modului de soluționare a excepțiilor: întâi, în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ulterior și în sensul art. 137 alin. (2) C. proc. civ. (ipotezele excluzându-se reciproc). Rezultatul unor asemenea contradicții în pronunțarea soluției este o decizie nulă absolut, nu doar ca urmare a încălcării de către instanță a regulii ordinii de drept statuate de art. 258 alin. (3) C. proc. civ., ci și urmare a greșelilor săvârșite în soluționarea prioritarei excepții a prescripției dreptului la acțiune (care nu a început să curgă la data de 20 august 2002, ci la data de 26 august 2002 și nu s-a împlinit la data de 28 august 2005, zi de duminică, ci la data de 25 august 2005, când acțiunea a fost expediată pe cale poștală, fiind înregistrată la Tribunalul Municipiului București la data de 26 august 2005). II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestaților în anulare formulate de SC V. SA. Examinând deciziile atacate, prin prisma motivelor invocate, în raport de dispozițiile legale aplicabile și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: 1. Referitor la contestația în anulare având ca obiect Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal Prin această decizie, instanța de recurs a dispus: „Admite recursurile declarate de CN A.P.M. SA Constanța și de Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Modifică sentința recurată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P. Respinge, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA Constanța, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P. Admite excepția prescripției acțiunii invocate de pârâta CN A.P.M. SA Constanța. Respinge acțiunea formulată de SC V. SA Constanța, în contradictoriu cu CN A.P.M. SA Constanța, ca fiind prescrisă”. Temeiul juridic al contestației în anulare îl constituie art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865), potrivit căruia: „Hotărârea instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)”. „Greșeala materială” la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie una evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, săvârșită de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante în soluția pronunțată. Fiind vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. 1.1. Cu privire la admisibilitate Admisibilitatea contestației în anulare speciale vizează exclusiv obiectul acesteia, care este reprezentat de hotărârile pronunțate de instanțele de recurs. Cum hotărârea a cărei desființare se solicită pe calea prezentei contestații este pronunțată de instanța de recurs, nu există motive de inadmisibilitate a contestației în anulare speciale, astfel că Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității invocată de intimată CN A.P.M. SA Constanța. 1.2. Cu privire la interesul în promovarea contestației în anulare Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că, prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, instanța de recurs a dispus admiterea excepției prescripției și a respins, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanța. În sistemul nostru procesual, ceea ce poate fi pus în executare și are putere de lucru judecat este dispozitivul hotărârii, deoarece numai prin această parte a actului final al instanței se statuează asupra conflictului de interese dintre părți. În privința considerentelor, într-o abordare mai nuanțată, se poate concluziona că operează puterea de lucru judecat pentru acele considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta. Cum în speța supusă judecății, instanța de recurs nu a soluționat pe fond acțiunea promovată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanța, și nici nu a respins pur și simplu această acțiune, ci a respins acțiunea ca fiind prescrisă, menționând expres această măsură în dispozitivul hotărârii pronunțate, Înalta Curte constată că motivele subsidiare, prin care s-a apreciat „din rațiuni de tehnică redacțională” că acțiunea este și nefondată, exced dispozitivului hotărârii și nu intră în puterea lucrului judecat. Prin urmare, contestatoarea SC V. SA justifică interes în promovarea contestației în anulare speciale pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., invocând greșeala materială săvârșită de instanța de recurs în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune. În considerarea acestor argumente, va fi respinsă excepția lipsei de interes invocată de intimata CN A.P.M. SA Constanța. 1.3. Cu privire la excepția nulității Decizii nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal În cadrul contestației în anulare, contestatoarea a invocat, pe cale de excepție, nulitatea deciziei instanței de recurs, criticând modalitatea în care au fost aplicate în cauză dispozițiile procedurale referitoare la soluționarea excepțiilor (art. 137 C. proc. civ.) și cele privind judecata recursului (art. 304 1 C. proc. civ.). Totodată, a susținut că nulitatea deciziei operează, în condițiile art. 105 și art. 108 C. proc. civ., și pentru nerespectarea de către instanța de recurs a prevederilor de ordine publică ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „După pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”. În această privință, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate nu se circumscriu noțiunii de greșeală materială în sensul legii, ci ar putea constitui greșeli de judecată a căror remediere nu este însă posibilă în calea extraordinară a contestației în anulare. Prin urmare, nu va fi reținută nulitatea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 invocată de contestatoarea SC V. SA. 1.4. Asupra fondului contestației în anulare Sub un prim aspect, se invocă eroarea materială săvârșită de instanța de recurs în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune. Din analiza considerentelor deciziei atacate și a situației existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării instanței de recurs rezultă că instanța a reținut eronat momentul la care SC V. SA a sesizat instanța cu cererea reconvențională în reziliere contractuală în litigiul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004, ca fiind data de 20 august 2002, în raport de care a calculat termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Aceasta, fără ca instanța de recurs să observe că la dosarul cauzei, la filele 55-59 din vol. I al Dosarului nr. 30837/3/2005 înregistrat pe rolul Tribunalului București, ca anexă la acțiunea în pretenții dedusă judecății, exista în copie certificată cererea reconvențională în reziliere contract având parafa instanței cu data de 26 august 2002, aplicată la momentul înregistrării și depunerii acesteia în dosarul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004. De asemenea, instanța de recurs a reținut eronat că acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă de SC V. SA la data de 28 august 2005, după împlinirea termenului general de prescripție, fără să observe că la dosarul cauzei exista plicul în original, respectiv dovada expedierii acțiunii prin poștă la data de 25 august 2005 (conform ștampilei poștale), acțiune ce a fost înregistrată pe rolul Tribunului București la data de 26 august 2005 conform ștampilei instanței, în cadrul termenului general de prescripție. Aceste erori materiale săvârșite de instanța de recurs se circumscriu noțiunii de greșeală materială și justifică admiterea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât sunt erori evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, a căror verificare nu implică reexaminarea elementelor de fond ale prescripției, cum ar fi: cadrul legal aplicabil, termenul legal de prescripție, momentul de la care s-a apreciat că a luat naștere dreptul la acțiune al reclamantei, pretinsele suspendări sau întreruperi ale termenului de prescripție. Aceste erori rezultă din înscrisurile aflate la dispoziția instanței de recurs la momentul pronunțării și sunt esențiale, determinante în soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune. În lipsa acestora, soluția instanței de recurs ar fi fost alta, aceea de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta CN A.P.M. SA Constanța. Nu au relevanță în calificarea erorilor materiale ca fiind determinante în pronunțarea deciziei atacate acele considerente prin care instanța de recurs, invocând „rațiuni de tehnică redacțională”, a examinat acțiunea și pe fond și a apreciat că se impune respingerea acesteia, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca nefondată. Așa cum s-a arătat în analiza excepției lipsei de interes, aceste considerente exced dispozitivului, nu susțin și nu influențează în niciun fel soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune. De asemenea, nu prezintă relevanță în calificarea erorilor materiale ca fiind greșeli materiale în sensul legii modalitatea în care contestatoarea SC V. SA și-a conceput apărarea în recurs și dacă, prin aceasta, a determinat săvârșirea erorii materiale de către instanța de recurs, întrucât o astfel de condiționare excede prevederilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Toate aceste constatări sunt în acord nu numai cu reglementarea internă a contestației în anulare, dar și cu principiile general aplicabile stabilite în jurisprudența C.E.D.O. (care, pentru România, a început cu cauza Brumărescu). Principiile generale privind admisibilitatea unei căi extraordinare de atac au fost reiterate de Curte în cauza Mitrea c. României. Deși instanța europeană a afirmat constant că respectarea dreptului la un proces echitabil și principiul securității raporturilor juridice impun exigența conform căreia nicio parte nu este îndreptățită să solicite judecarea unei cauze în care a fost dată o decizie definitivă și executorie, pentru simplul motiv de a obține o judecată pe fond și o nouă hotărâre (cauza Bartos c.României), aceeași instanță a precizat că aceste principii nu au caracter absolut și că redeschiderea unei proceduri judiciare ar fi compatibilă cu textul Convenției doar în anumite circumstanțe excepționale, situații numite de Curte „defecte fundamentale” ale hotărârii. Curtea însăși recomandă, uneori, redeschiderea unor procese, ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în fața instanțelor naționale nu au respectat cerințele art. 6 din Convenție (de exemplu, cauza Lungoci c.României). Aplicând aceste principii la circumstanțele cauzei supuse judecății, Înalta Curte constată că greșeala materială săvârșită de instanța de recurs prin neobservarea unor înscrisuri esențiale calculării termenului de prescripție, împrejurare de natură să afecteze în substanța sa dreptul de acces la justiție al reclamantei SC V. SA, se încadrează, ca natură și gravitate, în noțiunea de „defecte fundamentale” pentru a permite desființarea deciziei și rejudecarea recursurilor. Referitor la eroarea materială ce vizează soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., Înalta Curte observă că susținerile contestatoarei se constituie în critici legate de motivarea deciziei, motivare care face referire la pretinsa lipsă a calității procesuale a C.N. A.P.M. SA, deși această excepție nu a fost invocată în recurs. Prin urmare, nu este vorba de o greșeală materială în accepțiunea art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. A treia categorie de erori materiale de care contestatoarea se prevalează în susținerea contestației în anulare speciale, notate în cuprinsul contestației de la lit. a) la lit. x), vizează aprecierile instanței de recurs cu privire la cadrul legal aplicabil contractului de concesiune, existența unui refuz al contestatoarei de aplicare a procedurii reglementate de H.G. nr. 1900/2004, interpretarea Deciziei nr. 3718/2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, obiectul contractului de concesiune, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, precum și erori de tehnoredactare din conținutul deciziei atacate. Toate acestea nu reprezintă însă greșeli materiale ce pot fi valorificate în calea extraordinară a contestației în anulare, ci pot constitui greșeli de judecată ori erori materiale în sensul art. 281 C. proc. civ. 2. Referitor la contestația în anulare având ca obiect Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prin această decizie s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în sensul obligării intimatei-reclamante SC V. SA la plata sumei de 27.769,58 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă CN A.P.M. SA Constanța. Temeiul de drept invocat în susținerea contestației în anulare având ca obiect această decizie este reprezentat de principiul accesorium sequitur principale. Acest principiu devine aplicabil în cauză și justifică admiterea contestației în anulare, având în vedere constatările și aprecierile anterioare, în sensul existenței unei greșeli materiale în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, de natură să justifice admiterea contestației în anulare împotriva Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București. III. Soluția Înaltei Curți asupra contestațiilor în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I și art. 320 C. proc. civ. (1865), se va dispune admiterea contestațiilor în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA, anularea Deciziilor nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursurilor. Soluția anulării integrale a Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 este o necesitate juridică obiectivă, menită să asigure judecata unitară a cauzei, față de împrejurarea că reclamanta SC V. SA a înțeles să promoveze o acțiune unică, în care atât Statul Român prin M.F.P., cât și CN A.P.M. SA Constanța au calitatea de pârâți.