ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5390/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5390/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, reclamantul I.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României,

anularea O.U.G. nr. 59/2011 emisă de Guvernul României privind Metodologia de

calcul cu privire la revizuirea pensiilor de serviciu prevăzute de art. 1 lit.

c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor

de serviciu.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că Metodologia de calcul menționată în O.U.G. nr. 59/2011 emisă

de Guvernul României nu poate fi acceptată pentru motivele de fapt și de drept pe

care se obligă să le depună la primul termen de judecată.

A mai menționat

reclamantul că pe rolul Curții de Apel Cluj se află în curs de soluționare recursul

declarat de reclamant împotriva sentinței civile emise de Tribunalul Bistrița-Năsăud,

recurs cu termen de judecată la 27 septembrie 2011, cu privire la Legea nr. 119/2010.

Pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare, invocând, pe cale de excepție, inadmisibilitatea

acțiunii formulate.

A susținut pârâtul

că dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conferă părții vătămate

de un act administrativ unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea

acestuia, în termenul imperativ prevăzut de lege, această măsură legală vizând însă

exclusiv actele administrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de Guvern (simple

sau de urgență).

A mai susținut

reclamantul că împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă

calea acțiunii, însoțită de excepția neconstituționalității.

A subliniat pârâtul

că, și în această situație, rolul instanței de contencios sesizate cu acțiunea în

anularea, însoțită de excepția neconstituționalității, este acela de a analiza și

a aprecia dacă sunt întrunite prevederile Legii nr. 47/1992, urmând, în situația

îndeplinirii condițiilor legale de admisibilitate, să sesizeze, prin încheiere motivată,

forul constituțional.

La data de 06

septembrie 2011 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a formulat o cerere

de intervenție în interesul Guvernului României, opinând că în temeiul dispozițiilor

art. 49 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 7 din H.G.

nr. 405/2007 și ale art. 108 alin. (4) din Constituția României, cererea sa este

justificată de calitatea de contrasemnatar al O.U.G. nr. 59/20011 pentru stabilirea

unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea

nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Față de motivele

invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată a solicitat instanței să

admită excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului și excepția netimbrării

acțiunii, pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii.

La data de 06

octombrie 2011 reclamantul a depus la dosar o precizare și motivare a acțiunii prin

care a înțeles să dezvolte motivele pentru care a solicită anularea O.U.G. nr. 59/2011

a Guvernului României.

A susținut reclamantul

că dispozițiile atacate sunt emanate în disprețul principiului neretroactivității

legilor, încălcându-se în mod flagrant drepturile câștigate.

Astfel, chiar

dacă în timp actul normativ avut în vedere la calcularea pensiei de serviciu a fost

abrogat, abrogarea nu poate retroactiva, principiu de drept cunoscut. Eventual putea

să-și producă efecte pentru viitor și nicidecum pentru acte și fapte juridic petrecute

anterior adoptării lui.

A apreciat reclamantul

că acest din urmă act normativ a fost emis tocmai pentru a înlătura efectele și

consecințele hotărârilor judecătorești pronunțate în materie până la data adoptării

lui, hotărâri judecătorești care au înlăturat, pentru motivele cunoscute, efectele

H.G. nr. 737/2010, abrogând-o.

S-a apreciat că

prin actul normativ contestat au fost înfrânte cel puțin dispozițiile art. 20 și

44 alin. (1) din Constituția României, art. 1 și 17 din Protocolul nr. 1 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin sentința

civilă nr. 577/2011 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității

invocată de pârât, fiind respinsă în consecință acțiunea formulată. De asemenea,

a fost admisă cererea de intervenție formulată în cauză de Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că după cum în mod explicit distinge

textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, măsura legală a anulării vizează

exclusiv actele adrninistrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de Guvern (simple

sau de urgență).

A apreciat instanța

fondului că această interpretare rezultă, fără echivoc și din modul în care legiuitorul

a înțeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea juridică a atacării

actelor cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern.

În ceea ce privește

ordonanțele de Guvern, acte administrative de autoritate cu putere de lege, emise

de Guvernul României, în temeiul art. 115 din Constituția României, potrivit principiului

delegării legislative, au fost instituite forme specifice de control.

Astfel, a subliniat

instanța fondului, calea de contestare a ordonanțelor de Guvern, care reprezintă

acte de sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispozițiile art. 9 din Lege,

care, în mare măsură, se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126

alin. (6) din Constituție, procedura instituită în această materie nefiind condiționată

de parcurgerea procedurii plângerii prealabile.

Potrivit

alin. (1) al acestui art., competența de a soluționa cererile persoanei vătămate

prin ordonanțe ale Guvernului sau dispoziții ale acestora, este atribuită instanțelor

de contencios administrativ, această procedură specială neoferind, deopotrivă, instanței

competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea

acestor acte, ci doar pe aceea de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate

a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Împotriva acestor

acte normative, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes

legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția de neconstituționalitate.

A apreciat instanța

fondului că din economia art. 9 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru admisibilitatea

acestei acțiuni trebuie să fie întrunite următoarele condiții:

- acțiunea să

fie însoțită de excepția de neconstituționalitate a ordonanței,

- să nu aibă ca

obiect principal constatarea neconstituționalității acesteia,

- acțiunea să

aibă ca obiect: acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe

ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, și după

caz obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la

realizarea unei operațiuni adrninistrative.

Prima instanță

a conchis în sensul că dispozițiile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004

impun și formularea unei cereri de anulare a unui act administrativ, obiectul principal

al acțiunii neputând fi doar constatarea neconstituționalității unei ordonanțe de

urgență.

S-a constatat

că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ emis in temeiul O.U.G.

nr. 59/2011, ci doar anularea respectivei ordonanțe, în condițiile în care ordonanțele

de urgență nu pot face obiectul unui contencios administrativ în anulare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs I.I., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie

și nelegalitate, opinând, în principal, că prima instanță ar fi trebuit să își decline

competența de soluționare în favoarea instanței care era în măsură să soluționeze

cererea sa și nu să procedeze la admiterea excepției, situație ce, în opinia recurentului,

echivalează cu nesoluționarea acțiunii formulate.

A precizat de

asemenea recurentul că își menține integral motivele invocate prin acțiunea introductivă.

Analizând actele

și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge

la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate

cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită

de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns

în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului,

repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea,

se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

dreptului sau interesului legitim.

De asemenea,

art. 9 alin. (1) din același act normativ dispune în sensul că persoana vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din

ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios adrninistrativ, însoțită

de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este

constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță. Alin.

(5) al textului de lege stabilește că acțiunea poate avea ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea

actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei

autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite

operațiuni administrative.

Analiza legislației

aplicabile în materia dedusă judecății în prezenta cauză relevă că obiectul acțiunii

judiciare îl poate constitui, în ipoteza art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea

în tot sau în parte a actului administrativ unilateral vătămător, repararea pagubei

cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale, iar în ipoteza art. 9 din același

act normativ, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe

ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și,

după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau

la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Se constată că

în prezenta cauză, prin acțiunea precizată, reclamantul I.I. a solicitat anularea

O.U.G. nr. 59/2011.

Ordonanța de urgență,

deși este emisă de guvern, nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004

deoarece aceasta se emite în baza unei delegări legislative, al cărui regim este

stabilit în art. 115 din Constituția României.

Tot în art. 115

din Constituția României se prevede modul de aprobare sau respingere al ordonanțelor

de urgență, dar numai de către Parlamentul României, care a și dat abilitare Guvernului

de a emite ordonanța de urgență.

Din economia dispoziției

art. 9 din Legea nr. 554/2004, rezultă că instanța de contencios administrativ se

pronunță doar în privința efectelor vătămătoare ale unei ordonanțe sau dispoziții

a acesteia, declarate ca neconstitutionale de către Curtea Constituțională, în procedura

constituțională.

Legile și ordonanțele

sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului instanței de contencios

administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea dreptului pozitiv.

Judecătorul nu

este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanțe guvernamentale

care au caracter de lege în perioada cât sunt în vigoare, competența acestuia fiind

aceea de a aplica și interpreta legea.

Legile și ordonanțele

sunt supuse numai controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională

care este garantul supremației Constituției.

Cum în speță s-a

solicitat anularea unei ordonanțe și nu a unui act administrativ, iar acțiunea nu

a avut ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanță

sau anularea actelor administrative emise în baza acesteia, se constată că soluția

instanței de fond este dată conform legii.

De asemenea, contrar

celor susținute de recurent, art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dă posibilitatea judecătorului,

atunci când soluționează cauza în baza unei excepții, să nu soluționeze fondul pricinii,

dispunând că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură

și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în

fond a pricinii.”

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

În consecință,

pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de I.I. împotriva sentinței civile nr. 577/2011 din 14 octombrie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 decembrie 2012.