ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții B.V.C. și R.M. au solicitat în contradictoriu cu C.E.C.C.A.R., anularea Hotărârii H1, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină înființată în cadrul Consiliului Superior al C.E.C.C.A.R., la data de 14 martie 2011, în Dosarul nr. 5605/2007 și înlăturarea sancțiunii disciplinare aplicate reclamanților, cu obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material și moral, cuantificat ulterior la suma de 450.000 RON pentru reclamantul B.V.C. și 229.000 RON pentru reclamantul R.M. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în fapt, în anul 2005, au fost numiți de către M.P.

- P.I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrala, în Dosarul penal nr. 692/D/P/2005 (disjuns din Dosarul nr. 171/D/P/2003), să efectueze în calitate de experți contabili judiciari o expertiză tehnică contabilă în dosarul de urmărire penală în care inculpat, printre alții, era și dl. O.T. La solicitarea părților implicate în acest dosar, inculpați sau părți responsabile civilmente, la întocmirea raportului de expertiză au participat și patru experți contabili consilieri aleși de părți. La finalizarea raportului de expertiză contabilă, cei șase experți (atât cei desemnați din oficiu, cât și cei aleși de părți) au semnat împreună și au depus raportul spre obținerea vizei auditorului de calitate din cadrul Filialei București a C.E.C.C.A.R.

Ulterior obținerii acestei vize, s-a depus acest raport de expertiză contabilă la dosarul de urmărire penală. Organul de urmărire penală a considerat acest raport de expertiză contabilă judiciară ca necesar și util cauzei și a dispus plata acestuia. Au menționat, de asemenea, că s-a întocmit un singur raport de expertiză contabilă, experții contabili consilieri menționându-și punctele de vedere în cuprinsul raportului de expertiză contabilă și semnând la final fără alte obiecțiuni. La data de 4 septembrie 2006, dl. O.T. a înregistrat împotriva reclamanților, la Comisia de Disciplina de pe lângă Filiala București a C.E.C.C.A.R. o plângere pentru "încălcarea flagrantă" a normelor profesionale la întocmirea raportului de expertiză, fără a se îndrepta în vreun fel și împotriva experților parte care fuseseră angajați special de către acesta pentru a-i proteja interesele și preveni eventualele abuzuri sau încălcări ale normelor profesionale de către experții numiți.

Au arătat că experții consilieri nu și-au manifestat dorința de a întocmi o opinie separată anexă la raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de experții desemnați, ci au dorit să întocmească împreună cu experții contabili desemnați un singur raport de expertiză contabilă, nefiind deosebiri fundamentale de păreri. La data de 12 februarie 2007, Comisia de Disciplina a Filialei București a pronunțat Hotărârea H2, prin care reclamanții au fost sancționați cu avertisment scris. Împotriva acestei hotărâri au formulat contestație la Comisia Superioară de Disciplină, atât reclamanții, cât și dl. O.T.

Urmare a acestei contestații, la data de 25 ianuarie 2008, Comisia Superioară a pronunțat Hotărârea H3, prin care s-a anulat Hotărârea H2 din 12 februarie 2007 și s-a dispus împotriva reclamanților "suspendarea dreptului de exercitare a profesiei de expert contabil pe o perioadă de 6 luni". Reclamanții au precizat că, la data de 21 martie 2008, au adresat Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, cererea de suspendare a Hotărârii H3 din 25 ianuarie 2008, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1794/2/2008, fiind soluționată prin admitere, conform Sentinței civile nr. 1135 din 9 aprilie 2008. Totodată, au urmat procedura administrativă la nivelul C.E.C.C.A.R. și au atacat hotărârea H3 din 25 ianuarie 2008 la Consiliul Superior, care, la data de 14 mai 2008 prin Hotărârea H4, a admis contestația și a anulat Hotărârea H3 din 25 ianuarie 2008 și a trimis cauza spre rejudecare la Comisia Superioară de Disciplină.

Prin Hotărârea H1 din 14 martie 2011, Comisia Superioară de Disciplină s-a pronunțat prin admiterea sesizării formulate de dl. O.T. și sancționarea reclamanților cu "suspendarea dreptului de a mai efectua expertize contabile pe o perioada de 6 luni", hotărârea fiindu-le comunicată abia în data de 21 aprilie 2011, deci la mai bine de 14 luni de la deducerea spre rejudecare a cauzei și la mai mult de 30 de zile după pronunțare. Reclamanții au susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a legislației în vigoare, raportul de expertiză contabilă întocmit fiind efectuat cu respectarea tuturor normelor profesionale. De asemenea, au invocat: încălcarea procedurii de soluționare a contestațiilor împotriva hotărârilor de sancționare disciplinară, prin aceea că nu s-a ținut seama de problemele dezlegate de Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R.

prin Hotărârea H4 din 14 mai 2008, s-a încălcat de către comisie obligația prevăzuta de art. 32 alin. (1) din R.O.F., respectiv a fost încălcat termenul maxim de pronunțare a hotărârii, pretinsele fapte reținute nu reprezintă încălcări ale normelor profesionale, în procedura administrativă au fost sancționați doar reclamanții, deși raportul de expertiză contabilă a fost întocmit de 6 (șase) experți, comisia superioară de disciplină nu a analizat și nu a avut în vedere normele aplicabile, practica anterioară a C.E.C.C.A.R. Pârâtul C.E.C.C.A.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanții B.V.C.

și R.M., ca neîntemeiată. Prin cererea depusă la data de 24 octombrie 2011, reclamantul R.M. și-a precizat câtimea obiectului capătului de cerere, având ca obiect despăgubiri, la 32.620 RON prejudiciul material și 25.000 RON daune morale, depunând înscrisuri în susținerea acestor sume. În ședința publică din 24 octombrie 2011, reclamantul B.V.C. a depus o cerere prin care și-a precizat câtimea obiectului capătului de cerere, având ca obiect despăgubiri, la 56.611,15 RON prejudiciul material și 200.000 RON daune morale, depunând înscrisuri în susținerea acestor sume. În ședința publică din data de 30 ianuarie 2012, Curtea a respins, motivat, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, fiind pronunțată încheierea interlocutorie de la acea dată.

Prin cererea depusă la data de 17 mai 2012, reclamantul B.V.C. și-a precizat pentru a doua oară câtimea obiectului capătului de cerere având ca obiect daunele materiale, la 159.919,00 RON. În ședința publică din data de 21 mai 2012, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la acțiune în privința daunelor materiale solicitate, reprezentând amenzile aplicate pentru nefinalizarea rapoartelor de expertiză, onorariile restituite sau cele neîncasate în dosarele în care fuseseră desemnați, aferente anului 2008. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 3.969 din 13 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții B.V.C.

și R.M., în contradictoriu cu pârâtul C.E.C.C.A.R.; a anulat Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a C.E.C.C.A.R. H1 din 14 martie 2011; a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune în privința daunelor solicitate pentru anii 2006, 2007 și 2008 de către reclamanți, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata sumelor de 150.919 RON cu titlu de daune materiale și 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamantul B.V.C., respectiv 32.620 RON cu titlu de daune materiale și 25.000 RON cu titlu de daune morale către reclamantul R.M. Totodată, a obligat pârâtul la plata sumelor de 6.500 RON către reclamantul B.V.C., respectiv 5.375,03 RON către reclamantul R.M., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând motivele de nelegalitate invocate de către reclamanți, instanța de fond a apreciat că cele procedurale, referitoare la nerespectarea termenului de pronunțare a hotărârii și la lipsa mențiunilor referitoare la dreptul și termenul de contestare și instanța competentă, nu sunt de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate, prima împrejurare fiind exclusiv de natură să creeze premisele unei pagube prin pronunțarea la o dată mult peste termenul regulamentar prevăzut, iar cea de-a doua fiind acoperită prin exercitarea căii de atac în termenele legale, la instanța competentă, nerespectarea dispozițiilor evocate determinând doar imposibilitatea aplicării sancțiunilor legale pentru neexercitarea căii de atac în termenele prevăzute.

În ceea ce privește restul criticilor de nelegalitate și netemeinicie, Curtea a apreciat că acestea sunt întemeiate, hotărârea pronunțată fiind rezultatul unui exces de putere din partea Comisiei Superioare de Disciplină, astfel cum este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 121 din Hotărârea nr. 1 din 23 octombrie 1995 privind aprobarea R.O.F. a C.E.C.C.A.R., adoptată de C.E.C.C.A.R., republicată în M. Of. nr. 601/12.08.2008, precum și prevederile din Capitolul II - Atribuțiile comisiilor de disciplină, din R.O.F a comisiilor de disciplină de pe lângă consiliile filialelor și Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R., aprobat prin Hotărârea Conferinței Naționale nr. 07/58/2007, publicată în M. Of.

nr. 305/8.05.2007, Partea I, modificat și completat ulterior, republicat în temeiul art. III din Hotărârea Conferinței Naționale nr. 09/64/2009 publicată în M. Of. nr. 252/15.04.2009, Partea I, în M. Of. nr. 25/13.01.2010, care reglementează, la lit. c) - atribuțiile comune comisiei superioare și comisiilor de disciplină ale filialelor. Analizând dispozițiile art. 14 din acest capitol și cele care reglementează întreaga procedură de judecată în materie disciplinară, Curtea a apreciat că dezlegările date de Consiliul Superior de disciplină în soluționarea contestațiilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de Comisia superioară de disciplină, atunci când restituie cauza spre rejudecare, potrivit art. 34 alin. penultim, sunt obligatorii pentru Comisia superioară de disciplină, hotărârile pronunțate cu nesocotirea acestora fiind lovite de nulitate.

Astfel, critica reclamanților referitoare la puterea de lucru judecat a Hotărârii Consiliului Superior H4 din data de 14 mai 2008 în privința încadrării juridice incorecte a abaterii privitoare la comentariile la adresa opiniilor separate ale experților parte, reținându-se în hotărâre un text din Norma 35/2001, care se referă la exprimarea opiniei separate și nu la comentarii la adresa activităților altor colegi, este întemeiată, Comisia superioară de disciplină reținând din nou și aplicând sancțiunea disciplinară reclamanților pentru încălcarea normei profesionale 3531 alin. (2), cu încălcarea dispozițiilor cu caracter normativ care îi stabilesc limitele competențelor în situația rejudecării abaterilor disciplinare.

Instanța de fond a subliniat că situația de fapt reclamată și reținută de Comisia superioară de disciplină, de altfel necontestată, ea rezultând cu evidență din raportul de expertiză existent la dosarul cauzei, referitoare la inserarea observațiilor reclamanților, în calitate de experți tehnici judiciari, la opiniile separate exprimate de experții parte încuviințați, reprezintă o modalitate corespunzătoare și optimă de îndeplinire a atribuțiilor cuprinse în Norma profesională 3531, care face referire la deosebirile de păreri între experți, iar în condițiile în care acestea există, impune consemnarea lor în cuprinsul raportului de expertiză.

O opinie separată nu poate fi considerată doar opinia expertului parte față de cea a expertului judiciar titular al concluziei raportului, ci este și cea exprimată de expertul judiciar la opinia expertului parte, care poate veni în sprijinul concluziei inițiale sau poate dezvolta aspecte noi, nerelevate prin concluzia inițială, după cum poate aduce contraargumente opiniei separate, toate acestea fiind efectuate în scopul atingerii finalității probei încuviințate și dispuse în cauză, de lămurire a tuturor aspectelor pentru care s-a solicitat părerea unui expert tehnic.

Mai mult, a considerat că reținerea ca abatere disciplinară a unei fapte prin interpretarea per a contrario a unei dispoziții cu caracter dispozitiv, astfel cum a procedat pârâta Comisia superioară de disciplină, apare ca un abuz, în condițiile în care principiul legalității incriminării este deopotrivă aplicabil și în materie disciplinară, astfel încât faptele incriminate ca abateri disciplinare trebuie să aibă o reglementare expresă, clară și lipsită de echivoc, care să confere previzibilitate titularului obligațiilor pe care le stabilesc, astfel încât nu este posibilă sancționarea ca abatere disciplinară a unei fapte cu motivarea că reglementările în vigoare nu o prevăd ca posibilă. În ceea ce privește cea de-a doua faptă reținută în sarcina reclamanților ca abatere disciplinară, judecătorul fondului a apreciat că, deși art. 121 lit. m) din R.O.F.

a C.E.C.C.A.R.

prevede ca abatere disciplinară: "m) nerespectarea normelor și standardelor profesionale emise de Corp cu ocazia efectuării lucrărilor pentru terți", pe de o parte modul de reglementare nu satisface toate cerințele de claritate, precizie și previzibilitate pe care trebuie să le aibă o reglementare ce are ca scop stabilirea și atragerea unei forme de răspundere, fie ea și doar disciplinară, iar pe de altă parte, modalitatea în care a fost reținută abaterea disciplinară, prin referire la nerespectarea paragrafului VI din norma profesională 3531, care reglementează în mod generic conținutul paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar care a stat la baza întocmirii raportului, apare ca excesivă, nefiind, nici în mod abstract o încălcare care să justifice, printr-o singură acțiune, declanșarea unei proceduri disciplinare și aplicarea unei sancțiuni disciplinare, cu atât mai puțin a unei sancțiuni disciplinare atât de severe precum cea aplicată reclamanților.

