ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții

B.V.C. și R.M. au solicitat în contradictoriu cu C.E.C.C.A.R., anularea

Hotărârii H1, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină înființată în

cadrul Consiliului Superior al C.E.C.C.A.R., la data de 14 martie 2011, în

Dosarul nr. 5605/2007 și înlăturarea sancțiunii disciplinare aplicate

reclamanților, cu obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material și moral,

cuantificat ulterior la suma de 450.000 RON pentru reclamantul B.V.C. și

229.000 RON pentru reclamantul R.M.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, în fapt, în anul 2005, au fost numiți de

către M.P. - P.I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrala, în Dosarul penal

nr. 692/D/P/2005 (disjuns din Dosarul nr. 171/D/P/2003), să efectueze în

calitate de experți contabili judiciari o expertiză tehnică contabilă în

dosarul de urmărire penală în care inculpat, printre alții, era și dl. O.T.

La solicitarea

părților implicate în acest dosar, inculpați sau părți responsabile civilmente,

la întocmirea raportului de expertiză au participat și patru experți contabili

consilieri aleși de părți.

La finalizarea

raportului de expertiză contabilă, cei șase experți (atât cei desemnați din

oficiu, cât și cei aleși de părți) au semnat împreună și au depus raportul spre

obținerea vizei auditorului de calitate din cadrul Filialei București a

C.E.C.C.A.R.

Ulterior obținerii

acestei vize, s-a depus acest raport de expertiză contabilă la dosarul de

urmărire penală.

Organul de urmărire

penală a considerat acest raport de expertiză contabilă judiciară ca necesar și

util cauzei și a dispus plata acestuia.

Au menționat, de

asemenea, că s-a întocmit un singur raport de expertiză contabilă, experții

contabili consilieri menționându-și punctele de vedere în cuprinsul raportului

de expertiză contabilă și semnând la final fără alte obiecțiuni.

La data de 4

septembrie 2006, dl. O.T. a înregistrat împotriva reclamanților, la Comisia de

Disciplina de pe lângă Filiala București a C.E.C.C.A.R. o plângere pentru

"încălcarea flagrantă" a normelor profesionale la întocmirea

raportului de expertiză, fără a se îndrepta în vreun fel și împotriva

experților parte care fuseseră angajați special de către acesta pentru a-i

proteja interesele și preveni eventualele abuzuri sau încălcări ale normelor

profesionale de către experții numiți.

Au arătat că experții

consilieri nu și-au manifestat dorința de a întocmi o opinie separată anexă la

raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de experții desemnați, ci au

dorit să întocmească împreună cu experții contabili desemnați un singur raport

de expertiză contabilă, nefiind deosebiri fundamentale de păreri.

La data de 12

februarie 2007, Comisia de Disciplina a Filialei București a pronunțat

Hotărârea H2, prin care reclamanții au fost sancționați cu avertisment scris.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat contestație la Comisia Superioară de Disciplină, atât

reclamanții, cât și dl. O.T.

Urmare a acestei

contestații, la data de 25 ianuarie 2008, Comisia Superioară a pronunțat

Hotărârea H3, prin care s-a anulat Hotărârea H2 din 12 februarie 2007 și s-a

dispus împotriva reclamanților "suspendarea dreptului de exercitare a

profesiei de expert contabil pe o perioadă de 6 luni".

Reclamanții au

precizat că, la data de 21 martie 2008, au adresat Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ, cererea de suspendare a Hotărârii H3 din 25

ianuarie 2008, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1794/2/2008, fiind

soluționată prin admitere, conform Sentinței civile nr. 1135 din 9 aprilie

2008.

Totodată, au urmat

procedura administrativă la nivelul C.E.C.C.A.R. și au atacat hotărârea H3 din

25 ianuarie 2008 la Consiliul Superior, care, la data de 14 mai 2008 prin

Hotărârea H4, a admis contestația și a anulat Hotărârea H3 din 25 ianuarie 2008

și a trimis cauza spre rejudecare la Comisia Superioară de Disciplină.

