ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1319/2015

Prin cererea formulată la data de 14 februarie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalul București, reclamanții M.T.R.N., T.D. și T.A.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, anularea Hotărârii din 2012 de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul P.M.B. în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor și obligarea Municipiului București la plata sumei de 405.049 lei reprezentând diferențe dintre suma stabilită prin hotărâre și suma ce trebuia efectiv plătită, obligarea Municipiului București la plata c/val. lipsei de folosință calculată pentru perioada 13 februarie 2010 - 11 februarie 2013 în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii în sumă de 120.000 euro (516.000 lei).

În dovedirea acțiunii au fost anexate înscrisuri. Pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 91 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.T.R.N., T.D. și T.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 227.659,23 euro în echivalent în lei la plata plății cu titlu de despăgubiri către reclamanți, a respins primul capăt de cerere având ca obiect anularea art. 1 din Hotărârea din 2012 a Primăriei Municipiului București ca neîntemeiat și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții M.T.R.N., T.D. și T.A.M., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Municipiul București, prin primarul general. Nu s-au administrat alte probe în apel. Prin Decizia civilă nr. 454/A din data de 23 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că suma datorată de pârât reclamanților este de 9.369,12 euro, în echivalent în lei, curs B.N.R., la data plății, reprezentând despăgubirile pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren de 524 mp.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Apelul formulat de reclamanți este nefondat, pentru considerentele ce succed. Prin calea de atac exercitată în cauză apelanții-reclamanți înțeleg să critice sentința exclusiv pe aspectul stabilirii în cauză a cuantumului despăgubirilor datorate de pârât pentru suprafața expropriată, aspect ce a fost dedus judecății în speță prin primul capăt de cerere al acțiunii de anulare a Hotărârii din 28 septembrie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica din cadrul Primăriei Municipiului București.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 255/2010, iar curtea de apel a constatat că, potrivit art. 22 alin. (1)și (3) din acest act normativ special, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar acțiunea formulată în conformitate cu aceste prevederi se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, iar criteriul pentru stabilirea despăgubirilor datorate pentru expropriere prevăzut de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, este cel al prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Prin urmare, în aplicarea acestui act normativ, pentru faza judiciară, după formularea contestației, legea specială nu mai prevede nicio excepție în ceea ce privește analiza cuantumului despăgubirii, prin raportare la un alt moment decât cel avut în vedere de Legea nr. 33/1994.

Față de aceste prevederi legale, curtea de apel a constatat că este vădit nefondată critica apelanților-reclamanți în sensul că prima instanță ar fi trebuit să aibă în vedere în cadrul controlului judecătoresc al hotărârii contestate diferențele de valoare din grilele notarilor și diferențele de curs valutar prin raportare la grila de evaluare din anul 2012, anul exproprierii, respectiv, la cursul leu/euro aferent datei de 11 septembrie 2012, apreciată de apelanți, fără nici un suport legal, ca fiind data relevantă pentru stabilirea corectă a cuantumului despăgubirilor.

Curtea de apel a reținut în acest sens că prevederile Legii nr. 255/2010, reglementând etapele procedurii de expropriere în domeniul său de aplicare, impun, exclusiv în faza administrativă, realizarea evaluării imobilelor expropriate pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosință, avându-se în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 771 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare (art. 11). În speță, la data de 28 februarie 2011, Consiliul General al Municipiului București a adoptat Hotărârea din 2011 pentru aprobarea declanșării procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publica, artera de circulație, între B-dul D.G.

și B-dul C., ocazie cu care a fost aprobata și lista imobilelor afectate de coridorul de expropriere. în acest condiții s-a putut proceda la evaluarea acestora în vederea stabilirii despăgubirilor. Prin Dispoziția din 11 septembrie 2012 emisa de primarul general al Municipiului București s-a dispus exproprierea terenului proprietatea reclamanților în suprafața de 1.166,87 mp, iar după verificarea dosarului realizată la 26 septembrie 2012 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, s-a emis hotărârea contestată în speță, reținându-se că reclamantele și-au exprimat expres acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse.

Or, în măsură în care, după emiterea hotărârii de stabilirea despăgubirilor, reclamanții au înțeles să conteste cuantumul despăgubirilor oferite de expropriator, în cadrul respectivei contestații nu se poate modifica acest cuantum decât în condițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 rap. la art. 26 din Legea nr. 33/1994, mai sus enunțate. Curtea de apel a reținut că atât în primă instanță, cât și în faza devolutivă a apelului reclamanții au susținut anularea hotărârii prin raportare la alte criterii decât cele prevăzute de aceste norme legale, neînțelegând, pe cale de consecință, să solicite completarea probatoriului administrat în cauză - instanța de apel neputându-se pronunța decât în limita criticilor aduse sentinței, conform art. 294-295 C. proc.

civ. Apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, apeluri care vizează despăgubirile acordate reclamanților pentru lipsa de folosință, au fost apreciate ca fiind fondate și au fost admise în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Curtea de apel a constatat că tribunalul, reținând că în cauză este dovedită fapta ilicită constând în efectuarea de lucrări pe terenul reclamanților la o dată anterioară emiterii hotărârii prin care aceștia au fost expropriați, întrucât reclamanții nu mai aveau uzul și posibilitatea de a construi sau de a închiria, în anul 2007 și nu în septembrie 2012 când s-a emis hotărârea de despăgubire a expropriaților, nu a arătat însă în considerentele hotărârii apelate care au fost probele administrate de unde ar rezulta fără echivoc că întregul teren a fost ocupat în fapt, împrejurarea fiind relevantă în privința întinderii prejudiciului reținut în primă instanță. Or, din notificarea adresată de reclamanți prin executor judecătoresc la data de 27 februarie 2008 către societatea de construcții S.C.

L.C. S.A. - Portugalia Sucursala București (fila 28 dosar fond), precum și din adresa D.I.C.G. din cadrul Primăriei Municipiului București emisă la 11 iulie 2007 ca răspuns la sesizările făcute de reclamanți (fila 23 dosar fond) rezultă fără echivoc că societatea menționată a desființat fără autorizație gardul de beton situat pe limita din spate a proprietății din sectorul 2, București, pe o distanță de 20 m, ocupând doar o parte din terenul proprietate a reclamanților, respectiv, o suprafață de 524 mp aflată dincolo de gard. Fapta de ocupare arătată a avut loc - astfel cum a reținut și tribunalul - anterior inițierii vreunei proceduri de expropriere a imobilului în litigiu și s-a desfășurat în cadrul acțiunii de executare a lucrărilor de construire în vederea realizării unei artere rutiere între str. D.G.

și b-dul C. - Pasaj rutier peste căile ferate București-Obor în baza autorizației de construire din 01 august 2006. În aceste condiții, contrar criticilor aduse de apelanți, Curtea constată că în mod corect s-a reținut în sarcina pârâtului existența obligației de a dezdăuna pe reclamanți pentru lipsirea de folosință a imobilului ocupat, în temeiul răspunderii civile delictuale (temei pe care reclamanții și-au fundamentat acest capăt de cerere și în limitele căruia instanța trebuia să se pronunțe, cu respectarea principiului disponibilității procesuale).

Astfel, ocuparea terenului și începerea lucrărilor de construcție în lipsa declanșării procedurii de expropriere constituie o încălcare evidentă a dreptului de proprietate care se manifestă prin împiedicarea reclamanților de a exercita prerogativele acestui drept, generând o situație prejudiciabilă imputabilă pârâtului în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii, care însă nu s-a preocupat de clarificarea situației juridice în temeiul legii de expropriere, iar, ulterior ocupării în fapt, de deținător fără drept al imobilului, până la momentul transferului legal al dreptului de proprietate.

Deși edificarea de către reclamanți a unei construcții pe terenul afectat era incertă, cum susține apelantul-pârât, împrejurare atestată și prin mențiunile certificatului de urbanism din care reiese că nicio construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat, întrucât se va construi lucrarea de interes public ce a determinat ulterior exproprierea, aflată în execuție, curtea de apel a apreciat că există un prejudiciu real produs proprietarilor prin lipsirea acestora de folosință începând cu momentul ocupării parțiale a terenului, pentru considerentele deja arătate. De altfel, prin raportul de expertiză întocmit în fond de expertul T.Z.

s-a stabilit că suma totală de 227.659,23 euro reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 12.886 mp în perioada 13 februarie 2010-11 septembrie 2012, respectiv, pentru suprafața de 11.719 mp în perioada 12 septembrie 2012-12 februarie 2013 (fila 86 dosar fond), nerezultând din concluziile expertului și din comparabilele folosite că edificarea unei construcții pe teren ar fi fost un factor determinant în evaluarea lipsei de folosință acuzate de reclamanți în speță.

Pe de altă parte, în raport și de momentul evaluării imobilului de către expropriator în vederea stabilirii despăgubirilor acordate prin hotărârea contestată, curtea de apel a constatat că nu se poate reține în cauză că reclamanții ar beneficia de o dublă dezdăunare, astfel cum afirmă apelanții, despăgubirile care s-au oferit neluând în calcul ocuparea, fără drept, anterioară restrângerii și, respectiv, pierderii dreptului de proprietate în cadrul procedurii exproprierii realizată în condițiile respectării Legii nr. 255/2010.

Chiar dacă recurentul-pârât nu a contestat raportul de expertiză, neformulând obiecțiuni față de concluziile expertului tehnic desemnat de prima instanță, iar în faza procesuală a apelului niciuna dintre părți nu a solicita o altă probă de specialitate având ca obiectiv stabilirea întinderii despăgubirilor pentru lipsirea de folosință a imobilului, curtea de apel nu a putut omite că, față de celelalte probe aflate deja la dosarul cauzei, concluziile expertului de la fond pot fi avute în considerare doar în privința stabilirii contravalorii de folosință ca și valoare unitară (lunară, pe mp), iar nu în ceea ce privește valoarea totală la care expertul a ajuns, întrucât aceasta din urmă nu corespunde datelor din dosar în legătură cu suprafața recunoscută și de reclamanți ca fiind ocupată în fapt, de 524 mp.

Curtea de apel, raportându-se ca atare la valorile găsite de acest expert și procedând la un nou calcul al despăgubirii numai pentru o suprafață de teren de 524 mp, a constatat că suma datorată de pârât reclamanților este de 9.369,12 euro (în echivalent în lei, curs B.N.R., la data plății). Față de această nouă valoare a despăgubirii determinată în apel, curtea de apel a reținut că se răspunde indirect și criticii aduse de Ministerul Public legată de ignorarea de către tribunal a cererii de reducere a cuantumului despăgubirilor solicitate în cauză, depusă la data de 15 ianuarie 2014, prin care reclamanții au solicitat numai 170.744,42 euro, iar nu 227.659,23 euro, cum se stabilise de către expert - titularii creanței în despăgubire neputând fii (așa cum s-a reținut și la fond, în raport de cererile deduse judecății și probele administrate) decât reclamanții, identificați prin hotărârea contestată ca proprietari expropriați.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M. și pârâtul Municipiul București prin primarul general. Recurenții-reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M. au solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii apelate și pe fond admiterea capătului 2 din cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost formulată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. In mod eronat a reținut instanța de apel faptul că suprafața ocupată de intimatul pârât a fost de doar 524 mp. Încă din anul 2007 au sesizat pârâtul Municipiul București cu privire la executarea unor lucrări de desființare a gardului ce împrejmuia proprietatea noastră.

După desființarea gardului de beton, în anul 2008, societatea de construcții a intrat pe întreg terenul proprietatea lor, creând pe acesta un adevărat șantier, depozitând utilajele și materiale de construcții și începând efectiv lucrările de construire a arterei rutiere. Începerea lucrărilor de construire pe terenul proprietatea lor este atestată la nivelul anului 2008 și de Certificatul de urbanism din 26 martie 2008, în care se menționează faptul că terenul era afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, „în curs de execuție". Este evident faptul că nu a fost vorba doar de ocuparea unei suprafețe de 524 mp, având în vedere că numai construcțiile edificate pe terenul proprietatea lor s-au întins pe o suprafață de 1.166,87 mp, suprafață ce a și fost ulterior expropriată.

Recurenții reclamanți au arătat în continuare că instanța de apel nu face nicio referire cu privire la încălcarea dreptului lor de proprietate rezultată din restricția cuprinsă în certificatul de urbanism ce ne-a fost eliberat în anul 2008 în care se prevede în mod expres faptul că „nici o construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statului juridic al terenului afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, în curs de execuție, aflat în prelungirea Str. D.G." Această interdicție, impusă prin certificatul de urbanism, constând în imposibilitatea lor de a putea construi pe teren, a reprezentat o atingere directă și nemijlocită adusă dreptului nostru de proprietate.

Deși, instanța de judecată constată faptul că edificarea unei construcții era incertă (interdicția era una absoluta și nicidecum una incerta), față de mențiunile atestate prin certificatul de urbanism, aceasta nu reține, în sarcina intimatului pârât, o încălcare a dreptului de proprietate. Ca drept real principal, dreptul de proprietate privată, indiferent de modul de dobândire, se manifestă prin posibilitatea exercitării de către titularul sau a trei atribute: folosința, culegerea fructelor și dispoziția materială și juridică. Fiecare titular al dreptului de proprietate privată asupra unui imobil este îndreptățit să își exercite atributele în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Exercitarea acestor atribute implică, de exemplu, posibilitatea efectuării unor construcții, dar și pe aceea de a extinde sau repara sau modifica proprietatea deținută.

Atributul folosinței le-a fost încălcat prin faptul că, în calitate de proprietari, nu au fost lăsați să utilizeze imobilul conform intereselor proprii. In acest mod, orice utilizare a terenului a devenit imposibilă, iar o eventuală demarare a unor construcții, fără actele administrative prevăzute de lege, ar fi fost calificată ca infracțiune (art. 24 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcție). Dreptul de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, dar și în dispozițiile convenționale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Norma evocată presupune ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în „condițiile prevăzute de lege". In același timp, principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudența sa, ca: „necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasa a respectat principiul legalității și nu era arbitrara" (Latridis contra Greciei).

Recurentul-pârât Municipiul București prin primarul general a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului în suprafața de 524mp În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Obligarea Municipiului București la acordarea despăgubirilor este lipsită de temei legal, hotărârea fiind dată în acest sens cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de apel, în mod greșit și fără temei legal a dispus obligarea Municipiului București la plata sumei de 9.369,12 euro reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren de 524 mp. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut în motivare faptul că nu se poate ignora existența unui prejudiciu real produs proprietarilor prin lipsirea acestora de folosință începând cu momentul ocupării parțiale a terenului.

Pronunțarea acestei soluții are ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, iar în acest sens, se impune precizarea că pentru a se putea stabili dacă se justifică solicitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință trebuie să se arate în fața instanței dacă sunt întrunite cumulativ condițiile cu privire la existența unei fapte ilicite a Municipiului București, - prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție. Or, în cauza, Municipiul București nu a săvârșit nicio faptă ilicită, imobilul fiind expropriat pentru o cauză de utilitate publică iar acțiunea societății de construcții L.C. de dărâmare a gardului de beton aflat pe terenul reclamanților și ocuparea suprafeței de 524 mp.

nu poate fi imputată Municipiului București prin primar general. Astfel, în cursul anului 2007 a fost sesizată Primăria Municipiului București - D.I.C.G. - S.U.R.S. cu privire la desființarea, fără autorizație, a gardului de beton, pe o lungime de aproximativ 20 m, situat pe limita din spate a proprietății acestora din București, sector 2, precum și cu privire la ocuparea terenului de către societatea de construcții, S.C. L.C. S.A. - Portugalia - Sucursala București. Municipiul București a răspuns prin Adresa din 11 iulie 2007, menționând faptul că lucrările efectuate de societatea de construcții sunt executate în vederea realizării unei artere rutiere între Str. D.G. și B-dul C. - Pasaj rutier peste căile ferate București-Obor, în baza Autorizației de construire.

Totodată, s-a comunicat faptul ca, în ceea ce privește lucrările de desființare a gardului de beton ce împrejmuia proprietatea lor, acestea au fost executate fără autorizație de desființare, precizând ca a fost sancționată societatea de construcții cu amendă în cuantum de 3.000 lei. Prin autorizația de construire din 01 august 2006, emisă de Municipiul București, s-a menționat clar faptul că „începerea lucrărilor de investiții se va face în conformitate cu Anexa 1 cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obținerea autorizației de construire a organizării execuției lucrărilor (P.O.E.) și va include Avizul Brigăzii Politiei Rutiere". La acea data nu a fost emis acest act și nici nu a fost dat un ordin de execuție a lucrărilor de către Municipiul București către executantul lucrărilor (SC L.C.

