ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 585/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 585/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra contestației în
anulare de față,
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin
decizia nr. 1283 din 28 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, s
ecția comercială, a
respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.I. SRL
București împotriva
deciziei comerciale nr. 285 din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția
a V-a comercială.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut potrivit considerentelor
hotărârii că
pârâta
a invocat motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
arătând în dezvoltarea
acestora, în esență, că față de clauza
penală prevăzută de părți în art. 11 și art. 12 din
contract este exclusă posibilitatea
obligării promitentului - vânzător reticent la încheierea vânzării pe
cale
judecătorească sau la
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de
vânzare-cumpărare, instanța, cu
încălcarea art. 984 C. civ. interpretând
greșit convenția.
De altfel, reclamantul - beneficiar al promisiunii a și exercitat mai
întâi
acțiunea
în daune, înțelegând altfel sancționarea refuzului de vânzare exclusiv
prin prisma art. 11 din contract și numai
ulterior și-a modificat acțiunea
solicitând
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare
.
Totodată,
instanța nu a observat că operațiunea de dezlipire cadastrală
constituie o obligație
de diligentă, iar sarcina probei revenea reclamantului.
De
asemenea, instanța nu a dat semnificația juridică exactă împrejurării
survenirii invitației
pentru autentificarea contractului după înregistrarea acțiunii în daune și a
invitației reclamantului la o zi după această dată, de a se renegocia
prețul, toate echivalând
cu o obstrucție din partea acestuia.
Răspunzând
la aceste critici, instanța de recurs, prin prisma probelor
administrate, a
constatat că hotărârea este la adăpost de criticile formulate,
deoarece instanța nu
s-a substituit voinței părților și a aplicat corect legea
reținând că recurenta nu a
făcut distincție între caracterul imperativ sau
dispozitiv al normelor încălcate.
Astfel,
potrivit clauzelor asumate în baza convenției, calificată ca o
promisiune bilaterală
de vânzare, în sensul cerut de art. 35 C. com. cât și
a poziției părților, promitenta
- cumpărătoare exprimându-și intenția fermă de
cumpărare, iar promitenta -
vânzătoare neîndeplinidu-și obligațiile asumate în
termen, respectiv dezmembrarea
proprietății, executarea silită în natură a obligației de a face, nu poate avea
loc decât prin promovarea unei acțiuni
personale având ca obiect pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare
, trimițând la dispozițiile art.
1073 C. civ. și art. 5 alin. (2) din
Capitolul
X
din Legea nr. 247/2005.
Totodată,
s-a mai reținut că toate celelalte aspecte vizează aprecierea
probelor.
Împotriva
acestei hotărâri pârâta a formulat contestație în anulare
invocând dispozițiile art. 318 teza a
II-
a C. proc. civ., potrivit
cărora hotărârea poate fi retractată atunci când instanța de recurs, respingând
sau
admițând în parte recursul,
a omis să se pronunțe asupra unor motive de recurs.
Astfel, instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la denaturarea
conținutului art. 11 și art. 12 din convenție, potrivit căruia sancțiunea în
caz de refuz de încheiere a contractului era plata de daune și în considerarea
acestui
motiv
de recurs a reiterat toate argumentele juridice avute în vedere în legătură
cu efectele juridice ale nerespectării obligației
de a vinde.
Totodată,
deși s-a criticat calificarea juridică greșită a unor fapte care au
primit o semnificație
neautorizată de lege, precum cele legate de natura și
termenul obligației de
dezlipire care trebuia să se facă la data autentificării, respectiv a
notificării reclamantei pentru încheierea contractului, instanța de
recurs consideră că
aceste critici reclamă stabilirea situației de fapt ce nu poate
face obiectul casației și nu le analizează.
In
fine, ulterior completând contestația în anulare, a arătat că instanța de
recurs a săvârșit și o eroare materială prin neobservarea cererii de întregire
a
probațiunii
cu înscrisuri privind realizarea operațiunii de dezlipire a terenului
încă de la 4 august
2003, motiv de contestație care se încadrează în art. 318 teza
I
C.
proc. civ.
Analizând contestația în
anulare se găsește nefondată.
In ceea ce privește neanalizarea criticilor arătate, subsumate
motivelor de
recurs,
întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în
legătură cu clauza
penală prevăzută în convenție, se constată că instanța de
recurs le-a analizat implicit prin constatarea, pe
cale de interpretare a
convenției și prin
aplicarea art. 1073 C. civ., privind dreptul creditorului de a solicita
executarea în natură a obligației prevăzută și nu a clauzei penale, deci,
existența sau nu a dreptului de opțiune
constituind, de această dată o chestiune
de judecată și nu de
nepronunțare.
In ceea ce privește aplicarea art. 35 C. com., de asemenea, instanța
de recurs a motivat,
fără a fi obligată să răspundă la toate argumentele juridice
legate de incidența
acestuia în cauză, ceea ce interesează din punctul de vedere
al admisibilității
contestației în anulare fiind neanalizarea motivului de recurs
și nu neanalizarea tuturor argumentelor
juridice ale părții.
Privitor la aspectele legate de semnificația poziției părților prin
raportare
la
obligațiile asumate, de asemenea, instanța de recurs le-a analizat, constatând,
pe de o
parte, că unele țin de netemeinicia hotărârii tinzându-se la reaprecierea
probelor, dar, în
același timp, și-a motivat soluția în legătură cu aspectele care
țin de justificarea
acționării în judecată față de culpa părților în neexecutarea de
bună voie a
obligațiilor, modul cum a interpretat materialul probator din acest
punct de vedere fiind, de asemenea, o chestiune de judecată și nu de
nepronunțare.
De reținut că, potrivit art. 318 teza a
II-
a C. proc. civ. contestația
în anulare vizează ipoteza
omisiunii din eroare a analizării unor motive de
recurs și, nicidecum, situația
în care instanța de recurs analizând pe rând sau
grupat anumite critici în cadrul
aceluiași motiv ajunge la o soluție juridică
diferită de cea susținută prin
recurs, așa cum tinde de fapt contestatoarea să
obțină.
Cat
privește ultimul motiv de contestație în anulare, întemeiat pe art. 318
teza a I-a C. proc. civ.,
se invocă eroarea materială constând în
neanalizarea cererii de probatorii, dar este vorba
tot de o eroare de judecată
care nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele
prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Prin
urmare, în baza art. 320 C. proc. civ., contestația în anulare
va fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Respinge
contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C S.I. SRL
București împotriva deciziei nr. 1283 din 28
martie 2008,
pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul
nr. 24479/2/2005, ca
nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 24 februarie 2009.
Cu OPINIA SEPARATĂ A
DOMNULUI JUDECĂTOR
, în sensul admiterii
contestației în anulare.
Opinie separată,
Consider
că prezenta contestație în anulare, formulată de pârâta SC S.I. SRL București,
trebuia admisă, în temeiul art. 318 C. proc. civ.
teza a
II-
a, respectiv pentru omisiunea, din greșeală,
a
cercetării de către instanță a unui motiv
de recurs care atrăgea modificarea
deciziei atacate.
După
ce instanța de recurs reține și redă primul motiv de recurs, invocat
de recurenta-pârâtă, pe
parcursul a patru alineate, eludează examinarea lui
„expediind-o" în patru
rânduri cu generalități: „prima critică a recurentei nu
poate fi primită, întrucât din
conținutul hotărârii recurate nu rezultă că instanța
s-a substituit părților contractante, modificând sau
înlocuind clauzele
contractuale, ori a
reținut un cu totul alt act juridic sau conținut".
Aceste
afirmații, scurte și generale, ale instanței de recurs nu constituie o
analiză implicită a
motivului de recurs și, cu atât mai puțin, o cercetare efectivă
a respectivului motiv de
recurs care consta în încălcarea art. 977 și art. 984 C. civ.
și a art. 11 și art. 12
din contract prin aceea că „sancțiunea concepută prin
promisiunea de vânzare-cumpărare
(art. 11 și art. 12), a exclus sancționarea
promitentului - vânzării reticent cu obligarea acestuia,
prin hotărâre
judecătorească, la consimțirea
vânzării, sau cu pronunțarea unei hotărâri care
să țină loc de contract
de vânzare-cumpărare".
Consider
că instanța de recurs, a omis, din greșeală, să cerceteze acest
motiv de recurs
împrejurare ce face admisibilă contestația în anulare.
Împrejurarea că instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv este
evidentă și
rezultă fără tăgadă din exprimarea acesteia în textul mai sus
menționat.
Că această
omisiune se datorează unei greșeli a instanței și că nu
constituie o greșeală de judecată rezultă, de asemenea din formularea
instanței
de recurs, din care reiese
că aceasta a vizat alte aspecte decât cele care se
constituiau în motivul de recurs în cauză și că
acest motiv i-a „scăpat din
vedere"
instanței. In plus, este de precizat, că acest motiv de recurs, exprimat
foarte
clar și explicit, era, în opinia noastră, suficient pentru a duce la
admiterea recursului pârâtei și modificarea
deciziei atacate.
La cele arătate până acum se adaugă și aprecierea noastră că prevederile
art. 318 C.
proc. civ. cu privire la motivele contestației în anulare nu
trebuie interpretate rigid și restrictiv, mai
ales când se pune problema
înlăturării,
reparării unor greșeli intervenite în judecata cauzei. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, așa cum în mod repetat a
constatat și Curtea Europeană a
Drepturilor
Omului de la Strasbourg, în România nu există instituită o cale
remediu
internă pentru înlăturarea unor încălcări iar, în aceste condiții,
revizuirea și mai ales contestația în anulare,
într-o aplicare constructivă,
pretoriană,
ar putea suplini, cel puțin parțial, lipsa remediului intern.