De asemenea, a apreciat că o încălcare unică a paragrafului VI din norma profesională 3531, care reglementează în mod generic conținutul paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar care a stat la baza întocmirii raportului, prin neindicarea punctuală a fiecărui document relevant avut în vedere la redactarea raportului de expertiză, indiferent de situația concretă dată de specificul cauzei în care s-a efectuat expertiza, de complexitatea și volumul materialului documentar, reprezintă o exercitare a competențelor cu încălcarea drepturilor persoanelor cercetate, ca formă a excesului de putere.

Curtea a subliniat că, în concret, pentru situația reclamanților, apare cu atât mai mult excesivă reținerea acestei abateri disciplinare, în condițiile în care expertiza dispusă de organul de urmărire penală presupunea efectuarea unor verificări extrem de complexe, vizând verificarea relațiilor comerciale a șapte societăți comerciale, dintre care unele erau societăți comerciale pe acțiuni, implicate în procedură de privatizare, precum și a raporturilor bilaterale sau chiar tripartite între acestea, iar la punctul 1.6 experții au indicat că "documentele care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă sunt cele existente la dosarul cauzei puse la dispoziție de organul de urmărire penală", și atât în cuprinsul cap. 2 - Desfășurarea lucrărilor de expertiză contabilă judiciară, cât și în cuprinsul concluziilor elaborate pentru cele 13 obiective, s-a făcut referire punctuală la înscrisurile analizate.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanța de fond a constatat că pe parcursul derulării procedurii disciplinare inițiate împotriva reclamanților prin plângerea înregistrată la Comisia de Disciplina de pe lângă Filiala București a C.E.C.C.A.R.

la data de 4 septembrie 2006, de O.T., reclamanții au avut suspendat dreptul de exercitare a profesiei în mod cumulat, o perioadă de 6 luni, prin efectul executoriu al hotărârilor de aplicare a sancțiunii disciplinare a "suspendării dreptului de exercitare a profesiei", date de Comisia superioară de disciplină, în perioadele de suspendare aceștia neputând finaliza expertizele judiciare în care erau desemnați ca experți judiciari, neputând finaliza expertizele extrajudiciare contractate în virtutea calității de expert atestat C.E.C.C.A.R., neputând accepta numirea pentru efectuarea unor noi expertize și fiind sancționați de organele judiciare pentru nerespectare termenelor de finalizare a expertizelor în curs, potrivit fișelor centralizatoare depuse la dosarul cauzei în mod individualizat și înscrisurilor doveditoare depuse și administrate.

În ceea ce privește temeiul juridic al daunelor materiale solicitate, Curtea a avut în vedere că reclamanții au solicitat exclusiv daune materiale reprezentate de beneficiul nerealizat pentru care au avut certitudinea realizării și posibilitatea cuantificării (expertizele în curs, din care au fost nevoiți să se retragă și cele în care au trebuit să refuze numirea), nu și beneficiul nerealizat pentru care exista doar previzibilitatea realizării, cum ar fi alte lucrări pe care ar fi putut să le contracteze în aceste perioade, astfel încât susținerile pârâtului referitoare la faptul că reclamanții nu au fost în imposibilitate absolută de a realiza venituri în acele perioade de suspendare, nu au relevanță față de acest temei juridic, pentru că nu a fost solicitată repararea unui astfel de prejudiciu potențial.

Față de argumentele pentru care a constatat că hotărârea de sancționare a fost dată cu abuz de putere, existând indiciile de netemeinicie a plângerii care a stat la baza demarării procedurii disciplinare încă din momentul înregistrării sale, 4 septembrie 2006, judecătorul fondului a apreciat că pârâtul se face vinovat de aplicarea sancțiunii suspendării dreptului de exercitare a profesiei reclamanților, cu încălcarea dispozițiilor legale, pentru o perioadă pusă în executare de 6 luni, perioadă în care reclamanții nu au putut beneficia de onorariile stabilite pentru lucrările pe care le efectuau sau pentru care fuseseră desemnați să le efectueze, au fost sancționați de către organele judiciare pentru nefinalizarea lucrărilor, deși această împrejurare nu le era imputabilă, pe perioada de suspendare dispozițiile legale interzicându-le efectuarea oricăror lucrări, iar reclamantul B.V.C.

a necesitat efectuarea unor investigații medicale cauzate de starea de stres determinată de atitudinea vădit părtinitoare a pârâtului organism profesional cu atribuții în materie disciplinară. Astfel, a reținut că toate elementele răspunderii civile delictuale au fost pe deplin relevate și dovedite în cauză, reaua credință a pârâtului decurgând din modul în care a înțeles să nu pună în executare Hotărârea Consiliului Superior nr. H4 din 14 mai 2008 și să nu-și respecte propria jurisprudență în materie, motiv pentru care reclamanții sunt îndreptățiți și la daune morale, fiindu-le în mod vădit afectate prestigiul profesiei și imaginea profesională, în condițiile în care au trebuit să aducă la cunoștința organelor judiciare motivul imposibilității aducerii la îndeplinire a obligațiilor profesionale.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată pentru prejudiciile materiale aferente anilor 2006, 2007 și 2008, instanța de fond a apreciat că aceasta nu este întemeiată, în condițiile în care până la momentul la care reclamanții au avut deschisă calea contestării unei hotărâri definitive în materie disciplinară în fața instanței de contencios administrativ, dreptul lor material la acțiune decurgând din atitudinea culpabilă a autorității pârâte nu s-a născut. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâtul C.E.C.C.A.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., recurentul-pârât a susținut în esență că instanța de fond a interpretat greșit prevederile legale și apreciind nejudicios probatoriul administrat a reținut că faptele reclamanților nu reprezintă abatere disciplinară, în raport din prevederile Normei profesionale nr. 35, care impun obligația expertului de a nominaliza în raportul de expertiză contabilă materialul documentar care a fost la baza întocmirii acestuia. Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. a reținut în mod corect abaterile disciplinare săvârșite de către experții contabili B.V.C. și R.M., constatate prin referatul de verificare tehnico - profesională întocmit de auditorul de calitate din cadrul corpului în temeiul art. 15 din R.O.F.

a comisiilor de disciplină și art. 19 din Regulamentul privind auditul de calitate al serviciilor contabile. Recurentul a susținut că în raport de faptele experților contabili calificate de lege ca abateri disciplinare instanța de fond nu a analizat și nu a cercetat temeiul materialului probator administrat în cauză și nici dispozițiile legale aplicabile cauzei, limitându-se la a face trimitere la faptul că destinatarul raportului de expertiză contabilă a fost mulțumit de raport deși acesta nu are posibilitatea de a aprecia calitatea acestuia din punct de vedere al respectării rigorilor profesionale. În ceea ce privește daunele materiale acordate pentru anii 2006, 2007 și 2008, recurentul a susținut că acestea sunt prescrise prin trecerea termenului general de 3 ani instanța de fond apreciind în mod neîntemeiat că este o consecință a aceleiași proceduri și a acordat sumele solicitate deși acestea exced perioadei de sancționare.

Recurentul a criticat și acordarea de către instanță a daunelor morale întrucât reclamanții nu au probat în nici un fel dovada drepturilor pretinse, în cauză nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare. Contrar celor susținute de recurentul-pârât, instanța de control judiciar constată că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept legalitatea hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină a C.E.C.C.A.R.

H1 din 14 martie 2011 atacate cât și temeinicia cererilor privind acordarea despăgubirilor materiale și morale solicitate. Astfel, în ceea ce privește criticile formulate de recurent în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit cărora prin sentința atacată s-a reținut în mod greșit că faptele reclamanților nu reprezintă abateri disciplinare în raport de prevederile Normei profesionale nr. 35, sunt nefondate. Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat abaterile disciplinare reținute prin hotărârea atacată din perspectiva prevederilor art. 121 din Hotărârea nr. 1 din 23 octombrie 1995 privind Regulamentul de organizare și funcționare a C.E.C.C.A.R. care reglementează abaterile disciplinare cât și a R.O.F.

a comisiilor de disciplină de pe lângă consiliile filialelor și Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. care reglementează la lit. c) - Atribuțiile comune comisiei superioare și comisiilor de disciplină ale filialelor, respectiv competența de judecată a acestora, stabilind potrivit art. 14 faptul că, din punct de vedere al profilului activității și al procedurii folosite, comisiile de disciplină sunt asimilabile cu instanțele de judecată. Verificând din această perspectivă, prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința recurată că faptele reținute în sarcina intimaților-reclamanți nu reprezintă încălcări ale normelor profesionale C.E.C.C.A.R.

și în consecință sancțiunea disciplinară aplicată acestora prin hotărârea H1 din 14 martie 2011 este nelegală. Astfel, în ceea ce privește încălcarea normei 3531.1 paragraful VI privind identificarea materialului documentar care a stat la baza întocmirii raportului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 121 lit. m) din R.O.F.

a C.E.C.C.A.R., care reglementează drept abatere disciplinară "nerespectarea normelor și standardelor profesionale emise de Corp cu ocazia efectuării lucrărilor pentru terți nu îndeplinesc condițiile de claritate, precizie și previzibilitate pe care trebuie să le aibă o reglementare privind stabilirea și atragerea unei forme de răspundere chiar și disciplinară cât și faptul că dispozițiile paragrafului VI din norma profesională 3531, reținute ca fiind încălcate reprezintă reglementarea generică a conținutului paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar ceea ce nu justifică declanșarea unei proceduri disciplinare și aplicarea unei sancțiuni disciplinare atât de severe.

Astfel cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză, intimații-reclamanți au menționat la pct. 1.6 din raportul de expertiză că documentele care au stat la baza întocmirii acestuia sunt cele existente la dosarul cauzei, iar în cuprinsul capitolului privind desfășurarea lucrărilor de expertiză judiciară cât și în cuprinsul concluziilor pentru fiecare obiectiv s-a făcut referire punctuală la înscrisurile analizate.

În ceea ce privește cea de a doua faptă reținută drept abatere disciplinară constând în încălcarea pct. 3531 alin. (2) din Norma profesională privind redactarea raportului de expertiză contabilă, constând în inserarea comentariilor proprii ale experților contabili numiți la opiniile experților contabili parte, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că dezlegările date de Consiliul superior de disciplină în soluționarea contestațiilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de Comisia Superioară de Disciplină, în cazul restituirii cauzei spre rejudecare, cum este cazul Hotărârii Consiliului Superior H4 din data de 14 mai 2008 sunt obligatorii pentru Comisia Superioară de disciplină, având în vedere dispozițiile art. 14 și 34 penultimul alin. din R.O.F.

a comisiilor de disciplină. În speță, prin hotărârea atacată, Comisia superioară de disciplină a procedat la rejudecarea cauzei, fără a respecta dispozițiile referitoare la încadrarea juridică incorectă a abaterii respective, astfel cum s-a stabilit în Hotărârea Consiliului Superior, reținând aceeași abatere și încadrare juridică privind încălcarea normei profesionale 3531 alin. (2), cu nerespectarea dispozițiilor normative care stabilesc limitele competențelor în cazul rejudecării abaterilor disciplinare. Pe de altă parte criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la nereținerea de către instanța de fond a abaterii disciplinare nu pot fi primite întrucât astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, la elaborarea raportului de expertiză contabilă au participat inclusiv experții consilieri angajați de părți, care au semnat raportul fără obiecțiuni, acest raport fiind vizat de către auditorul de calitate C.E.C.C.A.R.

anterior depunerii la organul de urmărire penală, fiind omologat de către organul de urmărire penală, de către Comisia Superioară de disciplină care a constatat că experții contabili și-au respectat obligațiile și au vizat raportul de expertiză la auditorul de calitate. În ceea ce privește criticile recurentului-pârât privind modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind repararea prejudiciului material aferent anilor 2006, 2007 și 2008, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Instanța de fond în mod corect a respins această excepție, reținând că până la momentul la care reclamanții au avut deschisă calea contestării hotărâri definitive în materia disciplinară în fața instanței de contencios administrativ, dreptul material la acțiune pentru repararea pagubei cauzate, nu s-a născut.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la daunele materiale și morale acordate intimaților-reclamanți, în cauză instanța de fond reținând în mod corect că au fost dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale cât și faptul că au fost solicitate exclusiv daune materiale reprezentate de beneficiul nerealizat pentru care există certitudinea realizării, precum și faptul că le-a fost afectată atât imaginea profesională cât și prestigiul profesiei, având în vedere că au fost în imposibilitate de a-și exercita și îndeplini obligațiile profesionale. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a fi menținută, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.E.C.C.A.R. împotriva Sentinței nr. 3.969 din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul-pârât C.E.C.C.A.R. la plata sumei de 2.150 RON către intimatul-reclamant B.V.C. și la plata sumei de 1.860 RON către intimatul-reclamant R.M., cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2014. Procesat de GGC - MI