ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1319/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1319/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea formulată la data de 14

februarie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalul București, reclamanții M.T.R.N.,

T.D. și T.A.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin primar general, anularea Hotărârii din 2012 de stabilire a despăgubirilor

emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul P.M.B. în ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor și obligarea Municipiului București la

plata sumei de 405.049 lei reprezentând diferențe dintre suma stabilită prin

hotărâre și suma ce trebuia efectiv plătită, obligarea Municipiului București

la plata c/val. lipsei de folosință calculată pentru perioada 13 februarie 2010

- 11 februarie 2013 în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii în sumă de 120.000 euro (516.000 lei).

În dovedirea acțiunii

au fost anexate înscrisuri.

Pârâtul Municipiul

București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

91 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții M.T.R.N., T.D. și T.A.M., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a obligat pârâtul Municipiul

București la plata sumei de 227.659,23 euro în echivalent în lei la plata

plății cu titlu de despăgubiri către reclamanți, a respins primul capăt de

cerere având ca obiect anularea art. 1 din Hotărârea din 2012 a Primăriei Municipiului

București ca neîntemeiat și a luat act că nu se solicită cheltuieli de

judecată.

Împotriva sentinței

primei instanțe au declarat apel reclamanții M.T.R.N., T.D. și T.A.M., Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Municipiul

București, prin primarul general.

Nu s-au administrat

alte probe în apel.

Prin Decizia civilă nr.

454/A din data de 23 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de

apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general și apelantul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că suma datorată de pârât reclamanților este de

9.369,12 euro, în echivalent în lei, curs B.N.R., la data plății, reprezentând

despăgubirile pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren de 524 mp. A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelanții-reclamanți.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Apelul formulat de

reclamanți este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prin calea de atac

exercitată în cauză apelanții-reclamanți înțeleg să critice sentința

exclusiv pe aspectul stabilirii în cauză a cuantumului despăgubirilor datorate

de pârât pentru suprafața expropriată, aspect ce a fost dedus judecății în

speță prin primul capăt de cerere al acțiunii de anulare a Hotărârii din 28

septembrie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 privind

exproprierea pentru cauza de utilitate publica din cadrul Primăriei

Municipiului București.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 255/2010, iar curtea de apel a constatat

că, potrivit art. 22 alin. (1)și (3) din acest act normativ special,

expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței

judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la

data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului

despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul

dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus

exproprierii, iar acțiunea formulată în conformitate cu aceste prevederi se

soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea

despăgubirii.

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului

și din prejudiciul cauzat proprietarului, iar criteriul pentru stabilirea

despăgubirilor datorate pentru expropriere prevăzut de dispozițiile art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (3)

din Legea nr. 255/2010, este cel al prețului cu care se vând, în mod obișnuit,

imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză.

Prin urmare, în

aplicarea acestui act normativ, pentru faza judiciară, după formularea contestației,

legea specială nu mai prevede nicio excepție în ceea ce privește analiza

cuantumului despăgubirii, prin raportare la un alt moment decât cel avut în

vedere de Legea nr. 33/1994.

Față de aceste

prevederi legale, curtea de apel a constatat că este vădit nefondată critica

apelanților-reclamanți în sensul că prima instanță ar fi trebuit să

aibă în vedere în cadrul controlului judecătoresc al hotărârii contestate

diferențele de valoare din grilele notarilor și diferențele de curs valutar

prin raportare la grila de evaluare din anul 2012, anul exproprierii,

respectiv, la cursul leu/euro aferent datei de 11 septembrie 2012, apreciată de

apelanți, fără nici un suport legal, ca fiind data relevantă pentru stabilirea

corectă a cuantumului despăgubirilor.

Curtea de apel a reținut

în acest sens că prevederile Legii nr. 255/2010, reglementând etapele

procedurii de expropriere în domeniul său de aplicare, impun, exclusiv în faza

administrativă, realizarea evaluării imobilelor expropriate pentru fiecare

unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosință, avându-se

în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici,

potrivit art. 771 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu

modificările și completările ulterioare (art. 11).

În speță, la data de

28 februarie 2011, Consiliul General al Municipiului București a adoptat

Hotărârea din 2011 pentru aprobarea declanșării procedurii de expropriere a

imobilelor proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării de utilitate

publica, artera de circulație, între B-dul D.G. și B-dul C., ocazie cu care a

fost aprobata și lista imobilelor afectate de coridorul de expropriere. în acest

condiții s-a putut proceda la evaluarea acestora în vederea stabilirii

despăgubirilor.

Prin Dispoziția din 11

septembrie 2012 emisa de primarul general al Municipiului București s-a dispus

exproprierea terenului proprietatea reclamanților în suprafața de 1.166,87 mp,

iar după verificarea dosarului realizată la 26 septembrie 2012 de Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate

publica, s-a emis hotărârea contestată în speță, reținându-se că reclamantele

și-au exprimat expres acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse.

Or, în măsură în care,

după emiterea hotărârii de stabilirea despăgubirilor, reclamanții au înțeles să

conteste cuantumul despăgubirilor oferite de expropriator, în cadrul

respectivei contestații nu se poate modifica acest cuantum decât în condițiile

art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 rap. la art. 26 din Legea nr. 33/1994,

mai sus enunțate.

Curtea de apel a

reținut că atât în primă instanță, cât și în faza devolutivă a apelului

reclamanții au susținut anularea hotărârii prin raportare la alte criterii

decât cele prevăzute de aceste norme legale, neînțelegând, pe cale de

consecință, să solicite completarea probatoriului administrat în cauză -

instanța de apel neputându-se pronunța decât în limita criticilor aduse

sentinței, conform art. 294-295 C. proc. civ.

Apelurile formulate

de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, apeluri care

vizează despăgubirile acordate reclamanților pentru lipsa de folosință, au fost

apreciate ca fiind fondate și au fost admise în limitele și pentru

considerentele expuse în continuare.

Curtea de apel a

constatat că tribunalul, reținând că în cauză este dovedită fapta ilicită

constând în efectuarea de lucrări pe terenul reclamanților la o dată anterioară

emiterii hotărârii prin care aceștia au fost expropriați, întrucât reclamanții

nu mai aveau uzul și posibilitatea de a construi sau de a închiria, în anul

2007 și nu în septembrie 2012 când s-a emis hotărârea de despăgubire a

expropriaților, nu a arătat însă în considerentele hotărârii apelate care au

fost probele administrate de unde ar rezulta fără echivoc că întregul teren a

fost ocupat în fapt, împrejurarea fiind relevantă în privința întinderii

prejudiciului reținut în primă instanță.

Or, din notificarea

adresată de reclamanți prin executor judecătoresc la data de 27 februarie 2008

către societatea de construcții S.C. L.C. S.A. - Portugalia Sucursala București

(fila 28 dosar fond), precum și din adresa D.I.C.G. din cadrul Primăriei

Municipiului București emisă la 11 iulie 2007 ca răspuns la sesizările

făcute de reclamanți (fila 23 dosar fond) rezultă fără echivoc că societatea

menționată a desființat fără autorizație gardul de beton situat pe limita

din spate a proprietății din sectorul 2, București, pe o distanță de

20 m, ocupând doar o parte din terenul proprietate a reclamanților, respectiv,

o suprafață de 524 mp aflată dincolo de gard.

Fapta de ocupare

arătată a avut loc - astfel cum a reținut și tribunalul - anterior inițierii

vreunei proceduri de expropriere a imobilului în litigiu și s-a desfășurat în

cadrul acțiunii de executare a lucrărilor de construire în vederea realizării

unei artere rutiere între str. D.G. și b-dul C. - Pasaj rutier peste căile

ferate București-Obor în baza autorizației de construire din 01 august 2006.

În aceste condiții,

contrar criticilor aduse de apelanți, Curtea constată că în mod corect s-a

reținut în sarcina pârâtului existența obligației de a dezdăuna pe reclamanți

pentru lipsirea de folosință a imobilului ocupat, în temeiul răspunderii civile

delictuale (temei pe care reclamanții și-au fundamentat acest capăt de cerere

și în limitele căruia instanța trebuia să se pronunțe, cu respectarea

principiului disponibilității procesuale).

Astfel, ocuparea

terenului și începerea lucrărilor de construcție în lipsa declanșării

procedurii de expropriere constituie o încălcare evidentă a dreptului de

proprietate care se manifestă prin împiedicarea reclamanților de a exercita

prerogativele acestui drept, generând o situație prejudiciabilă imputabilă

pârâtului în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii, care

însă nu s-a preocupat de clarificarea situației juridice în temeiul legii de

expropriere, iar, ulterior ocupării în fapt, de deținător fără drept al

imobilului, până la momentul transferului legal al dreptului de proprietate.

Deși edificarea de

către reclamanți a unei construcții pe terenul afectat era incertă, cum susține

apelantul-pârât, împrejurare atestată și prin mențiunile certificatului de

urbanism din care reiese că nicio construcție nu va fi autorizată până la

definitivarea statutului juridic al terenului afectat, întrucât se va construi

lucrarea de interes public ce a determinat ulterior exproprierea, aflată în

execuție, curtea de apel a apreciat că există un prejudiciu real produs

proprietarilor prin lipsirea acestora de folosință începând cu momentul

ocupării parțiale a terenului, pentru considerentele deja arătate.

De altfel, prin

raportul de expertiză întocmit în fond de expertul T.Z. s-a stabilit că suma

totală de 227.659,23 euro reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a

terenului în suprafață de 12.886 mp în perioada 13 februarie 2010-11 septembrie

2012, respectiv, pentru suprafața de 11.719 mp în perioada 12 septembrie 2012-12

februarie 2013 (fila 86 dosar fond), nerezultând din concluziile expertului și

din comparabilele folosite că edificarea unei construcții pe teren ar fi fost

un factor determinant în evaluarea lipsei de folosință acuzate de reclamanți în

speță.

Pe de altă parte, în

raport și de momentul evaluării imobilului de către expropriator în vederea

stabilirii despăgubirilor acordate prin hotărârea contestată, curtea de apel a constatat

că nu se poate reține în cauză că reclamanții ar beneficia de o dublă

dezdăunare, astfel cum afirmă apelanții, despăgubirile care s-au oferit neluând

în calcul ocuparea, fără drept, anterioară restrângerii și, respectiv,

pierderii dreptului de proprietate în cadrul procedurii exproprierii realizată

în condițiile respectării Legii nr. 255/2010.

Chiar dacă recurentul-pârât

nu a contestat raportul de expertiză, neformulând obiecțiuni față de

concluziile expertului tehnic desemnat de prima instanță, iar în faza

procesuală a apelului niciuna dintre părți nu a solicita o altă probă de

specialitate având ca obiectiv stabilirea întinderii despăgubirilor pentru

lipsirea de folosință a imobilului, curtea de apel nu a putut omite că, față de

celelalte probe aflate deja la dosarul cauzei, concluziile expertului de la

fond pot fi avute în considerare doar în privința stabilirii contravalorii de

folosință ca și valoare unitară (lunară, pe mp), iar nu în ceea ce privește

valoarea totală la care expertul a ajuns, întrucât aceasta din urmă nu

corespunde datelor din dosar în legătură cu suprafața recunoscută și de

reclamanți ca fiind ocupată în fapt, de 524 mp.

Curtea de apel,

raportându-se ca atare la valorile găsite de acest expert și procedând la un

nou calcul al despăgubirii numai pentru o suprafață de teren de 524 mp, a constatat

că suma datorată de pârât reclamanților este de 9.369,12 euro (în echivalent în

lei, curs B.N.R., la data plății).

Față de această nouă

valoare a despăgubirii determinată în apel, curtea de apel a reținut că se

răspunde indirect și criticii aduse de Ministerul Public legată de ignorarea de

către tribunal a cererii de reducere a cuantumului despăgubirilor solicitate în

cauză, depusă la data de 15 ianuarie 2014, prin care reclamanții au solicitat

numai 170.744,42 euro, iar nu 227.659,23 euro, cum se stabilise de către expert

- titularii creanței în despăgubire neputând fii (așa cum s-a reținut și la

fond, în raport de cererile deduse judecății și probele administrate) decât

reclamanții, identificați prin hotărârea contestată ca proprietari expropriați.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M. și pârâtul

Municipiul București prin primarul general.

Recurenții-reclamanții

M.T.R.N., T.D., T.A.M. au solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a

hotărârii apelate și pe fond admiterea capătului 2 din cererea de chemare în judecata,

astfel cum a fost formulată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

In mod eronat a reținut

instanța de apel faptul că suprafața ocupată de intimatul pârât a fost de doar

524 mp. Încă din anul 2007 au sesizat pârâtul Municipiul București cu privire

la executarea unor lucrări de desființare a gardului ce împrejmuia proprietatea

noastră. După desființarea gardului de beton, în anul 2008, societatea de

construcții a intrat pe întreg terenul proprietatea lor, creând pe acesta un

adevărat șantier, depozitând utilajele și materiale de construcții și începând

efectiv lucrările de construire a arterei rutiere. Începerea lucrărilor de

construire pe terenul proprietatea lor este atestată la nivelul anului 2008 și de

Certificatul de urbanism din 26 martie 2008, în care se menționează faptul că

terenul era afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, „în

curs de execuție". Este evident faptul că nu a fost vorba doar de ocuparea

unei suprafețe de 524 mp, având în vedere că numai construcțiile edificate pe

terenul proprietatea lor s-au întins pe o suprafață de 1.166,87 mp, suprafață

ce a și fost ulterior expropriată.

Recurenții

reclamanți au arătat în continuare că instanța de apel nu face nicio

referire cu privire la încălcarea dreptului lor de proprietate rezultată din

restricția cuprinsă în certificatul de urbanism ce ne-a fost eliberat în anul

2008 în care se prevede în mod expres faptul că „nici o construcție nu va fi

autorizată până la definitivarea statului juridic al terenului afectat de

construcția pasajului suprateran peste calea ferată, în curs de execuție, aflat

în prelungirea Str. D.G." Această interdicție, impusă prin certificatul de

urbanism, constând în imposibilitatea lor de a putea construi pe teren, a

reprezentat o atingere directă și nemijlocită adusă dreptului nostru de

proprietate.

Deși, instanța de

judecată constată faptul că edificarea unei construcții era incertă

(interdicția era una absoluta și nicidecum una incerta), față de mențiunile

atestate prin certificatul de urbanism, aceasta nu reține, în sarcina

intimatului pârât, o încălcare a dreptului de proprietate.

Ca drept real

principal, dreptul de proprietate privată, indiferent de modul de dobândire, se

manifestă prin posibilitatea exercitării de către titularul sau a trei

atribute: folosința, culegerea fructelor și dispoziția materială și juridică. Fiecare

titular al dreptului de proprietate privată asupra unui imobil este îndreptățit

să își exercite atributele în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Exercitarea

acestor atribute implică, de exemplu, posibilitatea efectuării unor

construcții, dar și pe aceea de a extinde sau repara sau modifica proprietatea

deținută. Atributul folosinței le-a fost încălcat prin faptul că, în calitate

de proprietari, nu au fost lăsați să utilizeze imobilul conform

intereselor proprii.

In acest mod, orice

utilizare a terenului a devenit imposibilă, iar o eventuală demarare a unor

construcții, fără actele administrative prevăzute de lege, ar fi fost calificată

ca infracțiune (art. 24 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de

construcție).

Dreptul de a solicita

despăgubiri pentru lipsa de folosință își găsește corespondent atât în normele

legale interne evocate, dar și în dispozițiile convenționale, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Norma

evocată presupune ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului

la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de

proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în „condițiile

prevăzute de lege". In același timp, principiul legalității implică

existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și previzibile,

Curtea statuând constant, în jurisprudența sa, ca: „necesitatea de a se

analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general

ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale

individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasa a

respectat principiul legalității și nu era arbitrara" (Latridis contra

Greciei).

Recurentul-pârât

Municipiul București prin primarul general a solicitat admiterea recursului,

modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de

acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului în suprafața de

524mp

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

Obligarea

Municipiului București la acordarea despăgubirilor este lipsită de temei legal,

hotărârea fiind dată în acest sens cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel, în mod

greșit și fără temei legal a dispus obligarea Municipiului București la plata

sumei de 9.369,12 euro reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a

suprafeței de teren de 524 mp.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de fond a reținut în motivare faptul că nu se poate

ignora existența unui prejudiciu real produs proprietarilor prin lipsirea

acestora de folosință începând cu momentul ocupării parțiale a terenului.

Pronunțarea acestei

soluții are ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, iar în acest sens,

se impune precizarea că pentru a se putea stabili dacă se justifică solicitarea

de despăgubiri pentru lipsa de folosință trebuie să se arate în fața instanței

dacă sunt întrunite cumulativ condițiile cu privire la existența unei fapte

ilicite a Municipiului București, - prejudiciu, raport de cauzalitate între

faptă și prejudiciu și vinovăție.

Or, în cauza,

Municipiul București nu a săvârșit nicio faptă ilicită, imobilul fiind

expropriat pentru o cauză de utilitate publică iar acțiunea societății de

construcții L.C. de dărâmare a gardului de beton aflat pe terenul reclamanților

și ocuparea suprafeței de 524 mp. nu poate fi imputată Municipiului București

prin primar general.

Astfel, în cursul

anului 2007 a fost sesizată Primăria Municipiului București - D.I.C.G. -

S.U.R.S. cu privire la desființarea, fără autorizație, a gardului de beton, pe

o lungime de aproximativ 20 m, situat pe limita din spate a proprietății

acestora din București, sector 2, precum și cu privire la ocuparea terenului de

către societatea de construcții, S.C. L.C. S.A. - Portugalia - Sucursala

București. Municipiul București a răspuns prin Adresa din 11 iulie 2007,

menționând faptul că lucrările efectuate de societatea de construcții sunt

executate în vederea realizării unei artere rutiere între Str. D.G. și B-dul C.

- Pasaj rutier peste căile ferate București-Obor, în baza Autorizației de

construire. Totodată, s-a comunicat faptul ca, în ceea ce privește lucrările de

desființare a gardului de beton ce împrejmuia proprietatea lor, acestea au fost

executate fără autorizație de desființare, precizând ca a fost sancționată

societatea de construcții cu amendă în cuantum de 3.000 lei.

Prin autorizația de

construire din 01 august 2006, emisă de Municipiul București, s-a menționat

clar faptul că „începerea lucrărilor de investiții se va face în conformitate

cu Anexa 1 cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obținerea autorizației de

construire a organizării execuției lucrărilor (P.O.E.) și va include Avizul

Brigăzii Politiei Rutiere". La acea data nu a fost emis acest act și nici

nu a fost dat un ordin de execuție a lucrărilor de către Municipiul București

către executantul lucrărilor (SC L.C. SA). Așadar SC L.C. SA, nu putea demara

nicio lucrare de execuție până nu exista „ordinul de începere al

lucrărilor" din partea Achizitorului (M.B.) conform art. 14 alin (14)

1

din Contractul de execuție lucrări din 24 iulie 2006. (fdele 88-91 din dosarul

de fond). Așadar, niciun moment Municipiul București nu a emis un ordin de

execuție a lucrărilor, și nici nu a procedat la predarea primirea acelui teren

către SC L.C. SA.

Înalta Curte a

constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce

privește recursul declarat de către reclamanți, aceștia au

criticat hotărârea sub două aspecte, pe de o parte, că s-a reținut

ocuparea doar a unei suprafețe de 524 mp, în funcție de care au fost

calculate despăgubirile pentru lipsa de folosință, în loc de 1.166,87 mp,

și, pe de altă parte, că, în mod greșit, nu li s-au acordat

despăgubiri pentru că nu au mai putut efectua construcții pe teren ca

urmare a restricției de construire cuprinsă în certificatul de urbanism

eliberat în anul 2008.

Ca temei de drept

recurenții reclamanți au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 9 C.

proc. civ.

Referitor la primul aspect,

Înalta Curte a reținut că, în principiu, nu au fost formulate motive de

nelegalitate, recurenții reclamanți criticând, în realitate, modul de

interpretare a probelor de către instanța de apel, când a reținut că

suprafața ocupată a fost de 524 mp, iar nu de 1.166,87 mp, cât

susțineau aceștia, fapt ce ține de temeinicia hotărârii, iar nu

de nelegalitatea acesteia.

Nici înscrisurile

depuse în recurs nu sunt de natură a sprijini apărarea reclamanților.

Astfel, din notificarea din mai 2008 coroborată cu dispoziția din 2006

reiese că la acea dată se pretindea că SC L.E.C. SA Portugalia a ocupat

suprafața de 524 mp din terenul reclamanților, suprafață de

teren pe care primăria refuzase să o restituie în temeiul Legii nr. 10/2001

și care a fost obținută ulterior pe cale judecătorească.

Instanța de apel

a motivat prin raportare la probele administrate în cauză de ce a ajuns la

concluzia că suprafața ocupată în fapt a fost de 524 mp, astfel că nu sunt

îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ pentru a se modifica

hotărârea recurată.

Argumentele redate în

cadrul acestui motiv de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., temei de drept, invocat, de asemenea, la începutul recursului

formulat, fără a se face distincție în funcție de motivele de fapt

menționate concret.

În ceea ce

privește al doilea motiv de recurs prin care se susține că în mod greșit

nu li s-au acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru întreg

terenul, fără a se ține seama de faptul că nu au mai putut efectua

construcții pe acest teren ca urmare a restricției de construire

cuprinsă în certificatul de urbanism eliberat în anul 2008, Înalta Curte a

reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., având în vedere că instanța de apel și-a motivat decizia luată,

răspunzând în mod succint și la acest argument, prin reținerea

faptului că prejudiciul era incert.

Motivarea

instanței de apel urmează a fi completată de către instanța de recurs

în cadrul analizei acestor argumente prin raportare la prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Prin acțiune recurenții

reclamanți au susținut că li s-a produs un prejudiciu constând în

lipsa de folosință a întregului teren din strada F., în suprafață de

12.457,41 mp ca urmare a emiterii certificatului de urbanism din 26 martie 2008,

în care se preciza că, având în vedere că terenul va fi afectat de

construcția pasajului suprateran peste calea ferată, nicio

construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic

al terenului afectat.

Din certificatul de

urbanism menționat anterior reiese că imobilul este compus din teren în

suprafață de 12.457,41 mp și construcțiile C2-C4 și C6-C9

cu destinație industrială.

În recurs, în cadrul

acestui motiv, recurenții nu s-au raportat la o anumită suprafață de

teren, așa cum au făcut-o în cadrul primului motiv de recurs, unde

și-au exprimat nemulțumirea pentru neacordarea despăgubirilor

aferente lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren

expropriate ulterior, de 1.166,87 mp, astfel că urmează a se presupune că au

avut în vedere întreaga suprafață de teren menționată în

acțiune.

Prin raportul de

expertiză efectuat în fața primei instanțe de fond contravaloarea

lipsei de folosință pentru întregul teren a fost calculată în funcție

de chiria pe metru pătrat pe care o puteau obține lunar, ceea ce

corespunde atributelor usus și fructus ale dreptului de proprietate.

Astfel, pentru această parte de teren prejudiciul rezultat din încălcarea

acestor atribute a fost acoperit, neputându-se, în mod obiectiv, pretinde că ar

exista un prejudiciu suplimentar prin încălcarea atributului usus datorat

imposibilității de a construi.

Prejudiciul care face

obiectul acestui motiv de recurs este dat, conform susținerilor

recurenților, de încălcarea atributului usus al dreptului de proprietate.

Aceștia susțin că nu au mai putut să construiască pe partea de teren

rămasă în posesia lor (conform distincțiilor reținute anterior) din

cauza existenței interdicției de construire până la lămurirea

situației juridice a terenului, interdicție legală ce rezulta din

certificatul de urbanism și care era cauzată de afectarea terenului de

construcția pasajului suprateran de cale ferată. Aceștia nu au arătat

concret în ce constă prejudiciul material rezultat din eventuala încălcare a

atributului usus.

Chiria lunară pe care

ar fi putut-o obține pentru folosința terenului, așa cum s-a

determinat prin raportul de expertiză, nu poate reprezenta reparația

acestui eventual prejudiciu, având în vedere că terenul, cu excepția

suprafeței de 524 mp ocupate anterior exproprierii, s-a aflat permanent în

posesia reclamanților.

Caracterul cert al

prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința

existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine.

Astfel, în mod corect

instanța de apel a reținut incertitudinea existenței în cauză a

unui astfel de prejudiciu material, reclamanții nemenționând, și

astfel nedovedind, în ce a constat concret acest prejudiciu material, dacă au

făcut vreun demers în a începe construcția și astfel au avut anumite

pagube, dacă au încercat să vândă terenul și nu au reușit din acest

motiv, dacă au contestat certificatul de urbanism, în cazul în care considerau

că menționarea acestei interdicții nu este legală sau clarificarea

situației juridice a terenului ce urma a fi afectat de expropriere se

întindea prea mult în timp, etc.

Pe de altă parte, acțiunea

a fost formulată de către reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M., iar certificatul

de urbanism din 26 martie 2008 a fost emis la cererea lui T.N.S., care nu este

parte în cauză, fiind cerut după ce se demaraseră primele etape în executarea

lucrărilor de construire ale arterei rutiere în cauză.

Prin precizarea

depusă în fața primei instanțe la 15 ianuarie 2014 reclamanții

au arătat că sunt titularii doar a 75% din terenul cu privire la care s-au

solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Ca atare, nu se poate

reține nici măcar că reclamanții în cauză ar fi cei care ar fi avut

vreo intenție concretă să construiască pe acel teren rămas în posesia lor.

În ceea ce

privește susținerea reclamanților că s-ar fi încălcat art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. prin neacordarea de despăgubiri pentru

interdicția menționată în certificatul de urbanism din 26 martie 2008

în sensul că, având în vedere că terenul va fi afectat de construcția

pasajului suprateran peste calea ferată, nicio construcție nu va fi

autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat, nelegalitatea

acestei interdicții putea fi invocată prin formularea unei

contestații în contencios administrativ împotriva certificatului de

urbanism, unde se putea verifica și proporționalitatea dintre

ingerință și scopul de interes public urmărit. Or, recurenții

reclamanți nu au susținut că ar fi urmat vreo astfel de procedură

prevăzută de lege.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7,9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, în esență,

prin acesta se susține că nu poate fi reținută în sarcina municipiului

București achitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului în

suprafața de 524 mp întrucât, pe de o parte, fapta nu ar fi ilicită, imobilul

fiind expropriat pentru cauză de utilitate publică, iar, pe de altă parte,

ocuparea suprafeței de teren de 524 mp nu poate fi imputată municipiului

București, ci societății L.C.

Nu este fondată

susținerea că fapta constând în ocuparea terenului în suprafața de 524 mp

ar fi licită. Despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului au fost

acordate pentru ocuparea terenului până la producerea transferului dreptului de

proprietate ca urmare a exproprierii. Astfel, în mod corect a reținut

instanța de apel existența faptei ilicite constând în efectuarea de

lucrări pe această suprafață de teren anterior emiterii hotărârii de

despăgubire a expropriaților.

Referitor la

săvârșirea faptei de către pârât, este de menționat că fapta ilicită

care face obiectul prezentei cauze nu constă în demolarea gardului ce

împrejmuia proprietatea reclamanților, ci în ocuparea terenului în

speță și începerea lucrărilor de utilitate publică anterior emiterii

hotărârii de despăgubire a expropriaților și, astfel, anterior

transferului proprietății.

Or, așa cum

rezultă din adresa din 2007 a Primăriei Municipiului București, aceasta nu

a susținut nelegalitatea efectuării lucrărilor de construire în vederea

realizării unei artere rutiere de către SC L.C. SA, despre care se susține

că erau efectuate în baza unei autorizații de construire emise de Primăria

Municipiului București, ci doar desființarea fără autorizație a

gardului de beton.

În ceea ce

privește raporturile contractuale dintre pârât și SC L.C. SA,

recurentul deși susține că acestea ar trebui să rezulte din

contractul de execuție lucrări din 24 iulie 2006 care s-ar afla la filele 88

-91 din dosarul de fond, în realitate aceste susțineri nu au fost dovedite,

acest contract nefiind depus ca probă în prezenta cauză.

În aceste

condiții nu se poate înlătura răspunderea beneficiarului lucrării pentru

pagubele produse în cursul efectuării lucrărilor de construire în vederea

realizării unei artere rutiere, lucrare de interes public.

Verificarea

respectării autorizației de construire din 01 august 2006 de către SC L.C. SA

nu face obiectul acestui dosar.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M. și de

pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva Deciziei nr. 454/A

din data de 23 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 mai 2015.