ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3480/2014

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 5138 din 24 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâții Casa Județeană de Pensii Sălaj, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sălaj, împotriva sentinței nr. 633 din 28 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și, pe cale de consecință, a modificat sentința atacată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate invocată de I.M.I.

cu privire la dispozițiile pct. III lit. B) din Ordinul comun nr. 42/77/2011 emis de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Ministerul Finanțelor Publice privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că argumentul invocat, atât de către intimata-reclamantă, cât și de către prima instanță, în favoarea tezei nelegalității dispozițiilor normative contestate îl constituie împrejurarea că acestea fac referire la treapta 3 de salarizare, fără ca Legea nr. 285/2010 să conțină o astfel de prevedere, argumentul fiind, evident, greșit. Astfel, din conținutul prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, rezultă că legiuitorul a urmărit ca, pentru anul 2011, salarizarea personalului nou-încadrat, precum și a celui promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea să se facă la un singur nivel de salarizare, acela fiind cel în plată pentru funcții similare.

Prevederile art. 2 din lege trebuie, însă, interpretate prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) din aceeași lege, mai sus citate, cu care se coroborează și care fac trimitere în mod expres la o salarizare având drept referință funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010, acestea reprezentând, deci, „nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare”, la care se referă art. 2. Așadar, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 nu doar că nu exclud raportarea la trepte de salarizare dar chiar o prevăd, stabilind că salarizarea, pentru personalul aflat în situațiile menționate în ipoteza normei, se face la „nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare”, acest nivel fiind, conform art. 4 alin. (3) din aceeași lege, cel „în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010”, nivel stabilit începând cu 1 ianuarie 2011, prin reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice.

Că astfel trebuie interpretate prevederile legale în discuție rezultă și din dispozițiile cuprinse la pct. II art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea nr. 283/2011, unde se prevede în mod expres că „În cazul funcționarilor publici nou-încadrați sau promovați, nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”. Aceste dispoziții legale, deși edictate ulterior emiterii prevederilor normative contestate în cauză, confirmă în mod clar și neechivoc modul de interpretare coroborat al dispozițiilor art. 2 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 și, implicit, legalitatea soluției reglementate de dispozițiile pct. III lit. B) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor acestei legii, ce fac obiectul excepției de nelegalitate.

Legiuitorul a menținut, așadar, același criteriu de calcul al nivelului de salarizare pentru funcționarii publici nou-încadrați sau promovați, inclusiv pentru anul 2012, acesta fiind cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizată în anul 2010. Or, prevederile pct. III lit. B) din Metodologia aprobată prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale și ministrul finanțelor publice, realizează tocmai punerea în aplicare a acestei reguli, instituită de legiuitor prin dispozițiile art. 2 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010, pe care le respectă întocmai. Împotriva acestei hotărâri I.M.I. a formulat contestație în anulare. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, va respinge prezenta contestație în anulare.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ.

prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile prevăzute în textele legale sus citate, contestatoarea neindicând de fapt nici un motiv expres prevăzute de lege.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de I.M.I. împotriva deciziei nr. 5138 din 24 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.