Prin Hotărârea H1 din

14 martie 2011, Comisia Superioară de Disciplină s-a pronunțat prin admiterea

sesizării formulate de dl. O.T. și sancționarea reclamanților cu

"suspendarea dreptului de a mai efectua expertize contabile pe o perioada

de 6 luni", hotărârea fiindu-le comunicată abia în data de 21 aprilie

2011, deci la mai bine de 14 luni de la deducerea spre rejudecare a cauzei și

la mai mult de 30 de zile după pronunțare.

Reclamanții au

susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a legislației

în vigoare, raportul de expertiză contabilă întocmit fiind efectuat cu

respectarea tuturor normelor profesionale.

De asemenea, au

invocat: încălcarea procedurii de soluționare a contestațiilor împotriva

hotărârilor de sancționare disciplinară, prin aceea că nu s-a ținut seama de

problemele dezlegate de Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. prin Hotărârea H4

din 14 mai 2008, s-a încălcat de către comisie obligația prevăzuta de art. 32

alin. (1) din R.O.F., respectiv a fost încălcat termenul maxim de pronunțare a

hotărârii, pretinsele fapte reținute nu reprezintă încălcări ale normelor profesionale,

în procedura administrativă au fost sancționați doar reclamanții, deși raportul

de expertiză contabilă a fost întocmit de 6 (șase) experți, comisia superioară

de disciplină nu a analizat și nu a avut în vedere normele aplicabile, practica

anterioară a C.E.C.C.A.R.

Pârâtul C.E.C.C.A.R.

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, iar pe

fond a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanții B.V.C. și R.M.,

ca neîntemeiată.

Prin cererea depusă

la data de 24 octombrie 2011, reclamantul R.M. și-a precizat câtimea obiectului

capătului de cerere, având ca obiect despăgubiri, la 32.620 RON prejudiciul

material și 25.000 RON daune morale, depunând înscrisuri în susținerea acestor

sume.

În ședința publică

din 24 octombrie 2011, reclamantul B.V.C. a depus o cerere prin care și-a

precizat câtimea obiectului capătului de cerere, având ca obiect despăgubiri,

la 56.611,15 RON prejudiciul material și 200.000 RON daune morale, depunând

înscrisuri în susținerea acestor sume.

În ședința publică

din data de 30 ianuarie 2012, Curtea a respins, motivat, excepția

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, fiind pronunțată

încheierea interlocutorie de la acea dată.

Prin cererea depusă

la data de 17 mai 2012, reclamantul B.V.C. și-a precizat pentru a doua oară

câtimea obiectului capătului de cerere având ca obiect daunele materiale, la

159.919,00 RON.

În ședința publică

din data de 21 mai 2012, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la

acțiune în privința daunelor materiale solicitate, reprezentând amenzile

aplicate pentru nefinalizarea rapoartelor de expertiză, onorariile restituite

sau cele neîncasate în dosarele în care fuseseră desemnați, aferente anului

2008.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr.

3.969 din 13 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții B.V.C. și

R.M., în contradictoriu cu pârâtul C.E.C.C.A.R.; a anulat Hotărârea Comisiei

Superioare de Disciplină a C.E.C.C.A.R. H1 din 14 martie 2011; a respins

excepția prescrierii dreptului la acțiune în privința daunelor solicitate

pentru anii 2006, 2007 și 2008 de către reclamanți, ca neîntemeiată și a

obligat pârâtul la plata sumelor de 150.919 RON cu titlu de daune materiale și

200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamantul B.V.C., respectiv 32.620

RON cu titlu de daune materiale și 25.000 RON cu titlu de daune morale către

reclamantul R.M.

Totodată, a obligat

pârâtul la plata sumelor de 6.500 RON către reclamantul B.V.C., respectiv

5.375,03 RON către reclamantul R.M., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând motivele de

nelegalitate invocate de către reclamanți, instanța de fond a apreciat că cele

procedurale, referitoare la nerespectarea termenului de pronunțare a hotărârii

și la lipsa mențiunilor referitoare la dreptul și termenul de contestare și

instanța competentă, nu sunt de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate,

prima împrejurare fiind exclusiv de natură să creeze premisele unei pagube prin

pronunțarea la o dată mult peste termenul regulamentar prevăzut, iar cea de-a

doua fiind acoperită prin exercitarea căii de atac în termenele legale, la

instanța competentă, nerespectarea dispozițiilor evocate determinând doar

imposibilitatea aplicării sancțiunilor legale pentru neexercitarea căii de atac

în termenele prevăzute.

