ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 585/2009

Asupra contestației în anulare de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1283 din 28 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, s ecția comercială, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.I. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 285 din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a se pronunța astfel, a reținut potrivit considerentelor hotărârii că pârâta a invocat motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. arătând în dezvoltarea acestora, în esență, că față de clauza penală prevăzută de părți în art. 11 și art. 12 din contract este exclusă posibilitatea obligării promitentului - vânzător reticent la încheierea vânzării pe cale judecătorească sau la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, instanța, cu încălcarea art. 984 C. civ.

interpretând greșit convenția. De altfel, reclamantul - beneficiar al promisiunii a și exercitat mai întâi acțiunea în daune, înțelegând altfel sancționarea refuzului de vânzare exclusiv prin prisma art. 11 din contract și numai ulterior și-a modificat acțiunea solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare . Totodată, instanța nu a observat că operațiunea de dezlipire cadastrală constituie o obligație de diligentă, iar sarcina probei revenea reclamantului. De asemenea, instanța nu a dat semnificația juridică exactă împrejurării survenirii invitației pentru autentificarea contractului după înregistrarea acțiunii în daune și a invitației reclamantului la o zi după această dată, de a se renegocia prețul, toate echivalând cu o obstrucție din partea acestuia.

Răspunzând la aceste critici, instanța de recurs, prin prisma probelor administrate, a constatat că hotărârea este la adăpost de criticile formulate, deoarece instanța nu s-a substituit voinței părților și a aplicat corect legea reținând că recurenta nu a făcut distincție între caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor încălcate. Astfel, potrivit clauzelor asumate în baza convenției, calificată ca o promisiune bilaterală de vânzare, în sensul cerut de art. 35 C. com. cât și a poziției părților, promitenta - cumpărătoare exprimându-și intenția fermă de cumpărare, iar promitenta - vânzătoare neîndeplinidu-și obligațiile asumate în termen, respectiv dezmembrarea proprietății, executarea silită în natură a obligației de a face, nu poate avea loc decât prin promovarea unei acțiuni personale având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare , trimițând la dispozițiile art. 1073 C. civ.

și art. 5 alin. (2) din Capitolul X din Legea nr. 247/2005. Totodată, s-a mai reținut că toate celelalte aspecte vizează aprecierea probelor. Împotriva acestei hotărâri pârâta a formulat contestație în anulare invocând dispozițiile art. 318 teza a II- a C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi retractată atunci când instanța de recurs, respingând sau admițând în parte recursul, a omis să se pronunțe asupra unor motive de recurs. Astfel, instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la denaturarea conținutului art. 11 și art. 12 din convenție, potrivit căruia sancțiunea în caz de refuz de încheiere a contractului era plata de daune și în considerarea acestui motiv de recurs a reiterat toate argumentele juridice avute în vedere în legătură cu efectele juridice ale nerespectării obligației de a vinde.

Totodată, deși s-a criticat calificarea juridică greșită a unor fapte care au primit o semnificație neautorizată de lege, precum cele legate de natura și termenul obligației de dezlipire care trebuia să se facă la data autentificării, respectiv a notificării reclamantei pentru încheierea contractului, instanța de recurs consideră că aceste critici reclamă stabilirea situației de fapt ce nu poate face obiectul casației și nu le analizează. In fine, ulterior completând contestația în anulare, a arătat că instanța de recurs a săvârșit și o eroare materială prin neobservarea cererii de întregire a probațiunii cu înscrisuri privind realizarea operațiunii de dezlipire a terenului încă de la 4 august 2003, motiv de contestație care se încadrează în art. 318 teza I C. proc.

civ. Analizând contestația în anulare se găsește nefondată. In ceea ce privește neanalizarea criticilor arătate, subsumate motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în legătură cu clauza penală prevăzută în convenție, se constată că instanța de recurs le-a analizat implicit prin constatarea, pe cale de interpretare a convenției și prin aplicarea art. 1073 C. civ., privind dreptul creditorului de a solicita executarea în natură a obligației prevăzută și nu a clauzei penale, deci, existența sau nu a dreptului de opțiune constituind, de această dată o chestiune de judecată și nu de nepronunțare.

In ceea ce privește aplicarea art. 35 C. com., de asemenea, instanța de recurs a motivat, fără a fi obligată să răspundă la toate argumentele juridice legate de incidența acestuia în cauză, ceea ce interesează din punctul de vedere al admisibilității contestației în anulare fiind neanalizarea motivului de recurs și nu neanalizarea tuturor argumentelor juridice ale părții. Privitor la aspectele legate de semnificația poziției părților prin raportare la obligațiile asumate, de asemenea, instanța de recurs le-a analizat, constatând, pe de o parte, că unele țin de netemeinicia hotărârii tinzându-se la reaprecierea probelor, dar, în același timp, și-a motivat soluția în legătură cu aspectele care țin de justificarea acționării în judecată față de culpa părților în neexecutarea de bună voie a obligațiilor, modul cum a interpretat materialul probator din acest punct de vedere fiind, de asemenea, o chestiune de judecată și nu de nepronunțare.

De reținut că, potrivit art. 318 teza a II- a C. proc. civ. contestația în anulare vizează ipoteza omisiunii din eroare a analizării unor motive de recurs și, nicidecum, situația în care instanța de recurs analizând pe rând sau grupat anumite critici în cadrul aceluiași motiv ajunge la o soluție juridică diferită de cea susținută prin recurs, așa cum tinde de fapt contestatoarea să obțină. Cat privește ultimul motiv de contestație în anulare, întemeiat pe art. 318 teza a I-a C. proc. civ., se invocă eroarea materială constând în neanalizarea cererii de probatorii, dar este vorba tot de o eroare de judecată care nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Prin urmare, în baza art. 320 C. proc.

civ., contestația în anulare va fi respinsă, ca nefondată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C S.I. SRL București împotriva deciziei nr. 1283 din 28 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 24479/2/2005, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2009. Cu OPINIA SEPARATĂ A

DOMNULUI JUDECĂTOR

, în sensul admiterii contestației în anulare. Opinie separată, Consider că prezenta contestație în anulare, formulată de pârâta SC S.I. SRL București, trebuia admisă, în temeiul art. 318 C. proc. civ. teza a II- a, respectiv pentru omisiunea, din greșeală, a cercetării de către instanță a unui motiv de recurs care atrăgea modificarea deciziei atacate.

După ce instanța de recurs reține și redă primul motiv de recurs, invocat de recurenta-pârâtă, pe parcursul a patru alineate, eludează examinarea lui „expediind-o" în patru rânduri cu generalități: „prima critică a recurentei nu poate fi primită, întrucât din conținutul hotărârii recurate nu rezultă că instanța s-a substituit părților contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut". Aceste afirmații, scurte și generale, ale instanței de recurs nu constituie o analiză implicită a motivului de recurs și, cu atât mai puțin, o cercetare efectivă a respectivului motiv de recurs care consta în încălcarea art. 977 și art. 984 C. civ.

și a art. 11 și art. 12 din contract prin aceea că „sancțiunea concepută prin promisiunea de vânzare-cumpărare (art. 11 și art. 12), a exclus sancționarea promitentului - vânzării reticent cu obligarea acestuia, prin hotărâre judecătorească, la consimțirea vânzării, sau cu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare". Consider că instanța de recurs, a omis, din greșeală, să cerceteze acest motiv de recurs împrejurare ce face admisibilă contestația în anulare. Împrejurarea că instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv este evidentă și rezultă fără tăgadă din exprimarea acesteia în textul mai sus menționat. Că această omisiune se datorează unei greșeli a instanței și că nu constituie o greșeală de judecată rezultă, de asemenea din formularea instanței de recurs, din care reiese că aceasta a vizat alte aspecte decât cele care se constituiau în motivul de recurs în cauză și că acest motiv i-a „scăpat din vedere" instanței.

In plus, este de precizat, că acest motiv de recurs, exprimat foarte clar și explicit, era, în opinia noastră, suficient pentru a duce la admiterea recursului pârâtei și modificarea deciziei atacate. La cele arătate până acum se adaugă și aprecierea noastră că prevederile art. 318 C. proc. civ. cu privire la motivele contestației în anulare nu trebuie interpretate rigid și restrictiv, mai ales când se pune problema înlăturării, reparării unor greșeli intervenite în judecata cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum în mod repetat a constatat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în România nu există instituită o cale remediu internă pentru înlăturarea unor încălcări iar, în aceste condiții, revizuirea și mai ales contestația în anulare, într-o aplicare constructivă, pretoriană, ar putea suplini, cel puțin parțial, lipsa remediului intern.