Tolgyesi împotriva Germaniei

Reclamantul, dl Antal Tolgyesi, este un național maghiar care s-a născut în Ungaria și locuiește în Esztergom. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl C. Peters, un avocat practicant în Bocholt. În iunie 1999, reclamantul, un cetățen maghiar și, prin urmare, la momentul evenimentelor în cauză, un cetățen al unui stat din afara Comunității Europene, a început să se ocupe de o societate Țările de Jos ca șofer de camion. Contractul a fost reglementat de legislația Țărilor de Jos și camionul a fost înregistrat în Țările de Jos. Reclamantul era în posesia unui certificat de ocupare a forței de muncă (Dienstbetrekkingsverklaring) emis de Inspectoratul Național de Trafic din Olanda (Rijksverkeersspectie) care a declarat că angajatorul său a acoperit riscurile și cheltuielile de transport și că reclamantul a fost angajat în mod legal.

El nu a locuit în Țările de Jos, lucrează exclusiv în afara Țărilor de Jos și, la momentul respectiv, nu a fost (în continuare) eliberat cu un permis de muncă Țărilor de Jos. La 29 ianuarie 2001 și 28 februarie 2001, pe drum de la Spania în Austria și Germania în Austria, el a fost supus la controale de către poliția germană. După ambele evenimente au fost instituite proceduri penale împotriva reclamantului. La 10 septembrie 2001, Curtea de district Rosenheim l-a condamnat că a rămas ilegal în țară în ambele cazuri și l-a condamnat la o amendă totală de 3.300 de mărci germane (echivalent cu 1.687.26 euro (EUR)).Decizia s-a bazat pe art. 3 alineatul (1) și 92 alineatul (1) din Legea extraterestră (Ausländergesetz, a se vedea mai jos „Legea internă relevantă”).

Curtea a constatat că excepția cerinței de a deține un permis de ședere prevăzută la art. 12 punctul 2 alineatul (2) litera (a) din Ordinea de punere în aplicare a Legii extraterestre (Durchführungsverordnung zum Ausländergesetz, a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos) nu s-a aplicat deoarece călătoriile reclamantului din Spania și Germania în Austria nu au avut o legătură directă cu Olanda, statul membru comunitar în care a fost stabilită societatea. Cu toate acestea, instanța a subliniat că aceasta a constituit o condiție implicită a dispoziției în cauză, astfel cum a demonstrat geneza sa și obiectivul său de a preveni crearea de societăți false și, în continuare, confirmată într-o declarație a Ministerului Interiorului adresată avocatului reclamantului la 26 octombrie 2000. Din acest motiv, instanța a constatat că întrebarea dacă reclamantul a fost angajat legal în Țările de Jos nu a fost decisivă.

În continuare, a stabilit – se referă, de asemenea, la faptul că informațiile în acest sens au fost difuzate de autoritățile – că cel puțin reclamantul ar fi putut ști că acțiunile sale sunt ilegale. La 17 decembrie 2001, agenția de ocupare a forței de muncă din Olanda (Arbeidsvoorziening) a eliberat reclamantul cu un permis de lucru (Tewerkstellingsvergunning) care îi permite să încarce și să descarce mărfuri în Olanda. După aceea, reclamantul a transportat, de asemenea, mărfuri din Țările de Jos și în Țările de Jos. La 20 martie 2002, Curtea Regională Traunstein, după ce a auzit dovezi de la directorul executiv al societății care a angajat reclamantul și obținerea unei traduceri a documentelor în olandez, și-a anulat condamnarea în ceea ce privește prima infracțiune pe motiv că reclamantul nu ar fi putut ști că șederea sa este ilegală având în vedere că a fost supusă controalelor înainte fără consecințe.

Cu toate acestea, aceasta a susținut condamnarea sa în ceea ce privește a doua infracțiune și a redus amenda la 1000 EUR. În ceea ce privește cea de-a doua condamnare, a constatat că excepția la cerința de a deține un permis de ședere, prevăzută la art. 12, punctul 2 alineatul (2) litera (a) din Ordinul de punere în aplicare a Legii privind extratereștrii, nu s-a aplicat la momentul evenimentelor în cauză, deoarece reclamantul nu a fost în posesia unui permis de muncă Țările de Jos (a constatat că certificatul de muncă nu poate fi echivalat cu un permis de muncă, deoarece a afirmat doar că angajatorul reclamantului a acoperit riscurile și cheltuielile de transport și că reclamantul a fost angajat în mod legal) și a lucrat exclusiv în afara Țărilor de Jos.

În acest sens, aceasta a subliniat, referindu-se, de asemenea, la o declarație a Ministerului Internului, că art. 12 punctul 2 alineatul (2) litera (a) din Ordinul de punere în aplicare a Legii privind extraterestrii are ca scop să beneficieze numai de angajații a căror reședință și ocuparea forței de muncă (legale) erau de fapt în statul membru al Comunității în care s-a înființat societatea și nu de cei care, la fel ca reclamantul, lucrau exclusiv în afara statului membru respectiv. La 20 iunie 2002, Curtea de Apel din Bavaria a respins recursul reclamantului în privința punctelor de drept și a susținut concluzia că, la momentul respectiv, reclamantul nu a fost în posesia unui permis de lucru Țările de Jos.

În acest sens, a subliniat, de asemenea, că numai începând din decembrie 2001 a avut dreptul să lucreze ca șofer de camion în Țările de Jos. În plus, s-a constatat că cazul reclamantului nu a putut fi comparat cu cazul Vander Elst (CEJ, a se vedea mai jos), deoarece, spre deosebire de dl Vander Elst, reclamantul nu a fost în posesia unui permis de lucru emis de statul în care a fost stabilită societatea. La 30 septembrie 2002, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională, fără a indica motive. Secțiunea 3 alin. (1) din Legea privind extraterestrii prevede: „Toată persoana care intră sau rămâne în Germania trebuie să aibă un permis de reședință.

Pentru a facilita reședința persoanelor nenaționale în Germania, Ministerul Internului, cu consimțământul Bundesrat, emite un ordin de scutire.” Secțiunea 92 alineatul (1) din Legea privind extratereștrii se citește după cum urmează: „Ce persoană care, în contravenție cu art. 3 alineatul (1), rămâne în Germania fără permis de ședere ... Secțiunea 12 punctul 2 alineatul (2) litera (a) din Ordinul de punere în aplicare a Legii privind extraterestrii prevede o excepție la obligația de a deține un permis de ședere dacă o persoană angajată de o societate dintr-un alt stat și care rezidă în acest stat nu rămâne în Germania timp de mai mult de trei luni din an, dacă el: „funcționează în traficul transfrontalier de pasageri sau de mărfuri, dacă societatea care îl angajează este stabilit într-un stat membru al Comunității, dacă vehiculul este înmatriculat în țara respectivă și dacă angajatul are permisul de ședere și de muncă necesar în țara respectivă.” 2. Hotărârea CEJ din 9 august 1994, Raymond Vander Elst c. Oficiul des Migrations internationales, Cauza C-43/93 În această hotărâre, CEJ a decis că, în temeiul Tratatului privind Comunitatea Economică Europeană, un stat membru a fost împiedicat să ceară întreprinderi stabilite într-un alt stat membru și să intre în primul stat membru pentru a furniza servicii,

să obțină permise de muncă suplimentare în statul în care serviciile trebuiau efectuate pentru angajații care erau resortisanți ai unei țări terțe, dar care au fost eliberați cu permise de muncă în statul membru în care a fost stabilită întreprinderea.

The applicant, Mr Antal Tolgyesi, is a Hungarian national who was born in Hungary and lives in Esztergom. He was represented before the Court by Mr C. Peters, a lawyer practising in Bocholt. In June 1999 the applicant, a Hungarian national and therefore, at the time of the events in question, a national of a State outside the European Community, commenced employment with a Netherlands company as a lorry driver. The contract was governed by Netherlands law and the lorry was registered in the Netherlands. The applicant was in possession of an employment certificate (Dienstbetrekkingsverklaring) issued by the Netherlands National Traffic Inspectorate (Rijksverkeersinspectie) which stated that his employer covered the transport risks and expenses and that the applicant was legally employed.

He did not reside in the Netherlands, worked exclusively outside the Netherlands and, at the relevant time, had not (yet) been issued with a Netherlands work permit. On 29 January 2001 and 28 February 2001, on his way from Spain to Austria and Germany to Austria, he was subjected to checks by the German police. After both events criminal proceedings were instituted against the applicant. On 10 September 2001 the Rosenheim District Court convicted him of remaining in the country illegally in both cases and sentenced him to an overall fine of 3,300 German marks (equivalent to 1,687.26 euros (EUR)). The decision was based on sections 3(1) and 92(1) of the Aliens Act (Ausländergesetz, see “Relevant domestic law” below).

The court found that the exception to the requirement to hold a residence permit provided for in section 12, subsection 2(2)(a) of the Order implementing the Aliens Act (Durchführungsverordnung zum Ausländergesetz, see “Relevant domestic law” below) did not apply as the applicant’s journeys from Spain and Germany to Austria did not have a direct connection with the Netherlands, the Community Member State where the company was established. That, however, the court pointed out, was an implicit condition of the provision in question, as demonstrated by its genesis and its aim of preventing bogus companies being set up and as further confirmed in a statement by the Ministry of the Interior addressed to the applicant’s legal counsel on 26 October 2000. On that ground the court found that the question whether the applicant was legally employed in the Netherlands was not decisive.

It further established – referring also to the fact that information to that effect had been circulated by the authorities – that the applicant at least could have known that his actions were illegal. On 17 December 2001 the Netherlands employment agency (Arbeidsvoorziening) issued the applicant with a work permit (Tewerkstellingsvergunning) allowing him to load and unload goods in the Netherlands. Thereafter the applicant also transported goods from and to the Netherlands. On 20 March 2002 the Traunstein Regional Court, after hearing evidence from the executive director of the company which employed the applicant and obtaining a translation of the documents in Dutch, quashed his conviction as regards the first offence on the ground that the applicant could not have known that his stay was illegal given that he had been subjected to checks before without any consequences.

However, it upheld his conviction as regards the second offence and reduced the fine to EUR 1,000. As regards the second conviction it found that the exception to the requirement to hold a residence permit, provided for in section 12, subsection 2(2)(a) of the Order implementing the Aliens Act, did not apply as at the time of the events in question the applicant had not been in possession of a Netherlands work permit (it found that the employment certificate could not be equated with a work permit, as it merely stated that the applicant’s employer covered the transport risks and expenses and that the applicant was legally employed) and had been working exclusively outside the Netherlands.

In this latter respect it pointed out, referring also to a statement by the Ministry of the Interior, that section 12, subsection 2(2)(a) of the Order implementing the Aliens Act was clearly aimed at benefiting only those employees whose (legal) residence and employment were actually in the Community Member State where the company was established and not those who, like the applicant, worked exclusively outside that Member State. On 20 June 2002 the Bavarian Court of Appeal rejected the applicant’s appeal on points of law. It upheld the finding that, at the relevant time, the applicant had not been in possession of a Netherlands work permit. In this respect it also pointed out that only from December 2001 onwards had he been entitled to work as a lorry driver in the Netherlands.

Furthermore, it found that the applicant’s case could not be compared to the case of Vander Elst (ECJ, see below) as, unlike Mr Vander Elst, the applicant was not in possession of a work permit issued by the State where the company was established. On 30 September 2002 the Federal Constitutional Court refused to admit the constitutional complaint, without indicating any reasons. 1. Relevant domestic law Section 3(1) of the Aliens Act provides: “Any person entering or remaining in Germany must have a residence permit.

In order to facilitate the residence of non-nationals in Germany the Ministry of the Interior, with the consent of the Bundesrat, shall issue an order providing for exemptions.” Section 92(1) of the Aliens Act reads as follows: “Any person who, contrary to section 3(1), remains in Germany without a residence permit ... shall be liable to imprisonment for not more than one year or to payment of a fine.” Section 12, subsection 2(2)(a) of the Order implementing the Aliens Act provides for an exception to the requirement to hold a residence permit if a person employed by a company from another State and resident in that State does not remain in Germany for more than 3 months in the year, if he or she: “works in cross-border passenger or goods traffic, if the company employing him or her is established in a Member State of the Community, if the vehicle is registered in that country and if the employee has the residence and work permits required in that country.” 2. Judgment of the ECJ of 9 August 1994, Raymond Vander Elst v. Office des Migrations internationales, Case C-43/93 In this judgment the ECJ ruled that under the European Economic Community Treaty a Member State was precluded from requiring undertakings established in another Member State, and entering the first Member State in order to provide services,

to obtain further work permits in the State where the services were to be carried out for those employees who were nationals of a non-member country but who had been issued with work permits in the Member State where the undertaking was established.