ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 241 din 8 februarie 2012,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de către reclamanta N.S., în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului București și Statul Român, prin M.F.P.

Prin Decizia nr. 50

din 20 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamantă

împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a lămurit obiectul

cererii de chemare în judecată și calitatea procesuală a părților chemate în

judecată, nepronunțându-se astfel cu privire la cererea dedusă judecății.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 57896/3/2010*.

La data de 6

decembrie 2013, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, în

sensul că a arătat că a înțeles să se judece în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București, Statul Român, prin M.F.P., SC H.N. SA și A.F.I.,

solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea în solidar a pârâților la plata următoarelor sume:

1.1.572.782 lei (echivalentul sumei de 125.187 euro) reprezentând lipsa de

folosință a imobilului; 1.2.3.351.525 lei (echivalentul sumei de 750.000 euro)

reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității de a înstrăina

imobilul într-o perioadă economică favorabilă; 1.3.297.941 lei (echivalentul

sumei de 66.673 euro) reprezentând costul lucrărilor de reparații și

consolidare a imobilului; 1.4.670.305 lei (echivalentul sumei de 150.000 euro)

reprezentând daune morale.

Prin sentința nr. 542

din 11 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat ca

netimbrate primele trei capete de cerere și a respins ca nefondat cel de-al

patrulea capăt de cerere.

În privința primelor

trei capete de cerere evaluabile în bani, tribunalul a făcut aplicarea

prevederilor art. 14 și art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997,

constatând neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de achitare a taxei

judiciare de timbru până la termenul fixat în acest scop.

Pe fondul litigiului,

instanța, raportat la obiectul și cauza cererii, a constatat că în cauză

nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate

de art. 998, 999 C. civ.

Pretinsa faptă

ilicită o reprezintă nesoluționarea în termen a notificării, iar reclamantul nu

a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C. civ., a prejudiciului material

invocat, astfel încât nu există un raport de cauzalitate între faptele pretins

ilicite și prejudiciul invocat.

Prin Decizia nr. 397

din 6 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a înlăturat criticile relative la greșita calificare a

temeiului juridic al acțiunii, deoarece tribunalul, conformându-se deciziei de

casare, în mod corect a stabilit obiectul și calitatea procesuală a părților

raportându-se la temeiul juridic al cererii dedusă judecății - răspunderea

civilă delictuală, astfel cum aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 998,

999 C. civ.

Acestea au fost, de

altfel, și prevederile legale invocate de reclamantă în justificarea, în drept,

a cererii sale: prin însăși cererea introductivă, s-a pretins repararea

prejudiciului creat de pârâții menționați ulterior, în cererea precizatoare de

la 6 decembrie 2013 (când a fost reluată judecata în al doilea ciclu procesual,

în fond), prejudiciu reprezentat de: contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului, daunele suferite ca urmare a imposibilității de a înstrăina

imobilul într-o perioadă economică favorabilă, costul lucrărilor de reparații

și consolidare a imobilului și daunele morale.

Toate aceste

pretenții sunt fundamentate de reclamantă pe fapta ilicită a pârâților care, în

opinia acesteia, au exercitat o detenție nelegală, fără titlu, asupra

imobilului reclamantei împiedicând-o să încheie acte juridice de înstrăinare

deși, la nivelul anului 2007, a avut foarte multe oferte de preț.

Pretențiile civile

exhibate exced reglementării Legii nr. 10/2001, al cărei obiect de reglementare

îl reprezintă procedura efectivă de restituire a imobilelor care au fost

preluate abuziv de către stat în perioada de referință legii.

În cazul reclamantei,

această procedură de restituire a bunului, în baza legii speciale, a fost

finalizată prin sentința civilă nr. 1294 din 10 septembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pretențiile

ulterioare, care formează obiectul speței, sunt fundamentate pe dispozițiile

dreptului comun și, prin urmare, în mod corect prima instanță, în aplicarea

prevederilor art. 14 și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a stabilit

taxa de timbru în sarcina reclamantei, înlăturând aplicabilitatea prevederilor art.

15 lit. p) și r) din Legea nr. 146/1997.

Mai mult, Curtea a

observat că modul de sesizare al primei instanțe, din perspectiva satisfacerii

exigențelor legale legate de timbrarea cererii, au fost sesizate de prima

instanță la termenul de judecată de la 14 februarie 2014; cauza a fost amânată

la 11 aprilie 2014 pentru ca reclamanta să achite taxa de timbru astfel

stabilită, iar împotriva acestei măsuri reclamanta avea la dispoziție calea de

atac prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, respectiv cererea de

reexaminare.

S-a apreciat că a

fost soluționat în mod corect și ultimul petit al acțiunii al cărui obiect este

reprezentat de daunele morale.

Instanța de fond a

arătat reclamantei considerațiile de ordin teoretic în această materie și a

apreciat că, prin raportare la acestea, pretențiile sale nu pot fi justificate

nici chiar la nivelul unui prejudiciu de agrement. Soluția de respingere a avut

în vedere faptul că reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze acest

prejudiciu moral, care este, în mod concret, leziunea care i-a fost adusă și

care este valoarea fundamentală astfel afectată.

Hotărârile ulterioare

celei prin care a fost admisă contestația formulată în condițiile Legii nr. 10/2001

sunt în măsură să confere, dealtfel, satisfacția pretinsă pe calea daunelor

morale din prezenta, reținându-se că municipalitatea a fost deja obligată, pe

de o parte, la amendă civilă iar, pe de altă parte, la daune interese de

150.000 lei pentru neîndeplinirea obligației de emitere a dispoziției.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamanta N.S.L., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

soluția pronunțată cu privire la primele trei capete de cerere, având ca obiect

daune materiale, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a menținut

hotărârea primei instanțe de anulare ca netimbrate a acestor petite, prin

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. p) și r) din Legea nr. 146/1997,

precum și ale art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Din interpretarea

dispozițiilor legale menționate, se desprinde concluzia că cererea cu acest

obiect este scutită de taxă de timbru, indiferent dacă aceasta a fost sau nu

întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie, respectiv prevederile art.

998 și 999 C. civ.

Procedura de

restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu putea fi considerată finalizată

decât la data predării efective a posesiei asupra imobilului către reclamantă,

și nu la data de 10 septembrie 2010, când Tribunalul București a pronunțat o

hotărâre cu privire la restituirea imobilului, astfel cum a apreciat instanța

de apel.

De asemenea,

prejudiciile suferite de aceasta nu derivă dintr-o pretinsă „detenție

nelegală”, ci din neîndeplinirea obligațiilor legate de procedura de

restituire.

Astfel, noțiunii de

„restituire a unui imobil preluat abuziv de stat” i se circumscrie și acțiunea

care urmărește repararea prejudiciilor cauzate de restituirea incompletă sau

întârziată. Dacă scopul legiuitorului a fost acela de a crea o facilitate

pentru persoanele care sunt îndreptățite la restituirea unui imobil, această

facilitate se întinde asupra tuturor demersurilor complementare sau accesorii.

În caz contrar,

persoanele îndreptățite ar fi împiedicate să exercite toate demersurile date la

îndemâna lor de lege prin stabilirea unor taxe de timbru în cuantum ridicat (raportate

la valoarea imobilului), ceea ce ar goli de conținut facilitatea prevăzută de art.

15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Recurenta a susținut,

totodată, că petitele formulate prin cererea de chemare în judecată sunt legate

de aplicarea Legii nr. 10/2001 și de bunurile care fac obiectul acesteia,

intrând astfel în sfera de aplicabilitate a art. 50 din Lege.

Astfel, pretențiile

deduse judecății derivă din nelegala soluționare a unei notificări formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001, nerespectarea dispozițiilor care reglementează

procedura administrativă și refuzul ori întârzierea de a preda un bun ce face

obiectul acestei legi.

Mai mult, Legea nr. 10/2001

conține doar dispoziții procedurale care nu înlocuiesc principiile fundamentale

ale dreptului comun, ci vin doar să le reglementeze efectele.

Astfel, spre exemplu,

nici cererea având ca obiect nulitatea unui act de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, nici cererea pentru restituirea prețului

actualizat formulată de persoana al cărui titlu a fost desființat prin hotărâre

judecătorească nu sunt reglementate de art. 45, respectiv art. 47 din Legea nr.

10/2001, ci de dispozițiile corespunzătoare din dreptul comun, în vreme ce

prevederile Legii nr. 10/2001 stabilesc doar anumite condiții de exercitare ale

acestor acțiuni.

Practica

judecătorească este constantă în a califica acțiuni precum cea dedusă judecății

ca fiind legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care

fac obiectul acesteia, fiind astfel scutite de taxe de timbru.

Recurenta a criticat

și aprecierea instanței de apel, în sensul că reclamanta nu a formulat o cerere

de reexaminare în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, deoarece această

cerere a fost în fapt formulată la data de 5 februarie 2014 și respinsă de

instanță.

S-a subliniat că în Dosarul

nr. 7625/302/2010, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 6667 din 13

octombrie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care aceeași pârâtă

- Primăria Municipiului București - a fost obligată la despăgubiri pentru

aceleași temeiuri, cauza a fost soluționată fără impunerea plății vreunei taxe

de timbru.

În ceea ce privește

modul de soluționare al ultimului petit, instanța de apel a aplicat în mod

greșit legea, pe de o parte, prin calificarea greșită a naturii daunelor morale

solicitate, iar pe de altă parte, prin aprecierea eronată că acestea ar fi

nedovedite.

S-a susținut că,

pentru corecta soluționare a acestui petit, este necesară administrarea de

probe noi, motiv pentru care se impune trimiterea integrală a cauzei spre

rejudecare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Criticile recurentei

au vizat, în primul rând, soluția de menținere a hotărârii primei instanțe de

anulare ca netimbrate a primelor trei capete de cerere, având ca obiect daune

materiale pentru pretinsul prejudiciu constând în lipsa de folosință a

imobilului, imposibilitatea de a înstrăina imobilul într-o perioadă economică

favorabilă și costul lucrărilor de reparații și consolidare a imobilului.

În acest context,

instanța de apel a constatat că reclamanta avea la dispoziție calea de atac

prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, anume cererea de reexaminare

împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ceea ce înseamnă că

s-a apreciat că această cale de atac asigura un cadru eficient pentru analiza

criticilor părții referitoare la modul de timbrare a cererii în pretenții

deduse judecății și, ca atare, criticile cu acest obiect nu puteau fi reiterate

pe calea apelului.

Înalta Curte constată

că această apreciere este corectă, fiind fără relevanță dacă partea nemulțumită

de modul de stabilire a taxei judiciare de timbru a uzat sau nu de calea reexaminării,

împrejurare la care se referă recurenta în prezentul recurs.

Se observă că

susținerile recurentei privind modul de timbrare a primelor trei capete de

cerere vizează incidența art. 50 din Legea nr. 10/2001, în considerarea

legăturii dintre obiectul pretențiilor și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

precum și cu bunurile ce formează obiectul aceluiași act normativ.

Reexaminarea

prevăzută de art. 18 din legea taxelor judiciare de timbru în vigoare la

momentul formulării cererii de chemare în judecată implică tocmai cercetarea

acestor aspecte, în scopul stabilirii caracterului timbrabil sau netimbrabil al

cererii, în raport de legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății,

precum și al eventualei incidențe a unor norme ce prevăd scutiri de la plata

taxei judiciare de timbru.

Așadar, calea de atac

menționată este una efectivă, în sensul că i se dă posibilitatea părții de a

supune analizei unui alt judecător susținerile și apărările referitoare la

obligația de timbrare stabilită în sarcina sa de către instanța învestită cu

fondul pretențiilor, din perspectiva normelor relevante.

Întrucât

cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere

irevocabilă, în conformitate cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997,

dispoziția instanței cu privire la modul de timbrare a cererii intră în puterea

lucrului judecat, ceea ce înseamnă nu numai că împotriva sa nu mai poate fi

exercitată nicio cale de atac, ci și că aspectele dezlegate prin încheierea

irevocabilă nu pot fi repuse în discuție de aceeași parte în căile de atac

exercitate împotriva hotărârii pronunțate cu privire la fondul litigiului.

Ca

atare, este inadmisibilă formularea de critici cu același obiect pe calea

apelului împotriva hotărârii prin care cererea a fost anulată ca netimbrată.

Această

constatare se impune indiferent dacă partea a uzat sau nu, în mod efectiv, de

calea de atac a reexaminării, deoarece s

impla existență în cuprinsul legii a

reglementării căii de atac eficiente reprezintă o garanție a accesului la

justiție, partea fiind îndreptățită să parcurgă această procedură pentru a-i fi

luate în considerare și analizate susținerile referitoare la modul de timbrare

a cererii de chemare în judecată.

La data pronunțării

deciziei recurate, practica judiciară pe aspectul admisibilității în calea de

atac a criticilor referitoare la modul de timbrare a cererii de chemare în

judecată era neunitară, aspect relevat prin recursul în interesul legii

promovat în acest sens, iar Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin care acesta a fost soluționat (în sensul că atare

critici sunt inadmisibile), nu și-a produs efectele până la data soluționării

prezentului recurs, nefiind publicată în M. Of.

În consecință,

ținându-se cont și de faptul că raportarea la calea de atac a reexaminării

taxei judiciare de timbru a reprezentat doar un argument în sprijinul soluției

de respingere a apelului ca nefondat, iar motivele de recurs vizează și

celelalte considerente ale deciziei recurate, urmează a fi examinate toate

criticile recurentei referitoare la soluția de menținere a dispoziției de

anulare a primelor trei capete de cerere.

În acest context, se

constată că susținerile recurentei sunt nefondate.

În conformitate cu

prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „

Cererile sau

acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de

proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile

care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.”

Această normă prevede

o scutire in rem pentru acele cereri sau acțiuni în justiție care privesc

bunuri preluate de stat în mod abuziv în perioada de referință, care sunt

întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, în sensul că, în cadrul obiectiv

și subiectiv fixat prin pretențiile deduse judecății, instanța de judecată

verifică aplicabilitatea și, eventual, face în concret aplicarea normelor de

drept substanțial ori procesual cuprinse în acest act normativ cu caracter

special.

Or, în cauză,

despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă nu au fost fundamentate

în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe cele de drept comun

referitoare la răspunderea civilă delictuală.

În acest cadru procesual, instanța de

judecată nu urma a face aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, ci era chemată

să evalueze doar întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în

persoana pârâților, în aplicarea art.

998 - 1000 și 1003 C. civ.

De altfel,

cu ocazia rejudecării

în primă instanță după desființarea, prin Decizia nr. 50 din 20 februarie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a sentinței inițial pronunțate, reclamanta a clarificat elementele

cererii de chemare în judecată (file 14 - 15 Dosarul nr. 578963/2010* al

Tribunalului București), deoarece prin decizia de trimitere a cauzei spre

rejudecare se constatase că instanța de fond nu a lămurit obiectul cererii de

chemare în judecată și calitatea procesuală a părților.

Prin aceste

precizări, pe lângă cele referitoare la obiectul și valoarea pretențiilor,

perioada pentru care le solicită și persoana pârâților, reclamanta a motivat în

fapt capetele de cerere privind despăgubirile materiale exclusiv în

considerarea deținerii fără a titlu a imobilului, de către autoritatea

administrativă locală, începând cu anul 1998, când a fost formulată cererea în

revendicare pe temeiul art. 480 C. civ., admisă ulterior în mod irevocabil. În

motivarea acestor pretenții, nu s-a făcut referire la neîndeplinirea de către

autoritatea administrativă locală a obligațiilor referitoare la procedura Legii

nr. 10/2001, ce a fost inițiată de către reclamantă în paralel cu acțiunea în

revendicare pe dreptul comun.

Din acest punct de

vedere, susținerile recurentei referitoare la reținerea greșită de către

instanța de apel în sensul că prejudiciul suferit de către reclamantă ar deriva

dintr-o pretinsă „detenție nelegală”, în loc de neîndeplinirea obligațiilor

legate de procedura de restituire, astfel cum s-a invocat, contrazic propriile

susțineri formulate în cursul procesului.

Mai mult, criticile

nu pot fi primite și din perspectiva faptului că, în cadrul rejudecării

fondului, reclamantei i s-a pus în vedere de către instanță, în exercitarea

rolului activ, să lămurească elementele cererii de chemare în judecată. Or, în

măsura în care reclamanta nu a înțeles să reia toate motivele de fapt inserate

în cererea inițială, respectiv și pe cele referitoare la derularea procedurii

Legii nr. 10/2001, prin motivele de recurs tinde să-și invoce propria culpă în

modul de derulare a procesului, în contextul art. 129 alin. (1) C. proc. civ.,

prin neîndeplinirea obligației puse în sarcină de către instanță, ceea ce este

inadmisibil, conform art. 108 alin. ultim C. proc. civ.

În același timp,

chiar dacă s-ar considera că reclamanta a urmărit sancționarea atitudinii

culpabile a pârâtei și în legătură cu derularea procedurii Legii nr. 10/2001 -

pornindu-se de la premisa că a intenționat menținerea tuturor motivelor de fapt

din cererea inițială, accentuând prin precizările ulterioare doar elemente ale

cererii precum obiectul și valoarea pretențiilor, persoana pârâților, tot nu

s-ar ajunge la concluzia incidenței art. 50 din Legea nr. 10/2001 referitor la

scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Referirile la Legea nr.

10/2001 au drept finalitate relevarea conduitei culpabile a autorității

administrative locale,

care

a refuzat constant să îi predea reclamantei imobilul, inclusiv prin neemiterea

dispoziției de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

în pofida hotărârilor judecătorești pronunțate în cursul procedurii legii

speciale.

Chiar în acest cadru,

instanța de judecată tot nu ar fi făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

procedând la evaluarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în

persoana pârâților, în aplicarea art.

998 - 1000 și 1003 C. civ., din perspectiva

unor hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în baza Legii nr. 10/2001.

Invocarea legii speciale în speță are legătură doar cu motivarea în fapt a

pretențiilor, nu și cu temeiul juridic al acesteia, ceea ce exclude incidența art.

50 din Legea nr. 10/2001, care are în vedere acele cereri care implică

aplicarea prevederilor de drept material sau procesual ale acestei legi.

Față de

considerentele expuse, criticile pe acest aspect sunt nefondate și vor fi

respinse ca atare, inclusiv pe cele referitoare la art.

15 lit. p) din Legea nr.

146/1997, normă relevantă doar dacă s-ar fi reținut incidența art. 50 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Cât privește

aplicabilitatea prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, se

constată, de asemenea, că susținerile recurentei sunt nefondate.

Norma prevede

explicit care sunt titularii cererilor vizate de scutirea fiscală expres

reglementată, dar și obiectul unor asemenea cereri, ca fiind „

restituirea

imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”.

Fiind vorba despre o

normă de excepție de la regula caracterului timbrabil al oricăror cereri evaluabile

în bani, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinsă, pe cale

de interpretare, la alte situații decât cele anume reglementate.

Astfel, o cerere în

despăgubiri nu este echivalentă unei cereri de restituire a imobilului, iar

caracterul de cerere accesorie sau incidentală ar fi subzistat doar dacă

cererea în despăgubiri ar fi fost formulată fie ca un capăt de cerere a cărui

soluționare depindea de soarta cererii principale, fie ca o cerere

reconvențională sau o cerere de intervenție, în cadrul unui proces în care

cererea de restituire a imobilului ar fi reprezentat cererea principală. Or,

cât timp cererea în pretenții a fost formulată ca o cerere de sine -

stătătoare, pe cale principală, este exclusă incidența art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997.

În ceea ce privește

critica referitoare la cererea de acordare a daunelor morale, se constată că

recurenta a susținut calificarea greșită, de către instanța de apel, a naturii

daunelor morale solicitate, fără a dezvolta această susținere și fără a arăta

în concret argumente în sprijinul acesteia și în combaterea considerentelor din

decizia recurată.

În aceste condiții,

simpla afirmare a unei greșeli săvârșite de către instanța de apel în aplicarea

legii, neînsoțită de o demonstrare a nelegalității enunțate, nu echivalează cu

o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi încadrată în vreunul

dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și analizată ca atare de

către instanța de control judiciar.

În absența motivelor

de fapt și de drept pentru care recurenta pretinde încălcarea sau aplicarea

greșită a legii în legătură cu cererea având ca obiect daunele morale, nu este

posibil controlul de legalitate exercitat de către această instanță de recurs,

susținerile recurentei urmând a fi înlăturate.

Față de toate

considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta N.S.L. împotriva Deciziei nr. 397/A din 6

octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 ianuarie 2015.