ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 644/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 644/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra contestațiilor

în anulare de față;

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 66/1/2014, contestatoarea SC V. SA a solicitat, în contradictoriu

cu intimații CN A.P.M. SA Constanța (CN A.P.M.C. SA) și Statul Român prin M.F.P.,

retractarea/anularea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, în Dosarul nr. 30837/3/2005* atât în ceea ce privește soluționarea

acțiunii promovată în contradictoriu cu CN A.P.M. SA Constanța, ca fiind

prescrisă, cât și în ceea ce privește modalitatea de soluționare a acțiunii în

contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, s-a

solicitat acordarea unui termen pentru soluționarea pe fond a recursurilor

exercitate de intimați împotriva sentinței pronunțată în acest dosar de către

Curtea de Apel București și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

În motivarea

contestației anulare, s-a arătat că, prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013

pronunțată de secția contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curții

de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 30837/3/2005* au fost

admise recursurile declarate de CN A.P.M.C. SA și Statul Român prin M.F.P.

împotriva sentinței pronunțate în acest dosar de către Curtea de Apel

București, a fost respinsă acțiunea contestatoarei SC V. SA (reclamantă în

cauză), în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M.C. SA, ca fiind prescrisă, și în

contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Contestatoarea a

susținut că la pronunțarea acestei decizii, precum și la motivarea acesteia,

instanța de recurs a săvârșit mai multe erori materiale, după cum se va arăta

în continuare:

1.1. Eroare materială

în respingerea acțiunii ca prescrisă

Pentru a decide

astfel, instanța supremă a reținut că termenul de prescripție al acțiunii în

daune, promovată separat de către contestatoare împotriva intimaților, a

început să curgă de la data promovării cererii reconvenționale în reziliere

contractuală, considerată a fi fost 20 august 2002. În raport cu data

înregistrării acțiunii separate în daune, considerată a fi fost 28 august 2005,

acțiunea promovată în raport cu intimata CN A.P.M.C. SA a fost respinsă ca

prescrisă, exercitată fiind după 3 ani și 8 zile.

În realitate,

acțiunea promovată în contradictoriu cu CN A.P.M.C. SA a fost respinsă ca

prescrisă în temeiul unei vădite erori materiale deoarece:

(i) momentul

începerii curgerii termenului de prescripție a fost greșit considerat ca fiind

data de 20 august 2002, întrucât, în realitate, cererea reconvențională în

reziliere contractuală a fost promovată de contestatoarea SC V. SA la data de

26 august 2002;

(ii) momentul

împlinirii termenului general de prescripție, de 3 ani, a fost considerat

greșit împlinit la data de 28 august 2005, întrucât:

- data de 26 august 2005

nu putea fi dată a înregistrării acțiunii, aceasta fiind o zi de duminică în

calendarul anului 2005;

- data promovării

acțiunii separate în pretenții a fost, în realitate, 25 august 2005 acțiunea

fiind expediată pe cale poștală către Tribunalul București la această dată (cu

plic original aflat la dosar), acțiunea fiind înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 26 august 2005;

- considerând

inaplicabile prevederile art. 19 alin. (2)

1

din Legea nr. 554/2004,

însăși instanța de recurs a reținut că acțiunea dedusă judecății a fost

promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv la data

de 25 august 2005 (pag. 63).

Așadar, ca urmare a

unei erori materiale în citirea a două ștampile de aplicare, de către instanțele

sesizate, a unor date certe, acțiunea a fost greșit respinsă, ca fiind

prescrisă.

1.2. Eroare materială

în respingerea acțiunii ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă.

Deși lipsa calității

procesuale pasive este reținută, prin dispozitiv, în sarcina Statului Român

prin M.F.P. (care o și invocase), motivarea deciziei este făcută pe

considerente legate de pretinsa lipsă a calității procesuale a CN A.P.M.C. SA,

neinvocată în recurs de aceasta din urmă (motiv separat de revizuire pe temeiul

art. 509 pct. 1 Noul C. proc. ci. și al art. 322 pct. 2 C. proc. civ.).

Mai mult decât atât,

deși se consideră că prima instanță a făcut corecte aprecieri în legătură cu

calitatea procesuală activă (în realitate, pasivă) a CN A.P.M.C. SA, instanța

de recurs a admis recursul acesteia (fila 73, parag. 2 din decizia recurată).

1.3. Alte erori

materiale existente în decizia instanței de recurs

a) SC V. SA nu a

solicitat echivalentul prejudiciului calculat pe durata a 50 de ani și nici nu

a procedat la modificarea cătimii pretențiilor, pe temeiul art. 132 pct. 2 C.

proc. civ.

b) Contractul de

concesiune al părților nu a avut ca temei Legea nr. 15/1990 și nici metodologia

de concesionare prescrisă de aceasta, ci Legea nr. 84/1992 și metodologia de

concesionare prescrisă de aceasta din urmă.

c) Se reține, eronat,

aplicabilitatea legislației concesiunilor (pag. 69), nu și a celei specifice

concesiunilor din zonele libere, având un regim special în raport cu

prevederile generale ale Legii nr. 15/1990 și metodologiei sale de aplicare.

d) Ca urmare a unei

eronate aprecieri temporale, privitoare la momentul intrării în vigoare, se

constată incidența Legii nr. 219/1998, pe motiv că aceasta ar fi intrat în vigoare

„mult ulterior acordului de voință al părților”, deși se afla în mod vădit în

vigoare la momentul preluării contractului de concesiune de către SC V. SA.

e) Niciodată SC V. SA

nu a refuzat aplicarea, în ceea ce o privea, a Procedurii reglementate de H.G. nr.

1900/2004, de evaluare a ajutorului de stat. Constatarea instanței de recurs

este eronată, fiind bazată pe un refuz inexistent, greșit reținut împotriva SC

V. SA.

f) Sunt reținute de

instanța de recurs prevederile art. 3 din H.G. nr. 1900/2004, considerate ca

aplicabile până la data de 31 decembrie 2011, Constituie eroare materială

neobservarea împrejurării că SC V. SA nu mai funcționa în acel moment (31

noiembrie 2011) în zona Liberă Constanța.

g) Actuala imputare

adusă contestatoarei, de nerespectare a prevederilor H.G. nr. 1900/2004, este

în total dezacord cu considerentele hotărârilor judecătorești anterioare, de

reziliere contractuală, care au înlăturat o asemenea „culpă”.

h) Ceea ce se invocă

drept refuz al SC V. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 1900/2004 sunt

doar aprecieri proprii ale M.F.P., provenite dintr-o simplă corespondență

internă a acestuia, iar nu refuzuri exprese ale contestatoarei, emanând de la

aceasta.

i) Ca argument

împotriva SC V. SA (deși niciodată invocat de concedentă) se reține, nu doar în

mod eronat, dar și în mod vădit părtinitor, declarația concedentei privitoare

la intenția sa - nefinalizată - de retragere a acțiunii în reziliere, ca urmare

a adoptării H.G. nr. 1900/2004. În același mod se reține culpa SC V. SA de a nu

fi cerut, din calitatea sa de persoană chemată în judecată, salvarea judiciară

a contractului prin aplicarea regulii „rebus sic standibus”.

j) Se oferă o

interpretare eronată a Deciziei nr. 3718/2006 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, dincolo de semnificația sa reală privitoare la lipsa de

incidență a prevederilor H.G. nr. 1900/2004.

k) Deși se consideră

că SC V. SA ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului la momentul 20

august 2002 (în realitate, 26 august 2002), se reține prin aceeași decizie că

la data de 20 decembrie 2002 (ulterioară cu 4 luni introducerii cererii

reconvenționale), contractul încă se mai afla în derulare, căutându-se salvarea

sa, prin emiterea unui aviz de punere în funcțiune a fabricii de parchet

previzionate.

l) Se consideră

eronat că SC V. SA ar fi avut de menținut un serviciu public și că acesta nu ar

fi fost asigurat pe durata litigiului, în condițiile în care contractul de

concesiune a fost de concesionare a unui bun public, iar nu a unui serviciu

public.

m) De asemenea, în

mod eronat, construcția a fost apreciată drept „baracă” în contextul vânzării

acesteia cu un profit de 300.000 dolari de către concedentă. Aprecierea a fost

făcută pe baza primei expertize efectuate în cauză, înlăturată de expertiza

contrară, ulterioară, însușită chiar și de către CN A.P.M.C. SA.

n) Soluționarea

irevocabilă a acțiunii este realizată, inadmisibil, din perspectiva criteriilor

de tehnică legislativă privitoare la proiecte de lege (alineat final, pag. 72).

o) Considerând neaplicabilă

Legea nr. 219/1998 pe criteriul „tempus regit actum”, instanța de recurs consideră

inaplicabil inclusiv principiul statuat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 și, în

plus, eronat reține că acest principiu a fost invocat în legătură cu Legea nr. 219/1998.

În realitate, acest principiu a fost subsidiar invocat, pentru situația

neaplicării Legii nr. 219/1998, așadar, nu în legătură cu prevederile acesteia,

ci ale art. 41 din Legea nr. 84/1992 privind zonele libere (rămasă total

ignorată).

p) Deși inițial nerecunoscută

drept aplicabilă, instanța supremă argumentează lipsa calității procesuale a

Statului Român din perspectiva inaplicabilei Legi nr. 219/1998, considerată

inaplicabilă pe motiv că Statul nu ar fi avut calitatea de concedent.

q) Deși dedusă judecății

unei instanțe specializate, instanța de recurs a făcut dovada necunoașterii

condițiilor impreviziunii, în special a celei administrative, incidente în

cauză, în plus, cu obligativitatea impusă de autoritatea de lucru judecat.

r) Pretinsa

inexistență a calității procesuale a Statului Român prin M.F.P. a fost reținută,

ca urmare a unei vădite erori, în raport de prevederile abrogate ale Decretului

nr. 31/1954.

s) Instanța de

contencios administrativ a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

consideră eronat că admisibilitatea unei acțiuni în instanța de contencios

administrativ se poate subsuma doar ipotezei reglementate de prevederile art. 2

lit. a) din Legea nr. 554/2004, în care contestatoarea nici nu a afirmat că

s-ar fi aflat vreodată, aceasta recunoscând că a fost titulara unui contract

administrativ, așadar a unui act administrativ bilateral, iar nu a unuia

unilateral.

t) Nu este reținută

calitatea procesuală pasivă a Satului Român nici chiar izvorâtă din incontestabila

sa calitate de proprietar al fondului. Combaterea consecinței unei asemenea

calități este, însă, realizată cu argumente ce nu țin de persoana Statului, ci

a altuia, respectiv a celui ce îi administrează Statului acel imobil. Aceasta,

după ce instanța supremă reține, în privința Statului, aplicabilitatea prevederilor

referitoare la arătarea titularului dreptului (real), respectiv a prevederilor art.

58 și art. 64 C. proc. civ., deși în ultimul rând al paginii 61 arată, din nou,

că „litigiul nu privește un drept real”.

u) În mod greșit s-a

reținut că SC V. SA ar fi invocat prevederile art. 3 pct. 81 teza a II-a din H.G.

nr. 34/2009 pentru a susține calitatea procesuală a Statului Român, invocarea

acestor prevederi legale fiind făcută de contestatoare în combaterea excepției

privitoare la lipsa calității de reprezentant a M.F.P. în acțiunile promovate

împotriva Statului.

v) În mod eronat se

consideră că „avem în speță un contract administrativ care cuprinde un acord de

voință între CN A.P.M.C. SA și SC V. SA privind punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică și prestarea serviciilor publice” (pag. 60). În realitate,

contractul a privit doar punerea în valoare a unui bun public, nu și prestarea

unui serviciu public de către contestatoare, motiv pentru care în mod eronat

s-a considerat sistarea prestării unui asemenea serviciu.

w) Înalta Curte

reține că dreptul de proprietate este afectat (deși nu pe temeiul art. 6 din C.E.D.O.),

dar nu consideră acest drept într-atât de vătămat încât să reprezinte o

vătămare „care să poată atrage incidența legii contenciosului în această

modalitate în raport cu Statul Român”, ignorând că Legea contenciosului administrativ

este o lege care nu se poate sustrage principiilor de drept substanțial (ale art.

1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. inclusiv), cu atât mai puțin atunci

când incidența acestora ar fi recunoscută indiferent de „gradul” și „modalitatea”

încălcării constatate.

x) De asemenea, au

fost reținute de către instanța de recurs anumite „rațiuni de tehnică redacțională”,

ce au inclus exprimări redundante („nu se poate considera că avizul de punere

în funcțiune ca spațiu de depozitare din 4 decembrie 2002 (în realitate, 20

decembrie 2012), ca acceptarea unei cereri de emitere a unei licențe.”, erori

de exprimare (copiere): „fabrică de parchet multiplu (în realitate,

triplustratificat)”, virgule între subiect și predicat („nu are semnificația

arătată de ar.14, predarea construcției), culminând cu dezacorduri ale

subiectului cu predicatul („rezultând că acest contract cu actele sale

adiționale rămâne valabil”) aspecte care, lângă întreaga dezordine a

argumentației și lipsa oricărei logici a acesteia, decredibilizează definitiv

decizia presupus pronunțată de instanța supremă a țării.

În drept, contestația

în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. și/sau prevederile art. 503 pct. 2 Noul C. proc. civ. și a fost formulată

în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii (din data de 20 decembrie 2013).

ianuarie 2014, pe rolul Înaltei Curții de Casație Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrată contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC V. SA, în contradictoriu cu intimata CN A.P.M.

SA Constanța împotriva deciziei pronunțate de secția de contencios administrativ

și fiscal, a Înaltei Curte de Casație și Justiție, în Dosarul

nr. 30837/3/2005*, în ședința publică din data de 14 ianuarie 2014, de

completare a Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată în același Dosar

nr. 30837/3/2005*, prin care s-a solicitat:

- retractarea/anularea

deciziei atacate, de completare a dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25

noiembrie 2013, aceasta din urmă fiind ea însăși rezultatul unei greșeli

materiale vădite, săvârșită de instanța de recurs în sensul prevăzut de art.

318 alin. (1) teza I C. proc. civ.;

- retractarea/anularea

deciziei atacate, ca urmare a retractării/anulării Deciziei nr. 7421 din 25

noiembrie 2013, pe temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În motivarea acestei

contestații în anulare, s-a arătat că la data de 14 ianuarie 2014 s-a dispus,

la cererea intimatei CN A.P.M.C. SA, completarea dispozitivului Deciziei nr.

7421 din 25 noiembrie 2013, în sensul obligării SC V. SA la plata, doar către

intimata CN A.P.M.C. SA, a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea

irevocabilă, de la data de 25 noiembrie 2014, a Dosarului nr. 30837/3/2005*.

Contestatoarea SC V.

SA a susținut că, într-adevăr, la data de 14 ianuarie 2014, aceasta figura ca

parte căzută în pretenții în raport de intimata CN A.P.M.C. SA, însă căderea în

pretenții, pe temeiul prescripției, este doar temporară, putând fi valabilă

doar până la momentul retractării deciziei dispusă pe temeiul unei greșeli

materiale vădite, motiv pentru care decizia de completare a dispozitivului urmează

a fi corespunzător retractată.

Ca temei al cererii

de anulare/retractare a deciziei de completare a dispozitivului a fost invocat

principiul „accessorium sequitur principale”.

SA Constanța a formulat întâmpinare la data de 27 ianuarie 2015, prin care a

solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulată de

contestatoarea SC V. SA, pentru următoarele motive:

3.1. Privitor la

motivul de contestație specială întemeiat pe eroarea materială săvârșită de

instanța de recurs care în mod greșit a calculat termenul de prescripție de la

data de 20 august 2002, în loc de 26 august 2002

Pentru

admisibilitatea motivului de contestație specială întemeiat pe art. 318 alin. (1)

teza I C. proc. civ. (1865), doctrina a stabilit că, fiind vorba de un text de

excepție, motivarea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și

deci, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de

apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare

a unui incident procedural.

În plus, nici chiar

existența unei greșeli materiale nu conduce întotdeauna la admiterea

contestației, pentru a putea fi promovată o astfel de soluție fiind necesar ca

greșeala materială să fie esențială, adică să fi determinat soluția instanței.

În sfârșit, pentru a

verifica dacă motivul este întemeiat, instanța care soluționează contestația în

anulare trebuie să se raporteze, în principal, la situația existentă în dosar

la data pronunțării hotărârii atacate, deoarece față de acel moment se poate

aprecia dacă soluția este sau nu rezultatul unei greșeli materiale.

În combaterea

susținerilor contestatoarei legate de aspectele principale care privesc modul

în care instanța de recurs a soluționat excepția prescripției, intimata CN A.P.M.C.

SA a formulat următoarele precizări:

(I) Cererea

reconvențională, de la a cărei dată de depunere a fost calculat termenul de

prescripție, a fost formulată de contestatoare în altă cauză, respectiv în

cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. 3574/COM/2002, înregistrat pe rolul

Tribunalului Constanța, declinat ulterior la Tribunalul Iași, ca instanță de

fond;

(II) Este adevărat că

cererea reconvențională în discuție a fost depusă la dosar la data de 26 august

2002, dar la fel de adevărat este că în sentința nr. 915/E din 02 decembrie 2004,

pronunțată în primă instanță de Tribunalul Iași, instanța a săvârșit o eroare

materială, reținând că data formulării cererii reconvenționale a fost 20 august

2002, în loc de 26 august 2002;

(III) SC V. SA nu a

sesizat această eroare materială și deci, nu a solicitat îndreptarea acesteia,

manifestând neglijență în parcurgerea hotărârii în discuție, care o privea

direct;

(VI) Abia prin

cererea formulată în anul 2014, după pronunțarea Deciziei supuse contestației

în anulare, contestatoarea a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate

în sentința pronunțată în Dosarul nr. 9676/99/2003;

(V) Cererea de

îndreptare a erorii materiale a fost respinsă atât de instanța de fond, cât și de

instanța de apel, fiind în prezent pe rolul Înaltei Curte Curte Justiție,

în calea de atac a recursului, cu termen de judecată la 28 ianuarie 2015;

(VI) Cererea de chemare

în judecată, soluționată irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, a fost depusă la 26 august 2005,

în ultima zi înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, deși din

actele existente la dosar, la momentul pronunțării hotărârii supuse

contestației în derulare, rezultă că aceasta a fost depusă cu depășirea

termenului de 3 ani, împlinit, conform înscrisurilor cauzei, la 20 august 2005.

(VII) Intimata CN A.P.M.C.

SA a invocat excepția prescripției dreptului material al contestatoarei de a

formula pretențiile respinse prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 încă

de la prima instanță, această excepție fiind reiterată și în fața instanței de

recurs;

(VIII) Intimata CN A.P.M.C.

SA a susținut în mod expres că termenul de la care a început să curgă

prescripția a fost data de 01 iulie 2003 sau, cel mai târziu, data de 20 august

2002, data formulării de către SC V. SA a întâmpinării și cererii

reconvenționale în Dosarul nr. 3574/COM/2002;

(IX) La rândul ei,

contestatoarea a răspuns susținerilor intimatei fără a observa că acestea s-au

raportat la o dată eronată, 20 august 2002 în loc de 26 august 2002, ceea ce

demonstrează că nici în fața instanței de recurs aceasta nu a manifestat o

atitudine prudentă și riguroasă în cenzurarea momentelor de timp cărora

intimata CN A.P.M.C. SA le-a atribuit o semnificație juridică esențială pentru

cauză;

(X) În mod firesc,

instanța de recurs, analizând apărările părților, a soluționat excepția

prescripției prin raportare la momentul de timp pus în discuție, respectiv la

data de 20 august 2002, confirmată de altfel și de cele consemnate în sentința

nr. 915/E din 02 decembrie 2004, pronunțată în primă instanță de Tribunalul

Iași, hotărâre pronunțată între aceleași părți, menținută în apel și recurs,

neîndreptată în sensul dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. (1865).

În acest context al

situației de fapt, se impune a se reține că greșeala materială la care face

trimitere contestatoarea nu este o greșeală procedurală, ceea ce înseamnă că

una dintre condițiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru

admisibilitatea contestației în anulare nu este verificată în cauză.

De altfel, greșeala

materială la care face trimitere art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865)

nu este una și aceeași în sens juridic, cu eroarea materială la care face

trimitere art. 281 alin. (1) C. proc. civ., aceasta din urmă nefiind de natură

să influențeze soluția dată în cauză.

În analiza condiției

de admisibilitate a contestației în anulare potrivit cu care greșeala materială

trebuie să fie esențială, adică în lipsa ei soluția să fi fost alta, intimata a

subliniat următoarele aspecte:

a) Și în situația în

care instanța de recurs s-ar fi raportat la data corectă (26 august 2002) și ar

fi respins excepția prescripției, soluția pronunțată în cauză nu ar fi fost

alta pentru simplul motiv că instanța de recurs, deși potrivit dispozitivului

Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, a soluționat cauza pe excepție, a

analizat, în subsidiar, inclusiv fondul cauzei și a stabilit că acțiunea este

nefondată;

b) Pe cale de

consecință, chiar și în cazul în care instanța de recurs ar fi avut în vedere

data de 26 august 2002, soluția pronunțată de aceasta ar fi fost, conform

considerentelor dezvoltate de aceasta, de admitere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a Satului Român prin M.F.P. și de respingere ca nefondată a cererii

de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M.C. SA.