În ceea ce privește

restul criticilor de nelegalitate și netemeinicie, Curtea a apreciat că acestea

sunt întemeiate, hotărârea pronunțată fiind rezultatul unui exces de putere din

partea Comisiei Superioare de Disciplină, astfel cum este acesta definit de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Prima instanță a avut

în vedere dispozițiile art. 121 din Hotărârea nr. 1 din 23 octombrie 1995

privind aprobarea R.O.F. a C.E.C.C.A.R., adoptată de C.E.C.C.A.R., republicată

în M. Of. nr. 601/12.08.2008, precum și prevederile din Capitolul II -

Atribuțiile comisiilor de disciplină, din R.O.F a comisiilor de disciplină de

pe lângă consiliile filialelor și Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R., aprobat

prin Hotărârea Conferinței Naționale nr. 07/58/2007, publicată în M. Of. nr.

305/8.05.2007, Partea I, modificat și completat ulterior, republicat în temeiul

art. III din Hotărârea Conferinței Naționale nr. 09/64/2009 publicată în M. Of.

nr. 252/15.04.2009, Partea I, în M. Of. nr. 25/13.01.2010, care reglementează,

la lit. c) - atribuțiile comune comisiei superioare și comisiilor de disciplină

ale filialelor.

Analizând

dispozițiile art. 14 din acest capitol și cele care reglementează întreaga

procedură de judecată în materie disciplinară, Curtea a apreciat că dezlegările

date de Consiliul Superior de disciplină în soluționarea contestațiilor

formulate împotriva hotărârilor pronunțate de Comisia superioară de disciplină,

atunci când restituie cauza spre rejudecare, potrivit art. 34 alin. penultim,

sunt obligatorii pentru Comisia superioară de disciplină, hotărârile pronunțate

cu nesocotirea acestora fiind lovite de nulitate.

Astfel, critica

reclamanților referitoare la puterea de lucru judecat a Hotărârii Consiliului

Superior H4 din data de 14 mai 2008 în privința încadrării juridice incorecte a

abaterii privitoare la comentariile la adresa opiniilor separate ale experților

parte, reținându-se în hotărâre un text din Norma 35/2001, care se referă la

exprimarea opiniei separate și nu la comentarii la adresa activităților altor

colegi, este întemeiată, Comisia superioară de disciplină reținând din nou și

aplicând sancțiunea disciplinară reclamanților pentru încălcarea normei

profesionale 3531 alin. (2), cu încălcarea dispozițiilor cu caracter normativ

care îi stabilesc limitele competențelor în situația rejudecării abaterilor

disciplinare.

Instanța de fond a

subliniat că situația de fapt reclamată și reținută de Comisia superioară de

disciplină, de altfel necontestată, ea rezultând cu evidență din raportul de

expertiză existent la dosarul cauzei, referitoare la inserarea observațiilor

reclamanților, în calitate de experți tehnici judiciari, la opiniile separate

exprimate de experții parte încuviințați, reprezintă o modalitate

corespunzătoare și optimă de îndeplinire a atribuțiilor cuprinse în Norma

profesională 3531, care face referire la deosebirile de păreri între experți,

iar în condițiile în care acestea există, impune consemnarea lor în cuprinsul

raportului de expertiză.

O opinie separată nu

poate fi considerată doar opinia expertului parte față de cea a expertului

judiciar titular al concluziei raportului, ci este și cea exprimată de expertul

judiciar la opinia expertului parte, care poate veni în sprijinul concluziei

inițiale sau poate dezvolta aspecte noi, nerelevate prin concluzia inițială, după

cum poate aduce contraargumente opiniei separate, toate acestea fiind efectuate

în scopul atingerii finalității probei încuviințate și dispuse în cauză, de

lămurire a tuturor aspectelor pentru care s-a solicitat părerea unui expert

tehnic.

Mai mult, a

considerat că reținerea ca abatere disciplinară a unei fapte prin interpretarea

per a contrario a unei dispoziții cu caracter dispozitiv, astfel cum a procedat

pârâta Comisia superioară de disciplină, apare ca un abuz, în condițiile în

care principiul legalității incriminării este deopotrivă aplicabil și în

materie disciplinară, astfel încât faptele incriminate ca abateri disciplinare

trebuie să aibă o reglementare expresă, clară și lipsită de echivoc, care să

confere previzibilitate titularului obligațiilor pe care le stabilesc, astfel

încât nu este posibilă sancționarea ca abatere disciplinară a unei fapte cu

motivarea că reglementările în vigoare nu o prevăd ca posibilă.

În ceea ce privește

cea de-a doua faptă reținută în sarcina reclamanților ca abatere disciplinară,

judecătorul fondului a apreciat că, deși art. 121 lit. m) din R.O.F. a

C.E.C.C.A.R. prevede ca abatere disciplinară: "m) nerespectarea normelor

și standardelor profesionale emise de Corp cu ocazia efectuării lucrărilor

pentru terți", pe de o parte modul de reglementare nu satisface toate

cerințele de claritate, precizie și previzibilitate pe care trebuie să le aibă

o reglementare ce are ca scop stabilirea și atragerea unei forme de răspundere,

fie ea și doar disciplinară, iar pe de altă parte, modalitatea în care a fost

reținută abaterea disciplinară, prin referire la nerespectarea paragrafului VI

din norma profesională 3531, care reglementează în mod generic conținutul

paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar

care a stat la baza întocmirii raportului, apare ca excesivă, nefiind, nici în

mod abstract o încălcare care să justifice, printr-o singură acțiune,

declanșarea unei proceduri disciplinare și aplicarea unei sancțiuni

disciplinare, cu atât mai puțin a unei sancțiuni disciplinare atât de severe

precum cea aplicată reclamanților.

De asemenea, a

apreciat că o încălcare unică a paragrafului VI din norma profesională 3531,

care reglementează în mod generic conținutul paragrafului din raportul de

expertiză în care se identifică materialul documentar care a stat la baza

întocmirii raportului, prin neindicarea punctuală a fiecărui document relevant

avut în vedere la redactarea raportului de expertiză, indiferent de situația

concretă dată de specificul cauzei în care s-a efectuat expertiza, de

complexitatea și volumul materialului documentar, reprezintă o exercitare a

competențelor cu încălcarea drepturilor persoanelor cercetate, ca formă a

excesului de putere.

Curtea a subliniat

că, în concret, pentru situația reclamanților, apare cu atât mai mult excesivă

reținerea acestei abateri disciplinare, în condițiile în care expertiza dispusă

de organul de urmărire penală presupunea efectuarea unor verificări extrem de

complexe, vizând verificarea relațiilor comerciale a șapte societăți

comerciale, dintre care unele erau societăți comerciale pe acțiuni, implicate

în procedură de privatizare, precum și a raporturilor bilaterale sau chiar

tripartite între acestea, iar la punctul 1.6 experții au indicat că

"documentele care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză

contabilă sunt cele existente la dosarul cauzei puse la dispoziție de organul

de urmărire penală", și atât în cuprinsul cap. 2 - Desfășurarea lucrărilor

de expertiză contabilă judiciară, cât și în cuprinsul concluziilor elaborate

pentru cele 13 obiective, s-a făcut referire punctuală la înscrisurile

analizate.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanța de fond a constatat că pe

parcursul derulării procedurii disciplinare inițiate împotriva reclamanților

prin plângerea înregistrată la Comisia de Disciplina de pe lângă Filiala

București a C.E.C.C.A.R. la data de 4 septembrie 2006, de O.T., reclamanții au

avut suspendat dreptul de exercitare a profesiei în mod cumulat, o perioadă de

6 luni, prin efectul executoriu al hotărârilor de aplicare a sancțiunii

disciplinare a "suspendării dreptului de exercitare a profesiei",

date de Comisia superioară de disciplină, în perioadele de suspendare aceștia

neputând finaliza expertizele judiciare în care erau desemnați ca experți

judiciari, neputând finaliza expertizele extrajudiciare contractate în virtutea

calității de expert atestat C.E.C.C.A.R., neputând accepta numirea pentru

efectuarea unor noi expertize și fiind sancționați de organele judiciare pentru

nerespectare termenelor de finalizare a expertizelor în curs, potrivit fișelor

centralizatoare depuse la dosarul cauzei în mod individualizat și înscrisurilor

doveditoare depuse și administrate.

În ceea ce privește

temeiul juridic al daunelor materiale solicitate, Curtea a avut în vedere că

reclamanții au solicitat exclusiv daune materiale reprezentate de beneficiul

nerealizat pentru care au avut certitudinea realizării și posibilitatea

cuantificării (expertizele în curs, din care au fost nevoiți să se retragă și

cele în care au trebuit să refuze numirea), nu și beneficiul nerealizat pentru

care exista doar previzibilitatea realizării, cum ar fi alte lucrări pe care ar

fi putut să le contracteze în aceste perioade, astfel încât susținerile pârâtului

referitoare la faptul că reclamanții nu au fost în imposibilitate absolută de a

realiza venituri în acele perioade de suspendare, nu au relevanță față de acest

temei juridic, pentru că nu a fost solicitată repararea unui astfel de

prejudiciu potențial.

Față de argumentele

pentru care a constatat că hotărârea de sancționare a fost dată cu abuz de

putere, existând indiciile de netemeinicie a plângerii care a stat la baza

demarării procedurii disciplinare încă din momentul înregistrării sale, 4

septembrie 2006, judecătorul fondului a apreciat că pârâtul se face vinovat de

aplicarea sancțiunii suspendării dreptului de exercitare a profesiei

reclamanților, cu încălcarea dispozițiilor legale, pentru o perioadă pusă în

executare de 6 luni, perioadă în care reclamanții nu au putut beneficia de

onorariile stabilite pentru lucrările pe care le efectuau sau pentru care

fuseseră desemnați să le efectueze, au fost sancționați de către organele

judiciare pentru nefinalizarea lucrărilor, deși această împrejurare nu le era

imputabilă, pe perioada de suspendare dispozițiile legale interzicându-le

efectuarea oricăror lucrări, iar reclamantul B.V.C. a necesitat efectuarea unor

investigații medicale cauzate de starea de stres determinată de atitudinea

vădit părtinitoare a pârâtului organism profesional cu atribuții în materie

disciplinară.

Astfel, a reținut că

toate elementele răspunderii civile delictuale au fost pe deplin relevate și

dovedite în cauză, reaua credință a pârâtului decurgând din modul în care a

înțeles să nu pună în executare Hotărârea Consiliului Superior nr. H4 din 14

mai 2008 și să nu-și respecte propria jurisprudență în materie, motiv pentru

care reclamanții sunt îndreptățiți și la daune morale, fiindu-le în mod vădit

afectate prestigiul profesiei și imaginea profesională, în condițiile în care

au trebuit să aducă la cunoștința organelor judiciare motivul imposibilității

aducerii la îndeplinire a obligațiilor profesionale.

În privința excepției

prescripției dreptului material la acțiune, invocată pentru prejudiciile

materiale aferente anilor 2006, 2007 și 2008, instanța de fond a apreciat că

aceasta nu este întemeiată, în condițiile în care până la momentul la care

reclamanții au avut deschisă calea contestării unei hotărâri definitive în

materie disciplinară în fața instanței de contencios administrativ, dreptul lor

material la acțiune decurgând din atitudinea culpabilă a autorității pârâte nu

s-a născut.

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs pârâtul C.E.C.C.A.R., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut în esență că

instanța de fond a interpretat greșit prevederile legale și apreciind nejudicios

probatoriul administrat a reținut că faptele reclamanților nu reprezintă

abatere disciplinară, în raport din prevederile Normei profesionale nr. 35,

care impun obligația expertului de a nominaliza în raportul de expertiză

contabilă materialul documentar care a fost la baza întocmirii acestuia.

Comisia Superioară de

Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. a reținut în mod

corect abaterile disciplinare săvârșite de către experții contabili B.V.C. și

R.M., constatate prin referatul de verificare tehnico - profesională întocmit

de auditorul de calitate din cadrul corpului în temeiul art. 15 din R.O.F. a

comisiilor de disciplină și art. 19 din Regulamentul privind auditul de

calitate al serviciilor contabile.

Recurentul a susținut

că în raport de faptele experților contabili calificate de lege ca abateri

disciplinare instanța de fond nu a analizat și nu a cercetat temeiul

materialului probator administrat în cauză și nici dispozițiile legale

aplicabile cauzei, limitându-se la a face trimitere la faptul că destinatarul

raportului de expertiză contabilă a fost mulțumit de raport deși acesta nu are

posibilitatea de a aprecia calitatea acestuia din punct de vedere al

respectării rigorilor profesionale.

În ceea ce privește

daunele materiale acordate pentru anii 2006, 2007 și 2008, recurentul a

susținut că acestea sunt prescrise prin trecerea termenului general de 3 ani

instanța de fond apreciind în mod neîntemeiat că este o consecință a aceleiași

proceduri și a acordat sumele solicitate deși acestea exced perioadei de

sancționare.

Recurentul a criticat

și acordarea de către instanță a daunelor morale întrucât reclamanții nu au

probat în nici un fel dovada drepturilor pretinse, în cauză nefiind îndeplinite

condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.

Examinând sentința

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în

cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi

respins pentru considerentele expuse în continuare.

Contrar celor

susținute de recurentul-pârât, instanța de control judiciar constată că soluția

primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor

legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt reținută, sentința

analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept legalitatea hotărârii

Comisiei Superioare de Disciplină a C.E.C.C.A.R. H1 din 14 martie 2011 atacate

cât și temeinicia cererilor privind acordarea despăgubirilor materiale și

morale solicitate.

Astfel, în ceea ce

privește criticile formulate de recurent în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. potrivit cărora prin sentința atacată s-a reținut în mod greșit

că faptele reclamanților nu reprezintă abateri disciplinare în raport de

prevederile Normei profesionale nr. 35, sunt nefondate.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a analizat abaterile disciplinare reținute prin hotărârea

atacată din perspectiva prevederilor art. 121 din Hotărârea nr. 1 din 23

octombrie 1995 privind Regulamentul de organizare și funcționare a C.E.C.C.A.R.

care reglementează abaterile disciplinare cât și a R.O.F. a comisiilor de

disciplină de pe lângă consiliile filialelor și Consiliul Superior al

C.E.C.C.A.R. care reglementează la lit. c) - Atribuțiile comune comisiei

superioare și comisiilor de disciplină ale filialelor, respectiv competența de

judecată a acestora, stabilind potrivit art. 14 faptul că, din punct de vedere

al profilului activității și al procedurii folosite, comisiile de disciplină

sunt asimilabile cu instanțele de judecată.

Verificând din

această perspectivă, prin raportare la întregul probatoriu administrat în

cauză, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin

sentința recurată că faptele reținute în sarcina intimaților-reclamanți nu

reprezintă încălcări ale normelor profesionale C.E.C.C.A.R. și în consecință

sancțiunea disciplinară aplicată acestora prin hotărârea H1 din 14 martie 2011

este nelegală.

Astfel, în ceea ce

privește încălcarea normei 3531.1 paragraful VI privind identificarea

materialului documentar care a stat la baza întocmirii raportului, Înalta Curte

constată că dispozițiile art. 121 lit. m) din R.O.F. a C.E.C.C.A.R., care

reglementează drept abatere disciplinară "nerespectarea normelor și

standardelor profesionale emise de Corp cu ocazia efectuării lucrărilor pentru

terți nu îndeplinesc condițiile de claritate, precizie și previzibilitate pe

care trebuie să le aibă o reglementare privind stabilirea și atragerea unei

forme de răspundere chiar și disciplinară cât și faptul că dispozițiile

paragrafului VI din norma profesională 3531, reținute ca fiind încălcate

reprezintă reglementarea generică a conținutului paragrafului din raportul de

expertiză în care se identifică materialul documentar ceea ce nu justifică

declanșarea unei proceduri disciplinare și aplicarea unei sancțiuni

disciplinare atât de severe.

Astfel cum a rezultat

din materialul probator administrat în cauză, intimații-reclamanți au menționat

la pct. 1.6 din raportul de expertiză că documentele care au stat la baza

întocmirii acestuia sunt cele existente la dosarul cauzei, iar în cuprinsul

capitolului privind desfășurarea lucrărilor de expertiză judiciară cât și în

cuprinsul concluziilor pentru fiecare obiectiv s-a făcut referire punctuală la

înscrisurile analizate.

În ceea ce privește

cea de a doua faptă reținută drept abatere disciplinară constând în încălcarea

pct. 3531 alin. (2) din Norma profesională privind redactarea raportului de

expertiză contabilă, constând în inserarea comentariilor proprii ale experților

contabili numiți la opiniile experților contabili parte, Înalta Curte apreciază

că în mod corect instanța de fond a reținut că dezlegările date de Consiliul

superior de disciplină în soluționarea contestațiilor formulate împotriva

hotărârilor pronunțate de Comisia Superioară de Disciplină, în cazul

restituirii cauzei spre rejudecare, cum este cazul Hotărârii Consiliului

Superior H4 din data de 14 mai 2008 sunt obligatorii pentru Comisia Superioară

de disciplină, având în vedere dispozițiile art. 14 și 34 penultimul alin. din

R.O.F. a comisiilor de disciplină.

În speță, prin

hotărârea atacată, Comisia superioară de disciplină a procedat la rejudecarea

cauzei, fără a respecta dispozițiile referitoare la încadrarea juridică

incorectă a abaterii respective, astfel cum s-a stabilit în Hotărârea

Consiliului Superior, reținând aceeași abatere și încadrare juridică privind

încălcarea normei profesionale 3531 alin. (2), cu nerespectarea dispozițiilor

normative care stabilesc limitele competențelor în cazul rejudecării abaterilor

disciplinare.

Pe de altă parte

criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la nereținerea de către

instanța de fond a abaterii disciplinare nu pot fi primite întrucât astfel cum

rezultă din materialul probator administrat în cauză, la elaborarea raportului

de expertiză contabilă au participat inclusiv experții consilieri angajați de

părți, care au semnat raportul fără obiecțiuni, acest raport fiind vizat de

către auditorul de calitate C.E.C.C.A.R. anterior depunerii la organul de

urmărire penală, fiind omologat de către organul de urmărire penală, de către

Comisia Superioară de disciplină care a constatat că experții contabili și-au

respectat obligațiile și au vizat raportul de expertiză la auditorul de

calitate.

În ceea ce privește

criticile recurentului-pârât privind modalitatea de soluționare a excepției

prescripției dreptului material la acțiune privind repararea prejudiciului

material aferent anilor 2006, 2007 și 2008, Înalta Curte le apreciază ca fiind

nefondate.

Instanța de fond în

mod corect a respins această excepție, reținând că până la momentul la care

reclamanții au avut deschisă calea contestării hotărâri definitive în materia

disciplinară în fața instanței de contencios administrativ, dreptul material la

acțiune pentru repararea pagubei cauzate, nu s-a născut.

Nefondate sunt și

criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la daunele materiale și

morale acordate intimaților-reclamanți, în cauză instanța de fond reținând în

mod corect că au fost dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale

cât și faptul că au fost solicitate exclusiv daune materiale reprezentate de

beneficiul nerealizat pentru care există certitudinea realizării, precum și

faptul că le-a fost afectată atât imaginea profesională cât și prestigiul

profesiei, având în vedere că au fost în imposibilitate de a-și exercita și

îndeplini obligațiile profesionale.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constatând că sentința pronunțată de instanța

de fond este legală și temeinică, urmând a fi menținută, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art.

20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul

formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.E.C.C.A.R. împotriva Sentinței nr. 3.969 din 13 iunie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă

recurentul-pârât C.E.C.C.A.R. la plata sumei de 2.150 RON către

intimatul-reclamant B.V.C. și la plata sumei de 1.860 RON către

intimatul-reclamant R.M., cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI