ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4456/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4456/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5586 din 5 iunie 2013,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a respins cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 4660

din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că prin Decizia nr. 4660 din 31 octombrie

2012 a fost respins ca nefondat recursul declarat de A.D. împotriva Sentinței

nr. 6121 din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel București.

Procedând la

verificarea deciziei atacate cu revizuire și a celei invocate ca fiind

contradictorie, Înalta Curte a constatat că sunt hotărâri diferite, pronunțate

în cauze diferite, fiind cereri de revizuire a unor hotărâri diferite, nefiind

întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale.

Înalta Curte a

reținut că prin reglementarea prevăzută în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. s-a

urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se

separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența lucrului judecat,

se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispozitive nu se pot concilia.

Textul nu este

aplicabil dacă prin două hotărâri s-au soluționat cauze diferite, cum este

cazul de față, Înalta Curte constatând că nu există hotărâri potrivnice

invocate de revizuent.

Împotriva Deciziei

nr. 5586 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, A.D. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire

este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii

de revizuire se arată că prima condiție este îndeplinită, întrucât, atât

Sentințele civile nr. 6034 din 24 octombrie 2012 și nr. 6114 din 30 octombrie

2012 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarele nr. 2594/2/2012 și nr. 7107/2/2012, cât și

Decizia nr. 5505 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de

5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, sunt "(...) hotărâri definitive,

pronunțate de către instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare

(...)".

A doua condiție este

ca "(...) hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice (...)".

Astfel, în timp ce, prin Sentințele civile nr. 6034 din 24 octombrie 2012 și

nr. 6114 din 30 octombrie 2012 pronunțate de către Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarele nr. 2594/2/2012

și nr. 7107/2/2012, "(...) S-a respins excepția inadmisibilității. S-a

respins cererea de revizuire ca nefondată. Definitivă. Cu drept de recurs în 15

zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2012

(...)"; "(...) S-au respins excepțiile de inadmisibilitate și lipsei

calității procesuale pasive. Respinge cererile de revizuire principală și

conexă, ca nefondate. Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunțată în

ședință publică astăzi, 30 octombrie 2012 (...)" prin Decizia nr. 5505

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 5 iunie 2013, în

Dosarul nr. 7654/1/2012, în mod contradictoriu, "(...) S-a respins cererea

de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 4660 din 31 octombrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

iunie 2013 (...)".

Or, din

"examinarea temeinică", a celor 3 (trei) hotărâri, se poate constata

faptul că, prin Decizia nr. 5586 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de

la data de 5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, se încalcă autoritatea de

lucru judecat, ce rezultă, în mod vădit neîndoielnic, din Sentințele civile nr.

6034 din 24 octombrie 2012 și nr. 6114 din 30 octombrie 2012 pronunțate de

către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, în Dosarele nr. 2594/2/2012 și nr. 7107/2/2012. După cum se poate

constata, și această condiție este îndeplinită.

A treia condiție,

prevede "(...) existența triplei identități de părți, obiect și cauză (...)"

întrucât, atât în Dosarele nr. 2594/2/2012 și nr. 7107/2/2012 înregistrate pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, cât și în Dosarul nr. 7654/1/2012 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dedusă

judecății, ca de altfel, în toate acțiunile în justiție, s-a situat, în mod

constant, aceeași Fișa Postului, aferentă poz. 31 din Anexa 20 Direcția

Comercială din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaților, întocmită

și înaintată pentru gestionare Direcției Resurse Umane la data de 8 ianuarie

1999, modificată nelegal la data de 3 februarie 1999, Înscris Nou, descoperit

în ședința publică de la data de 1 martie 2012, anexat Precizărilor nr. 51/798

din data de 29 februarie 2012 formulate de către Secretarul general al Camerei

Deputaților, în Dosarul nr. 22456/302/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei

Sectorului 5 București, astfel că se consideră ca fiind îndeplinită și condiția

triplei identități "(...) de obiect, cauză și părți, având aceeași

calitate (...)", conform art. 1201 C. civ.

Cea de-a patra

condiție este aceea de a se solicita "anularea celei din urmă

hotărâri" în termenul prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ., conform cărora, "(...) Termenul de revizuire este de o lună

și se va socoti: 1. (...) în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și pct. 7

alin. (1) de la comunicarea hotărârilor definitive (...)". Întrucât

Decizia nr. 5586 a fost pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de

la data de 5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, iar cererea de revizuire

formulată în temeiul dispozițiilor art. 322 teza I pct. 7 a fost expediată cu

scrisoarea recomandată, "cu confirmare de primire", la data de 5

iulie 2013, revizuentul consideră ca fiind îndeplinită și această condiție

"prevăzută imperativ "de lege.

Revizuentul mai

invocă incidența dispozițiilor dreptului comunitar și ale Convenției europene

pentru apărarea drepturilor omului, reglementări ce se regăsesc în textul art.

148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată.

Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum rezultă

din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii

generale ale dreptului Uniunii. Este de necontestat faptul că principiile

generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor de drept al Uniunii Europene.

Dreptul Uniunii Europene oferă o protecție echivalentă drepturilor consacrate

în Convenție, doar că respectarea lor este asigurată, pe lângă standardele

generale stabilite de Convenția de la Roma și de principii ale Dreptului

Comunitar, de care judecătorul național trebuie să țină seama.

Uniunea Europeană se

întemeiază pe valorile respectării "(...) demnității umane, libertății,

democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor

omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților

(...)". Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate

caracterizată prin "(...) pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție,

solidaritate și egalitate între femei și bărbați (...)".

În doctrină, în mod

judicios au fost relevate dificultățile ce rezidă în caracterul dual al

protecției drepturilor omului în spațiul european, această dualitate putând fi

uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele

stabilite din două direcții diferite, adică măsurile naționale trebuie să

corespundă atât dreptului Uniunii Europene, cât și celui convențional. Astfel,

din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

"(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări ale

drepturilor fundamentale (...)".

Dispozițiile

dreptului Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate

prioritar, în mod vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispozițiile art. 2

și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta

drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare

a faptului că textul în discuție face trimitere la dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Constituția României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că

încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă au aceeași valoare

juridică cu cele ale Tratatelor.

Astfel, față de noua

orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor

fundamentale, se consideră că judecătorul național "(...) nu va putea

aprecia că un text cuprins în Cartă, care asigură protecția unui drept

fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât

să refuze a da eficiență principiului priorității.

Reglementarea, atât a

drepturilor salariale, cât și a pensiei de serviciu, pentru anumite categorii

profesionale și, deci, și pentru "funcționarii publici parlamentari",

își găsește temeiul legal în legislația europeană, și anume în Directiva Consiliului

Comunităților Europene 86/378/CEE din data de 24 iulie 1986 privind punerea în

aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în

cadrul regimurilor profesionale de securitate socială, astfel cum a fost

modificată prin Directiva 96/97/CE a Consiliului Uniunii Europene din data de

20 decembrie 1996. Astfel, după cum se poate constata, acest act european

"(...) creează cadrul legal la nivelul Uniunii Europene, pentru ca statele

membre în considerarea locului și a rolului unui anumit sector profesional, să

stabilească pentru acesta un regim profesional de securitate socială cu

respectarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei

(...)".

Examinând cauza, în

raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin Decizia civilă

nr. 5586 din 5 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 7654/1/2012 Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca

inadmisibilă cererea de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. de revizuentul A.D. privind anularea Deciziei civile irevocabile nr. 4460,

pronunțată la data de 31 octombrie 2012 în Dosarul nr. 2979/2/2011 de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

considerând ca fiind pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a

Sentinței civile nr. 973 din 10 aprilie 2007 pronunțată în Dosarul nr.

27/2/2007 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Prin Decizia nr. 4460

din 31 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2979/2/2011, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins

recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 6121 din 24 octombrie 2011

prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de

revizuentul A.D. în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 împotriva

unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o altă cerere de revizuire și anume

împotriva Sentinței civile nr. 4153 din 26 octombrie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 4342/2/2008 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă

nr. 6034 din 24 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2594/2/2012, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția inadmisibilității și a respins ca nefondată cererea de revizuire

formulată în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. împotriva Sentinței civile

nr. 1077 din 14 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 12814/2/2010 de Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă

nr. 1077 din 14 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 12814/2/2010, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului A.D. cu privire la suspendarea și

anularea a două ordine ale secretarului general al Camerei Deputaților emise în

anul 2003 și anul 2006, inadmisibilitate motivată prin prisma lipsei procedurii

prealabile prevăzute de art. 7 al Legii nr. 554/2004, precum și a faptului că

unul din ordinele atacate era datat anterior intrării în vigoare a legii

contenciosului administrativ.

În Dosarul nr.

7107/2/2012 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, instanța de fond, prin Sentința nr. 6114 din 30

octombrie 2012, a respins excepțiile de inadmisibilitate și lipsei calității

procesuale pasive a intimatei C.N.P.P. și a respins ca nefondate cererile de

revizuire principală și conexă formulate de revizuentul A.D. în temeiul art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în contradictoriu cu C.N.P.P. și Camera

Deputaților - Secretariatul General, împotriva Sentinței civile nr. 3245 din 16

mai 2012 pronunțate în Dosarul nr. 10849/2/2010 de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 322

pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive

potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste

dispoziții se aplică și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de

instanțe de recurs.

Invocarea motivului

de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiții:

- să existe hotărâri

definitive contradictorii;

- hotărârile

potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină;

- hotărârile să fie

date în dosare diferite;

- în al doilea

proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a

fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei;

- să se ceară

anularea celei de-a doua hotărâri.

Conform art. 322 pct.

7 C. proc. civ., este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe

considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în

temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu

există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.

Condițiile indicate

trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la

respingerea cererii de revizuire.

Așa cum am arătat,

această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care

sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Or, această condiție

nu este îndeplinită deoarece, în cauză, nu există hotărâri potrivnice.

În ceea ce privește

motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire,

care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor

rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20

alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de

atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru

care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și

are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor

dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare

constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de

către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de

atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o

modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului

administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica

modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului

comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate

prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare,

revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi

admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de

către instanța de recurs.

Or, în cauză, nici

această condiție nu este îndeplinită.

În jurisprudența

Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu

impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar

dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin

hotărârea în cauză (Hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer

împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor

comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive

ale dreptului comunitar și are o consacrare legală, dar și jurisprudențială

comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența

Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne &

Heitz).

Această trăsătură a

dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil

încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii)

devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile

de autoritățile și instanțele naționale.

În concret, Înalta

Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct

aplicabile speței.

Prin urmare, nu poate

fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția

României.

În ceea ce privește

încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte

reține următoarele:

Încălcarea

principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale

cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. (2) al

Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului

comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la

Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. (2) și

(3) din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:

"(2) Uniunea

aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate

prin această aderare.

(3) Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile

constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale

dreptului Uniunii".

Principiul

securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței

dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului

comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un

proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c.

României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000,

cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, Hotărârea din 25

iulie 2002).

Înalta Curte constată

că, în argumentarea insecurității juridice produse ca efect al deciziei

atacate, revizuentul nu face nicio referire concretă.

Existența unor

divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca

fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de

jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și

nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă

în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea

crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian

c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c.

Franța).

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu

pot fi primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor legale incidente cauzei,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de revizuentul A.D. împotriva Deciziei nr. 5586 din 5 iunie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