În concluzie, primul

motiv de contestație în anulare specială nu îndeplinește condițiile impuse de

lege, astfel încât din această perspectivă contestația în anulare este

inadmisibilă.

3.2. Privitor la motivul

de contestație în anulare specială dezvoltat de contestatoare la pct. II al

contestației și prezentat în decizia de față la pct. 1.2.

Primul aspect a

privit împrejurarea prezentată de contestatoare, dar neregăsită în cuprinsul

Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, potrivit cu care, deși s-a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.,

instanța de recurs a făcut aprecieri „legate de pretinsa lipsă a calității procesuale

a CN A.P.M.C. SA Constanța”, contestatoarea neprecizând dacă instanța de recurs

s-a referit la lipsa calității procesuale active sau pasive a pârâtei.

În orice caz, dată

fiind mențiunea expresă făcută de contestatoare, în sensul că acest motiv este

în drept, un motiv de revizuire, subscris dispozițiilor art. 322 pct. 2 C.

proc. civ. (1865), nu se vor formula apărări privitoare la această critică.

În ceea ce privește

cea de-a doua susținere dezvoltată de contestatoare, potrivit cu care instanța

de recurs a admis recursul CN A.P.M.C. SA deși, în prealabil, apreciase corecta

reținere a instanței de fond privitoare la calitatea procesuală pasivă a CN A.P.M.C.

SA, se impune a se observa că acest motiv nu poate fi subscris motivului de

contestație în anulare specială, prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., întrucât nu reprezintă o greșeală materială procedurală săvârșită de

instanța a cărei hotărâre este contestată, aspectele învederate de contestatoare

ținând strict de modalitatea de judecată.

3.3. Referitor la

motivele de contestație în anulare specială dezvoltate de contestatoare la pct.

III din cererea adresată instanței și prezentate la pct. 1.3 din decizia de

față

Toate cele 24 de

motive pretins a fi motive de contestație în anulare specială sunt, în

realitate, tot atâtea critici privitoare la modul în care instanța de recurs a

reținut și calificat situația de fapt și de drept a cauzei, constituind

împreună un veritabil recurs la recurs promovat de contestatoare, nicidecum o

contestație în anulare specială.

În concluzie,

niciunul dintre cele 24 de motive invocate de contestatoare la pct. III din

contestația în anulare formulată nu respectă exigențele dispozițiilor art. 318 alin.

(1) teza I C. proc. civ., astfel încât și din această perspectivă, contestația

în anulare este inadmisibilă.

ianuarie 2015 s-a înregistrat pe rolul instanței, în această cauză, o nouă

întâmpinare formulată de intimata CN A.P.M. SA Constanța, prin care s-a solicitat,

în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, pentru

pretinsele erori materiale dezvoltate la pct. II și III din contestație, iar,

în subsidiar, respingerea contestației în anulare, ca nefondată, în toate

cazurile, cu obligarea contestatoarei - reclamante la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Român prin M.F.P. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză,

respingerea contestațiilor în anulare promovate SC V. SA, ca nefondate,

menținerea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și, pe cale de consecință,

admiterea recursurilor declarate de M.F.P. și de CN A.P.M. SA Constanța,

invocând, în esență, următoarele motive:

5.1. Este nefondată

susținerea contestatoarei ce vizează presupusa eroare materială a instanței de

recurs asupra admiterii excepției prescripției acțiunii față de intimata CN A.P.M.C.

SA Constanța.

Este evident că

termenul de prescripție a început să curgă la data la care CN A.P.M.C. SA a

avut reprezentarea întregului său prejudiciu, anume 01 iulie 2002, moment la

care a intrat în vigoare Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, act

normativ prin care au fost abrogate facilitățile fiscale sau, cel târziu, la 20

august 2002, data înregistrării cererii de reziliere a contractului de

concesiune, și nicidecum 26 august 2005, așa cum susține contestatoarea.

5.2. Al doilea motiv

al contestației în anulare este unul formal, el fiind doar enunțat, fără a se

arăta care sunt argumentele potrivit cărora SC V. SA apreciază că instanța de

recurs s-a aflat în eroare și la momentul la care s-a pronunțat asupra

calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

5.3. Referitor la

așa-zisele erori materiale menționate la pct. III al contestației, motivul de

contestație în anulare este nefondat, întrucât vizează aspecte ce țin de fondul

cauzei, contestatoarea încercând să provoace o rejudecare a fondului cauzei.

5.4. În ceea ce

privește cea de-a doua contestație în anulare, din lecturarea acesteia se

observă că este mai mult decât formală, lipsind chiar argumentele potrivit

cărora SC V. SA susține că Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014 este rezultatul

unei erori materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În concluzie,

intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat respingerea contestațiilor

formulate de SC V. SA și menținerea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție., secția contencios

administrativ și fiscal.

februarie 2015, în cadrul contestației în anulare specială, exercitată în

temeiul art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea SC V. SA a invocat

excepția nulității Deciziei Înaltei Curte de Casație și Justiție

nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 30837/3/2005*, ca

fiind contrară prevederilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ.: „Actele

îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de (...) ordine publică”, ca

urmare a încălcării, atât de către dispozitivul deciziei contestate (privitor

la calitatea procesuală a Statului Român prin M.F.P.), cât și de către

considerentele aceleiași decizii, privitoare la fondul cauzei (rămas nesoluționat

prin dispozitiv), a prevederilor de ordine publică ale art. 258 alin. (3) C.

proc. civ. potrivit cărora: „După pronunțarea hotărârii niciun judecător nu

poate reveni asupra părerii sale”, regula fiind de ordine publică, potrivit

Deciziei Curții Constituționale nr. 478 din 08 iunie 2006, obligatorie conform art.

147 alin. (4) din Constituția României.

În esență, contestatoarea

SC V. SA a invocat următoarele împrejurări:

(i) Dispozitivul

Deciziei nr. 742 din 25 noiembrie 2013 a soluționat excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, admițând-o, deși instanța de recurs

considerase acțiunea ca fiind prescrisă (acțiunea fiind aceeași, unică,

exercitată simultan de către reclamanta-contestatoare și față de Statul Român,

nu doar față de CN A.P.M.C. SA);

(ii) Considerentele

Deciziei nr. 7421/25 noiembrie 2013 au soluționat acțiunea inclusiv pe fondul

acesteia, în absența unui dispozitiv care să legitimeze o asemenea soluție, de

fond;

(iii) Inițiala inteție

de pronunțare a instanței de recurs în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

(pe excepția, prioritară, a prescripției), contrazisă ulterior de pronunțarea

în sensul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., prin unirea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. cu fondul cauzei.

În speță, completul

de recurs și-a ales misiunea de a dispune, strict, pe temeiul unei excepții (a

prescripției). În loc de a se rezuma la această decizie, instanța s-a pronunțat

și pe o a doua excepție (subsidiară), precum și pe fondul cauzei (prin

considerente), cu care a unit cea de-a doua excepție, a pretinsei lipse a

calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

Atât soluția, cât și

motivarea, trebuiau să se rezume la prima excepție, prioritară, a prescripției,

fără a mai analiza fondul (prin prisma calității procesuale pasive, cu atât mai

puțin). Depășirea misiunii alese încalcă regula de ordine publică prevăzută de art.

258 alin. (3) C. proc. civ.

Desistarea instanței

de recurs s-a produs pe temeiul excepțiilor (și, anume, al prescripției), nu al

fondului. Motivarea hotărârii pe temeiul fondului este contrară ordinii publice

impusă de art. 258 alin. (3) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât motivarea

nu este sprijinită prin dispozitiv. Decizia Curții Constituționale nr. 478 din 08

iunie 2006 pronunțată cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 258 alin.

(3) C. proc. civ., este obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția

României.

Prin această

modalitate inadmisibilă de soluționare a recursului instanța a revenit de trei

ori asupra propriilor soluții:

- mai întâi, asupra

excepției prioritare (a prescripției acțiunii), pronunțându-se și asupra

subsidiarei excepții, a calității procesuale a uneia dintre copârâtele

aceleiași acțiuni, deși unic și simultan acțiunea a fost exercitată față de

ambii copârâți (intimați în cauză);

- ulterior, asupra

tipului de soluție ales, acțiunea fiind inițial soluționată pe temeiul unei

excepții, pentru ca prin considerente să fie respinsă și pe fondul ei, în

absența unui dispozitiv care să permită o asemenea soluție;

- în cele din urmă,

asupra modului de soluționare a excepțiilor: întâi, în sensul art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., ulterior și în sensul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

(ipotezele excluzându-se reciproc).

Rezultatul unor

asemenea contradicții în pronunțarea soluției este o decizie nulă absolut, nu

doar ca urmare a încălcării de către instanță a regulii ordinii de drept

statuate de art. 258 alin. (3) C. proc. civ., ci și urmare a greșelilor

săvârșite în soluționarea prioritarei excepții a prescripției dreptului la

acțiune (care nu a început să curgă la data de 20 august 2002, ci la data de 26

august 2002 și nu s-a împlinit la data de 28 august 2005, zi de duminică, ci la

data de 25 august 2005, când acțiunea a fost expediată pe cale poștală, fiind

înregistrată la Tribunalul Municipiului București la data de 26 august 2005).

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra contestaților în anulare formulate de SC V. SA.

Examinând deciziile

atacate, prin prisma motivelor invocate, în raport de dispozițiile legale

aplicabile și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

contestația în anulare având ca obiect Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal

Prin această decizie,

instanța de recurs a dispus:

„Admite recursurile

declarate de CN A.P.M. SA Constanța și de Statul Român, prin M.F.P., împotriva

sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal

Modifică sentința

recurată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin M.F.P.

Respinge, în

consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA Constanța, în

contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.

Admite excepția

prescripției acțiunii invocate de pârâta CN A.P.M. SA Constanța.

Respinge acțiunea

formulată de SC V. SA Constanța, în contradictoriu cu CN A.P.M. SA Constanța,

ca fiind prescrisă”.

Temeiul juridic al

contestației în anulare îl constituie art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

(1865), potrivit căruia: „Hotărârea instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)”.

„Greșeala materială”

la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie una evidentă, în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, săvârșită de instanță

ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale

importante, determinante în soluția pronunțată.

Fiind vorba de un

text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv

și deci, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții

legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

1.1. Cu privire la

admisibilitate

Admisibilitatea

contestației în anulare speciale vizează exclusiv obiectul acesteia, care este

reprezentat de hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.

Cum hotărârea a cărei

desființare se solicită pe calea prezentei contestații este pronunțată de

instanța de recurs, nu există motive de inadmisibilitate a contestației în

anulare speciale, astfel că Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității

invocată de intimată CN A.P.M. SA Constanța.

1.2. Cu privire la

interesul în promovarea contestației în anulare

Sub acest aspect,

Înalta Curte subliniază faptul că, prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013,

instanța de recurs a dispus admiterea excepției prescripției și a respins, ca

fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu

cu pârâta CN A.P.M. SA Constanța.

În sistemul nostru

procesual, ceea ce poate fi pus în executare și are putere de lucru judecat

este dispozitivul hotărârii, deoarece numai prin această parte a actului final

al instanței se statuează asupra conflictului de interese dintre părți.

În privința

considerentelor, într-o abordare mai nuanțată, se poate concluziona că operează

puterea de lucru judecat pentru acele considerente care explică dispozitivul și

se reflectă în acesta.

Cum în speța supusă

judecății, instanța de recurs nu a soluționat pe fond acțiunea promovată de

reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanța, și

nici nu a respins pur și simplu această acțiune, ci a respins acțiunea ca fiind

prescrisă, menționând expres această măsură în dispozitivul hotărârii

pronunțate, Înalta Curte constată că motivele subsidiare, prin care s-a

apreciat „din rațiuni de tehnică redacțională” că acțiunea este și nefondată,

exced dispozitivului hotărârii și nu intră în puterea lucrului judecat.

Prin urmare,

contestatoarea SC V. SA justifică interes în promovarea contestației în anulare

speciale pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

invocând greșeala materială săvârșită de instanța de recurs în soluționarea

excepției prescripției dreptului la acțiune.

În considerarea

acestor argumente, va fi respinsă excepția lipsei de interes invocată de

intimata CN A.P.M. SA Constanța.

1.3. Cu privire la

excepția nulității Decizii nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal

În cadrul contestației

în anulare, contestatoarea a invocat, pe cale de excepție, nulitatea deciziei

instanței de recurs, criticând modalitatea în care au fost aplicate în cauză

dispozițiile procedurale referitoare la soluționarea excepțiilor (art. 137 C.

proc. civ.) și cele privind judecata recursului (art. 304

1

C. proc.

civ.). Totodată, a susținut că nulitatea deciziei operează, în condițiile art. 105

și art. 108 C. proc. civ., și pentru nerespectarea de către instanța de recurs

a prevederilor de ordine publică ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „După pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra

părerii sale”.

În această privință,

Înalta Curte apreciază că aspectele invocate nu se circumscriu noțiunii de

greșeală materială în sensul legii, ci ar putea constitui greșeli de judecată a

căror remediere nu este însă posibilă în calea extraordinară a contestației în

anulare.

Prin urmare, nu va fi

reținută nulitatea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 invocată de

contestatoarea SC V. SA.

1.4. Asupra fondului

contestației în anulare

Sub un prim aspect,

se invocă eroarea materială săvârșită de instanța de recurs în soluționarea

excepției prescripției dreptului la acțiune.

Din analiza

considerentelor deciziei atacate și a situației existente la dosarul cauzei la

momentul pronunțării instanței de recurs rezultă că instanța a reținut eronat momentul

la care SC V. SA a sesizat instanța cu cererea reconvențională în reziliere contractuală

în litigiul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004,

ca fiind data de 20 august 2002, în raport de care a calculat termenul general

de prescripție, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Aceasta, fără ca

instanța de recurs să observe că la dosarul cauzei, la filele 55-59 din vol. I

al Dosarului nr. 30837/3/2005 înregistrat pe rolul Tribunalului București, ca

anexă la acțiunea în pretenții dedusă judecății, exista în copie certificată

cererea reconvențională în reziliere contract având parafa instanței cu data de

26 august 2002, aplicată la momentul înregistrării și depunerii acesteia în

dosarul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004.

De asemenea, instanța

de recurs a reținut eronat că acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost

introdusă de SC V. SA la data de 28 august 2005, după împlinirea termenului

general de prescripție, fără să observe că la dosarul cauzei exista plicul în

original, respectiv dovada expedierii acțiunii prin poștă la data de 25 august 2005

(conform ștampilei poștale), acțiune ce a fost înregistrată pe rolul Tribunului

București la data de 26 august 2005 conform ștampilei instanței, în cadrul

termenului general de prescripție.

Aceste erori

materiale săvârșite de instanța de recurs se circumscriu noțiunii de greșeală

materială și justifică admiterea contestației în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât sunt erori

evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, a căror

verificare nu implică reexaminarea elementelor de fond ale prescripției, cum ar

fi: cadrul legal aplicabil, termenul legal de prescripție, momentul de la care

s-a apreciat că a luat naștere dreptul la acțiune al reclamantei, pretinsele

suspendări sau întreruperi ale termenului de prescripție.

Aceste erori rezultă

din înscrisurile aflate la dispoziția instanței de recurs la momentul

pronunțării și sunt esențiale, determinante în soluția de admitere a excepției

prescripției dreptului la acțiune. În lipsa acestora, soluția instanței de

recurs ar fi fost alta, aceea de respingere a excepției prescripției dreptului

la acțiune invocată de pârâta CN A.P.M. SA Constanța.

Nu au relevanță în

calificarea erorilor materiale ca fiind determinante în pronunțarea deciziei

atacate acele considerente prin care instanța de recurs, invocând „rațiuni de

tehnică redacțională”, a examinat acțiunea și pe fond și a apreciat că se

impune respingerea acesteia, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca

nefondată. Așa cum s-a arătat în analiza excepției lipsei de interes, aceste

considerente exced dispozitivului, nu susțin și nu influențează în niciun fel

soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune.

De asemenea, nu prezintă

relevanță în calificarea erorilor materiale ca fiind greșeli materiale în

sensul legii modalitatea în care contestatoarea SC V. SA și-a conceput apărarea

în recurs și dacă, prin aceasta, a determinat săvârșirea erorii materiale de

către instanța de recurs, întrucât o astfel de condiționare excede prevederilor

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Toate aceste

constatări sunt în acord nu numai cu reglementarea internă a contestației în

anulare, dar și cu principiile general aplicabile stabilite în jurisprudența

C.E.D.O. (care, pentru România, a început cu cauza Brumărescu).

Principiile generale

privind admisibilitatea unei căi extraordinare de atac au fost reiterate de

Curte în cauza Mitrea c. României.

Deși instanța

europeană a afirmat constant că respectarea dreptului la un proces echitabil și

principiul securității raporturilor juridice impun exigența conform căreia

nicio parte nu este îndreptățită să solicite judecarea unei cauze în care a

fost dată o decizie definitivă și executorie, pentru simplul motiv de a obține

o judecată pe fond și o nouă hotărâre (cauza Bartos c.României), aceeași

instanță a precizat că aceste principii nu au caracter absolut și că

redeschiderea unei proceduri judiciare ar fi compatibilă cu textul Convenției

doar în anumite circumstanțe excepționale, situații numite de Curte „defecte

fundamentale” ale hotărârii.

Curtea însăși

recomandă, uneori, redeschiderea unor procese, ca fiind cea mai potrivită

măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în fața instanțelor

naționale nu au respectat cerințele art. 6 din Convenție (de exemplu, cauza Lungoci

c.României).

Aplicând aceste

principii la circumstanțele cauzei supuse judecății, Înalta Curte constată că

greșeala materială săvârșită de instanța de recurs prin neobservarea unor

înscrisuri esențiale calculării termenului de prescripție, împrejurare de

natură să afecteze în substanța sa dreptul de acces la justiție al reclamantei SC

V. SA, se încadrează, ca natură și gravitate, în noțiunea de „defecte

fundamentale” pentru a permite desființarea deciziei și rejudecarea recursurilor.

Referitor la eroarea

materială ce vizează soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român prin M.F.P., Înalta Curte observă că susținerile

contestatoarei se constituie în critici legate de motivarea deciziei, motivare care

face referire la pretinsa lipsă a calității procesuale a C.N. A.P.M. SA, deși

această excepție nu a fost invocată în recurs.

Prin urmare, nu este

vorba de o greșeală materială în accepțiunea art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ.

A treia categorie de

erori materiale de care contestatoarea se prevalează în susținerea contestației

în anulare speciale, notate în cuprinsul contestației de la lit. a) la lit. x),

vizează aprecierile instanței de recurs cu privire la cadrul legal aplicabil

contractului de concesiune, existența unui refuz al contestatoarei de aplicare

a procedurii reglementate de H.G. nr. 1900/2004, interpretarea Deciziei nr. 3718/2006

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, obiectul

contractului de concesiune, calitatea procesuală pasivă a Statului Român,

precum și erori de tehnoredactare din conținutul deciziei atacate.

Toate acestea nu

reprezintă însă greșeli materiale ce pot fi valorificate în calea extraordinară

a contestației în anulare, ci pot constitui greșeli de judecată ori erori

materiale în sensul art. 281 C. proc. civ.

contestația în anulare având ca obiect Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

Prin această decizie

s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în sensul obligării intimatei-reclamante SC V. SA la

plata sumei de 27.769,58 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

recurenta-pârâtă CN A.P.M. SA Constanța.

Temeiul de drept

invocat în susținerea contestației în anulare având ca obiect această decizie

este reprezentat de principiul accesorium sequitur principale.

Acest principiu

devine aplicabil în cauză și justifică admiterea contestației în anulare, având

în vedere constatările și aprecierile anterioare, în sensul existenței unei

greșeli materiale în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune,

de natură să justifice admiterea contestației în anulare împotriva Deciziei nr.

7421 din 25 noiembrie 2013 și rejudecarea recursurilor declarate împotriva

sentinței civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București.

III. Soluția Înaltei

Curți asupra contestațiilor în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA.

Pentru toate

considerentele expuse, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I și art. 320 C.

proc. civ. (1865), se va dispune admiterea contestațiilor în anulare formulate

de contestatoarea SC V. SA, anularea Deciziilor nr. 7421 din 25 noiembrie 2013

și nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și fixarea unui termen

pentru rejudecarea recursurilor.

Soluția anulării

integrale a Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 este o necesitate juridică

obiectivă, menită să asigure judecata unitară a cauzei, față de împrejurarea că

reclamanta SC V. SA a înțeles să promoveze o acțiune unică, în care atât Statul

Român prin M.F.P., cât și CN A.P.M. SA Constanța au calitatea de pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D  E C I D E

Respinge excepția

lipsei de interes și excepția inadmisibilității contestației în anulare

formulate de contestatoarea SC V. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25

noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, invocate de intimata CN A.P.M. SA Constanța.

Admite contestațiile

în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421

din 25 noiembrie 2013 și a Deciziei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2014,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 30837/3/2005*.

Anulează Decizia nr. 7421

din 25 noiembrie 2013 și Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Fixează termen pentru

rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 3871 din 8

iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, la data de 12 mai 2015, cu citarea părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2015.