ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 35/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 35/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

În apel, cu reținerea cauzei spre

soluționare, prin Decizia nr. 8 din 30 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul

nr. 8012/288/2008, Tribunalul Vâlcea a admis apelul și a desființat sentința cu

reținerea cauzei spre soluționare în primă instanță la tribunal, având în

vedere că litigiul are o natură comercială, valoarea lui depășește suma de

100.000 lei, astfel încât competența materială aparține tribunalului în primă

instanță conform art. 2 C. proc. civ.

La Tribunalul Vâlcea

cauza a fost înregistrată sub nr. 3889/90/2010.

Pârâta B.R. a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, decurgând din cesiunea creanței,

excepție apreciată de Tribunal ca nefondată, deoarece obiectul cauzei privește

contractele de credit și de garanție precum și modificările ulterioare ale

acestor convenții încheiate de către cedent și nu de cesionar.

În cauză s-a

încuviințat efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se observa

modalitatea de derulare a creditelor și a se verifica susținerea reclamantei

privind stingerea prin plată a obligației principale și în consecință stingerea

obligației de garanție.

Prin Sentința nr.

2212 din 14 noiembrie 2011 Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a admis

cererea formulată de reclamanta SC I.B. SRL, în contradictoriu cu pârâta B.R.

SA - Sucursala Vâlcea și intervenienta SC S.C. SRL; a dispus radierea din

cartea funciară a localității Băile Govora a ipotecilor constituite prin

contractele de ipotecă din 9 aprilie 2003 și din 30 iunie 2004 la Biroul

Notarului Public M.M. asupra imobilelor proprietatea reclamantei situate în

orașul Băile Govora strada T., județul Vâlcea, precum și radierea somațiilor de

executare nr. 163/2005, 164/2005 și nr. 101/2008 și a obligat pe pârâtă la

5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de credit din 8 mai 2001,

pârâta B.R. a acordat debitoarei SC V. SRL un credit pentru investiții în sumă

de 125.000 euro pe o durată de rambursare de 4 (patru) ani, respectiv până în

luna octombrie 2005. Prin actul adițional din 8 aprilie 2003 s-au completat

garanțiile la creditul sus-menționat prin constituirea de către reclamantă a

unei ipoteci de rangul I asupra imobilului de natură teren și construcție

proprietatea reclamantei situat în Băile Govora strada T.

Prin contractul de

credit din 30 iunie 2004, pârâta B.R. a acordat debitoarei SC V. SRL un credit

în sumă de 6.600.000.000 lei vechi pentru finanțarea stocurilor temporare și a

cheltuielilor aferente. Pentru garantarea creditului, alături de alte garanții,

reclamanta a constituit o ipotecă de rangul II asupra imobilului de mai sus.

Creditul nu a fost achitat în totalitate, astfel încât la data de 16 august

2011 exista o restanță preluată de cesionar, de 548.251,29 lei.

Întrucât debitoarea nu

a achitat la scadență creditele contractate, banca pârâtă a trecut la

executarea silită. În cursul unei contestații la executare B.R. și debitoarea

SC V. SRL au încheiat o tranzacție consfințită prin Sentința civilă nr. 5926

din 25 noiembrie 2005, în Dosarul nr. 7283 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, prin

care s-a luat act de înțelegerea intervenită, între debitoarea SC V. SRL și

pârâtă.

Prin această

tranzacție părțile au convenit că la data de 30 septembrie 2005 debitoarea

înregistrează față de bancă o datorie totală de 7.393.685,04 lei din care,

credite în lei în sumă de 3.151.052 lei și credite în valută în sumă de

1.196.793,49 lei. Suma totală cuprinzând creditele și dobânzile restante se

eșalonează la plată prin rate lunare pe o durată de 5 (cinci ani), respectiv

până în noiembrie 2010. În continuarea tranzacției se enumera garanțiile

existente printre care și ipotecile de rangul I și II constituite de reclamantă

asupra imobilelor sus-menționate.

Reclamanta nu a

semnat însă această tranzacție și nici nu și-a dat acordul în vreun alt mod

asupra convenției dintre părțile din contractul de împrumut.