SA). Așadar SC L.C. SA, nu putea demara nicio lucrare de execuție până nu exista „ordinul de începere al lucrărilor" din partea Achizitorului (M.B.) conform art. 14 alin (14) 1 din Contractul de execuție lucrări din 24 iulie 2006. (fdele 88-91 din dosarul de fond). Așadar, niciun moment Municipiul București nu a emis un ordin de execuție a lucrărilor, și nici nu a procedat la predarea primirea acelui teren către SC L.C. SA. Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, aceștia au criticat hotărârea sub două aspecte, pe de o parte, că s-a reținut ocuparea doar a unei suprafețe de 524 mp, în funcție de care au fost calculate despăgubirile pentru lipsa de folosință, în loc de 1.166,87 mp, și, pe de altă parte, că, în mod greșit, nu li s-au acordat despăgubiri pentru că nu au mai putut efectua construcții pe teren ca urmare a restricției de construire cuprinsă în certificatul de urbanism eliberat în anul 2008. Ca temei de drept recurenții reclamanți au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

Referitor la primul aspect, Înalta Curte a reținut că, în principiu, nu au fost formulate motive de nelegalitate, recurenții reclamanți criticând, în realitate, modul de interpretare a probelor de către instanța de apel, când a reținut că suprafața ocupată a fost de 524 mp, iar nu de 1.166,87 mp, cât susțineau aceștia, fapt ce ține de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia. Nici înscrisurile depuse în recurs nu sunt de natură a sprijini apărarea reclamanților. Astfel, din notificarea din mai 2008 coroborată cu dispoziția din 2006 reiese că la acea dată se pretindea că SC L.E.C. SA Portugalia a ocupat suprafața de 524 mp din terenul reclamanților, suprafață de teren pe care primăria refuzase să o restituie în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a fost obținută ulterior pe cale judecătorească.

Instanța de apel a motivat prin raportare la probele administrate în cauză de ce a ajuns la concluzia că suprafața ocupată în fapt a fost de 524 mp, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ pentru a se modifica hotărârea recurată. Argumentele redate în cadrul acestui motiv de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei de drept, invocat, de asemenea, la începutul recursului formulat, fără a se face distincție în funcție de motivele de fapt menționate concret. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs prin care se susține că în mod greșit nu li s-au acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru întreg terenul, fără a se ține seama de faptul că nu au mai putut efectua construcții pe acest teren ca urmare a restricției de construire cuprinsă în certificatul de urbanism eliberat în anul 2008, Înalta Curte a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., având în vedere că instanța de apel și-a motivat decizia luată, răspunzând în mod succint și la acest argument, prin reținerea faptului că prejudiciul era incert. Motivarea instanței de apel urmează a fi completată de către instanța de recurs în cadrul analizei acestor argumente prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin acțiune recurenții reclamanți au susținut că li s-a produs un prejudiciu constând în lipsa de folosință a întregului teren din strada F., în suprafață de 12.457,41 mp ca urmare a emiterii certificatului de urbanism din 26 martie 2008, în care se preciza că, având în vedere că terenul va fi afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, nicio construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat.

Din certificatul de urbanism menționat anterior reiese că imobilul este compus din teren în suprafață de 12.457,41 mp și construcțiile C2-C4 și C6-C9 cu destinație industrială. În recurs, în cadrul acestui motiv, recurenții nu s-au raportat la o anumită suprafață de teren, așa cum au făcut-o în cadrul primului motiv de recurs, unde și-au exprimat nemulțumirea pentru neacordarea despăgubirilor aferente lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren expropriate ulterior, de 1.166,87 mp, astfel că urmează a se presupune că au avut în vedere întreaga suprafață de teren menționată în acțiune. Prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe de fond contravaloarea lipsei de folosință pentru întregul teren a fost calculată în funcție de chiria pe metru pătrat pe care o puteau obține lunar, ceea ce corespunde atributelor usus și fructus ale dreptului de proprietate.

Astfel, pentru această parte de teren prejudiciul rezultat din încălcarea acestor atribute a fost acoperit, neputându-se, în mod obiectiv, pretinde că ar exista un prejudiciu suplimentar prin încălcarea atributului usus datorat imposibilității de a construi. Prejudiciul care face obiectul acestui motiv de recurs este dat, conform susținerilor recurenților, de încălcarea atributului usus al dreptului de proprietate. Aceștia susțin că nu au mai putut să construiască pe partea de teren rămasă în posesia lor (conform distincțiilor reținute anterior) din cauza existenței interdicției de construire până la lămurirea situației juridice a terenului, interdicție legală ce rezulta din certificatul de urbanism și care era cauzată de afectarea terenului de construcția pasajului suprateran de cale ferată.

Aceștia nu au arătat concret în ce constă prejudiciul material rezultat din eventuala încălcare a atributului usus. Chiria lunară pe care ar fi putut-o obține pentru folosința terenului, așa cum s-a determinat prin raportul de expertiză, nu poate reprezenta reparația acestui eventual prejudiciu, având în vedere că terenul, cu excepția suprafeței de 524 mp ocupate anterior exproprierii, s-a aflat permanent în posesia reclamanților. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine.

Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut incertitudinea existenței în cauză a unui astfel de prejudiciu material, reclamanții nemenționând, și astfel nedovedind, în ce a constat concret acest prejudiciu material, dacă au făcut vreun demers în a începe construcția și astfel au avut anumite pagube, dacă au încercat să vândă terenul și nu au reușit din acest motiv, dacă au contestat certificatul de urbanism, în cazul în care considerau că menționarea acestei interdicții nu este legală sau clarificarea situației juridice a terenului ce urma a fi afectat de expropriere se întindea prea mult în timp, etc. Pe de altă parte, acțiunea a fost formulată de către reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M., iar certificatul de urbanism din 26 martie 2008 a fost emis la cererea lui T.N.S., care nu este parte în cauză, fiind cerut după ce se demaraseră primele etape în executarea lucrărilor de construire ale arterei rutiere în cauză.

Prin precizarea depusă în fața primei instanțe la 15 ianuarie 2014 reclamanții au arătat că sunt titularii doar a 75% din terenul cu privire la care s-au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință. Ca atare, nu se poate reține nici măcar că reclamanții în cauză ar fi cei care ar fi avut vreo intenție concretă să construiască pe acel teren rămas în posesia lor. În ceea ce privește susținerea reclamanților că s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

prin neacordarea de despăgubiri pentru interdicția menționată în certificatul de urbanism din 26 martie 2008 în sensul că, având în vedere că terenul va fi afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, nicio construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat, nelegalitatea acestei interdicții putea fi invocată prin formularea unei contestații în contencios administrativ împotriva certificatului de urbanism, unde se putea verifica și proporționalitatea dintre ingerință și scopul de interes public urmărit. Or, recurenții reclamanți nu au susținut că ar fi urmat vreo astfel de procedură prevăzută de lege. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7,9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, în esență, prin acesta se susține că nu poate fi reținută în sarcina municipiului București achitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului în suprafața de 524 mp întrucât, pe de o parte, fapta nu ar fi ilicită, imobilul fiind expropriat pentru cauză de utilitate publică, iar, pe de altă parte, ocuparea suprafeței de teren de 524 mp nu poate fi imputată municipiului București, ci societății L.C. Nu este fondată susținerea că fapta constând în ocuparea terenului în suprafața de 524 mp ar fi licită. Despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului au fost acordate pentru ocuparea terenului până la producerea transferului dreptului de proprietate ca urmare a exproprierii.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel existența faptei ilicite constând în efectuarea de lucrări pe această suprafață de teren anterior emiterii hotărârii de despăgubire a expropriaților. Referitor la săvârșirea faptei de către pârât, este de menționat că fapta ilicită care face obiectul prezentei cauze nu constă în demolarea gardului ce împrejmuia proprietatea reclamanților, ci în ocuparea terenului în speță și începerea lucrărilor de utilitate publică anterior emiterii hotărârii de despăgubire a expropriaților și, astfel, anterior transferului proprietății. Or, așa cum rezultă din adresa din 2007 a Primăriei Municipiului București, aceasta nu a susținut nelegalitatea efectuării lucrărilor de construire în vederea realizării unei artere rutiere de către SC L.C.

SA, despre care se susține că erau efectuate în baza unei autorizații de construire emise de Primăria Municipiului București, ci doar desființarea fără autorizație a gardului de beton. În ceea ce privește raporturile contractuale dintre pârât și SC L.C. SA, recurentul deși susține că acestea ar trebui să rezulte din contractul de execuție lucrări din 24 iulie 2006 care s-ar afla la filele 88 -91 din dosarul de fond, în realitate aceste susțineri nu au fost dovedite, acest contract nefiind depus ca probă în prezenta cauză. În aceste condiții nu se poate înlătura răspunderea beneficiarului lucrării pentru pagubele produse în cursul efectuării lucrărilor de construire în vederea realizării unei artere rutiere, lucrare de interes public.

Verificarea respectării autorizației de construire din 01 august 2006 de către SC L.C. SA nu face obiectul acestui dosar. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.T.R.N., T.D., T.A.M. și de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva Deciziei nr. 454/A din data de 23 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2015.