ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5390/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea O.U.G. nr. 59/2011 emisă de Guvernul României privind Metodologia de calcul cu privire la revizuirea pensiilor de serviciu prevăzute de art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor de serviciu. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că Metodologia de calcul menționată în O.U.G. nr. 59/2011 emisă de Guvernul României nu poate fi acceptată pentru motivele de fapt și de drept pe care se obligă să le depună la primul termen de judecată.

A mai menționat reclamantul că pe rolul Curții de Apel Cluj se află în curs de soluționare recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile emise de Tribunalul Bistrița-Năsăud, recurs cu termen de judecată la 27 septembrie 2011, cu privire la Legea nr. 119/2010. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, invocând, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii formulate. A susținut pârâtul că dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conferă părții vătămate de un act administrativ unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea acestuia, în termenul imperativ prevăzut de lege, această măsură legală vizând însă exclusiv actele administrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de Guvern (simple sau de urgență).

A mai susținut reclamantul că împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția neconstituționalității. A subliniat pârâtul că, și în această situație, rolul instanței de contencios sesizate cu acțiunea în anularea, însoțită de excepția neconstituționalității, este acela de a analiza și a aprecia dacă sunt întrunite prevederile Legii nr. 47/1992, urmând, în situația îndeplinirii condițiilor legale de admisibilitate, să sesizeze, prin încheiere motivată, forul constituțional. La data de 06 septembrie 2011 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a formulat o cerere de intervenție în interesul Guvernului României, opinând că în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc.

civ. coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 7 din H.G. nr. 405/2007 și ale art. 108 alin. (4) din Constituția României, cererea sa este justificată de calitatea de contrasemnatar al O.U.G. nr. 59/20011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Față de motivele invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată a solicitat instanței să admită excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului și excepția netimbrării acțiunii, pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii. La data de 06 octombrie 2011 reclamantul a depus la dosar o precizare și motivare a acțiunii prin care a înțeles să dezvolte motivele pentru care a solicită anularea O.U.G.

nr. 59/2011 a Guvernului României. A susținut reclamantul că dispozițiile atacate sunt emanate în disprețul principiului neretroactivității legilor, încălcându-se în mod flagrant drepturile câștigate. Astfel, chiar dacă în timp actul normativ avut în vedere la calcularea pensiei de serviciu a fost abrogat, abrogarea nu poate retroactiva, principiu de drept cunoscut. Eventual putea să-și producă efecte pentru viitor și nicidecum pentru acte și fapte juridic petrecute anterior adoptării lui. A apreciat reclamantul că acest din urmă act normativ a fost emis tocmai pentru a înlătura efectele și consecințele hotărârilor judecătorești pronunțate în materie până la data adoptării lui, hotărâri judecătorești care au înlăturat, pentru motivele cunoscute, efectele H.G.

nr. 737/2010, abrogând-o. S-a apreciat că prin actul normativ contestat au fost înfrânte cel puțin dispozițiile art. 20 și 44 alin. (1) din Constituția României, art. 1 și 17 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin sentința civilă nr. 577/2011 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârât, fiind respinsă în consecință acțiunea formulată. De asemenea, a fost admisă cererea de intervenție formulată în cauză de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că după cum în mod explicit distinge textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, măsura legală a anulării vizează exclusiv actele adrninistrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de Guvern (simple sau de urgență). A apreciat instanța fondului că această interpretare rezultă, fără echivoc și din modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea juridică a atacării actelor cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern. În ceea ce privește ordonanțele de Guvern, acte administrative de autoritate cu putere de lege, emise de Guvernul României, în temeiul art. 115 din Constituția României, potrivit principiului delegării legislative, au fost instituite forme specifice de control.

Astfel, a subliniat instanța fondului, calea de contestare a ordonanțelor de Guvern, care reprezintă acte de sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispozițiile art. 9 din Lege, care, în mare măsură, se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126 alin. (6) din Constituție, procedura instituită în această materie nefiind condiționată de parcurgerea procedurii plângerii prealabile. Potrivit alin. (1) al acestui art., competența de a soluționa cererile persoanei vătămate prin ordonanțe ale Guvernului sau dispoziții ale acestora, este atribuită instanțelor de contencios administrativ, această procedură specială neoferind, deopotrivă, instanței competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea acestor acte, ci doar pe aceea de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Împotriva acestor acte normative, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția de neconstituționalitate. A apreciat instanța fondului că din economia art. 9 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru admisibilitatea acestei acțiuni trebuie să fie întrunite următoarele condiții: - acțiunea să fie însoțită de excepția de neconstituționalitate a ordonanței, - să nu aibă ca obiect principal constatarea neconstituționalității acesteia, - acțiunea să aibă ca obiect: acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, și după caz obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni adrninistrative.

Prima instanță a conchis în sensul că dispozițiile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004 impun și formularea unei cereri de anulare a unui act administrativ, obiectul principal al acțiunii neputând fi doar constatarea neconstituționalității unei ordonanțe de urgență. S-a constatat că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ emis in temeiul O.U.G. nr. 59/2011, ci doar anularea respectivei ordonanțe, în condițiile în care ordonanțele de urgență nu pot face obiectul unui contencios administrativ în anulare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.I., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, opinând, în principal, că prima instanță ar fi trebuit să își decline competența de soluționare în favoarea instanței care era în măsură să soluționeze cererea sa și nu să procedeze la admiterea excepției, situație ce, în opinia recurentului, echivalează cu nesoluționarea acțiunii formulate.

A precizat de asemenea recurentul că își menține integral motivele invocate prin acțiunea introductivă. Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. De asemenea, art. 9 alin. (1) din același act normativ dispune în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios adrninistrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

Alin. (5) al textului de lege stabilește că acțiunea poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Analiza legislației aplicabile în materia dedusă judecății în prezenta cauză relevă că obiectul acțiunii judiciare îl poate constitui, în ipoteza art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea în tot sau în parte a actului administrativ unilateral vătămător, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale, iar în ipoteza art. 9 din același act normativ, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative. Se constată că în prezenta cauză, prin acțiunea precizată, reclamantul I.I.

a solicitat anularea O.U.G. nr. 59/2011. Ordonanța de urgență, deși este emisă de guvern, nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 deoarece aceasta se emite în baza unei delegări legislative, al cărui regim este stabilit în art. 115 din Constituția României. Tot în art. 115 din Constituția României se prevede modul de aprobare sau respingere al ordonanțelor de urgență, dar numai de către Parlamentul României, care a și dat abilitare Guvernului de a emite ordonanța de urgență. Din economia dispoziției art. 9 din Legea nr. 554/2004, rezultă că instanța de contencios administrativ se pronunță doar în privința efectelor vătămătoare ale unei ordonanțe sau dispoziții a acesteia, declarate ca neconstitutionale de către Curtea Constituțională, în procedura constituțională.

Legile și ordonanțele sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului instanței de contencios administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea dreptului pozitiv. Judecătorul nu este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanțe guvernamentale care au caracter de lege în perioada cât sunt în vigoare, competența acestuia fiind aceea de a aplica și interpreta legea. Legile și ordonanțele sunt supuse numai controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională care este garantul supremației Constituției. Cum în speță s-a solicitat anularea unei ordonanțe și nu a unui act administrativ, iar acțiunea nu a avut ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanță sau anularea actelor administrative emise în baza acesteia, se constată că soluția instanței de fond este dată conform legii.

De asemenea, contrar celor susținute de recurent, art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dă posibilitatea judecătorului, atunci când soluționează cauza în baza unei excepții, să nu soluționeze fondul pricinii, dispunând că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de I.I. împotriva sentinței civile nr. 577/2011 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2012.