ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 132/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 132/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 27 ianuarie 2011 sub

număr de dosar 6312/3/2011, reclamanta SC C.B. SRL a chemat în judecată

Administrația Domeniului Public Sector 1 și Municipiul București prin Primarul

General solicitând instanței prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate

pârâtele la încheierea contractului de închiriere având ca obiect imobilul din

București, str. A. Bufet II E. (fosta Toaletă Publică din Parcul K.).

Ulterior cererii introductive,

reclamanta a formulat o precizare a acțiunii prin care a solicitat obligarea

pârâtului Municipiul București la prelungirea contractului de închiriere astfel

cum prevede HCGMB nr. 32/2007 raportată la dispozițiile legislației anterioare,

care a stat la baza nașterii raporturilor de folosință a respectivului spațiu

utilizat și în prezent și pentru care plătește la zi contravaloarea chiriei

către pârâta ADP Sector 1, pe calea consemnațiunii.

Prin Sentința civilă

nr. 19766 din 19 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a a respins

cererea, ca neîntemeiată.

În motivare, prima

instanță a reținut că la data de 6 mai 1998 între reclamantă, în calitate de

locatar și pârâta ADP Sector 1, în calitate de locator a intervenit Contractul

de închiriere nr. 1978 având ca obiect imobilul construcție în suprafață de

71,5 mp și terenul aferent în suprafață de 164 mp, situat în București, str.

A., sector 1.

Potrivit art. 2,

termenul închirierii este de 10 ani începând cu data de 6 mai 1998.

Pârâta ADP Sector 1 a

transmis notificarea din 29 aprilie 2008 prin care a pus în vedere reclamantei

ca în termen de 30 de zile de la primirea acesteia să elibereze imobilul ocupat

în temeiul contractului de închiriere și să îl predea către ADP Sector 1.

Deși a fost notificată,

reclamanta nu s-a conformat, astfel că pe rolul Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, a fost introdusă o cerere care a format obiectul Dosarului

nr. 21071/3/2009 prin care s-a solicitat evacuarea pârâtei din imobilul ce

forma obiectul contractului de închiriere.

Prin Sentința

comercială nr. 9360 din 15 iunie 2009 a fost admisă cererea formulată de

reclamanta ADP Sector 1 împotriva pârâtei SC C.B. SRL și a fost dispusă

evacuarea pârâtei. Această sentință a rămas irevocabilă prin respingerea

recursului declarat de către SC C.B. SRL la Înalta Curte de Casație și

Justiție.

S-a constatat că

între părți s-a încheiat contractul de închiriere pe o perioadă determinată de

la data de 06 mai 1998 până la data de 06 mai 2008, că pârâta ADP Sector 1 nu

și-a manifestat expres către reclamantă dorința de a-l reînnoi.

Reclamanta în

precizarea la acțiune a solicitat obligarea pârâtului Municipiului București la

prelungirea contractului de închiriere în temeiul HCGMB nr. 32/2007.

Manifestarea de

voință a reclamantei în sensul prelungirii contractului de locațiune, făcută

însă după expirarea acestuia la data de 06 mai 2008, respectiv după aproape 4

ani, s-a apreciat ca fiind lipsită de semnificație juridică în ceea ce privește

formarea acordului de voință în vederea încheierii unui nou contract sau

prelungirii celui vechi.

S-a arătat că pentru

constituirea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, acordul părților

este determinant, în lipsa consimțământului valabil exprimat al uneia dintre

părțile care se obligă, contractul neputând exista.

În cauză pârâta ADP

Sector 1 a promovat acțiune în justiție prin care a solicitat evacuarea

reclamantei din spațiul în litigiu, sens în care s-a pronunțat Sentința civilă

nr. 9360 din 15 iunie 2009 care a rămas definitivă și irevocabilă, prin

respingerea recursului ca nefondat.

Chiar dacă reclamanta

și-a manifestat opțiunea pentru încheierea unui nou contract de locațiune,

condiția esențială cerută de lege pentru aceasta, respectiv acordul părților

prin negociere directă nu a fost îndeplinită, iar instanța nu poate proceda la

prelungirea unui astfel de contract cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C.

civ.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta SC C.B. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr.

513 din 10 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că menționatul

contract din 06 mai 1998, a cărui prelungire se solicită prin cererea introductivă,

așa cum a fost precizată, a fost încheiat inițial între apelantă și pârâta ADP

Sector 1. Deci o eventuală obligare la prelungirea acestui contract ar trebui

să o privească pe această din urmă intimată-pârâtă, indiferent de aserțiunile

pârâtei cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat. De

altfel, la această concluzie ajungem și prin corecta interpretare a

materialului probator și a principiilor privind exercitarea drepturilor reale;

astfel, deși este de necontestat că Municipiul București este proprietarul

imobilului, acesta este dat în administrare ADP Sector 1.

Or, indiferent dacă

dreptul de administrare ar fi privit ca un dezmembrământ al dreptului real

principal (dreptul de proprietate) sau ca un drept de creanță, titularului

acestui drept îi revine posibilitatea închirierii/locațiunii bunului, iar nu

titularului dreptului real de proprietate, Municipiul București (care, de

altfel, contrar susținerilor apelantei, arată expres că nu este de acord cu

închirierea bunului - răspunsul la întrebarea nr. 4). Prin urmare, chiar luând

în considerare aserțiunile apelantei-reclamante cu privire la cine ar avea

dreptul de a dispune cedarea folosinței bunului (ca drept de creanță, prin

intermediul închirierii), instanța de apel a constatat că niciunul dintre

intimații pârâți nu doresc și nu au dorit acest lucru, nefiind vorba în cauză

de niciun fel de atitudine oscilantă.

S-a constatat că

reclamanta nici măcar nu a indicat în ce mod legislația specială invocată ar

deroga de la principiul esențial în dreptul civil al libertății de voință sau

măcar ce normă din înșiruirea de acte administrative ar face acest lucru; mai

mult, chiar presupunând că ar exista o normă care să încalce atât de flagrant

un principiu de drept civil, s-a reținut că ea ar încălca implicit și norma

juridică, cu forță superioară (de lege), respectiv 969 C. civ. și pentru

situația specială a locațiunii, 1436 și 1438 C. civ.

S-a apreciat că

apelanta este în eroare cu privire la aplicarea principiului "specialul

derogă de la general", întrucât pentru a putea deroga de la norma

generală, o normă specială ar trebui să aibă aceeași forță juridică, iar nu o

forță juridică inferioară, normelor cu forță juridică inferioare fiindu-le

interzis să completeze/modifice normele cu forță juridică superioară. Aplicate

la cazul de speță, normele enunțate s-ar traduce prin faptul că nu se poate

modifica/deroga de la o lege (eventual chiar o lege organică) prin norme

administrative: hotărâri de guvern, de consiliu local, etc.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta SC C.B. SRL a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

recursului, reclamanta a susținut, în esență, că instanța de apel a omis să

analizeze cel de-al doilea motiv de apel, vizând încălcarea dispozițiilor

Codului civil ce țin de consecințele ofertei urmate de consemnațiune.

Apreciază ca fiind

lipsită de relevanță reținerea instanței de apel în sensul că Municipiul

București, în calitate de pârât, "nu e de acord cu închirierea

bunului" sau că "pârâții nu doresc și nu au dorit acest lucru",

de vreme ce, susține recurenta, aceasta a solicitat, iar instanța trebuia să

analizeze îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor și condițiilor obiective

ce conduc la prelungirea de drept a contractului de închiriere a spațiilor de

natura celui în litigiu.

În opinia recurentei

instanța de apel, pentru a pronunța o hotărâre legală, ar fi trebuit să

constate că de vreme ce reclamanta a formulat cerere de cumpărare a spațiului

și a dovedit acest aspect, beneficiază de dreptul de a prelungire a

contractului de închiriere, drept născut ope legis.

Așa fiind, recurenta

consideră că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor relevante

în cauză, respectiv H.G. nr. 505/1998, fundamentându-și hotărârea pe motive

străine de natura pricinii, respectiv pe motive ce nu țineau de analiza

dispozițiilor incidente.

De asemenea, instanța

de apel ar fi trebuit să constate și faptul că nu poate fi imputabilă sau

imputată neglijența autorității publice locale, în speță neglijența sau culpa

intimatului Municipiul București, care nu a răspuns nici până în prezent

cererii reclamantei de dobândire a proprietății prin cumpărare a spațiului,

chiar dacă la momentul depunerii cererii de cumpărare, aceasta a îndeplinit

toate condițiile ce conduceau la încheierea acelui act.

Susține totodată că

decizia recurată este lipsită și de temei legal, și apreciază că instanța a

aplicat greșit legea în ceea ce privește considerentele vizând raportul dintre

norma generală și norma specială.

Astfel, ipoteza

construită de instanța de apel nu este incidență, întrucât în speță nu avem

de-a face cu concursul tipic dintre norma generală și norma specială și

superioritatea legii în fața unor acte normative cu forță inferioară, respectiv

norme administrative, hotărâri de guvern și hotărâri ale consiliului local.

Intimata-pârâtă ADP

Sector 1 a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea

recursului.

Examinând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate,în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea

contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute

de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și

concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente

pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Criticile recurentei

nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii,

ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles

să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie

într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a

fundamentat soluția adoptată, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor legale

incidente speței, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul

prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Argumentat și legal

motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că în speță contractul nr. 1978

din 06 mai 1998 a cărui prelungire se solicită prin acțiunea pendinte, astfel

cum a fost precizată, a fost încheiat inițial între recurenta-reclamantă și

intimata-pârâta ADP Sector 1, și deși Municipiul București este proprietarul

imobilului, acesta este dat în administrarea ADP Sector 1.

În mod nelegal

recurenta se prevalează de interpretarea greșită a drepturilor sale decurgând

din aplicabilitatea în cauză a H.G. nr. 505/1998.

Contrar susținerilor

recurentei, în speță nu se poate face abstracție de principiul esențial în

dreptul civil al libertății de voință sau de la aplicarea unor norme juridice

cu forță superioară (de lege), respectiv de art. 969 C. civ. și, pentru

situația specială a locațiunii, de art. 1436 și art. 1438 C. civ., nu se poate

"constata inexistența de plano" a acestor norme astfel cum solicită

recurenta.

Nu se poate pretinde

că aplicarea normei administrative H.G. nr. 505/1998 în baza căreia recurenta a

solicitat dobândirea proprietății asupra imobilului în discuție, respectiv

oferta urmată de consemnațiune, ar deroga de la principiile și normele anterior

menționate, fiind lipsite de temei legal susținerile conform cărora în

condițiile existenței unei cereri de cumpărare reclamanta ar beneficia de unui

drept ope legis de prelungire a contractului de locațiune, în contra voinței

titularului dreptului de proprietate Municipiul București și a

administratorului spațiului ADP Sector 1.

De altfel, instanța

de apel a arătat în mod corect că posibilitatea propriu zisă de a obliga

titularul unui drept de a ceda în schimbul unui preț folosința acestuia, în

speță de a-l obliga la închiriere, după ce în mod legal a anunțat că nu dorește

prelungirea relațiilor contractuale peste termenul ce fusese deja stabilit prin

Contractul nr. 1978/1998, nu are niciun temei legal.

Este de necontestat

că în cauză potrivit prevederilor Contractului nr. 1978 din 06 mai 1998,

locațiunea s-a încheiat pe o perioadă de 10 ani, de la 6 mai 1998 până la 6 mai

2008 și prin urmare opțiunea recurentei de a prelungi contractului de închiriere

după expirarea termenului stipulat expres în contract, în condițiile în care

pârâții nu și-au manifestat o asemenea voință (și, mai mult, au promovat

acțiune având ca obiect evacuarea reclamantei din imobilul ce formează obiectul

contractului de închiriere) nu poate determina instanța să procedeze la

prelungirea unui astfel de contract cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C.

civ., iar acordul pârâților nu poate fi complinit de instanța de judecată.

Împrejurarea că

pârâtul Municipiul București nu a înțeles să răspundă nici până în prezent

cererii reclamantei de dobândire a proprietății este lipsită de relevanță

juridică în ceea ce privește formarea acordului de voință și nici nu poate duce

la concluzia acreditată de recurentă în sensul interpretării greșite a actelor

normative, obiectul litigiului constând în prelungirea contractului de

închiriere asupra imobilului, iar nu în dobândirea dreptului de proprietate

asupra acestuia.

Se constată că

instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a

verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, raportat la

scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care reclamanta a

înțeles să învestească instanța de apel și să-și argumenteze susținerile,

ținând cont și de apărările formulate de pârâți, stabilind situația de fapt sub

toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul

că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei, nu

reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie

atacate.

Fără a reitera

considerentele anterior expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze

ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei

legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile

înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de

pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea

recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și

cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamanta SC C.B. SRL împotriva Deciziei civile

nr. 513 din 10 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC C.B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 513 din 10

decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN