ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 35/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele: În apel, cu reținerea cauzei spre soluționare, prin Decizia nr. 8 din 30 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 8012/288/2008, Tribunalul Vâlcea a admis apelul și a desființat sentința cu reținerea cauzei spre soluționare în primă instanță la tribunal, având în vedere că litigiul are o natură comercială, valoarea lui depășește suma de 100.000 lei, astfel încât competența materială aparține tribunalului în primă instanță conform art. 2 C. proc. civ. La Tribunalul Vâlcea cauza a fost înregistrată sub nr. 3889/90/2010. Pârâta B.R. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, decurgând din cesiunea creanței, excepție apreciată de Tribunal ca nefondată, deoarece obiectul cauzei privește contractele de credit și de garanție precum și modificările ulterioare ale acestor convenții încheiate de către cedent și nu de cesionar.

În cauză s-a încuviințat efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se observa modalitatea de derulare a creditelor și a se verifica susținerea reclamantei privind stingerea prin plată a obligației principale și în consecință stingerea obligației de garanție. Prin Sentința nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC I.B. SRL, în contradictoriu cu pârâta B.R. SA - Sucursala Vâlcea și intervenienta SC S.C. SRL; a dispus radierea din cartea funciară a localității Băile Govora a ipotecilor constituite prin contractele de ipotecă din 9 aprilie 2003 și din 30 iunie 2004 la Biroul Notarului Public M.M. asupra imobilelor proprietatea reclamantei situate în orașul Băile Govora strada T., județul Vâlcea, precum și radierea somațiilor de executare nr. 163/2005, 164/2005 și nr. 101/2008 și a obligat pe pârâtă la 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de credit din 8 mai 2001, pârâta B.R. a acordat debitoarei SC V. SRL un credit pentru investiții în sumă de 125.000 euro pe o durată de rambursare de 4 (patru) ani, respectiv până în luna octombrie 2005. Prin actul adițional din 8 aprilie 2003 s-au completat garanțiile la creditul sus-menționat prin constituirea de către reclamantă a unei ipoteci de rangul I asupra imobilului de natură teren și construcție proprietatea reclamantei situat în Băile Govora strada T. Prin contractul de credit din 30 iunie 2004, pârâta B.R. a acordat debitoarei SC V. SRL un credit în sumă de 6.600.000.000 lei vechi pentru finanțarea stocurilor temporare și a cheltuielilor aferente.

Pentru garantarea creditului, alături de alte garanții, reclamanta a constituit o ipotecă de rangul II asupra imobilului de mai sus. Creditul nu a fost achitat în totalitate, astfel încât la data de 16 august 2011 exista o restanță preluată de cesionar, de 548.251,29 lei. Întrucât debitoarea nu a achitat la scadență creditele contractate, banca pârâtă a trecut la executarea silită. În cursul unei contestații la executare B.R. și debitoarea SC V. SRL au încheiat o tranzacție consfințită prin Sentința civilă nr. 5926 din 25 noiembrie 2005, în Dosarul nr. 7283 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, prin care s-a luat act de înțelegerea intervenită, între debitoarea SC V. SRL și pârâtă. Prin această tranzacție părțile au convenit că la data de 30 septembrie 2005 debitoarea înregistrează față de bancă o datorie totală de 7.393.685,04 lei din care, credite în lei în sumă de 3.151.052 lei și credite în valută în sumă de 1.196.793,49 lei.

Suma totală cuprinzând creditele și dobânzile restante se eșalonează la plată prin rate lunare pe o durată de 5 (cinci ani), respectiv până în noiembrie 2010. În continuarea tranzacției se enumera garanțiile existente printre care și ipotecile de rangul I și II constituite de reclamantă asupra imobilelor sus-menționate. Reclamanta nu a semnat însă această tranzacție și nici nu și-a dat acordul în vreun alt mod asupra convenției dintre părțile din contractul de împrumut. Tribunalul a constatat că tranzacția sus-menționată nu reprezintă însă numai o simplă prelungire a duratei contractelor de credit ci are semnificația unei novații a obligațiilor inițiale prin schimbarea obiectului obligației.