Tribunalul a

constatat că tranzacția sus-menționată nu reprezintă însă numai o simplă

prelungire a duratei contractelor de credit ci are semnificația unei novații a

obligațiilor inițiale prin schimbarea obiectului obligației. Potrivit art. 1128

- 1131 C. civ. de la 1864 novația reprezintă o convenție prin care părțile

sting o obligație veche și o înlocuiesc cu o obligație nouă. Pentru existența

și eficacitatea novației, în afară de condițiile obișnuite de validitate ale

unei convenții mai trebuie să fie prezente trei condiții speciale: să existe

două obligații succesive în timp; intenția părților de a nova (animus novandi),

adică de a stabili o legătură de cauzalitate între stingerea obligației vechi

și nașterea noii obligații; obligația nouă să aibă cel puțin un element nou

față de vechea obligație.

S-a reținut că dacă

părțile ar fi convenit doar o rescadențare, o eșalonare prin prelungirea

duratei de restituire a împrumuturilor acordate, convenția respectivă nu capătă

caracterul unei novații.

Tribunalul a

constatat că suma asupra căreia părțile au convenit ca fiind datorată de

debitoare la data de 30 septembrie 2005 provine din mai multe contracte de

credit încheiate între bancă și debitoarea SC V. SRL Din cuprinsul tranzacției

rezultă că suma respectivă provine din 7 (șapte) contracte bancare din care

numai pentru cele două contracte arătate mai sus reclamanta a constituit

garanția ipotecară.

Prin tranzacția încheiată

contractele de credit anterioare își pierd însă individualitatea în sensul că

se contopesc într-o unică obligație cu condiții proprii de existență. Părțile

nu mai convin asupra modului de restituire a fiecărui credit în parte ci,

stabilind care este suma totală datorată, eșalonează plata acestei sume pe o

perioadă de 5 ani, fără a specifica și fără a se putea cunoaște în contul cărui

credit vechi se efectuează plățile lunare. Debitoarea nu mai plătește ratele la

contractele de credit anterioare ci o unică rată pe ansamblul obligațiilor,

izvorul noii obligații constituindu-l tranzacția și nu contractele vechi.

Pentru obligația nouă se stabilește și o nouă dobândă în cuprinsul tranzacției

și anume de 21% la sumele în lei și de 9% la sumele în valută.

Ca atare, s-a

constatat că se regăsesc condițiile speciale de existență a novației sus

menționate: existența a două obligații succesive în timp (prima decurgând din

contractele de credit și cea de a doua din tranzacție); legătura de cauzalitate

între cele două obligații în sensul că tranzacția privește obligațiile din

contractele de credit; elementul nou față de vechea obligație în sensul

pierderii individualității contractelor de credit și contopirii lor într-o

unică obligație deosebită de vechile raporturi între părți.

Pentru reliefarea mai

evidentă a caracterului de novație al tranzacției dintre bancă și debitoare,

tribunalul a examinat situația reclamantei în raport cu această tranzacție,

reținând că reclamanta a constituit o cauțiune reală, prin două ipoteci de

rangul I și II pentru garantarea a două contracte de credit încheiate între

pârâta B.R. și debitoarea SC V. SRL Reclamanta este un terț față de părțile din

contractele de credit și din tranzacție. În condițiile în care prin ratele

convenite prin tranzacție nu se mai cunoaște care dintre creditele vechi sunt

achitate, reclamanta este în imposibilitate de a se libera de obligația de

garanție până la plata ultimei rate din tranzacție, ceea ce înseamnă, în

accepțiunea băncii pârâte, că garanția constituită de către reclamantă s-ar

extinde asupra întregii sume deși suma totală provine și din alte contracte de

credit pe care reclamanta nu le-a garantat.

S-a constatat că

această stare de fapt rezultă și din corespondența purtată între părți iar din

raportul de expertiză întocmit în cauză de expert M.E. rezultă că la data de 17

octombrie 2005 reclamanta a solicitat băncii prin scrisoarea înregistrată sub

nr. 62 scoaterea de sub ipotecă a imobilului întrucât nu este de acord cu

eșalonarea datoriei debitoarei SC V. SRL, iar debitoarea prin scrisoarea din 6

februarie 2006 solicită băncii ca prin ratele pe care le achită în temeiul

tranzacției să constituie cu prioritate ratele de "răscumpărare a

imobilului luat în garanție conform contractelor de ipotecă din 30 aprilie 2004

și din 8 aprilie 2003" adică stingerea garanțiilor constituite de către

reclamantă, scrisoare la care banca nu a răspuns.

Această cerere a

debitoarei atestă încă o dată faptul că plățile se efectuau în temeiul

tranzacției și nu în executarea contractelor de credit pentru că altfel

debitoarea nu avea nevoie să solicite băncii consemnarea plății pentru un

anumit contract din moment ce putea să consemneze pe documentul de plată

obligația pe care o achită.

În contabilitatea

internă banca pârâtă evidenția plățile pe diferite categorii de contracte, ceea

ce a permis expertului contabil să determine sumele rămase neîncasate pentru

fiecare contract și să concluzioneze neachitarea în totalitate a obligațiilor

din cele două contracte, dar s-a reținut că această evidență internă nu are

nicio relevanță în cauză pentru că ea depinde numai de voința proprie a băncii

fără nicio legătură cu convenția părților concretizată în tranzacție, prin care

obligațiile vechi au fost substituite de o nouă și unică obligație nediferențiată

pe contractele anterioare. Practic banca distribuia plățile pe contractele

inițiale printr-o selecție care nu avea niciun corespondent în convențiile

dintre părți din moment ce debitoarea efectua plăți în temeiul tranzacției,

nediferențiat pe creditele inițiale.

În consecință

constatând stingerea dreptului de ipotecă drept efect al novației obligației

pentru care s-a constituit cauțiunea reală, tribunalul a admis cererea

reclamantei în contradictoriu cu pârâta și cu intervenienta cesionară a creanței

și să dispună radierea din cartea funciară a ipotecilor constituite prin

contractele sus-menționate precum și a somațiilor de executare emise în baza

acestor titluri executorii. În acest context susținerea băncii în sensul

inadmisibilității acțiunii deoarece stingerea dreptului de ipotecă trebuia mai

întâi constatată printr-o hotărâre separată a fost înlăturată deoarece radierea

ipotecii este o consecință a stingerii garanției iar reclamanta a solicitat

prin cererea introductivă radierea ipotecii ca efect al constatării stingerii

dreptului de ipotecă.

Împotriva Sentinței

nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea au formulat

recurs pârâta B.R. și, apel, pârâta SC S.C. SRL.

În recursul său B.R.

solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a Sentinței nr. 2212 din 14

noiembrie 2011 și pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în

judecată formulată de către reclamanta SC I.B. SRL, cu cheltuieli de judecată.

În apelul său,

intervenienta SC S.C. SRL București a criticat sentința susținând că în mod

greșit instanța a respins excepția netimbrării la valoare a litigiului, cu

încălcarea Deciziei nr. 32/2008 emise de Înalta Curte de Casație și Justiție

privind soluționarea recursului în interesul legii, formulat de Procurorul

General al României (care are caracter obligatoriu), ceea ce atrage nulitatea

Sentinței nr. 2212 din 14 decembrie 2011, emisă de instanța de fond, care a

acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

În subsidiar, în baza

dispozițiilor art. 295 și art. 296 C. proc. civ., apelanta a solicitat ca

instanța de apel să judece pe fond cererea, să schimbe în tot sentința atacată,

ca fiind netemeinică și nelegală și pe cale de consecință să respingă cererea

reclamantei SC I.B. SRL de radiere a ipotecilor și tuturor sarcinilor

instituite asupra imobilului situat în orașul Băile Govora, str. T., județul

Vâlcea.

Intimata a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de SC S.C. SRL ca tardiv

și, în subsidiar ca nefondat și respingerea ca nefondat a recursului formulat

de B.R.

Prin încheierea de

ședință din data de 18 aprilie 2012, calea de atac formulată de SC B.R. a fost

calificată drept apel.

Prin Decizia nr. 31

din 16 mai 2012, în complet de divergență, Curtea de apel Pitești a admis

apelurile formulate de pârâta B.R. și de către intervenienta SC S.C. SRL,

împotriva Sentinței nr. 2212 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul

Vâlcea, secția a II-a civilă în Dosarul nr. 3889/90/2010, pe care a schimbat-o

în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

soluția instanța a reținut că excepția tardivității apelului formulat de SC

S.C. SRL, invocată prin întâmpinarea depusă de intimată la dosar, este

neîntemeiată. Apelul formulat de SC S.C. SRL a fost transmis prin poștă și

înregistrat la data de 2 martie 2012, în condițiile în care deși prima instanță

a luat act de schimbarea sediului SC S.C. SRL și a menționat corect în preambul

și dispozitiv sediul din București, str. L. sector 5, în mod greșit a comunicat

această sentință la vechea adresă din București, str. Ș.

Prin urmare, în lipsa

unei comunicări valabile a sentinței pronunțate, apelul formulat la 2 martie

2012 și motivat la 13 martie 2012 apare ca fiind făcut în termen.

Curtea a reținut că

excepția netimbrării nu mai poate fi repusă în discuție, întrucât prin

încheierea din data de 2 februarie 2012 Curtea de Apel Pitești a admis cererea

de reexaminare formulată de SC I.B. SRL, constatând că obiectul litigiului este

susceptibil de o taxă judiciară de timbru fixă.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității, instanța de apel a apreciat că, pentru analiza

acesteia este necesară cercetarea unor argumente comune cu fondul cauzei,

astfel încât a fost unită cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., argumentele invocate de apelantă în susținerea sa urmând a fi analizate

în cadrul examinării motivelor de apel.

În drept, instanța de

apel a reținut că susținerile reclamantei-intimate sunt nefondate, reclamanta

învestind instanța cu o cerere de radiere a celor două ipoteci constituite în favoarea

B.R.

S-a reținut că în

cauză, reclamanta nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art.

34 din Legea nr. 7/1996, deoarece nu a susținut niciun moment că cele două

contracte de ipotecă nu au fost valabile la momentul încheierii lor, sau că

obligația de garanție ar fi fost greșit calificată (art. 34 alin. (1) și (2)),

iar pentru ipotezele prevăzute de art. 34 pct. 3 și 4 din Legea nr. 7/1996 nu

se poate reține că efectele celor două contracte de ipotecă ar fi încetat prin

contractul de tranzacție din data de 25 noiembrie 2005.

Concluzionând,

instanța de apel a reținut că neîntrunirea condițiilor art. 34 din Legea nr.

7/1996, reprezintă o chestiune de fond, care conduce la respingerea acțiunii

reclamantei ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, așa cum s-a solicitat de

către apelanta SC S.C. SRL în motivele de apel.

Împotriva Deciziei

nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC

I.B. SRL Băile Govora întemeiat pe art. 304 pct. 1, pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei.

Prin Decizia nr. 750

din 27 februarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC I.B. SRL Băile Govora

împotriva Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a

casat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Pentru a pronunța

soluția instanța supremă a reținut că se impune analiza cu prioritate a

excepției nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunțat

decizia atacată.

Într-adevăr în cauză

divergența celor doi judecători ai apelului a fost consemnată în încheierea de

dezbateri din 2 mai 2012, Curtea de Apel Pitești însăși făcând mențiunea că

opiniile în divergență poartă asupra calificării juridice a tranzacției

încheiate, respectiv dacă aceasta reprezintă o novație de natură a stinge

garanțiile, în speță contractele de ipotecă, sau dacă aceasta nu are valoarea

unei novații, ea fiind un contract care produce efecte numai între părțile

contractante și care într-o atare situație nu poate fi opus garantului

ipotecar, dar din cuprinsul deciziei recurate astfel cum aceasta a fost

motivată în scris și față de soluția unitară a celor 3 judecători asupra

apelurilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu s-au mai respectat

prevederile art. 257 C. proc. civ. în sensul menționării opiniei divergente.

În cuprinsul Deciziei

nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu sunt identificate și nu au

fost motivate în prealabil punctele rămase în divergență la termenul fixat

pentru judecarea divergenței, constatându-se că soluția pronunțată în cauză

este una unitară ce privește întregul ei, astfel că Înalta Curte a reținut că nu

se mai justifica soluționarea apelurilor în complet de divergență.

În apel, în

rejudecare, prin Decizia nr. 223/A-C din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au

fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Astfel învestită în

rejudecare, Curtea a administrat proba cu înscrisuri, din ansamblul căreia

reține următoarele:

Situațiile juridice

născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din stările și

raporturile enumerate la alin. (2) al art. 5 din lege, nu se referă și la

situația acțiunilor formulate în temeiul Legii nr. 7/1996, dimpotrivă acestea

fiind supuse prevederilor art. 80 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care

cererile de înscriere, precum și acțiunile în justiție întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluționate potrivit

normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data

săvârșirii ori producerii faptului juridic generator, modificator sau extinctiv

al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor

procedurale în vigoare în momentul introducerii lor.

Prin urmare, sub

aspectul dreptului substanțial se aplică dispozițiile în vigoare la data

încheierii actului, iar în ce privește dispozițiile procedurale se aplică

normele în vigoare în momentul introducerii acțiunii.

Ca atare, instanța

trebuia să aibă în vedere aplicarea art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în

vigoare la data sesizării instanței, cu atât mai mult cu cât în cererea de

chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2008 se indică temeiul de

drept, art. 33 și următoarele din Legea nr. 7/1996, regulamentul de aplicare a

legii, ulterior, la 3 februarie 2010, se precizează cererea arătându-se că

aceasta vizează rectificarea cărții funciare, iar SC V. SRL a achitat toate

sumele din graficul de plăți.

În lipsa

consimțământului părților, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa

instanței judecătorești în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) și 4

din Legea nr. 7/1996.

Potrivit textului

menționat, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din

cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat

înscrierea nu a fost valabil; 2. dreptul înscris a fost greșit calificat; 3. nu

mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele

actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. înscrierea din

cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a

imobilului.

Față de toate acestea

rezultă că ipoteza învederată de reclamantă, inițial cu privire la încheierea

unui nou acord pentru care nu l-a mai garantat și ulterior cu privire la

acoperirea creditului acordat debitorului principal, se încadrează în art. 34

alin. (3) din Legea nr. 7/1996, astfel că nu poate fi reținută

inadmisibilitatea cererii.

Pe fond, instanța de

apel a constatat că în cauză a operat o novație, așa cum s-a arătat și de către

tribunal, neputând fi reținute susținerile din apel, deoarece tranzacția

judiciară constatată prin Sentința nr. 5926 din 25 noiembrie 2005 a avut în

vedere nu numai suma datorată pentru contractele garantate de reclamantă ci

toată suma datorată de debitoare la data de 30 septembrie 2005, rezultată din

șapte contracte bancare.

Prin convenția lor

părțile au stabilit asupra modului de restituire a tuturor creditelor, fără a-l

analiza pe fiecare în parte, prevăzând suma totală datorată, eșalonarea

acesteia pe o perioadă de 5 ani, dar și modificarea razei dobânzii convenită

inițial, ceea ce reprezintă un element nou, necesar acestei operațiuni.

Astfel, potrivit

tranzacției debitoarea achită pentru obligația nouă o dobândă de 21% la sumele

în lei și de 9% la sumele în valută, în condițiile în care creditul garantat de

reclamantă inițial prevedea altă dobândă (contract din 2001 cu act adițional

din 8 aprilie 2003), ca și creditul din anul 2004.

Totodată, ratele

convenite conform tranzacției nu permit identificarea creditelor anterioare

achitate, însă în acest context nu se poate reține că garanția constituită de

către reclamantă trebuie considerată a asigura plata tuturor contractelor de

credit, pe temeiul convenției dintre bancă și debitoarea principală, nesemnată

de garanta ipotecară, deoarece reclamanta nu a fost de acord cu garantarea

tuturor creditelor.

Așa cum a reținut și

prima instanță la data de 17 octombrie 2005 reclamanta a solicitat băncii prin

scrisoarea înregistrată sub nr. 62 scoaterea de sub ipotecă a imobilului

întrucât nu este de acord cu eșalonarea datoriei debitoarei SC V. SRL, iar

debitoarea prin scrisoarea din 6 februarie 2006 a solicitat băncii ca ratele pe

care le achită în temeiul tranzacției să reprezinte ratele de

"răscumpărare a imobilului luat în garanție conform contractelor de

ipotecă din 30 aprilie 2004 și din 8 aprilie 2003".

Operând o novație,

rezultă că garanțiile vechi s-au stins, în condițiile în care art. 1137 alin.

(2) C. civ. anterior, aplicabil în cauză, prevede că novațiunea făcută în

privința debitorului principal liberează cauțiunile.

Cu privire la

achitarea sumei menționată în tranzacția din anul 2005 se reține că la dosar au

fost depuse mai multe rapoarte de expertiză: unul întocmit de expertul desemnat

D.C. în Dosarul nr. 3193/90/2010, al doilea întocmit în Dosarul nr.

8092/288/2008 de expert B.E. și cel de-al treilea întocmit de expert M.E. în

dosarul cauzei.

În raportul din 1 septembrie

2011, expertul M.E., analizând contractul de credit din 30 iunie 2004, precum

și contractul din 8 mai 2001 cu actul adițional din 8 aprilie 2003, a arătat că

s-a achitat suma de 7.052.500 lei din tranzacția din 25 noiembrie 2005 iar

expertul B.E. arată că din contractul de credit nr. 12/15337/2004 a rămas o

sumă de achitat de 92.955 lei.

Expertul D.C.,

concluzionează însă la un moment ulterior întocmirii raportului de expertiză

B.E. că SC V. SA a rambursat suma totală de 7.657.521,05 lei, astfel că suma

pentru care părțile au tranzacționat reprezentând credite, dobânzi și creanțe

atașate de 7.393.685,04 lei a fost achitată.

Ca atare, în temeiul

art. 1800 alin. (1) C. civ. anterior, stingerea obligației principale atrage și

stingerea ipotecii, cererea întemeiată pe art. 34 alin. (3) din Legea nr.

7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanței, fiind corect admisă de

către tribunal.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, pârâta și intervenienta au declarat recurs.

Pârâta prin recursul

declarat critică soluția din apel sub aspectul că în mod greșit s-a statuat că

tranzacția intervenienta între părți este o novație obiectivă denaturând astfel

inadmisibil voința reală a părților implicate în tranzacție și că reclamanta nu

a probat că ar fi incidența în cauză a unora dintre situațiile prevăzute de

art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Intervenienta prin

recursul său, susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că a fost

achitat debitul. În opinia recurentei, decizia primei instanțe este netemeinică

și nelegală prin aprecierea acesteia ca, sumele au fost achitate integral cu

atât mai mult cu cât, rapoartele de expertiză reflectă neconsecvența din partea

expertului contabil.

Această recurentă mai

critică soluția din apel și sub aspectul că, în mod eronat a interpretat

tranzacția drept novație. Instanța de apel a dat o interpretare eronată și

aplicarea greșită a prevederilor legale de către prima instanța.

Astfel, deși, la

momentul încheierii tranzacției între părți existau mai multe obligații

succesive rezultate din titlurile de credit și accesoriile acestora totuși,

este important aspectul ca, părțile la momentul încheierii tranzacției nu au

avut intenția de a stabili o legătura de cauzalitate între stingerea unei

obligații vechi și nașterea uneia noi. Prin tranzacție s-a urmărit în primul

rând, crearea unui avantaj debitorului în sensul eșalonării într-o manieră

organizată a obligațiilor izvorâte din mai multe contracte de credit motiv

pentru care a fost avută în vedere și modificarea corespunzătoare a procentajului

dobânzilor și comisioanelor aferente.

Așadar, s-a urmărit

exclusiv crearea unei situații mai avantajoase pentru debitor, creditorul

arătându-și buna-voință prin încheierea tranzacției respective.

Intimata-reclamantă

cu rea-credință interpretând tranzacția ca pe o novație și învederând aceasta

primei instanțe, cu unicul scop de inducere în eroare a acesteia - aspect până

în acest moment reușit.

Având în vedere

acestea, recurenta-intervenientă solicită să se ia act de faptul că, părțile au

convenit prin tranzacție o eșalonare, prin prelungirea duratei de restituire a

creditelor contractate și nu poate fi reținut în speță caracterul unei novații.

Recurenta mai arată

că, tranzacția nu a stins obligațiile decurgând atât din contractele de credit,

cât și din contractele de ipotecă. Astfel că, dată fiind tranzacția/convenția

încheiată părți, subzistă obligațiile avute față de creditor atât de către

debitor, cât și de către terții garanți.

Prin urmare, decizia

primei instanțe de admitere a ideii ca, data fiind novația intervenită s-a

constatat stingerea dreptului de ipoteca și prin urmare s-ar impune radierea

acestuia din cartea funciară, este nu doar greșită, dar și prejudiciatoare

pentru creditoare.

Instanța de judecată,

în mod eronat a reținut că, părțile prin neconvenirea asupra modului de

restituire a fiecărui credit în parte și prin stabilirea unei sume totale, doar

eșalonează plata sumei pe o perioada de 5 ani, fără a se putea cunoaște în

contul cărui credit vechi se efectuează plățile lunare. Altfel spus, în

condițiile în care debitorul încă, figurează cu diferența de achitat față de

creditor, executarea silită pornită împotriva garanților ipotecari este

temeinică și legală, iar în consecință, radierea dreptului de ipoteca din

cartea funciară în aceste condiții apreciază că, este neîntemeiată și nelegală.

Prima instanță, prin

decizia sa, a adus atingere drepturilor creditorului și totodată și a schimbat

cursul firesc stabilit de legiuitor, în vederea radierii unei ipoteci.

Pentru aceste

considerente, recurenta solicită să se ia act de faptul că, prima instanță prin

prisma interpretării eronate a situației de fapt și prin aplicarea prevederilor

legale în consecința, a pronunțat o soluție netemeinică și nelegală.

Referitor la aparenta

lipsă a acordului din partea intimatei-reclamante respectiv, a

garanției-ipotecare, recurenta reiterează că: " Contractele de ipotecă

reprezintă accesorii ale contractelor de credit. Garantul-ipotecar este terț

față de banca și debitor; ultimele două persoane reprezentând principalele

părți contractante."

Astfel că, tranzacția

încheiată între creditor și debitor astfel cum a arătat, a luat naștere ca

metodă de eșalonare a creanței practic, putând fi asimilată mai curând unui act

adițional la contractele de credit și nu unei novații datorita lipsei

elementelor caracteristici ale acesteia.

Recurenta

intervenientă invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la recursul

pârâtei, Înalta Curte urmează să admită excepția tardivității recursului și să

îl respingă ca tardiv declarat, întrucât decizia recurată i-a fost comunicată

acesteia la data de 9 iulie 2014, așa cum rezultă din dovada de comunicare a

deciziei atacate, aflată la dosar apel în rejudecare, iar recursul a fost

declarat la data de 28 iulie 2014, conform plicul de expediere a recursului

aflat la dosar recurs, peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. termenul de recurs împlinindu-se la data de 25 iulie 2014.

În ceea ce privește

recursul declarat de intervenientă, Înalta Curte urmează să îl respingă ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care

Înalta Curte îl constată că nu este fondat, deoarece acest motiv de

nelegalitate nu și găsește incidența în cauză, în condițiile în care instanța

de apel a aplicat corect dispozițiile legale în materie.

De observat că

recurenta formulează critici vizând situația de fapt, probele administrate în

cauză și critici vizând soluția instanței de fond, pe care Înalta Curte nu poate

să le examineze, deoarece acestea nu pot fi supuse în controlul judiciar al

recursului, care cenzurează numai decizia pronunțată în apel din perspectiva

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă

a criticat decizia pentru că instanța de apel în mod greșit a apreciat că a

fost achitat debitul, critici care sunt în fapt critici de netemeinicie și nu

pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului. Mai mult

decât atât, și criticile vizând expertiza contabilă formulate de recurentă nu

pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, deoarece

prin recurs decizia atacată se examinează strict și limitativ din perspectiva

numai motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

De altfel, în cauză s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că debitoarea

principală și-a achitat debitul prevăzut în tranzacția încheiată la data de 25

noiembrie 2005.

Recurenta mai critică

soluția din apel pentru că instanța în mod eronat a interpretat tranzacția

drept novație, garanțiile au fost stinse și că acordul privind tranzacția

încheiată între părți produc efecte și asupra contractelor de ipotecă.

Instanța de apel a

analizat conținutul tranzacției în raport de expertiza contabilă efectuată în

cauză și a statuat, în mod legal, că prin tranzacția menționată nu reprezintă o

simplă prelungire a duratei contractelor de credit, ci are semnificația unei

novații a obligațiilor inițiale prin schimbarea obiectului obligației, iar pe

baza dispozițiilor art. 1128 - art. 1131 C. civ. de la 1864 s-a concluzionat că

actul juridic al novației desemnează o nouă obligație, deosebită prin mai multe

elemente de cea veche care era stinsă.

Concluzionând, Înalta

Curte constată că în mod corect a statuat instanța anterioară că, în cauză

operează novația, ceea ce înseamnă că garanțiile vechi s-au stins, în

condițiile în care art. 1137 alin. (2) C. civ. anterior, aplicabil în cauză,

care prevede că novațiunea făcută în privința debitorului principal liberează

cauțiunile.

În al doilea rând, în

mod corect instanța anterioară a avut în vedere aplicarea art. 34 din Legea nr.

7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanței, în condițiile în care

în cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2008, s-a

indicat temeiul de drept, art. 33 și următoarele din Legea nr. 7/1996, iar

ulterior la 3 februarie 2010 prin precizările făcute, s-a arătat că aceasta

vizează rectificarea cărții funciare.

Prin urmare, în mod

legal a statuat instanța de apel că în lipsa consimțământului părților, cu

privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanței judecătorești

în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) și (4) din Legea nr. 7/1996

și, pe cale de consecință s-a apreciat că în lipsa consimțământului părților,

cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanței

judecătorești în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) și 4 din Legea

nr. 7/1996.

De reținut, contrar

susținerilor recurentei, că instanța de apel a constatat judicios, în

concordanță cu dispozițiile legale privind cartea funciară, încadrarea în art.

34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a ipotezei învederată de reclamantă, inițial

cu privire la încheierea unui nou acord pentru care nu l-a mai garantat și

ulterior cu privire la acoperirea creditului acordat debitorului principal,

ceea ce a condus la înlăturarea inadmisibilității acțiunii reclamantei.

De aceea, este

important de menționat - fără a pune în examinare deoarece vizează aspecte ce

țin de situația de fapt - că expertul D.C., a concluzionat ulterior întocmirii

raportului de expertiză efectuat de expert B.E. că SC V. SA a rambursat suma

totală de 7.657.521,05 lei, astfel că suma pentru care părțile au tranzacționat

reprezentând credite, dobânzi și creanțe atașate de 7.393.685,04 lei a fost

achitată.

În această situație,

în mod corect și judicios, instanța de apel a constatat în considerarea

dispozițiilor art. 1800 alin. (1) C. civ. de la 1865, că stingerea obligației

principale atrage și stingerea ipotecii, așa încât cererea întemeiată pe art.

34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării

instanței, a fost legal admisă de tribunal și confirmată de instanța de apel.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici

ale recurentei-interveniente cu privire la modul în care s-a a luat naștere

metoda de eșalonare a creanței, întrucât acestea tind spre o reevaluare a

probelor administrate în cauză și o reapreciere a situației de fapt deja stabilită

și care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

În consecință, fără a

mai enumera criticile formulate de recurentă care vizează chestiuni de țin de

situația de fapt și cele reținute de prima instanță, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul

declarat de intervenienta S.L.M. LTD prin mandatar SC A.P.S. România SRL

(cesionar al creanței deținute de SC S.C. SRL)

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

tardivității recursului declarat de pârâta B.R. București.

Respinge ca tardiv

recursul declarat de pârâta B.R. București împotriva Deciziei nr. 223/A-C din

25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de intervenienta S.L.M. LTD prin mandatar SC A.P.S. România

SRL (cesionar al creanței deținute de SC S.C. SRL) împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN