ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4371/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4371/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC K.V. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții C.S.A. și D.F.G. din

cadrul primei pârâte, anularea Deciziei nr. D1 din 27 iunie 2012, emisă de

C.S.A. - D.F.G., comunicată la data de 30 iunie 2012, admiterea plângerii,

desființarea în parte a Deciziei nr. D1 din 27 iunie 2012 emisă de C.S.A. -

D.F.G. și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamantă a următoarelor

sume:

- 386.331 RON (84.800

euro x 4,5558 RON/euro), reprezentând prejudiciul creat reclamantei de către SC

D.A.A.G. SA - în faliment, în ale cărei obligații de plată sunt subrogate prin

efectul legii pârâtele, ca urmare a respingerii nejustificate a cererii de

despăgubiri, echivalent cu venitul nerealizat ca urmare a imobilizării mașinii

și utilajului (macara) instalat pe aceasta;

- 80.911 RON,

reprezentând dobânda legală raportată la suma solicitată cu titlu de

prejudiciu, echivalent cu venitul nerealizat;

- 52.622,76 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată și onorarii de avocat în instanțele

judecătorești, precum și în procedura în fața C.S.A. - D.F.G.;

- 23.032,59 RON

reprezentând despăgubire calculată eronat pentru reparațiile brațului macaralei;

- 851 RON,

reprezentând diferență dobânzi calculate eronat la despăgubirea pentru

reparația brațului macaralei, cu cheltuieli de judecată și onorariul de avocat.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat, în fapt, că între SC K.V. SRL București, în

calitate de asigurat și D.A.A.G. SA, în calitate de asigurător, s-a încheiat,

la data de 30 mai 2008, Polița de asigurare P1 pentru asigurarea facultativă a

autovehiculelor pentru avarii și furt, pentru autovehiculul asigurat categoria

macara, marca D., număr de înmatriculare B1, pentru o perioadă de 12 luni,

respectiv de la 2 iunie 2008 la 1 iunie 2009.

La data de 29

noiembrie 2008, în interiorul perioadei asigurate, în timp ce se afla în

circulație, autovehiculul sus-menționat a fost implicat într-un eveniment

rutier pe ulița aflată în vecinătatea cartierului G. din orașul C. și s-a

răsturnat în albia râului Prahova.

Organele de poliție

competente din localitatea C., prin Procesul-verbal din 2 decembrie 2008, au

stabilit starea de fapt și au emis documentele corespunzătoare, care ulterior

au fost depuse de asigurata SC K.V. SRL la societatea de asigurare D.A.A.G. SA,

unde s-a constituit Dosarul de daună D1.

Urmare a

evenimentului survenit, autovehiculul asigurat a suferit grave avarii, atât la

cabină, cât și la macara (instalație montată pe corpul mașinii).

Reparația corpului

mașinii a fost executată în România, de reprezentanța D. - E.H. SRL fiind

evaluată la suma de 84.408,70 RON.

Potrivit negației

dată de unitatea service specializată D. - E.H. SRL, reparația macaralei

instalată pe corpul mașinii nu s-a putut executa în țară, ci numai de

producător în străinătate.

Societatea de

asigurare D.A.A.G. SA a comunicat reclamantei SC K.V. SRL respingerea integrală

a dreptului la despăgubire, pentru motive total neîntemeiate (înlăturate

ulterior de instanța de judecată prin hotărâre definitivă și irevocabilă),

invocând inexistența riscului asigurat.

Pârâta C.S.A. prin

D.F.G. denumită în continuare Fond, a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea ca neîntemeiată a plângerii și menținerea ca legală și temeinică a

deciziei nr. D1 din 27 iunie 2012 emisă de C.S.A. - D.F.G.

A precizat că, deși

prin cererea dedusă judecații, reclamanta solicită obligarea în solidar a

C.S.A. și a C.S.A - D.F.G., este vorba despre aceeași instituție, D.F.G. fiind

un departament specializat în cadrul C.S.A., lipsit de personalitate juridica

(art. 9 alin. (3) din Normele privind Fondul de garantare), înființat în scopul

prevăzut de art. 60 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în

România cu atribuții expres prevăzute de Legea nr. 503/2004 privind redresarea

financiară și falimentul societăților de asigurare și de Normele privind Fondul

de garantare aprobate prin O.P.C.S.A. nr. 10/2009.

Prin Sentința nr. 500

din 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a pârâtului D.F.G.; a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanta SC K.V. SRL, în contradictoriu cu pârâtele C.S.A. și C.S.A. -

D.F.G.; a anulat în parte decizia emisă de către pârâți în 27 iunie 2012, în

sensul că a obligat pârâții să admită la plată și următoarele sume: 23.032,59

RON, reprezentând diferența de curs valutar; 851 RON, reprezentând dobânda

legală aferentă primei sume și 21.950 RON, reprezentând despăgubiri constând în

cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu de avocat); a respins

celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Totodată, a obligat

pârâții la plata către reclamantă a sumei de 909 RON, cheltuieli de judecată

(taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat), admise în parte,

proporțional celor admise.

Cu privire la

excepția lipsei capacității procesuale de folosință astfel cum aceasta a fost

invocată și susținută de către pârâte prin reprezentant legal, Curtea constată

că este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare având în vedere că deși

pârâtul D.F.G. din cadrul C.S.A. nu deține în sensul legii de drept comun

personalitate juridică, totuși în materia contenciosului administrativ, în

general, iar în special în domeniul de aplicare a Legii nr. 503/2004, se

constată că există o identitate între persoana acestui pârât și emitentul

actului administrativ a cărui anulare se solicită în prezenta cauză, nefiind relevantă

din această perspectivă existența/inexistența calității pârâtului de persoană

juridică cu toate atributele și obligațiile derivând din acest statut, ci

exclusiv calitatea de emitent al actului administrativ atacat, calitate care a

avut la bază atât dreptul, cât și obligația legală ale acestui pârât de a se

pronunța asupra cererii de plată formulată de către reclamantă în temeiul

acestor dispoziții speciale.

Asupra fondului

cauzei, instanța de fond a constatat caracterul întemeiat al capătului de cerere

privind recunoașterea dreptului reclamantei la plata sumei de 23.032,59 RON,

reprezentând diferență de curs valutar.

În concret, prima

instanță a reținut că această sumă este compusă din diferența de curs valutar

solicitată de către reclamantă și avută în vedere de către pârâți la calcularea

cuantumului indemnizației de asigurare aferente reparației brațului macaralei,

în special cursul valutar în raport de care a fost calculată conversia

indemnizației din euro în RON, curs care se impunea a fi luat în considerare

exclusiv în raport de clauzele contractuale existente între părți, precum și de

dispozițiile legale în vigoare la data încheierii acestui contract de asigurare

facultativă și respectiv la data producerii evenimentului asigurat.

Prin urmare, Curtea a

constatat că, potrivit deciziei atacate, acest curs valutar în privința acestei

sume a fost calculat de către pârâți în raport de data producerii evenimentului

asigurat, interpretând și aplicând cu încălcarea scopului prevăzut de Legea nr.

503/2004, dispozițiile art. 13.2 și 13.8 din clauzele contractului de asigurare

facultativă, respectiv art. 13 și 14 alin. (1) din Normele aprobate prin

O.C.S.A. nr. 10/2009, enunțat în cuprinsul actului administrativ atacat și al

întâmpinării formulate în prezenta cauză.

Instanța de fond a

apreciat că invocarea ca motiv al refuzului plății acestei diferențe de curs

valutar a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și 14 alin. (1) din O.C.S.A. nr.

10/2009, precum și a dispozițiilor art. 13.2 și 13.8 din Contractul de asigurare

facultativă pentru avarii și furt nu poate fi reținută, fiind încălcate

drepturile persoanelor asigurate de a le fi plătite de îndată indemnizațiile de

asigurare, iar nu cu întârziere, în cazul contrar fiind necesară efectuarea

conversiei valutare în concordanță cu scopul legii și acordului părților,

respectiv la data efectuării plății acestor indemnizații.

Mai mult, judecătorul

fondului a constatat că un asemenea scop rezultă din însuși conținutul poliței

de asigurare deținută anterior de către reclamantă, în care s-a stabilit suma

atât a indemnizației de asigurare, cât și primei de asigurare, în valută -

euro, iar nu în RON, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că

la data plății acestea urmau fi încasate în RON, iar nu în valută, esențial

fiind momentul în raport de care aceste plăți urmau a fi calculate, respectiv

fie în raport de momentul plății la data scadenței, fie ulterior, în raport de

data plății, ulterioară scadenței obligației contractuale privind plata

indemnizației de asigurare, astfel încât riscul deprecierii valutare a acestor

obligații să fie suportat de către debitorul unei asemenea obligații, iar nu de

către creditor.

În raport de aceleași

considerente, s-a constatat că în mod nejustificat pârâții au refuzat să

recunoască reclamantei și dreptul la plata sumei de 851 RON, reprezentând

dobânda legală aferentă diferenței de curs valutar, având caracter accesoriu

acestui debit principal și urmând același regim juridic, urmând a fi stabilită

și această obligație în sarcina pârâtelor.

De asemenea, cu

privire la capătul de cerere referitor la recunoașterea cheltuielilor de

judecată, astfel cum acestea au făcut obiectul cererii de plată adresată

anterior pârâților în temeiul Legii nr. 503/2004, instanța de fond a reținut că

este în parte întemeiat, respectiv cu privire la suma de 21.950 RON, cu titlu

de taxă judiciară de timbru și onorariul de avocat.

În raport de scopul

prevederilor Legii nr. 503/2004, precum și împrejurarea că reclamanta deține

hotărâri judecătorești irevocabile prin care fie a fost obligat asigurătorul la

plata unei părți din indemnizația de asigurare, fie a fost cuantificată pe cale

judiciară cu putere de lucru judecat o altă parte a aceleiași indemnizații,

ambele cuvenite reclamantei în temeiul contractului de asigurare facultativă,

precum și subrogarea de drept a pârâților în obligațiile asigurătorului aflat

în procedura de insolvență, dar și de prevederile art. 274 C. proc. civ.,

Curtea a apreciat că se impune recunoașterea în favoarea reclamantei a sumei de

21.950 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariul de avocat,

cheltuieli efectuate de către reclamantă în legătură cu dosarele aflate pe

rolul Judecătoriei Sectorului 2 și Cornetu, iar nu și cu privire la dosarele

înregistrate pe rolul secțiilor comerciale ale Tribunalului București, acestea

fie neprimind o soluție pe fond, fie privind exclusiv declanșarea procedurii de

insolvență în cadrul căreia inclusiv pârâta C.S.A. are calitatea de creditor,

iar nu de debitor față de asigurătorul reclamantei aflat în această situație.

Cât privește cererea

privind recunoașterea în favoarea reclamantei a sumei constând în onorariul de

succes pretins a fi cuvenit apărătorului reclamantei în temeiul contractului de

asistență juridică, având în vedere conținutul contractului, astfel cum a fost

ulterior dezvoltat prin actul adițional anterior menționat, respectiv

apreciindu-se în raport de natura și complexitatea pricinii care a făcut

obiectul acestui contract, respectiv a litigiului aflat în faza administrativă

în fața C.S.A. - D.F.G., s-a apreciat că se impune exclusiv acordarea

onorariului forfetar în sarcina pârâților.

Cu privire la capătul

de cerere privind acordarea prejudiciului pretins a fi suferit de către

reclamantă constând în suma de 84.800 euro, reprezentând echivalentul venitului

nerealizat de către reclamantă, precum și de 80.911 RON, reprezentând dobânda

legală aferentă acestei din urmă sume, prima instanță a constatat că refuzul

exprimat de către pârâți din actul administrativ atacat este unul justificat,

având în vedere că reclamanta nu a dovedit legătura de cauzalitate între

producerea prejudiciului constând în evenimentul asigurat, respectiv

imobilizarea vehiculului în cauză și lipsa obținerii unor venituri din

utilizarea acestuia de către reclamantă în temeiul unor potențiale angajamente

contractuale având ca obiect prestări de servicii prin închirierea acestui

utilaj.

Curtea a constatat că

nu poate fi reținută în sarcina pârâților o asemenea culpă și legătură de

cauzalitate, având în vedere că o asemenea obligație nu constituie o creanță de

asigurări conform Legii nr. 503/2004.

De asemenea, a

reținut că dispozițiile art. 1357 - 1358 noul C. civ. nu sunt aplicabile

cauzei, având în vedere data producerii evenimentului asigurat, precum și

dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2001 privind punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ci exclusiv dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ. din 1864.

În mod corespunzător,

instanța de fond a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere privind acordarea

dobânzilor legale aferente capătului principal referitor la acordarea venitului

pretins a fi nerealizat de către reclamantă.

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs pârâta A.S.F. (fostă C.S.A.) - D.F.G.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

recurs invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se invocă greșita

aplicare a legii atât în ceea ce privește obligarea în solidar a C.S.A. cât și

a D.F.G. la diferența în urma cursului valutar aplicabil, la plata sumei reprezentând

despăgubirea pentru reparația brațului macaralei cât și în ceea ce privește

obligarea la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată în litigiile în

care a fost parte SC D.A.A.G. SA.

În cadrul aspectului

de nelegalitate având ca obiect menținerea și obligarea în solidar a celor doi

pârâți la plata sumei reprezentând diferență de curs valutar plus dobânda

aferentă acestei sume, recurenta C.S.A. prin D.F.G. invocă greșita aplicare a

dispozițiilor art. 5 lit. l

1

) din Legea nr. 32/2000 și cele prevăzute

de art. 60 din Legea nr. 136/1995 prin menținerea în cauză a doi pârâți,

deoarece Fondul de garantare funcționează ca un departament specializat în

cadrul C.S.A. fiind lipsit de personalitate juridică.

În ceea ce privește

soluția de fond se arată că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a

clauzelor contractuale pct. 13.2 și 13.8 din Condițiile generale și art. 12 -

15 din Normele privind Fondul de garantare aprobat prin O.P.C.S.A. nr. 10/2009.

Se arată că instanța

de fond a făcut o aplicarea greșită a legii deoarece a apreciat eronat probele

administrate și a stabilit eronat situația de fapt în sensul că

reclamanta-intimată ar fi făcut dovada achitării contravalorii reparației

brațului macaralei, fapt ce nu a fost probat cu documentele justificative

deoarece raportul de expertiză omologat de Judecătoria Cornetu precizează doar

costul estimativ de reparație și în consecință reclamanta-intimată nu are

dreptul la diferențe de curs valutar aceasta nefiind o creanță valutară în

înțelesul art. 15 din Normele privind Fondul de garantare.

Al doilea aspect de

nelegalitate privește obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de judecarea litigiilor în care parte a fost SC D.A.A.G.

SA.

Recurenta-pârâtă

apreciază că în mod greșit prima instanță a apreciat aceste cheltuieli de

judecată ca fiind o creanță de asigurare în condițiile art. 5 lit. h) din Legea

nr. 503/2004, fără a fi îndeplinite condițiile subrogării Fondului de garantare

în toate drepturile creditorilor de asigurări pentru sumele egale cu plățile pe

care le-a plătit din disponibilitățile sale, prevăzută de art. 27 din Legea nr.

503/2004, deoarece nu operează o subrogare în obligațiile societății de

asigurare.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate, în raport de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. în sensul de a respinge plângerea formulată de

reclamanta-intimată și de menținere a deciziei contestate.

La dosar

reclamanta-intimată a formulat întâmpinare în care a invocat în principal excepția

nulității recursului și în subsidiar pe fond a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

În termenul de

amânare a pronunțării reclamantei-intimate a depus la dosar concluzii scrise.

Curtea, în baza art.

137 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului

apreciind că motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce

privește soluția dispusă de instanța de fond atât în ceea ce privește soluția

dispusă asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului

D.F.G. cât și în ceea ce privește soluția dispusă pe fond de admitere în parte

a acțiunii și de anulare în parte a Deciziei nr. D1 din 27 iunie 2012.

Pe fond, analizând

aspectele de nelegalitate invocate în cadrul recursului, Curtea apreciază

pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în cauză fiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce

privește soluția de admitere în parte a acțiunii și de anulare în parte a

deciziei contestate și de obligare a pârâtelor la plata sumelor reprezentând

diferența de curs valutar plus dobânda legală și suma reprezentând cheltuieli

de judecată în valoare de 21.950 RON.

Curtea apreciază că

în ceea ce privește aspectul de nelegalitate invocat ce privește soluționarea

excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului D.F.G., prima

instanță a aplicat corect dispozițiile art. 2 lit. l) și c) din Legea nr.

554/2004 apreciind că deși D.F.G. nu are personalitate juridică, are capacitate

procesuală și calitatea în prezenta cauză în calitate de emitent al deciziei

contestate, în raport de obligația legală a acestui pârât de a soluționa

cererea de plată formulată de reclamantă-intimată în baza Legii nr. 503/2004.

În ceea ce privește

soluția pe fond dispusă de instanța de fond respectiv de anulare în parte a

Deciziei nr. D1 din 27 iunie 2012, Curtea apreciază că sentința recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 503/2004,

ambele sume acordate cu titlu de diferență de curs valutar și cheltuieli de

judecată neîndeplinind condițiile legale și contractuale pentru a fi calificate

drept despăgubiri ce se plătesc de autoritatea recurentă potrivit contractului

de asigurare încheiat cu societatea de asigurare aflate în procedura

falimentului.

În ceea ce privește

suma reprezentând diferență de curs valutar plus dobânda aferentă, Curtea

apreciază că instanța de fond a stabilit greșit situația de fapt și a

interpretat eronat clauzele contractuale pct. 13.2 și 13.8 din Condițiile

generale și art. 13 - 15 din Normele privind Fondul de garantare aprobat prin

O.P.C.S.A. nr. 10/2009.

Din considerentele

hotărârii atacate, rezulta ca instanța de fond este în eroare asupra situației

de fapt, reținând ca reclamanta a făcut dovada achitării contravalorii

reparației brațului macaralei ("plata pentru indemnizația aferenta

reparării brațului macaralei a fost efectuata la a data ulterioara prezentării

documentului care atesta dreptul reclamantei la reparație în temeiul

contractului (...)").

Astfel, instanța își

fundamentează hotărârea pe dispozițiile pct. 13.8 din Condițiile generale,

parte integranta din contractul de asigurare coroborat cu art. 15 din Norme,

potrivit căruia despăgubirea se acordă pe baza documentelor justificative ale

cheltuielilor (facturi, chitanțe, ordine de plată) prezentate în original de

către asigurat și se achită în RON, indiferent de valuta documentului

justificativ prezentat.

Fundamentul este

greșit în interpretarea instanței de fond în condițiile în care reclamanta

intimata nu a făcut dovada achitării cheltuielilor ocazionate de reparația

brațului macaralei. În situația în care s-ar fi depus documente justificative

de plată (astfel cum dispune clauza contractuală), cursul valutar aplicabil ar

fi fost cel de la data efectuării plății.

În aceste condiții,

ambele dispoziții (cea contractuală - 13.8 și cea legală - art. 15 din Norme)

au fost interpretate și aplicate în mod eronat de instanța de fond, aceasta

fiind în eroare cu privire la materialul probator administrat în cauză și cu

privire la situația de fapt.

În mod corect, prin

decizia contestată a fost respinsă la plată suma reprezentând diferența de curs

valutar în condițiile în care intimata-reclamantă nu a depus la dosar documente

justificative care să ateste afectarea în concret a reparațiilor și data

efectuării acelor reparații. Raportul de expertiză efectuat în cadrul dosarului

aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu nu probează efectuarea reparației brațului macaralei

ci precizează costul aproximativ al reparației în condițiile în care documente

justificative nu au fost depuse (care sa ateste efectuarea propriu-zisă a

reparațiilor), la stabilirea cursului valutar aplicabil s-a ținut cont de art.

13 și art. 14 din Normele privind Fondul de garantare aprobate prin O.P.C.S.A.

nr. 10/2009 și de pct. 13.2 și 13.8 din condițiile generale de asigurare

încheiate cu asigurătorul D.A.A.G.

În acest sens,

conform acestor clauze contractuale despăgubirea se va acorda în RON și nu va

putea în niciun caz depăși suma asigurată, nici cuantumul daunei și nici

valoarea reală a autovehiculului, sau a echipamentului suplimentar asigurat în

momentul producerii evenimentului asigurat în concordanță cu valoarea de piață

la data producerii evenimentului asigurat.

Cu privire la suma

solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea

litigiilor în care a fost parte SC D.A.A.G. SA, Curtea apreciază că în mod

greșit instanța de fond a apreciat că aceste cheltuieli reprezintă despăgubiri

și pot fi suspendate de Fondul de garantare potrivit art. 27 din Legea nr.

503/2004.

Acest tip de creanțe

nu-și au izvorul în contractul de asigurare încheiat de reclamantă și

societatea SC D.A.A.G. SA și nici într-o hotărâre judecătorească pronunțată în

contradictoriu cu aceasta ori cu C.S.A.

Suportarea

cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiilor în care a fost

implicat asigurătorul aflat în insolvență nu reprezintă o creanță de asigurare

în condițiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004

În condițiile în care

nu există o hotărâre judecătorească de obligare a societății de asigurare la

plata cheltuielilor de judecată, rezultă că aceste cheltuieli nu au fost

probate și dovedite cu respectarea principiului contradictorialității față de

partea căzută în pretenții, respectiv fata de D.A.A.G.

În cauză instanța de

fond a apreciat greșit în sensul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 27 din Legea nr. 503/2004, deoarece potrivit acestor dispoziții Fondul de

garantare se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări pentru

sumele egale cu plățile pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, fiind o

subrogare în drepturi pentru sume egale cu plățile efectuate și nu o subrogare

în obligațiile societății de asigurare.

Faptul că aceste

cheltuieli de judecată au fost efectuate de reclamanta-intimată în dosarele în

care parte a figurat societatea de asigurare în faliment nu atrage aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 503/2004 deoarece nu pot fi apreciate ca despăgubiri ce

pot fi suportate de Fondul de garantare, potrivit contractului de asigurare.

Faptul că

reclamanta-intimată a suportat anumite cheltuieli de judecată, taxă timbru și

onorariu de avocat în cadrul unui litigiu în care societatea de asigurare

aflată în insolvență, în prezent, a avut calitatea de pârât nu înseamnă o

creanță a recurentului față de firma de asigurare, creanță care să fie achitată

conform Legii nr. 503/2004 din Fondul de garantare, ea putând fi recuperată

dacă va fi acceptată de către lichidatorul judiciar în cadrul dosarului de

faliment.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite

recursul și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge în tot

acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Admite recursul

declarat de A.S.F. (fostă C.S.A.) - D.F.G. împotriva Sentinței nr. 500 din 4

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința

recurată, în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta SC K.V.

SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2014

Procesat de GGC - MI