Potrivit art. 1128 - 1131 C. civ. de la 1864 novația reprezintă o convenție prin care părțile sting o obligație veche și o înlocuiesc cu o obligație nouă. Pentru existența și eficacitatea novației, în afară de condițiile obișnuite de validitate ale unei convenții mai trebuie să fie prezente trei condiții speciale: să existe două obligații succesive în timp; intenția părților de a nova (animus novandi), adică de a stabili o legătură de cauzalitate între stingerea obligației vechi și nașterea noii obligații; obligația nouă să aibă cel puțin un element nou față de vechea obligație. S-a reținut că dacă părțile ar fi convenit doar o rescadențare, o eșalonare prin prelungirea duratei de restituire a împrumuturilor acordate, convenția respectivă nu capătă caracterul unei novații.

Tribunalul a constatat că suma asupra căreia părțile au convenit ca fiind datorată de debitoare la data de 30 septembrie 2005 provine din mai multe contracte de credit încheiate între bancă și debitoarea SC V. SRL Din cuprinsul tranzacției rezultă că suma respectivă provine din 7 (șapte) contracte bancare din care numai pentru cele două contracte arătate mai sus reclamanta a constituit garanția ipotecară. Prin tranzacția încheiată contractele de credit anterioare își pierd însă individualitatea în sensul că se contopesc într-o unică obligație cu condiții proprii de existență. Părțile nu mai convin asupra modului de restituire a fiecărui credit în parte ci, stabilind care este suma totală datorată, eșalonează plata acestei sume pe o perioadă de 5 ani, fără a specifica și fără a se putea cunoaște în contul cărui credit vechi se efectuează plățile lunare.

Debitoarea nu mai plătește ratele la contractele de credit anterioare ci o unică rată pe ansamblul obligațiilor, izvorul noii obligații constituindu-l tranzacția și nu contractele vechi. Pentru obligația nouă se stabilește și o nouă dobândă în cuprinsul tranzacției și anume de 21% la sumele în lei și de 9% la sumele în valută. Ca atare, s-a constatat că se regăsesc condițiile speciale de existență a novației sus menționate: existența a două obligații succesive în timp (prima decurgând din contractele de credit și cea de a doua din tranzacție); legătura de cauzalitate între cele două obligații în sensul că tranzacția privește obligațiile din contractele de credit; elementul nou față de vechea obligație în sensul pierderii individualității contractelor de credit și contopirii lor într-o unică obligație deosebită de vechile raporturi între părți.

Pentru reliefarea mai evidentă a caracterului de novație al tranzacției dintre bancă și debitoare, tribunalul a examinat situația reclamantei în raport cu această tranzacție, reținând că reclamanta a constituit o cauțiune reală, prin două ipoteci de rangul I și II pentru garantarea a două contracte de credit încheiate între pârâta B.R. și debitoarea SC V. SRL Reclamanta este un terț față de părțile din contractele de credit și din tranzacție. În condițiile în care prin ratele convenite prin tranzacție nu se mai cunoaște care dintre creditele vechi sunt achitate, reclamanta este în imposibilitate de a se libera de obligația de garanție până la plata ultimei rate din tranzacție, ceea ce înseamnă, în accepțiunea băncii pârâte, că garanția constituită de către reclamantă s-ar extinde asupra întregii sume deși suma totală provine și din alte contracte de credit pe care reclamanta nu le-a garantat.

S-a constatat că această stare de fapt rezultă și din corespondența purtată între părți iar din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert M.E. rezultă că la data de 17 octombrie 2005 reclamanta a solicitat băncii prin scrisoarea înregistrată sub nr. 62 scoaterea de sub ipotecă a imobilului întrucât nu este de acord cu eșalonarea datoriei debitoarei SC V. SRL, iar debitoarea prin scrisoarea din 6 februarie 2006 solicită băncii ca prin ratele pe care le achită în temeiul tranzacției să constituie cu prioritate ratele de "răscumpărare a imobilului luat în garanție conform contractelor de ipotecă din 30 aprilie 2004 și din 8 aprilie 2003" adică stingerea garanțiilor constituite de către reclamantă, scrisoare la care banca nu a răspuns.

Această cerere a debitoarei atestă încă o dată faptul că plățile se efectuau în temeiul tranzacției și nu în executarea contractelor de credit pentru că altfel debitoarea nu avea nevoie să solicite băncii consemnarea plății pentru un anumit contract din moment ce putea să consemneze pe documentul de plată obligația pe care o achită. În contabilitatea internă banca pârâtă evidenția plățile pe diferite categorii de contracte, ceea ce a permis expertului contabil să determine sumele rămase neîncasate pentru fiecare contract și să concluzioneze neachitarea în totalitate a obligațiilor din cele două contracte, dar s-a reținut că această evidență internă nu are nicio relevanță în cauză pentru că ea depinde numai de voința proprie a băncii fără nicio legătură cu convenția părților concretizată în tranzacție, prin care obligațiile vechi au fost substituite de o nouă și unică obligație nediferențiată pe contractele anterioare.

Practic banca distribuia plățile pe contractele inițiale printr-o selecție care nu avea niciun corespondent în convențiile dintre părți din moment ce debitoarea efectua plăți în temeiul tranzacției, nediferențiat pe creditele inițiale. În consecință constatând stingerea dreptului de ipotecă drept efect al novației obligației pentru care s-a constituit cauțiunea reală, tribunalul a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta și cu intervenienta cesionară a creanței și să dispună radierea din cartea funciară a ipotecilor constituite prin contractele sus-menționate precum și a somațiilor de executare emise în baza acestor titluri executorii.

În acest context susținerea băncii în sensul inadmisibilității acțiunii deoarece stingerea dreptului de ipotecă trebuia mai întâi constatată printr-o hotărâre separată a fost înlăturată deoarece radierea ipotecii este o consecință a stingerii garanției iar reclamanta a solicitat prin cererea introductivă radierea ipotecii ca efect al constatării stingerii dreptului de ipotecă. Împotriva Sentinței nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea au formulat recurs pârâta B.R. și, apel, pârâta SC S.C. SRL. În recursul său B.R. solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a Sentinței nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 și pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC I.B.

SRL, cu cheltuieli de judecată. În apelul său, intervenienta SC S.C. SRL București a criticat sentința susținând că în mod greșit instanța a respins excepția netimbrării la valoare a litigiului, cu încălcarea Deciziei nr. 32/2008 emise de Înalta Curte de Casație și Justiție privind soluționarea recursului în interesul legii, formulat de Procurorul General al României (care are caracter obligatoriu), ceea ce atrage nulitatea Sentinței nr. 2212 din 14 decembrie 2011, emisă de instanța de fond, care a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita). În subsidiar, în baza dispozițiilor art. 295 și art. 296 C. proc. civ., apelanta a solicitat ca instanța de apel să judece pe fond cererea, să schimbe în tot sentința atacată, ca fiind netemeinică și nelegală și pe cale de consecință să respingă cererea reclamantei SC I.B.

SRL de radiere a ipotecilor și tuturor sarcinilor instituite asupra imobilului situat în orașul Băile Govora, str. T., județul Vâlcea. Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de SC S.C. SRL ca tardiv și, în subsidiar ca nefondat și respingerea ca nefondat a recursului formulat de B.R. Prin încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2012, calea de atac formulată de SC B.R. a fost calificată drept apel. Prin Decizia nr. 31 din 16 mai 2012, în complet de divergență, Curtea de apel Pitești a admis apelurile formulate de pârâta B.R. și de către intervenienta SC S.C. SRL, împotriva Sentinței nr. 2212 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă în Dosarul nr. 3889/90/2010, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța soluția instanța a reținut că excepția tardivității apelului formulat de SC S.C. SRL, invocată prin întâmpinarea depusă de intimată la dosar, este neîntemeiată. Apelul formulat de SC S.C. SRL a fost transmis prin poștă și înregistrat la data de 2 martie 2012, în condițiile în care deși prima instanță a luat act de schimbarea sediului SC S.C. SRL și a menționat corect în preambul și dispozitiv sediul din București, str. L. sector 5, în mod greșit a comunicat această sentință la vechea adresă din București, str. Ș. Prin urmare, în lipsa unei comunicări valabile a sentinței pronunțate, apelul formulat la 2 martie 2012 și motivat la 13 martie 2012 apare ca fiind făcut în termen.

Curtea a reținut că excepția netimbrării nu mai poate fi repusă în discuție, întrucât prin încheierea din data de 2 februarie 2012 Curtea de Apel Pitești a admis cererea de reexaminare formulată de SC I.B. SRL, constatând că obiectul litigiului este susceptibil de o taxă judiciară de timbru fixă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța de apel a apreciat că, pentru analiza acesteia este necesară cercetarea unor argumente comune cu fondul cauzei, astfel încât a fost unită cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., argumentele invocate de apelantă în susținerea sa urmând a fi analizate în cadrul examinării motivelor de apel. În drept, instanța de apel a reținut că susținerile reclamantei-intimate sunt nefondate, reclamanta învestind instanța cu o cerere de radiere a celor două ipoteci constituite în favoarea B.R.

S-a reținut că în cauză, reclamanta nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996, deoarece nu a susținut niciun moment că cele două contracte de ipotecă nu au fost valabile la momentul încheierii lor, sau că obligația de garanție ar fi fost greșit calificată (art. 34 alin. (1) și (2)), iar pentru ipotezele prevăzute de art. 34 pct. 3 și 4 din Legea nr. 7/1996 nu se poate reține că efectele celor două contracte de ipotecă ar fi încetat prin contractul de tranzacție din data de 25 noiembrie 2005. Concluzionând, instanța de apel a reținut că neîntrunirea condițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, reprezintă o chestiune de fond, care conduce la respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, așa cum s-a solicitat de către apelanta SC S.C.

SRL în motivele de apel. Împotriva Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC I.B. SRL Băile Govora întemeiat pe art. 304 pct. 1, pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei. Prin Decizia nr. 750 din 27 februarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC I.B. SRL Băile Govora împotriva Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Pentru a pronunța soluția instanța supremă a reținut că se impune analiza cu prioritate a excepției nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunțat decizia atacată. Într-adevăr în cauză divergența celor doi judecători ai apelului a fost consemnată în încheierea de dezbateri din 2 mai 2012, Curtea de Apel Pitești însăși făcând mențiunea că opiniile în divergență poartă asupra calificării juridice a tranzacției încheiate, respectiv dacă aceasta reprezintă o novație de natură a stinge garanțiile, în speță contractele de ipotecă, sau dacă aceasta nu are valoarea unei novații, ea fiind un contract care produce efecte numai între părțile contractante și care într-o atare situație nu poate fi opus garantului ipotecar, dar din cuprinsul deciziei recurate astfel cum aceasta a fost motivată în scris și față de soluția unitară a celor 3 judecători asupra apelurilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu s-au mai respectat prevederile art. 257 C. proc.

civ. în sensul menționării opiniei divergente. În cuprinsul Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu sunt identificate și nu au fost motivate în prealabil punctele rămase în divergență la termenul fixat pentru judecarea divergenței, constatându-se că soluția pronunțată în cauză este una unitară ce privește întregul ei, astfel că Înalta Curte a reținut că nu se mai justifica soluționarea apelurilor în complet de divergență. În apel, în rejudecare, prin Decizia nr. 223/A-C din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Astfel învestită în rejudecare, Curtea a administrat proba cu înscrisuri, din ansamblul căreia reține următoarele: Situațiile juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din stările și raporturile enumerate la alin. (2) al art. 5 din lege, nu se referă și la situația acțiunilor formulate în temeiul Legii nr. 7/1996, dimpotrivă acestea fiind supuse prevederilor art. 80 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care cererile de înscriere, precum și acțiunile în justiție întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluționate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârșirii ori producerii faptului juridic generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor.

Prin urmare, sub aspectul dreptului substanțial se aplică dispozițiile în vigoare la data încheierii actului, iar în ce privește dispozițiile procedurale se aplică normele în vigoare în momentul introducerii acțiunii. Ca atare, instanța trebuia să aibă în vedere aplicarea art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanței, cu atât mai mult cu cât în cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2008 se indică temeiul de drept, art. 33 și următoarele din Legea nr. 7/1996, regulamentul de aplicare a legii, ulterior, la 3 februarie 2010, se precizează cererea arătându-se că aceasta vizează rectificarea cărții funciare, iar SC V. SRL a achitat toate sumele din graficul de plăți.

În lipsa consimțământului părților, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanței judecătorești în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) și 4 din Legea nr. 7/1996. Potrivit textului menționat, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2. dreptul înscris a fost greșit calificat; 3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului.

Față de toate acestea rezultă că ipoteza învederată de reclamantă, inițial cu privire la încheierea unui nou acord pentru care nu l-a mai garantat și ulterior cu privire la acoperirea creditului acordat debitorului principal, se încadrează în art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, astfel că nu poate fi reținută inadmisibilitatea cererii. Pe fond, instanța de apel a constatat că în cauză a operat o novație, așa cum s-a arătat și de către tribunal, neputând fi reținute susținerile din apel, deoarece tranzacția judiciară constatată prin Sentința nr. 5926 din 25 noiembrie 2005 a avut în vedere nu numai suma datorată pentru contractele garantate de reclamantă ci toată suma datorată de debitoare la data de 30 septembrie 2005, rezultată din șapte contracte bancare.

