ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3480/2014

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 5138 din 24 aprilie 2013

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis recursurile declarate de pârâții Casa Județeană de Pensii

Sălaj, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice

și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Sălaj, împotriva sentinței nr. 633 din 28 septembrie 2012 a Curții de

Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și, pe

cale de consecință, a modificat sentința atacată în sensul că a respins, ca

neîntemeiată, excepția de nelegalitate invocată de I.M.I. cu privire la

dispozițiile pct. III lit. B) din Ordinul comun nr. 42/77/2011 emis de

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Ministerul Finanțelor

Publice privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor

Legii nr. 285/2010.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut că argumentul invocat, atât de către intimata-reclamantă,

cât și de către prima instanță, în favoarea tezei nelegalității dispozițiilor

normative contestate îl constituie împrejurarea că acestea fac referire la

treapta 3 de salarizare, fără ca Legea nr. 285/2010 să conțină o astfel de

prevedere, argumentul fiind, evident, greșit.

Astfel, din

conținutul prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, rezultă că legiuitorul a

urmărit ca, pentru anul 2011, salarizarea personalului nou-încadrat, precum și

a celui promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea să se facă la un

singur nivel de salarizare, acela fiind cel în plată pentru funcții similare.

Prevederile art. 2

din lege trebuie, însă, interpretate prin raportare la dispozițiile art. 4

alin. (3) din aceeași lege, mai sus citate, cu care se coroborează și care fac

trimitere în mod expres la o salarizare având drept referință funcția,

vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010,

acestea reprezentând, deci, „nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare”,

la care se referă art. 2.

Așadar, dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 285/2010 nu doar că nu exclud raportarea la trepte de

salarizare dar chiar o prevăd, stabilind că salarizarea, pentru personalul

aflat în situațiile menționate în ipoteza normei, se face la „nivelul de

salarizare în plată pentru funcțiile similare”, acest nivel fiind, conform art.

4 alin. (3) din aceeași lege, cel „în raport cu funcția, vechimea, gradul și

treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010”, nivel stabilit începând

cu 1 ianuarie 2011, prin reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice.

Că astfel trebuie

interpretate prevederile legale în discuție rezultă și din dispozițiile

cuprinse la pct. II art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea

art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în

domeniul bugetar, aprobată prin Legea nr. 283/2011, unde se prevede în mod

expres că „În cazul funcționarilor publici nou-încadrați sau promovați, nivelul

de salarizare în plată pentru funcțiile similare este cel corespunzător treptei

3 de salarizare utilizate în anul 2010”.

Aceste dispoziții

legale, deși edictate ulterior emiterii prevederilor normative contestate în

cauză, confirmă în mod clar și neechivoc modul de interpretare coroborat al

dispozițiilor art. 2 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 și, implicit,

legalitatea soluției reglementate de dispozițiile pct. III lit. B) din Normele

metodologice pentru aplicarea prevederilor acestei legii, ce fac obiectul

excepției de nelegalitate.

Legiuitorul a

menținut, așadar, același criteriu de calcul al nivelului de salarizare pentru

funcționarii publici nou-încadrați sau promovați, inclusiv pentru anul 2012,

acesta fiind cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizată în anul 2010.

Or, prevederile pct. III

lit. B) din Metodologia aprobată prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul

muncii, familiei și protecției sociale și ministrul finanțelor publice, realizează

tocmai punerea în aplicare a acestei reguli, instituită de legiuitor prin dispozițiile

art. 2 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010, pe care le respectă întocmai.

Împotriva acestei hotărâri

I.M.I. a formulat contestație în anulare.

Înalta Curte, examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, va respinge

prezenta contestație în anulare.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea

a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate,

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța

le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele

de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării

de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs

mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată

este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele

de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul

care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului

vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la

pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau

date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea

unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita

respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care,

dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea

la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației,

există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele

de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând

la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală

a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă

expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse

în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile

prevăzute în textele legale sus citate, contestatoarea neindicând de fapt nici un

motiv expres prevăzute de lege.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de I.M.I. împotriva deciziei nr. 5138 din 24 aprilie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2014.