ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6851/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6851/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, la data de 20 iulie 2011, astfel cum a fost precizată

ulterior, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul

României și B.O.R., anularea H.G. nr. 53/2008 prin care s-a recunoscut Statutul

pentru organizarea și funcționarea B.O.R.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că art. 181 din Statutul

B.O.R. aprobat prin această hotărâre de guvern, conform căruia "O

biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și în folosința

unităților de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei

și stă sub dispozițiile prezentului statut, ținându-se seama și de actele de

fundație. Eventualele condiții testamentare contrare prezentului statut se vor

considera nule", încalcă în mod expres prevederile art. 44 din Constituția

României cu referire la proprietatea privată, efectuându-se, de fapt, o acțiune

de confiscare a unei proprietăți de drept privat, fără a se prevede nicio

măsură compensatorie sau altceva pentru a complini contravaloarea imobilelor în

cauză.

Precizează reclamantul că a solicitat Guvernului, prin

plângere prealabilă, anularea H.G. nr. 53/2008 în situația în care B.O.R. nu

își modifică prevederile statutare cuprinse în cadrul articolului mai sus

menționat, prin Adresa din 29 iunie 2011 comunicându-i-se că reclamația

administrativă este neîntemeiată.

Solicită ca B.O.R. să procedeze imediat și necondiționat

la revocarea măsurilor luate, și anume desfacerea contractului de muncă al

preotului B.A., și permiterea oficializării Sfintei Liturghii în biserica

construită de acesta pe terenul propriu.

De la data interzicerii oficierii Sfintei Liturghii la

biserica în cauză, nu a mai putut lua contact cu duhovnicul personal, acesta

fiind decăzut din drepturi de către Episcopia Caransebeșului, și nu i se poate

impune un alt duhovnic, deoarece fiecare are dreptul să își aleagă duhovnicul

personal în funcție de propriile aprecieri.

Astfel, în condițiile în care art. 181 din statut este

neconstituțional, această instituție de cult trebuie să își modifice statutul

de funcționare potrivit Constituției României, iar acest nou statut trebuie să

fie aprobat de guvern prin emiterea unei noi hotărâri.

A mai solicitat și acordarea despăgubirilor morale pe

care le-a menționat în plângerea prealabilă, în valoare de 2.000.000 lei.

instanței de fond,

Pârâtul

Guvernul României a formulat note scrise prin a invocat

excepția inadmisibilității raportat la art. 9 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Susține pârâtul că cererea de chemare în judecată este

inadmisibilă chiar și în situația în care acțiunea principală, fondul cauzei,

se identifică cu excepția de neconstituționalitate, ambele având aceeași

motivare. Atunci când obiectul exclusiv al acțiunii principale introduse la

instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe

simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului, excepția de neconstituționalitate

este transformată într-o veritabilă acțiune, pierzându-și, astfel, natura sa de

excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul

pretenției deduse judecății.

În consecință, sesizarea fiind făcută în mod nelegal, cu

încălcarea prevederilor art. 146 lit. d) din Constituția României, ale art. 29

din Legea nr. 47/1992 și ale art. 9 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificată și completată, solicită respingerea excepției de

neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă.

A mai arătat pârâtul că excepția de neconstituționalitate

este inadmisibilă și prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) și art. 29

din Legea nr. 47/1992.

3.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 193 din 19 martie 2012,

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea reclamantului.

În ce privește aspectul inadmisibilității

acțiunii, invocat de pârâtul Guvernul României, instanța de fond a reținut că,

față de obiectul acțiunii, anularea unei hotărâri de guvern, nu este incident

art. 9 din Legea nr. 554/2004, acesta reglementând acțiunile împotriva

ordonanțelor guvernului. Astfel, verificarea constituționalității unui act

administrativ, așa cum este o hotărâre de guvern, într-o acțiune ce are ca

obiect anularea actului, este de competența instanțelor de drept comun și nu a

Curții Constituționale.

În ce privește legalitatea actului

administrativ contestat de reclamant, Curtea de apel a reținut că dispozițiile art.

181 din Statutul B.O.R. reglementează doar regimul juridic al unităților de

cult creștin ortodox, sensul acestui articol fiind acela că nicio biserică

sfințită nu poate fi ortodoxă și, în același timp, supusă unui alt statut sau

în proprietatea și/sau folosința unei alte persoane decât unitatea de cult

aferentă din cadrul eparhiei. Voința proprietarului imobilului, de a edifica și

sfinți o biserică ortodoxă, atrage consecințe juridice care, altfel, nu s-ar

produce, or, exproprierea sau confiscarea exclud, de principiu, voința

proprietarului.

3.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, reclamantul P.C. a

formulat recurs, invocând art. 304 pct. 4, 6, 8, 9, 10 și 11, prin care a

solicitat casarea hotărârii și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată inițial.

Motivează

recurentul că instanța a judecat fondul acțiunii mai înaintea pronunțării

Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate invocate,

depășindu-și atribuțiile judecătorești. S-a omis faptul, de către instanță, că

biserica la care face referire este sfințită și, ulterior sfințirii, s-a

solicitat părintelui B.A. să doneze cu titlu definitiv și nerambursabil terenul

împreună cu construcțiile aferente către B.O.R., în baza prevederilor art. 181

din Statut. Urmare refuzului acestuia, reprezentanții B.O.R. au trecut la

măsuri represive.

Apreciază

recurentul că tocmai prevederile art. 181 din Statutul B.O.R. constituie un

abuz, problema fiind interzicerea oficierii Sfintei Liturghii de către un preot

ortodox într-o biserică sfințită precum și desfacerea contractului de muncă al

preotului B.A., deoarece a refuzat să-și doneze proprietatea acestui cult. Prin

acest articol se impune proprietarului să treacă în proprietatea B.O.R. terenul

și construcțiile, după sfințire, chiar dacă nu există un acord expres al

acestuia.

Mai

arată recurentul-reclamant că, în cuprinsul sentinței recurate, nu se face

nicio referire la capetele de cerere care fac obiectul principal al acțiunii,

respectiv interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii în această biserică

sfințită și desfacerea contractului de muncă al părintelui B.A., el fiind afectat

direct de aceste abuzuri.

II.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., constată că

recursul este nefondat,după cum se va arăta în continuare.

Motivul invocat de recurent, că instanța de

fond a judecat fondul acțiunii, deși Curtea Constituțională nu s-a pronunțat

asupra excepției de neconstituționalitate invocată, este nefondat, având în

vedere cele reținute în practicaua acestei decizii referitoare la respingerea

cererii recurentului de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a art. 181 din Statutul B.O.R., ca

inadmisibilă, nefiind

îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte apreciază că în mod corect

instanța de fond a reținut că articolul 181 din Statutul B.O.R. nu este contrar

art. 44 din Constituție, reglementând regimul juridic al unităților de cult

creștin ortodox, sensul articolului fiind că nicio biserică sfințită nu poate

fi ortodoxă și, în același timp, supusă unui alt statut sau în proprietatea sau

folosința altei persoane decât unitatea de cult aferentă din cadrul eparhiei.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituția

României, cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor

proprii, în condițiile legii, iar potrivit alin. (5) cultele religioase sunt

autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cultele

recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și

funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod

autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Conform alin. (2) al

aceluiași articol, sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor,

așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă

îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea.

În acest sens sunt și prevederile Statutului B.O.R.

aprobat prin H.G. nr. 53/2008 care stipulează la art. 4 alin. (1) că aceasta

este autonomă față de stat și față de alte instituții.

Susținerea recurentului, că, la data

sfințirii bisericii la care face referire, nu erau aplicabile prevederile

Statutului B.O.R. aprobat prin H.G. nr. 53/2008, nu are relevanță, de vreme ce

și în Statutul pentru Organizarea și Funcționarea B.O.R. nr. 4593 din 17

februarie 1949, abrogat de H.G. 53/2008, la art. 177 se prevedea că „O biserică

particulară, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința

eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și cade sub dispozițiunile

acestui statut, ținându-se bineînțeles seama de actele de fundațiune.

Eventualele condiții testamentare contrare acestui statut se vor considera

nule.”

Astfel, dispozițiile statutare contestate de

recurentul-reclamant au același conținut, atât sub vechiul, cât și sub noul

Statut al B.O.R.

În ce privește motivul de recurs invocat de

recurent, în sensul că instanța de fond nu face referire la interzicerea

Sfintei Liturghii în această biserică și, respectiv, la desfacerea contractului

de muncă al părintelui B.A., Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art.

23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele își aleg, numesc, angajează

sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementari,

iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol „Exercitarea funcției de preot

sau orice altă funcție care presupune exercitarea atribuțiilor de

preot fără autorizația sau acordul expres dat de structurile religioase,

cu sau fără personalitate juridică, se sancționează potrivit legii penale.”

Aceeași lege mai prevede la art. 26 alin. (1)-(3):

„(1) Cultele pot avea organe proprii de

judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor

și reglementarilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă

sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.

(3) Existența organelor proprii de judecată

nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni

în sistemul jurisdicțional.”

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 797

din 03 iulie 2008, Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate

a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și

regimul general al cultelor a reținut că „alcătuirea cultelor religioase este

compusă din totalitatea credincioșilor de o anumită religie, că ele sunt

autonome față de stat și se organizează potrivit statutelor proprii, în

condițiile legii. Așadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească,

fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entități statale,

deoarece ele sunt autonome față de stat. Disciplina internă a unui cult este

reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului

spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cât privește statul, Curtea Constituțională

reține că acesta este o organizație politică, care își realizează atribuțiile

prin exercitarea funcțiilor publice. Or, statul nu exercită funcții publice și

în domeniul activității interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice

emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și

personalului cultelor religioase.

(…).

Astfel, instanțele de judecată nu sunt

competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor

religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea

juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci

prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, Curtea reține că este

echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de

către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă

actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al

cultului.”

În consecință, instanța de judecată nu poate

ignora interpretarea dată de instanța de contencios constituțional și nu poate

analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care „a fost desfăcut contractul de

muncă al părintelui B.A.”

Din dispozițiile legale invocate mai

sus, rezultă faptul că, între preoți si cultele cărora aparțin, nu

există raporturi juridice de muncă pentru a fi aplicabile prevederile C.

muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.

În acest sens este și Decizia nr. 43/1993 a

Curții Constituționale, care stabilește că unitățile de cult nu sunt unități

bugetare, iar personalul acestora nu sunt funcționari publici.

Dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006

interzic orice competență a instanțelor judecătorești în această materie, cu

excepția - subliniată și de Curtea Constituțională - litigiilor privind

acuzații de săvârșire a contravențiilor și infracțiunilor, adică în cazul

săvârșirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.

Înalta Curte mai reține, cu privire la

importanța libertății religioase într-o societate democratică, și aprecierile C.E.D.O.,

din Hotărârea din 13 decembrie 2011 dată în Cauza Mitropolia Basarabiei și

Alții contra Moldovei (Cererea nr. 45701/99), privind necesitatea asigurării

autonomiei de organizare a cultelor.

În acest context, conform jurisprudenței sale

constante, C.E.D.O. recunoaște statelor părți la Convenție o anumită marjă de

apreciere pentru a decide cu privire la necesitatea existenței și întinderii

unei ingerințe, dar aceasta este efectuată împreună cu controlul european, care

se extinde atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care aplică legea

respectivă. Sarcina Curții este de a determina dacă măsurile luate la nivel

național sunt, în principiu, justificate și proporționale.

Având în vedere necesitatea protejării

libertății religioase, Înalta Curte apreciază că excluderea controlului

judiciar statal asupra măsurilor de disciplină internă ale Bisericii are un suport

legitim, protejat inclusiv prin textele Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, în situația invocării săvârșirii unor

fapte grave, susceptibile a fi calificate drept contravenții sau infracțiuni,

accesul la instanțele judecătorești de drept comun este garantat, situație în

raport cu care instanța apreciază că această limitare este proporțională cu

scopul urmărit, respectiv cu necesitatea protejării organizării interne a

bisericilor.

Față de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea

dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea

și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de P.C. împotriva sentinței

nr. 193 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara , secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23

octombrie 2013.