Prin convenția lor părțile au stabilit asupra modului de restituire a tuturor creditelor, fără a-l analiza pe fiecare în parte, prevăzând suma totală datorată, eșalonarea acesteia pe o perioadă de 5 ani, dar și modificarea razei dobânzii convenită inițial, ceea ce reprezintă un element nou, necesar acestei operațiuni.

Astfel, potrivit tranzacției debitoarea achită pentru obligația nouă o dobândă de 21% la sumele în lei și de 9% la sumele în valută, în condițiile în care creditul garantat de reclamantă inițial prevedea altă dobândă (contract din 2001 cu act adițional din 8 aprilie 2003), ca și creditul din anul 2004. Totodată, ratele convenite conform tranzacției nu permit identificarea creditelor anterioare achitate, însă în acest context nu se poate reține că garanția constituită de către reclamantă trebuie considerată a asigura plata tuturor contractelor de credit, pe temeiul convenției dintre bancă și debitoarea principală, nesemnată de garanta ipotecară, deoarece reclamanta nu a fost de acord cu garantarea tuturor creditelor.

Așa cum a reținut și prima instanță la data de 17 octombrie 2005 reclamanta a solicitat băncii prin scrisoarea înregistrată sub nr. 62 scoaterea de sub ipotecă a imobilului întrucât nu este de acord cu eșalonarea datoriei debitoarei SC V. SRL, iar debitoarea prin scrisoarea din 6 februarie 2006 a solicitat băncii ca ratele pe care le achită în temeiul tranzacției să reprezinte ratele de "răscumpărare a imobilului luat în garanție conform contractelor de ipotecă din 30 aprilie 2004 și din 8 aprilie 2003". Operând o novație, rezultă că garanțiile vechi s-au stins, în condițiile în care art. 1137 alin. (2) C. civ. anterior, aplicabil în cauză, prevede că novațiunea făcută în privința debitorului principal liberează cauțiunile.

Cu privire la achitarea sumei menționată în tranzacția din anul 2005 se reține că la dosar au fost depuse mai multe rapoarte de expertiză: unul întocmit de expertul desemnat D.C. în Dosarul nr. 3193/90/2010, al doilea întocmit în Dosarul nr. 8092/288/2008 de expert B.E. și cel de-al treilea întocmit de expert M.E. în dosarul cauzei. În raportul din 1 septembrie 2011, expertul M.E., analizând contractul de credit din 30 iunie 2004, precum și contractul din 8 mai 2001 cu actul adițional din 8 aprilie 2003, a arătat că s-a achitat suma de 7.052.500 lei din tranzacția din 25 noiembrie 2005 iar expertul B.E. arată că din contractul de credit nr. 12/15337/2004 a rămas o sumă de achitat de 92.955 lei.

Expertul D.C., concluzionează însă la un moment ulterior întocmirii raportului de expertiză B.E. că SC V. SA a rambursat suma totală de 7.657.521,05 lei, astfel că suma pentru care părțile au tranzacționat reprezentând credite, dobânzi și creanțe atașate de 7.393.685,04 lei a fost achitată. Ca atare, în temeiul art. 1800 alin. (1) C. civ. anterior, stingerea obligației principale atrage și stingerea ipotecii, cererea întemeiată pe art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanței, fiind corect admisă de către tribunal. Împotriva deciziei pronunțată în apel, pârâta și intervenienta au declarat recurs.

Pârâta prin recursul declarat critică soluția din apel sub aspectul că în mod greșit s-a statuat că tranzacția intervenienta între părți este o novație obiectivă denaturând astfel inadmisibil voința reală a părților implicate în tranzacție și că reclamanta nu a probat că ar fi incidența în cauză a unora dintre situațiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996. Intervenienta prin recursul său, susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că a fost achitat debitul. În opinia recurentei, decizia primei instanțe este netemeinică și nelegală prin aprecierea acesteia ca, sumele au fost achitate integral cu atât mai mult cu cât, rapoartele de expertiză reflectă neconsecvența din partea expertului contabil.

Această recurentă mai critică soluția din apel și sub aspectul că, în mod eronat a interpretat tranzacția drept novație. Instanța de apel a dat o interpretare eronată și aplicarea greșită a prevederilor legale de către prima instanța. Astfel, deși, la momentul încheierii tranzacției între părți existau mai multe obligații succesive rezultate din titlurile de credit și accesoriile acestora totuși, este important aspectul ca, părțile la momentul încheierii tranzacției nu au avut intenția de a stabili o legătura de cauzalitate între stingerea unei obligații vechi și nașterea uneia noi. Prin tranzacție s-a urmărit în primul rând, crearea unui avantaj debitorului în sensul eșalonării într-o manieră organizată a obligațiilor izvorâte din mai multe contracte de credit motiv pentru care a fost avută în vedere și modificarea corespunzătoare a procentajului dobânzilor și comisioanelor aferente.

Așadar, s-a urmărit exclusiv crearea unei situații mai avantajoase pentru debitor, creditorul arătându-și buna-voință prin încheierea tranzacției respective. Intimata-reclamantă cu rea-credință interpretând tranzacția ca pe o novație și învederând aceasta primei instanțe, cu unicul scop de inducere în eroare a acesteia - aspect până în acest moment reușit. Având în vedere acestea, recurenta-intervenientă solicită să se ia act de faptul că, părțile au convenit prin tranzacție o eșalonare, prin prelungirea duratei de restituire a creditelor contractate și nu poate fi reținut în speță caracterul unei novații. Recurenta mai arată că, tranzacția nu a stins obligațiile decurgând atât din contractele de credit, cât și din contractele de ipotecă.

Astfel că, dată fiind tranzacția/convenția încheiată părți, subzistă obligațiile avute față de creditor atât de către debitor, cât și de către terții garanți. Prin urmare, decizia primei instanțe de admitere a ideii ca, data fiind novația intervenită s-a constatat stingerea dreptului de ipoteca și prin urmare s-ar impune radierea acestuia din cartea funciară, este nu doar greșită, dar și prejudiciatoare pentru creditoare. Instanța de judecată, în mod eronat a reținut că, părțile prin neconvenirea asupra modului de restituire a fiecărui credit în parte și prin stabilirea unei sume totale, doar eșalonează plata sumei pe o perioada de 5 ani, fără a se putea cunoaște în contul cărui credit vechi se efectuează plățile lunare.

Altfel spus, în condițiile în care debitorul încă, figurează cu diferența de achitat față de creditor, executarea silită pornită împotriva garanților ipotecari este temeinică și legală, iar în consecință, radierea dreptului de ipoteca din cartea funciară în aceste condiții apreciază că, este neîntemeiată și nelegală. Prima instanță, prin decizia sa, a adus atingere drepturilor creditorului și totodată și a schimbat cursul firesc stabilit de legiuitor, în vederea radierii unei ipoteci. Pentru aceste considerente, recurenta solicită să se ia act de faptul că, prima instanță prin prisma interpretării eronate a situației de fapt și prin aplicarea prevederilor legale în consecința, a pronunțat o soluție netemeinică și nelegală.

Referitor la aparenta lipsă a acordului din partea intimatei-reclamante respectiv, a garanției-ipotecare, recurenta reiterează că: " Contractele de ipotecă reprezintă accesorii ale contractelor de credit. Garantul-ipotecar este terț față de banca și debitor; ultimele două persoane reprezentând principalele părți contractante." Astfel că, tranzacția încheiată între creditor și debitor astfel cum a arătat, a luat naștere ca metodă de eșalonare a creanței practic, putând fi asimilată mai curând unui act adițional la contractele de credit și nu unei novații datorita lipsei elementelor caracteristici ale acesteia. Recurenta intervenientă invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la recursul pârâtei, Înalta Curte urmează să admită excepția tardivității recursului și să îl respingă ca tardiv declarat, întrucât decizia recurată i-a fost comunicată acesteia la data de 9 iulie 2014, așa cum rezultă din dovada de comunicare a deciziei atacate, aflată la dosar apel în rejudecare, iar recursul a fost declarat la data de 28 iulie 2014, conform plicul de expediere a recursului aflat la dosar recurs, peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs împlinindu-se la data de 25 iulie 2014. În ceea ce privește recursul declarat de intervenientă, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat pentru următoarele considerente: Recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pe care Înalta Curte îl constată că nu este fondat, deoarece acest motiv de nelegalitate nu și găsește incidența în cauză, în condițiile în care instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale în materie. De observat că recurenta formulează critici vizând situația de fapt, probele administrate în cauză și critici vizând soluția instanței de fond, pe care Înalta Curte nu poate să le examineze, deoarece acestea nu pot fi supuse în controlul judiciar al recursului, care cenzurează numai decizia pronunțată în apel din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Recurenta-intervenientă a criticat decizia pentru că instanța de apel în mod greșit a apreciat că a fost achitat debitul, critici care sunt în fapt critici de netemeinicie și nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Mai mult decât atât, și criticile vizând expertiza contabilă formulate de recurentă nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, deoarece prin recurs decizia atacată se examinează strict și limitativ din perspectiva numai motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. De altfel, în cauză s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că debitoarea principală și-a achitat debitul prevăzut în tranzacția încheiată la data de 25 noiembrie 2005. Recurenta mai critică soluția din apel pentru că instanța în mod eronat a interpretat tranzacția drept novație, garanțiile au fost stinse și că acordul privind tranzacția încheiată între părți produc efecte și asupra contractelor de ipotecă.

Instanța de apel a analizat conținutul tranzacției în raport de expertiza contabilă efectuată în cauză și a statuat, în mod legal, că prin tranzacția menționată nu reprezintă o simplă prelungire a duratei contractelor de credit, ci are semnificația unei novații a obligațiilor inițiale prin schimbarea obiectului obligației, iar pe baza dispozițiilor art. 1128 - art. 1131 C. civ. de la 1864 s-a concluzionat că actul juridic al novației desemnează o nouă obligație, deosebită prin mai multe elemente de cea veche care era stinsă. Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanța anterioară că, în cauză operează novația, ceea ce înseamnă că garanțiile vechi s-au stins, în condițiile în care art. 1137 alin. (2) C. civ.

anterior, aplicabil în cauză, care prevede că novațiunea făcută în privința debitorului principal liberează cauțiunile. În al doilea rând, în mod corect instanța anterioară a avut în vedere aplicarea art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanței, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2008, s-a indicat temeiul de drept, art. 33 și următoarele din Legea nr. 7/1996, iar ulterior la 3 februarie 2010 prin precizările făcute, s-a arătat că aceasta vizează rectificarea cărții funciare.

Prin urmare, în mod legal a statuat instanța de apel că în lipsa consimțământului părților, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanței judecătorești în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) și (4) din Legea nr. 7/1996 și, pe cale de consecință s-a apreciat că în lipsa consimțământului părților, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanței judecătorești în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) și 4 din Legea nr. 7/1996. De reținut, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a constatat judicios, în concordanță cu dispozițiile legale privind cartea funciară, încadrarea în art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a ipotezei învederată de reclamantă, inițial cu privire la încheierea unui nou acord pentru care nu l-a mai garantat și ulterior cu privire la acoperirea creditului acordat debitorului principal, ceea ce a condus la înlăturarea inadmisibilității acțiunii reclamantei.

De aceea, este important de menționat - fără a pune în examinare deoarece vizează aspecte ce țin de situația de fapt - că expertul D.C., a concluzionat ulterior întocmirii raportului de expertiză efectuat de expert B.E. că SC V. SA a rambursat suma totală de 7.657.521,05 lei, astfel că suma pentru care părțile au tranzacționat reprezentând credite, dobânzi și creanțe atașate de 7.393.685,04 lei a fost achitată. În această situație, în mod corect și judicios, instanța de apel a constatat în considerarea dispozițiilor art. 1800 alin. (1) C. civ. de la 1865, că stingerea obligației principale atrage și stingerea ipotecii, așa încât cererea întemeiată pe art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanței, a fost legal admisă de tribunal și confirmată de instanța de apel.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici ale recurentei-interveniente cu privire la modul în care s-a a luat naștere metoda de eșalonare a creanței, întrucât acestea tind spre o reevaluare a probelor administrate în cauză și o reapreciere a situației de fapt deja stabilită și care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului. În consecință, fără a mai enumera criticile formulate de recurentă care vizează chestiuni de țin de situația de fapt și cele reținute de prima instanță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de intervenienta S.L.M. LTD prin mandatar SC A.P.S.

România SRL (cesionar al creanței deținute de SC S.C. SRL)

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția tardivității recursului declarat de pârâta B.R. București. Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâta B.R. București împotriva Deciziei nr. 223/A-C din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta S.L.M. LTD prin mandatar SC A.P.S. România SRL (cesionar al creanței deținute de SC S.C. SRL) împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN