ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1067/A din data de 4 noiembrie
2014, Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă, a respins, ca nefondat,
apelul declarat de reclamanta B.J.K. împotriva sentinței civile nr. 504 din 11
octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o.
În motivare,
instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca
inadmisibilă, stabilindu-se că imobilul revendicat a fost naționalizat în
favoarea Statului Român în baza Decretelor nr. 106/1948 și nr. 266/1948, astfel
că face obiectul reglementării printr-o lege specială reparatorie, respectiv Legea
nr. 10/2001.
Instanța a reținut că
reclamanta nu a depus notificare în baza acestei legi, ci a formulat acțiune
întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României, art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Curtea de apel a avut
în vedere cele reținute prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat, de
principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.
10/2001 nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act
normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv
dispozițiile art. 480 C. civ.
Curtea de apel a
reținut că situația de fapt prezentată pe larg de reclamantă, în sensul că nu a
avut cunoștință despre situația imobilului, respectiv despre faptul că
antecesorul ei a testat imobilul în litigiu în favoarea Eparhiei Reformate din
Ardeal a cărei acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile legii speciale
a fost respinsă și că în aceste condiții nu a putut formula notificare, nu
justifică o derogare de la obligația de a urma procedura specială instituită de
Legea nr. 10/2001, atâta timp cât legea prevede că se aplică și cetățenilor
străini și apatrizilor.
Repunerea în termenul
de formulare a notificării trebuie solicitată de parte interesată, neputând fi
dispusă de instanță din oficiu și trebuie să îndeplinească cerințele prev. de
art. 103 C. proc. civ., acelea ca partea să fi fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voința ei să urmeze această procedură.
Curtea de apel a
reținut și că atâta vreme cât reclamanta nu a uzat de posibilitatea oferită de
a-și valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul instituit de
Legea nr. 10/2001, nu se poate vorbi despre o încălcare a art. 1 din Protocolul
nr. 1 adițional la Convenție.
În speță, reclamanta
nu justifică existența unui bun actual, astfel că soluția de respingere a
acțiunii pronunțată de instanța de fond este legală.
Cu privire la cererea
pârâților la plata despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul în RON a
valorii imobilului de la data naționalizării actualizată la zi și daune morale
pentru privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra acestui imobil,
instanța a reținut că este nefondată, față de considerentele pentru care a fost
respinsă acțiunea principală.
Împotriva acestei
decizii reclamanta B.J.K. a formulat, la data de 29 decembrie 2014, recurs.
În cuprinsul
motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel nu s-a
pronunțat asupra completării motivelor de apel și nici nu a analizat
toate motivele de apel. A arătat că instanța de fond, în mod greșit, nu a
repus reclamanta în termenul de formulare a notificării. Ca urmare, s-a
pronunțat o hotărâre nelegală, prin care a fost respinsă acțiunea, ca
inadmisibilă. Această greșeală de judecată s-a perpetuat și de către Curtea
de apel, care a aplicat greșit prevederile deciziei nr. 33/2009,
pronunțată în recurs în interesul legii de către secțiile unite ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin hotărârile
pronunțate în cauză au fost încălcate atât prevederile art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, ale Constituției României, precum și ale
art. 1 din Primul Protocol la Convenție, pentru că reclamanta are un bun,
în sensul Convenției.
Cererea de recurs a
fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 483, art. 486 și art. 488 pct.
6 și 8 C. proc. civ.
Recursul a fost
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la
data de 12 ianuarie 2015.
În raport de dispozițiile
art. 490 alin. (2) C. proc. civ., la data de 27 ianuarie 2015, cererea de recurs
a fost comunicată intimaților pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
- D.G.R.F.P. Cluj-Napoca și Universitatea B.B Cluj-Napoca, conform dovezilor aflate
la dosar.
Cu respectarea termenului
legal prevăzut de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., intimata pârâtă Universitatea
B.B. Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, comunicată celorlalte părți la data de
19 februarie 2015, conform dovezilor, prin care a invocat excepția nulității recursului
pentru lipsa semnăturii recursului și lipsa domiciliului recurentei și excepția
nulității recursului pentru că sunt invocate motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.
În subsidiar, a solicitat și respingerea recursului, ca nefondat, față de cele reținute
prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secții unite, în recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat problema raportului
dintre legea specială și dreptul comun, în cazul acțiunilor în revendicare întemeiate
pe dreptul comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
La data de 5 martie 2015
a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care
a fost însușit de membrii completului de judecată, iar la data de 12 martie 2015
s-a dispus comunicarea raportului către părțile în litigiu.
Conform dovezilor aflate
la dosar, raportul a fost comunicat recurentei reclamante B.J.K. și intimațiilor
pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.R.F.P. Cluj Napoca și
Universitatea B.B. Cluj Napoca la data de 18 martie 2015.
Părțile nu au depus punct
de vedere la raport.
În raport de dispozițiile
art. 493 alin. (4) C. proc. civ., constatând expirat termenul pentru depunerea punctelor
de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul
art. 493 alin. (7) din același act normativ, completul de filtru, prin încheierea
din camera de consiliu din 14 mai 2015, a admis, în principiu, recursul formulat
de reclamanta B.J.K. împotriva deciziei nr. 1067/A pronunțată la data de 4
noiembrie 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă.
Prin aceeași încheiere,
a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2015, când a constatat caracterul nefondat
al recursului, pentru următoarele considerente:
Ca o chestiune preliminară,
reclamanta susține, în cuprinsul motivelor de recurs, că instanța de apel nu s-ar
fi pronunțat asupra completării motivelor de apel.
Înalta Curte constată
că, prin completarea motivelor de apel, reclamanta a susținut că instanța de fond
nu a soluționat și capătul de cerere privind constatarea valabilității sau nevalabilității
titlului statului, astfel că a încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.
Curtea de apel a reținut,
prin decizia recurată, că scriptul cuprinzând completarea motivelor de apel nu a
fost semnat de reclamantă sau de reprezentantul acesteia, deși în cauză s-a acordat
un termen pentru complinirea acestei deficiențe.
Din analiza lucrărilor
dosarului, Înalta Curte constată că la dosarul de apel se află depusă completarea
motivelor de apel semnată de avocatul reclamantei, în copie, fiind înregistrată
la data de 3 noiembrie 2014.
Înalta Curte reține că,
prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 mai 2013 pe rolul
Tribunalului Cluj, reclamanta B.J.K. a solicitat constatarea nevalabilității titlului
Statului Român, respectiv a Decretelor de naționalizare nr. 106/1948 și nr. 266/1948
referitoare la naționalizarea imobilului situat în Cluj-Napoca str. I.C.B., rectificarea
cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea
la situația anterioară naționalizății acestuia, obligarea pârâților să lase în deplină
proprietate și liniștită posesie imobilul reclamantei, iar în subsidiar, în cazul
nerestituirii în natură, obligarea pârâților la plata către reclamantă de despăgubiri
bănești, echivalentul în RON a valorii imobilului la data naționalizării.
Reclamanta și-a precizat
primul capăt de cerere, solicitând constatarea nulității celor două decrete de naționalizare
și a titlului de proprietate al pârâtei, precum și restabilirea situației anterioare
naționalizării.
Prin sentința civilă
nr. 504 din 11 octombrie 2013 Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantei, ca
inadmisibilă, reținând, în esență, că reclamanta nu a uzat de prevederile Legii
nr. 10/2001, care reprezintă legea specială. Această soluție a fost menținută și
prin decizia recurată, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Așadar, față de soluția
pronunțată în cauză, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, Înalta Curte constată
că instanța de apel, în mod legal, nu a răspuns criticilor formulate privind nevalabilitatea
sau nulitatea titlului Statului român asupra imobilului.
Mai mult, Înalta Curte
are în vedere și propria jurisprudență, care este constantă în privința recunoașterii
nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească, care, fără
existența unei dispoziții de restituire a imobilului, nu conferă reclamantului un
„bun actual” sau o „speranță legitimă”, singura speranță legitimă a acestuia fiind
aceea de a obține un titlu în urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea
nr. 10/2001.
Înalta Curte constată
că nici criticile cu privire la respingerea acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă,
nu sunt fondate.
Așa cum s-a arătat și
în cuprinsul raportului asupra admisibilității recursului, prin jurisprudența
constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că acțiunea în revendicare,
prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință
a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie
să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative
ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat, în cauza Golder contra Regatului Unit, 1975 că „dreptul de acces
la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor
implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.”
Deci, se poate constata
că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative
de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul
acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de
a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii
prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate
asupra imobilului în litigiu.
S-a arătat că în situația
în care reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001
pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către
stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării,
aceștia nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece
accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de
Legea nr. 10/2001.
De altfel, nici din perspectiva
Convenției Europene a Dreptului Omului, reclamanții care nu au uzat de procedura
Legii nr. 10/2001, nu au vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în
litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv
în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului
dintre legea internă și Convenția europeană, instanțele, în raport cu circumstanțele
concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamanții se prevalează
de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.
Aprecierea existenței
unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii
explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea
dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei
„speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cauza Atanasiu și alții
contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor
deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre
judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea
de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140
și 143).
În caz contrar, simpla
constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra
imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,
respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,
sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale
pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).
S-a apreciat nu se poate
considera că reclamanții ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora
nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, în sensul restituirii
imobilului.
În prezenta cauză, s-a
reținut ca situație de fapt că reclamanta nu a uzat de legea specială și nici nu
a întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească
de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la
restituire. În consecință, reclamanta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță
legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste considerente,
în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge
ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.J.K.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul formulat de reclamanta B.J.K. împotriva deciziei nr. 1067/A pronunțată
la data de 4 noiembrie 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a I-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.