ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3864/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3864/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanții C.M.V. și C.A.M. împotriva pârâtelor C.E.I. IFN SA și C.E.B. NV

prin mandatar C.E.I. IFN SA, înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, sub nr. 38099/3/2012 din 20 mai 2013, s-a solicitat, ca

prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună adaptarea clauzelor

contractului de facilitate de credit și de garanție din 24 ianuarie 2008

privind împrumutul în sumă de 212,313 CHF, pentru achiziție locuință, urmare

intervenirii impreviziunii contractuale, conform propunerii adresată pârâtei în

data de 9 iulie 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 4094 din data de 20 mai 2013 pronunțată de către Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 38099/3/2012 s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN S.A., ca neîntemeiată.

S-a respins cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanții C.M.V. și C.A.M., în

contradictoriu cu pârâții C.E.I. IFN SA, și C.E.B. NV, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

acesta sentința, prima instanță a reținut ca la data de 24 ianuarie 2008, s-a

încheiat între pârâta C.E.I. IFN S.A., în calitate de împrumutător, pe de o

parte și reclamanții C.M.V. și F. (în prezent C.) A.M., în calitate de

împrumutați, contractul de facilitate de credit și de garanție din 24 ianuarie

2008, având ca obiect suma împrumutată de 212.313 CHF (franci elvețieni),

durata de creditare fiind de 360 de luni.

Conform art. 6.1 din

convenția părților, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care

s-a acordat creditul, lunar, în rate ce includ, în conformitate cu graficul de

rambursare care este parte integrantă din contract, astfel: începând cu luna a

7-a de la acordarea creditului, dobânda lunară și comisionul lunar de

administrare la soldul facilității de credit; începând cu luna a 49-a de la

acordarea creditului, dobânda lunară și comisionul de administrare calculate la

soldul facilității de credit.

Prin cererea din data

de 26 august 2011 adresată C.E.B. (România) S.A. - Sucursala Militari,

reclamanții au solicitat extinderea perioadei de rambursare a creditului,

astfel încât rata lunară să atingă o valoare medie de 2.000 lei lunar,

precizându-se de către reclamanți că aceasta este suma pe care o pot plăti la

momentul respectiv. Solicitarea s-a bazat pe următoarele argumente: creșterea

valorii sumei împrumutate și, implicit, a ratelor de credit, urmare a evoluției

cursului fracului "elvețian; scăderea veniturilor reclamanților cu peste

50% în ultimii doi ani, pe fondul crizei financiare globale; intervenția

cheltuielilor generate de nașterea unui copil.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN S.A., prima

instanță a reținut că la data de 31 martie 2009 s-a încheiat între pârâta

C.E.I. IFN S.A., în calitate de cedent și C.E.B. N.V. (Olanda), în calitate de

cesionar, un contract de cesiune de creanță, inclusiv pentru creanța izvorâtă

din contractul de credit încheiat de cedent cu reclamanții.

În cadrul unui

litigiu declanșat în scopul sancționării nerespectării dispozițiilor legale

edictate pentru încheierea contractului prin care născut creanța - acțiune în

nulitate - dar și în cazul litigiilor prin care se solicită adaptarea

contractului, cedentul din cesiunea de creanță, în calitate de parte

contractantă, are calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului,

prima instanță a reținut că pentru contractul de credit dedus judecății că nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din noul C. civ., acestea fiind

incidente exclusiv în cazul convențiilor încheiate după intrarea în vigoare a

actului normativ, astfel cum dispune expres art. 107din Legea nr. 71/2011.

Împrumutându-se

pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea

în care obțineau veniturile din salariu, împrumutații și-au asumat implicit și

riscul fluctuațiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului

schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În acest context,

modificarea circumstanțelor invocate de către reclamanți - respectiv fluctuația

monetară - a fost integrată în contract, cu consecințe asupra executării

obligației contractuale astfel asumate, riscul creșterii cursului de schimb

fiind suportat, pe cale de consecință, de către debitor, în lipsă de dispoziție

contrară.

De altfel, în materia

contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului

monetar, fără ca evoluțiile economice să influențeze obligațiile asumate de

împrumutat.

Executarea

obligațiilor reclamanților, afectată de variația cursului de schimb, își

găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în

dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii

negăsindu-și, astfel, aplicarea în speță.

Nici reducerea

veniturilor reclamanților - împrejurare nedovedită în cauză - nu conduce la

aplicarea teoriei impreviziunii, imposibilitatea de executare a obligației

asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. De

asemenea, nașterea unui copil, cu consecința creșterii cheltuielilor necesare

întreținerii familiei, nu poate fi privită ca un element care să determine

adaptarea clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară

voinței reclamanților.

Astfel cum rezultă

din corespondența părților, purtată în cursul anului 2012, pârâta C.E.B. NV,

prin mandatarul C.E.I. IFN S.A., a propus reclamanților o variantă de

reeșalonare a plăților ratelor de credit, ofertă ce nu a fost acceptată, pentru

că, în opinia împrumutaților, aceasta nu a corespuns posibilităților lor

financiare și pentru că impunea obligații noi cu privire la garanții.

Clauza prevăzută de

art. 2.4 este criticată de către reclamanți, conform cererii completatoare

depuse la dosar, la data de 24 februarie 2013, deoarece prevede că rambursarea

creditului se face în franci elvețieni, iar cursul CHF a crescut în mod considerabil,

această creștere fiind imprevizibilă pentru debitor, clauza fiind și

inechitabilă, precum și contrară bunei-credințe.

Art. 2.4 din

contractul de credit nu face referire la rambursarea creditului, cum susțin

reclamanții, ci la utilizarea acestuia. Ca atare, argumentele reclamanților

expuse în cererea completatoare, care se referă, exclusiv, la obligația de

rambursare a sumei împrumutate, nu pot fi analizate prin raportare la clauza

2.4.

În realitate,

clauzele prin care reclamanții s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se

regăsesc în cap. VI al convenției de credit. Aceste clauze transpun, însă,

principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864,

fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr.

193/2000.

Astfel, chiar dacă în

speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului

nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a

rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea

instituției de credit. Astfel, în baza acelorași clauze, în cazul variațiilor

cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența

în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința

dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru

același considerent nu a fost reținută ca fiind îndeplinită nici cerința

relei-credințe a instituției financiare, nerezultând că aceasta le-a impus

reclamanților produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.

Susținerile

reclamanților în sensul că instituția financiară nu a procedat la o informare

corespunzătoare cu privire la riscul valutar, nu au fost primite, din calitatea

pe profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se

trage prezumția cunoașterii ori a posibilității de prevedere a evoluției

cursului de schimb al CHF. Fluctuația cursului de schimb nu constituie prin

sine însăși o împrejurare care să determine a se reține caracterului abuziv al

clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai

pentru acest considerent, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.

193/2000, astfel cum s-a reținut anterior.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamanții C.M.V. și C.A.M., solicitând admiterea

apelului, schimbarea sentinței și admiterea cererii de adaptare a clauzelor

contractuale, în sensul plății sumei de 400 CHF, debit și accesorii, pe o

durată de 10 ani, în baza intervenirii teoriei impreviziunii, pe fondul unor

clauze contractuale abuzive.

Prin Decizia civilă

nr. 39 din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a

fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței

civile nr. 4094 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 4 din

Legea nr. 193/2000, (1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct

cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu

alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate

consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard

preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe

piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite

aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată

direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru

restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului

evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un

comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct

cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în

anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu,

clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca

prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se

evaluează în funcție de:

a) natura produselor

sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii

acestuia;

b) toți factorii care

au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale

contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii

abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil.

În mod corect a

reținut prima instanță că executarea obligațiilor reclamanților, afectată de

variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor

contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de

împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță.

Părțile sunt libere

să stabilească clauze prin care să se tină seama de fluctuația valorică în timp

a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadență bunuri

echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

Reducerea veniturilor

reclamanților - împrejurare nedovedită în cauză - nu poate conduce la aplicarea

teoriei impreviziunii, imposibilitatea de executare a obligației asumate fiind

suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. De asemenea,

nașterea unui copil nu poate fi privită ca un element care să determine adaptarea

clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioare voinței

reclamanților.

Riscul valutar

exprima o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din

cauza modificării cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea

contractului și scadența acestuia.

Cei care sunt supuși

riscului valutar sunt clienții, atunci când în momentul încasării contravalorii

mărfurilor, valuta de contract se depreciază față de momentul încheierii

contractului comercial internațional, dar și banca, în eventualitatea în care

valuta de contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului și

scadența acestuia.

Oricare dintre cele

două fenomene poate avea loc pe o piață liberă.

Prin urmare, condiția

dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și

reaua-credință a băncii nu sunt îndeplinite în speță.

În ce privește

critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar,

instanța de apel a reținut că în materia contractului de împrumut, legiuitorul

a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din

prevederile art. 1578 C. civ.

Legea înțelege prin

clauza clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere

nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Este obligatorie

redactarea clară și fără echivoc a clauzelor astfel încât să nu fie necesare

cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea lor.

Din redactarea

clauzelor declarate ca fiind abuzive de către apelanți, rezultă că banca pârâtă

a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în

franci elvețieni, având în vedere că reclamanților li s-a acordat un credit în

sumă de 212.313 CHF.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut că un contract de adeziune nu este, în mod automat,

unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele

condiții: existența negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile

și obligațiile părților.

Sub aspectul puterii

de negociere a clauzelor contractului, instanța de apel a arătat că efectele

nedorite ale riscului valutar pot fi contracarate de clienții băncii sau, cel

puțin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale precum alegerea valutei

de contract.

O altă metodă prin

care se pot evita astfel de efecte este reprezentată de reeșalonarea plăților

ratelor de credit, astfel cum s-a și propus de către bancă, ofertă ce a fost

refuzată de apelanți, întrucât nu a corespuns intereselor acestora.

În privința

caracterului nenegociat al contractului de credit, instanța de apel a arătat că

astfel de contracte sunt contracte de adeziune, care presupun redactarea

unilaterală a contractului, la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea

sau nu la propunerea făcută, fiind de esența contractului nemodificarea

contractului de către potențialul cocontractant.

Prin urmare, pentru a

fi în prezența unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea.

Clientul poate opta

sau nu pentru încheierea acestuia, apelanții neputând susține că, și nici

dovedi că, li s-a impus semnarea acestuia în condiții de presiune.

Cu privire la faptul

că prima instanță ar fi omis să ia în considerare și celelalte clauze aflate în

strânsă legătura cu clauza de la art. 2.4 din contract, instanța de apel nu a

reținut această critică, având în vedere că reclamanții nu au indicat care sunt

acele clauze pretins a fi abuzive și în legătură cu clauza reclamată, pentru

aprecierea obiectului cererii nefiind suficientă sintagma "celelalte

clauze aflate în strânsă legătură cu aceasta".

Și oricum, atât timp

cât clauza principală, cuprinsă în art. 2.4 din contract nu a fost declarată

abuzivă, cu atât mai puțin puteau fi apreciate ca fiind abuzive "celelalte

clauze aflate în legătură (...)", clauze accesorii în raport cu cea

principală.

În ce privește

obligația de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în

speță, riscul valutar, instanța de apel a reținut că pentru a proteja

consimțământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară

și comprehensibilă.

În speță nu se poate

susține că reclamanți nu au putut să înțeleagă că rambursarea creditului se

face în franci elvețieni, având în vedere că reclamanților li s-a acordat un

credit în sumă de 212.313 CHF.

Nu există caracterul

abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutații să ramburseze

creditul în moneda în care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o

persoană mediu avizată și mediu diligentă care nu poate face abstracție de

faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe

libere.

Pe de altă parte,

însăși jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează că

obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune

funcționări a pieței. Cantitatea și conținutul informațiilor furnizate de

profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar

pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004,

Cauza Cofinoga Merignac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva

obligației de informare, dar și a puterii de negociere, instanța de apel a

reținut că consumatorul a avut posibilitatea să aleagă între oferte în raport

de interesele sale și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale,

în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora

"Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și

precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor

oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a

face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și

serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației

acestora, în deplină securitate.

S-a reținut că ultima

plată a fost efectuată de către apelanți în luna februarie 2012, iar în cursul

lunii decembrie 2012, în conformitate cu prevederile contractuale și legale în

vigoare, a fost declarată exigibilitatea anticipată a creditului din 24

ianuarie 2008, înaintând Biroului Executorului Judecătoresc C.B. cererea de

executare din 13 decembrie 2012, în vederea efectuării demersurilor necesare în

vederea recuperării întregii creanțe.

În ce privește

pretenția apelanților cu privire la adaptarea contractului, pe fondul

constatării unor clauze abuzive, instanța de apel a constatat că reclamanții solicită

instanței să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre

acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de

voință al părților, care reprezintă legea părților, potrivit art. 969 C. civ.

Părțile au libertatea

de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în

care voința reclamantei coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi

modificat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții C.M.V. și C.A.M., aducându-i următoarele

critici:

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori

înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acesteia.

Astfel,

reclamanții-recurenți au arătat că prin cererea de chemare în judecată, au

solicitat și constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 2 pct. 4 din

contractul de facilitare de credit și de garanție din 24 ianuarie 2008, precum

și a clauzelor aflate în strânsă legătură cu acesta, privind operațiunile de

tragere și rambursare a creditului acordat în CHF care determină o suportare a

riscului valutar, exclusiv, de către debitor.

Din probele

administrate în cauză rezultă că pârâta-intimată și-a asigurat o poziție

dominantă și abuzivă, atât la momentul încheierii contractului dar și pe

parcursul încheierii acestora.

S-a mai susținut că

în ce privește clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt

lipsite de claritate și necesită cunoștințe de specialitate pentru a le

înțelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aceste clauze au mai

fost criticate atât sub aspectul caracterului imprevizibil pentru debitor, la

momentul semnării contractului dar și sub aspectul caracterului inechitabil și

contrar principiului bunei-credințe ca riscul valutar să fie suportat doar de

către debitor.

Creditoarea și-a

asumat o poziție favorabilă, deoarece a continuat să încaseze, integral,

dobânzile și comisioanele, iar riscul fluctuațiilor de curs valutar, care este

considerabil în cazul CHF, a fost suportat doar de către recurenții-reclamanți.

S-a mai susținut că o

astfel de variație de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la

momentul contractului și nici nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze

contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Deși banca nu i-a

informat cu privire la riscul fluctuațiilor de curs valutar, pretinde de la

reclamanți plata unor sume disproporțional de mari comparativ cu suma acordată

în 2008, asigurându-și un profit nejustificat, fondat pe un dezechilibru

contractual.

Recurenții au mai

susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că ei sunt persoane

mediu avansate și mediu diligente care nu puteau face abstracție de faptul că

fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere în

cazul contractului de împrumut bancar.

S-a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din

Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că acea

clauză invocată de către reclamanți este una abuzivă, deoarece nu a fost

negociată direct cu ei și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților, în defavoarea lor, contrar cerințelor bunei-credințe.

S-a mai arătat că, în

mod greșit, instanța de apel s-a referit în considerentele deciziei recurate,

în mod exclusiv, la principiul "pacta sunt servanda", prevăzut de

art. 969 C. civ., în condițiile în care apărarea reclamanților s-a fondat pe o

excepție de la acest principiu, impreviziunea contractuală.

pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, atunci

când a apreciat că este inaplicabilă teoria impreviziunii și când a

concluzionat că instanța nu se poate substitui voinței părților, deși tocmai

aceasta este voința instituției.

instanței de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii.

În motivarea

suportării riscului valutar de către reclamanți instanța de apel a făcut

referire la momentul încheierii contractului comercial internațional, deși din

actele depuse la dosar rezultă că reclamanții au încheiat acest contract de

credit pentru achiziționarea unei locuințe și nu pentru a desfășura acte de

comerț internațional.

Analizând decizia

reculată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

criticile formulate la pct. 1 din motivele de recurs, nu pot fi încadrate în

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nearătând în

ce constă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, care e

acesta și în ce sens s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit, și vădit

neîndoielnic al acestuia, însă, criticile de la acest punct, ca de altfel și

cele de la pct. 2 pot fi analizate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

fondul cauzei, s-au constatat următoarele:

a) Instanța de apel a

tratat, cu precădere, problema dedusă judecății, din perspectiva prevederilor

de drept comun, or, în cauza de față avem de a face cu o cerere de constatare a

caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care,

deși trebuie să respecte condițiile de validitate ale oricărui contract, din

punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie

analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr.

93/13/CEE, a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a

jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

b) Din această

perspectivă, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin

simpla semnare a contractului, deoarece părțile nu se află pe poziții de

egalitate, nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește

puterea de negociere, pârâta fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea

de credite, iar reclamanții fiind simple persoane fizice care nu a avut

posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar să-l

semneze sau nu.

Simpla informare a

reclamanților în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici

un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip,

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Instanței Supreme,

fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt

prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr.

193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianți, fiind de

datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în

sensul negocierii clauzei, ceea ce în speța de față nu s-a petrecut.

Instanța de apel a

reținut, în mod greșit, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

privind limitele obligației de informare, aceasta făcând referire la o clauză

ce privea un litigiu între doi comercianți, or, în speța de față este

aplicabilă legislația și jurisprudența privind protecția consumatorilor.

c) În ce privește

posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin

de caracterul adecvat al prețului.

Există o practică

constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de

Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o

clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul

adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate

în mod clar și inteligibil.

Această problemă a

fost tranșată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene,

jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în cauza

C-484 din 08 se arată că: "dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din

Directiva nr. 93/13/CEE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei

reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv

al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al

contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o

parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar

pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și

inteligibil".

Mai mult, în cauza

C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște

judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale

unui contract, arătând, totodată, că această putere "se încadrează pe

deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o

recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică

economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte

cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să

nu-și producă efectele".

Ca atare, instanțele

au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar

dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având

acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și

inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci

au, chiar, această obligație.

d) Instanța de apel a

concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză

contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de

specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context

trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj

clar și inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din

perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind

protecția consumatorului.

Limbaj clar înseamnă,

în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub

acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct

de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost

negociate, așa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune,

iar faptul că banca a informat pe reclamanți în legătură cu conținutul

contractului și că le-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a și

negociat aceste clauze cu reclamanții.

În ce privește

limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai

mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă

consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub

aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i

privește.

În acest sens, sunt

relevante concluziile la care a ajuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene în

cauza C-26 din 13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în

paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Curtea de Justiție a

Uniunii Europene a arătat următoarele: "Art. 4 alin. (2) din Directiva

93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză

contractuală, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată

în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva

clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci

și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a

mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre

acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să

poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele

economice care rezultă în ceea ce-l privește".

Or, instanța de apel

nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și

inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce privește consecințele economice ale

acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și

semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul

consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la

încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Aceasta înseamnă că

instanța de apel nu a lămurit, pe deplin, situația de fapt, astfel că se impune

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de apel, aceasta urmând să țină seama, în

stabilirea situației de fapt, de cele arătate mai sus.

Totodată, instanța de

apel va analiza și celelalte clauze arătate de către reclamanți ca abuzive,

inclusiv clauza referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului,

dar în lumina legislației și jurisprudenței speciale privind protecția

consumatorilor.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale

Directivei 93/13/CEE, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia reculată

și va trimite clauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții C.M.V. și C.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 39 din

21 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 4 decembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN