ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 1067/A din data de 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.J.K. împotriva sentinței civile nr. 504 din 11 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o. În motivare, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, stabilindu-se că imobilul revendicat a fost naționalizat în favoarea Statului Român în baza Decretelor nr. 106/1948 și nr. 266/1948, astfel că face obiectul reglementării printr-o lege specială reparatorie, respectiv Legea nr. 10/2001. Instanța a reținut că reclamanta nu a depus notificare în baza acestei legi, ci a formulat acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de apel a avut în vedere cele reținute prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Curtea de apel a reținut că situația de fapt prezentată pe larg de reclamantă, în sensul că nu a avut cunoștință despre situația imobilului, respectiv despre faptul că antecesorul ei a testat imobilul în litigiu în favoarea Eparhiei Reformate din Ardeal a cărei acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile legii speciale a fost respinsă și că în aceste condiții nu a putut formula notificare, nu justifică o derogare de la obligația de a urma procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, atâta timp cât legea prevede că se aplică și cetățenilor străini și apatrizilor. Repunerea în termenul de formulare a notificării trebuie solicitată de parte interesată, neputând fi dispusă de instanță din oficiu și trebuie să îndeplinească cerințele prev. de art. 103 C. proc.

civ., acelea ca partea să fi fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să urmeze această procedură. Curtea de apel a reținut și că atâta vreme cât reclamanta nu a uzat de posibilitatea oferită de a-și valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul instituit de Legea nr. 10/2001, nu se poate vorbi despre o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În speță, reclamanta nu justifică existența unui bun actual, astfel că soluția de respingere a acțiunii pronunțată de instanța de fond este legală. Cu privire la cererea pârâților la plata despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul în RON a valorii imobilului de la data naționalizării actualizată la zi și daune morale pentru privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra acestui imobil, instanța a reținut că este nefondată, față de considerentele pentru care a fost respinsă acțiunea principală.

Împotriva acestei decizii reclamanta B.J.K. a formulat, la data de 29 decembrie 2014, recurs. În cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra completării motivelor de apel și nici nu a analizat toate motivele de apel. A arătat că instanța de fond, în mod greșit, nu a repus reclamanta în termenul de formulare a notificării. Ca urmare, s-a pronunțat o hotărâre nelegală, prin care a fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă. Această greșeală de judecată s-a perpetuat și de către Curtea de apel, care a aplicat greșit prevederile deciziei nr. 33/2009, pronunțată în recurs în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin hotărârile pronunțate în cauză au fost încălcate atât prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale Constituției României, precum și ale art. 1 din Primul Protocol la Convenție, pentru că reclamanta are un bun, în sensul Convenției. Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 483, art. 486 și art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2015. În raport de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., la data de 27 ianuarie 2015, cererea de recurs a fost comunicată intimaților pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.R.F.P.

Cluj-Napoca și Universitatea B.B Cluj-Napoca, conform dovezilor aflate la dosar. Cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., intimata pârâtă Universitatea B.B. Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, comunicată celorlalte părți la data de 19 februarie 2015, conform dovezilor, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii recursului și lipsa domiciliului recurentei și excepția nulității recursului pentru că sunt invocate motive de netemeinicie și nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat și respingerea recursului, ca nefondat, față de cele reținute prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat problema raportului dintre legea specială și dreptul comun, în cazul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La data de 5 martie 2015 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost însușit de membrii completului de judecată, iar la data de 12 martie 2015 s-a dispus comunicarea raportului către părțile în litigiu. Conform dovezilor aflate la dosar, raportul a fost comunicat recurentei reclamante B.J.K. și intimațiilor pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.R.F.P. Cluj Napoca și Universitatea B.B. Cluj Napoca la data de 18 martie 2015. Părțile nu au depus punct de vedere la raport. În raport de dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., constatând expirat termenul pentru depunerea punctelor de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (7) din același act normativ, completul de filtru, prin încheierea din camera de consiliu din 14 mai 2015, a admis, în principiu, recursul formulat de reclamanta B.J.K.

împotriva deciziei nr. 1067/A pronunțată la data de 4 noiembrie 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă. Prin aceeași încheiere, a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2015, când a constatat caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente: Ca o chestiune preliminară, reclamanta susține, în cuprinsul motivelor de recurs, că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra completării motivelor de apel. Înalta Curte constată că, prin completarea motivelor de apel, reclamanta a susținut că instanța de fond nu a soluționat și capătul de cerere privind constatarea valabilității sau nevalabilității titlului statului, astfel că a încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

Curtea de apel a reținut, prin decizia recurată, că scriptul cuprinzând completarea motivelor de apel nu a fost semnat de reclamantă sau de reprezentantul acesteia, deși în cauză s-a acordat un termen pentru complinirea acestei deficiențe. Din analiza lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că la dosarul de apel se află depusă completarea motivelor de apel semnată de avocatul reclamantei, în copie, fiind înregistrată la data de 3 noiembrie 2014. Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 mai 2013 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta B.J.K.

a solicitat constatarea nevalabilității titlului Statului Român, respectiv a Decretelor de naționalizare nr. 106/1948 și nr. 266/1948 referitoare la naționalizarea imobilului situat în Cluj-Napoca str. I.C.B., rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară naționalizății acestuia, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamantei, iar în subsidiar, în cazul nerestituirii în natură, obligarea pârâților la plata către reclamantă de despăgubiri bănești, echivalentul în RON a valorii imobilului la data naționalizării. Reclamanta și-a precizat primul capăt de cerere, solicitând constatarea nulității celor două decrete de naționalizare și a titlului de proprietate al pârâtei, precum și restabilirea situației anterioare naționalizării.

Prin sentința civilă nr. 504 din 11 octombrie 2013 Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că reclamanta nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă legea specială. Această soluție a fost menținută și prin decizia recurată, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. Așadar, față de soluția pronunțată în cauză, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod legal, nu a răspuns criticilor formulate privind nevalabilitatea sau nulitatea titlului Statului român asupra imobilului.

Mai mult, Înalta Curte are în vedere și propria jurisprudență, care este constantă în privința recunoașterii nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească, care, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului, nu conferă reclamantului un „bun actual” sau o „speranță legitimă”, singura speranță legitimă a acestuia fiind aceea de a obține un titlu în urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Înalta Curte constată că nici criticile cu privire la respingerea acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă, nu sunt fondate.

Așa cum s-a arătat și în cuprinsul raportului asupra admisibilității recursului, prin jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că acțiunea în revendicare, prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Golder contra Regatului Unit, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.” Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

S-a arătat că în situația în care reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării, aceștia nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. De altfel, nici din perspectiva Convenției Europene a Dreptului Omului, reclamanții care nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, nu au vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană, instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamanții se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). S-a apreciat nu se poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, în sensul restituirii imobilului. În prezenta cauză, s-a reținut ca situație de fapt că reclamanta nu a uzat de legea specială și nici nu a întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire. În consecință, reclamanta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.J.K.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta B.J.K. împotriva deciziei nr. 1067/A pronunțată la data de 4 noiembrie 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.