ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6851/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 20 iulie 2011, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și B.O.R., anularea H.G. nr. 53/2008 prin care s-a recunoscut Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că art. 181 din Statutul B.O.R. aprobat prin această hotărâre de guvern, conform căruia "O biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și în folosința unităților de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și stă sub dispozițiile prezentului statut, ținându-se seama și de actele de fundație.

Eventualele condiții testamentare contrare prezentului statut se vor considera nule", încalcă în mod expres prevederile art. 44 din Constituția României cu referire la proprietatea privată, efectuându-se, de fapt, o acțiune de confiscare a unei proprietăți de drept privat, fără a se prevede nicio măsură compensatorie sau altceva pentru a complini contravaloarea imobilelor în cauză. Precizează reclamantul că a solicitat Guvernului, prin plângere prealabilă, anularea H.G. nr. 53/2008 în situația în care B.O.R. nu își modifică prevederile statutare cuprinse în cadrul articolului mai sus menționat, prin Adresa din 29 iunie 2011 comunicându-i-se că reclamația administrativă este neîntemeiată. Solicită ca B.O.R.

să procedeze imediat și necondiționat la revocarea măsurilor luate, și anume desfacerea contractului de muncă al preotului B.A., și permiterea oficializării Sfintei Liturghii în biserica construită de acesta pe terenul propriu. De la data interzicerii oficierii Sfintei Liturghii la biserica în cauză, nu a mai putut lua contact cu duhovnicul personal, acesta fiind decăzut din drepturi de către Episcopia Caransebeșului, și nu i se poate impune un alt duhovnic, deoarece fiecare are dreptul să își aleagă duhovnicul personal în funcție de propriile aprecieri. Astfel, în condițiile în care art. 181 din statut este neconstituțional, această instituție de cult trebuie să își modifice statutul de funcționare potrivit Constituției României, iar acest nou statut trebuie să fie aprobat de guvern prin emiterea unei noi hotărâri.

A mai solicitat și acordarea despăgubirilor morale pe care le-a menționat în plângerea prealabilă, în valoare de 2.000.000 lei. 2. Apărările pârâților și procedura derulată în fața instanței de fond, Pârâtul Guvernul României a formulat note scrise prin a invocat excepția inadmisibilității raportat la art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Susține pârâtul că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă chiar și în situația în care acțiunea principală, fondul cauzei, se identifică cu excepția de neconstituționalitate, ambele având aceeași motivare.

Atunci când obiectul exclusiv al acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune, pierzându-și, astfel, natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății. În consecință, sesizarea fiind făcută în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 146 lit. d) din Constituția României, ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 9 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată și completată, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă.

A mai arătat pârâtul că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) și art. 29 din Legea nr. 47/1992. 3. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 193 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului. În ce privește aspectul inadmisibilității acțiunii, invocat de pârâtul Guvernul României, instanța de fond a reținut că, față de obiectul acțiunii, anularea unei hotărâri de guvern, nu este incident art. 9 din Legea nr. 554/2004, acesta reglementând acțiunile împotriva ordonanțelor guvernului. Astfel, verificarea constituționalității unui act administrativ, așa cum este o hotărâre de guvern, într-o acțiune ce are ca obiect anularea actului, este de competența instanțelor de drept comun și nu a Curții Constituționale.

În ce privește legalitatea actului administrativ contestat de reclamant, Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 181 din Statutul B.O.R. reglementează doar regimul juridic al unităților de cult creștin ortodox, sensul acestui articol fiind acela că nicio biserică sfințită nu poate fi ortodoxă și, în același timp, supusă unui alt statut sau în proprietatea și/sau folosința unei alte persoane decât unitatea de cult aferentă din cadrul eparhiei. Voința proprietarului imobilului, de a edifica și sfinți o biserică ortodoxă, atrage consecințe juridice care, altfel, nu s-ar produce, or, exproprierea sau confiscarea exclud, de principiu, voința proprietarului. 3. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, reclamantul P.C.

a formulat recurs, invocând art. 304 pct. 4, 6, 8, 9, 10 și 11, prin care a solicitat casarea hotărârii și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată inițial. Motivează recurentul că instanța a judecat fondul acțiunii mai înaintea pronunțării Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate invocate, depășindu-și atribuțiile judecătorești. S-a omis faptul, de către instanță, că biserica la care face referire este sfințită și, ulterior sfințirii, s-a solicitat părintelui B.A. să doneze cu titlu definitiv și nerambursabil terenul împreună cu construcțiile aferente către B.O.R., în baza prevederilor art. 181 din Statut. Urmare refuzului acestuia, reprezentanții B.O.R.

au trecut la măsuri represive. Apreciază recurentul că tocmai prevederile art. 181 din Statutul B.O.R. constituie un abuz, problema fiind interzicerea oficierii Sfintei Liturghii de către un preot ortodox într-o biserică sfințită precum și desfacerea contractului de muncă al preotului B.A., deoarece a refuzat să-și doneze proprietatea acestui cult. Prin acest articol se impune proprietarului să treacă în proprietatea B.O.R. terenul și construcțiile, după sfințire, chiar dacă nu există un acord expres al acestuia. Mai arată recurentul-reclamant că, în cuprinsul sentinței recurate, nu se face nicio referire la capetele de cerere care fac obiectul principal al acțiunii, respectiv interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii în această biserică sfințită și desfacerea contractului de muncă al părintelui B.A., el fiind afectat direct de aceste abuzuri.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului 1. Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat,după cum se va arăta în continuare. Motivul invocat de recurent, că instanța de fond a judecat fondul acțiunii, deși Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate invocată, este nefondat, având în vedere cele reținute în practicaua acestei decizii referitoare la respingerea cererii recurentului de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 181 din Statutul B.O.R., ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că articolul 181 din Statutul B.O.R. nu este contrar art. 44 din Constituție, reglementând regimul juridic al unităților de cult creștin ortodox, sensul articolului fiind că nicio biserică sfințită nu poate fi ortodoxă și, în același timp, supusă unui alt statut sau în proprietatea sau folosința altei persoane decât unitatea de cult aferentă din cadrul eparhiei. Astfel, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituția României, cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, iar potrivit alin. (5) cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică.

Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Conform alin. (2) al aceluiași articol, sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea. În acest sens sunt și prevederile Statutului B.O.R. aprobat prin H.G. nr. 53/2008 care stipulează la art. 4 alin. (1) că aceasta este autonomă față de stat și față de alte instituții. Susținerea recurentului, că, la data sfințirii bisericii la care face referire, nu erau aplicabile prevederile Statutului B.O.R. aprobat prin H.G.

nr. 53/2008, nu are relevanță, de vreme ce și în Statutul pentru Organizarea și Funcționarea B.O.R. nr. 4593 din 17 februarie 1949, abrogat de H.G. 53/2008, la art. 177 se prevedea că „O biserică particulară, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și cade sub dispozițiunile acestui statut, ținându-se bineînțeles seama de actele de fundațiune. Eventualele condiții testamentare contrare acestui statut se vor considera nule.” Astfel, dispozițiile statutare contestate de recurentul-reclamant au același conținut, atât sub vechiul, cât și sub noul Statut al B.O.R.

În ce privește motivul de recurs invocat de recurent, în sensul că instanța de fond nu face referire la interzicerea Sfintei Liturghii în această biserică și, respectiv, la desfacerea contractului de muncă al părintelui B.A., Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementari, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol „Exercitarea funcției de preot sau orice altă funcție care presupune exercitarea atribuțiilor de preot fără autorizația sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancționează potrivit legii penale.” Aceeași lege mai prevede la art. 26 alin. (1)-(3): „(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementarilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice. (3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.” Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 797 din 03 iulie 2008, Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor a reținut că „alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioșilor de o anumită religie, că ele sunt autonome față de stat și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

Așadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entități statale, deoarece ele sunt autonome față de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Cât privește statul, Curtea Constituțională reține că acesta este o organizație politică, care își realizează atribuțiile prin exercitarea funcțiilor publice. Or, statul nu exercită funcții publice și în domeniul activității interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și personalului cultelor religioase.

(…). Astfel, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, Curtea reține că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.” În consecință, instanța de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanța de contencios constituțional și nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R.

prin care „a fost desfăcut contractul de muncă al părintelui B.A.” Din dispozițiile legale invocate mai sus, rezultă faptul că, între preoți si cultele cărora aparțin, nu există raporturi juridice de muncă pentru a fi aplicabile prevederile C. muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice. În acest sens este și Decizia nr. 43/1993 a Curții Constituționale, care stabilește că unitățile de cult nu sunt unități bugetare, iar personalul acestora nu sunt funcționari publici. Dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 interzic orice competență a instanțelor judecătorești în această materie, cu excepția - subliniată și de Curtea Constituțională - litigiilor privind acuzații de săvârșire a contravențiilor și infracțiunilor, adică în cazul săvârșirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.

Înalta Curte mai reține, cu privire la importanța libertății religioase într-o societate democratică, și aprecierile C.E.D.O., din Hotărârea din 13 decembrie 2011 dată în Cauza Mitropolia Basarabiei și Alții contra Moldovei (Cererea nr. 45701/99), privind necesitatea asigurării autonomiei de organizare a cultelor. În acest context, conform jurisprudenței sale constante, C.E.D.O. recunoaște statelor părți la Convenție o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la necesitatea existenței și întinderii unei ingerințe, dar aceasta este efectuată împreună cu controlul european, care se extinde atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care aplică legea respectivă. Sarcina Curții este de a determina dacă măsurile luate la nivel național sunt, în principiu, justificate și proporționale.

Având în vedere necesitatea protejării libertății religioase, Înalta Curte apreciază că excluderea controlului judiciar statal asupra măsurilor de disciplină internă ale Bisericii are un suport legitim, protejat inclusiv prin textele Convenției Europene a Drepturilor Omului. Așadar, în situația invocării săvârșirii unor fapte grave, susceptibile a fi calificate drept contravenții sau infracțiuni, accesul la instanțele judecătorești de drept comun este garantat, situație în raport cu care instanța apreciază că această limitare este proporțională cu scopul urmărit, respectiv cu necesitatea protejării organizării interne a bisericilor. Față de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.C. împotriva sentinței nr. 193 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara , secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2013.