ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3231/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor a chemat în judecată pe pârâta Primăria Orașului A., solicitând anularea înștiințării de plată din 13 februarie 2012 și a dispoziției de soluționare a contestației din 3 aprilie 2012, emise de Primăria Orașului A. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin înștiințarea de plată menționată s-a impus în sarcina sa plata impozitului pe clădiri pentru imobilul denumit Vila I., situat în localitatea A., str. A.I.

nr. 1, aflat în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Justiției, prin Direcția Generală a Penitenciarelor, respectiv prin intermediul Penitenciarului Slobozia, or, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., clădirile aflate în proprietatea statului sunt scutite de plata impozitului, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public. A mai arătat reclamanta că imobilul Vila I., pentru care pârâta a considerat că datorează impozit, nu se încadrează în categoria încăperilor folosite pentru activități economice, acestui imobil fiindu-i atribuită o destinație specifică încă de la intrarea în patrimoniul Administrației Naționale a Penitenciarelor și anume pregătirea și instruirea cadrelor din Direcția Generală a Penitenciarelor și din unitățile subordonate, astfel că nu face parte din categoria clădirilor supuse plății impozitului.

A subliniat reclamanta că, prin decizia Directorului General al A.N.P. din 7 decembrie 2009, clădirea a fost denumită Centrul de pregătire și perfecționare profesională A., obiectul de activitate fiind pregătirea și perfecționarea personalului din sistemul justiției și din întreg sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, iar activitățile desfășurate aici nu sunt activități economice.

Prin sentința civilă nr. 7241 din 21 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor și a anulat înștiințarea de plată din 13 februarie 2012 și dispoziția de soluționare a contestației din 3 aprilie 2012, emise de Primăria Orașului A. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin înștiințarea de plată din 13 februarie 2012, pârâta a impus în sarcina reclamantei Administrația Națională a Penitenciarelor plata impozitului pentru clădirea Centrului de pregătire și perfecționare profesională A, situată în loc. A., str. A.I.

nr. 1, cunoscută și sub denumirea de Vila I., pentru anii 2004 - 2011. Împotriva acestui act administrativ fiscal, prin care s-a stabilit obligația de plată a impozitului pe clădire, reclamanta a formulat contestație administrativă, respinsă prin dispoziția nr. 132 din 3 aprilie 2012 a Primarului Orașului A., cu motivarea că pentru clădirea respectivă reclamanta nu beneficiază de scutirea de la plata impozitului prevăzută de art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., întrucât în incinta clădirii se desfășoară activități economice, fiind închiriată pentru training, simpozioane, mese rotunde și team-building-uri și nefăcându-se dovada că aceste activități economice se desfășoară doar în relații cu persoane juridice de drept public.

Clădirea în cauză este proprietatea statului, conform H.G. nr. 144/1999, făcând parte din domeniul public, aflată în administrarea reclamantei Administrația Națională a Penitenciarelor, care a delegat Penitenciarului Slobozia competența de gestionare a activităților din acest Centru (deciziile D.G.A.N.P. nr. 2592/2002 și nr. 581/2009).

Instanța de fond a apreciat ca fiind dovedit faptul că imobilul pentru care organul fiscal a procedat la stabilirea impozitului este proprietatea statului, fiind scutit de plata impozitului în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., în timp ce pârâta nu a dovedit susținerile sale referitoare la folosirea Centrului pentru activități economice, situație de excepție care ar fi determinat încadrarea imobilului în categoria celor impozabile, cu mențiunea că după modificarea C. fisc., survenită prin Legea nr. 76/2010, excepția este și mai mult restrânsă, fiind impuse impozitării numai încăperile folosite pentru activități economice, dar altele decât cele desfășurate în relația cu persoane juridice de drept public.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că organul fiscal a procedat la stabilirea din oficiu a impozitului pe clădire, retroactiv, începând cu anul 2004, conform art. 83 alin. (4) C. proc. fisc., invocând desfășurarea unor activități economice în imobilul în cauză. Curtea a reținut că, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Centrului, adoptat prin D.G.A.N.P. nr. 581/2009, obiectul de activitate al Centrului îl constituie asigurarea condițiilor pentru pregătirea și perfecționarea personalului din sistemul justiției și din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, aceeași fiind situația clădirii și anterior, conform D.G.A.N.P. nr. 2592/2002.

Deși pârâta a arătat în soluționarea contestației că, potrivit site-ului Administrației Naționale a Penitenciarelor, oferta Centrului de pregătire și perfecționare profesională A. nu se adresează numai personalului Direcției Generale a Penitenciarelor și că reclamanta nu dovedește că nu a desfășurat în Centru activități economice, curtea a apreciat că informațiile cuprinse pe site-ul A.N.P. nu sunt o dovadă a desfășurării unor activități economice în Centrul în cauză.

S-a reținut în considerentele sentinței recurate că reclamanta a arătat că Centrul este destinat instruirii și perfecționării personalului menționat în Regulament, iar sarcina probei desfășurării unei activități economice într-o clădire aflată în proprietatea publică a statului, pentru care legea prevede scutirea de impozit, trebuie făcută de organul fiscal, reclamanta neputând face proba faptului negativ nedeterminat contrar, respectiv că nu desfășoară astfel de activități economice în Centrul în cauză. Curtea a avut în vedere și faptul că impozitul a fost stabilit retroactiv, începând cu anul 2004, caz în care organul fiscal trebuia să se întemeieze pe dovezi privitoare la desfășurarea de activități economice în fiecare dintre anii pentru care s-a impus impozitul, dovezi care să privească inclusiv gradul de afectare al clădirii pentru astfel de activități economice.

Reținând că astfel de dovezi nu sunt făcute în cauză, Curtea a constatat că reclamanta este scutită de plata impozitului pe clădire, conform normei de bază cuprinse în art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., motiv pentru care, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a anulat atât înștiințarea de plată, cât și dispoziția de soluționare a contestației administrative, ambele emise de Primăria Orașului A. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Orașului A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta solicită admiterea recursului și modificarea în întregime a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației petentei Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând următoarele: - pe cale de excepție, să se constate inadmisibilitatea contestației care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012, având în vedere că aceasta a vizat atacarea unui act administrativ-fiscal direct în calea de atac, fără ca anterior desființarea acestuia să fi făcut obiectul contestației promovate pe cale administrativă (omisso medio); - pe cale de excepție, să se constate tardivitatea contestației care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012, având în vedere depășirea termenului legal de atacare a titlului executoriu din 05 martie 2012 și a somației din 05 martie 2012; - pe fondul cauzei, să se constate că sentința recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației, recurenta arată că este imperativ obligatoriu ca actul administrativ atacat inițial, prin contestația formulată pe cale administrativă, să coincidă cu actul administrativ a cărui anulare se solicită în cuprinsul căii de atac formulate împotriva măsurii dispuse de către organul administrativ cu privire la contestația inițială. Subliniază recurenta că este inadmisibil ca printr-o contestație prealabilă să se solicite anularea unui act administrativ, pentru ca ulterior petentul să se răzgândească și să atace, prin cererea adresată instanțelor de judecată, un act administrativ diferit, care nu a format obiectul procedurii prealabile.

Or, în speță, petitul contestației administrative formulate de intimata-petentă Administrația Națională a Penitenciarelor a vizat exclusiv înștiințarea de plată din 13 februarie 2012, iar obiectul contestației înaintate spre soluționare Curții de Apel București, care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012, a fost cu totul diferit față de cel din cuprinsul contestației prealabile, și anume contestație împotriva titlului executoriu din 05 martie 2012 emis de către Primăria A. Mai subliniază recurenta că în cauză a fost formulată și o precizare de către intimata-petentă, prin care aceasta a subliniat că obiectul cererii deduse judecații constă în contestație la titlu (contestație la titlu executoriu, n.n.).

Apreciază recurenta că solicitările formulate de către intimată abia în etapa procesuală a soluționării cauzei de către Curtea de Apel, fără ca acestea să formeze obiectul contestației prealabile, formulate pe cale administrativă, atrag cu certitudine inadmisibilitatea contestației care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012. În ceea ce privește tardivitatea contestării titlului executoriu din 05 martie 2012 după expirarea termenului expres de 15 zile, termen prevăzut în mod expres de art. 173 C. proc. fisc. sub sancțiunea decăderii, recurenta arată că până la promovarea de către intimata-petentă a contestației care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012 de pe rolul Curții de Apel București, aceasta nu a criticat niciodată titlul executoriu emis de pârâtă din 05 martie 2012. Arată recurenta că termenul maxim de contestare a acestui act administrativ-fiscal, conform art. 172-173 C. proc.

fisc. era de 75 zile de la comunicare sau luare la cunoștința, dar intimata a înțeles să solicite desființarea acestuia după depășirea cu mult a termenului maxim impus de lege, motiv pentru care instanța de fond trebuia să constate, înainte de soluționarea pe fond a cauzei, tardivitatea formulării unei contestații peste termenul legal, având în vedere încălcarea unei norme legale imperative. Pe fondul cauzei, recurenta solicită să se constate că sentința recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, că instanța de fond a procedat la o analiză superficială, lacunară și cu desconsiderarea tuturor probelor, care conduc către o singură realitate juridică și anume că intimata a utilizat și utilizează acest imobil în scopuri economice, desfășurând o activitate economică, astfel cum aceasta este definită de C. com., în urma căreia obține venituri considerabile.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei, pe motiv că în fața instanței de fond a fost parte în dosar Primăria Orașului A., prin primar, actele anulate fiind emise de Primăria A. și nu de Unitatea Administrativ Teritorială a Orașului A. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale active a recurentei Unitatea Administrativ Teritorială a Orașului A. este neîntemeiată, având în vedere prevederile Legii nr. 215/2001. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ: „Comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale.” Conform prevederilor art. 21 alin. (1): „Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”, iar potrivit alin. (2): „În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.” În aceste condiții, chiar dacă în fața instanței de fond a figurat ca parte Primăria Orașului A., calitate procesuală are, conform Legii nr. 215/2001, doar unitatea administrativ teritorială, care are personalitate juridică.

Primăria nu este o entitate cu personalitate juridică, ci este o structură a unității administrativ teritoriale, neavând capacitate de folosință a drepturilor civile, pentru a fi parte în judecată. În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de instanța de fond este la adăpostul criticilor, în mod corect instanța de fond reținând că reclamanta este scutită de plata impozitului pe clădire conform normei de bază cuprinse în art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc.

Astfel, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., în forma în vigoare înainte de modificarea produsă prin Legea nr. 76/2010, ”(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 1. clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.” Urmare a modificării aduse prin Legea nr. 76/2010, textul legal în cauză a fost circumstanțiat, după cum urmează: ”(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 1. clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public.” Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Centrului, adoptat prin D.G.A.N.P.

nr. 581/2009, obiectul de activitate al centrului îl constituie asigurarea condițiilor pentru pregătirea și perfecționarea personalului din sistemul justiției și din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, aceeași fiind situația clădirii și anterior, conform D.G.A.N.P. nr. 2592/2002. Rezultă cu evidență faptul că imobilul pentru care organul fiscal a procedat la stabilirea impozitului este proprietatea statului, fiind scutit de plata impozitului în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., iar pârâta nu a făcut dovada susținerilor sale referitoare la folosirea Centrului pentru activități economice, pentru ca acest imobil să se afle în situația de excepție care ar fi determinat încadrarea acestuia în categoria celor impozabile.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că imobilul „Vila I.”, situat pe teritoriul orașului A., pentru care Primăria A. a apreciat că Administrația Națională a Penitenciarelor datorează impozit, nu se încadrează în categoria încăperilor folosite pentru activități economice, deoarece acestui imobil i-a fost atribuită o destinație specifică încă de la intrarea în patrimoniul administrației penitenciare, astfel că nu face parte din categoria clădirilor care să fie supuse impozitului. Destinația dată acestei clădiri este aceea de a asigura activități de susținere a procesului de formare pentru funcționarii publici, în interesul sistemului public, fiind o clădire cu circuit închis doar pentru angajații sistemului.

„Vila I.", în care funcționează Centrul de pregătire și perfecționare profesională se află în domeniul public al statului și în administrarea Ministerului Justiției, pentru Administrația Națională a Penitenciarelor și, încă de la data dobândirii, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare nr. 2592/2002 emis de Directorul General al Direcției Generale a Penitenciarelor, această clădire a fost destinată să asigure condiții optime pentru pregătirea, instruirea cadrelor din Direcția Generală a Penitenciarelor și unitățile subordonate, care sunt persoane juridice de drept public. În acest centru au avut loc sesiuni de pregătire și formare profesională a cadrelor din sistemul penitenciar și al altor instituții aparținând Ministerului Justiției.

Deși în regulamentul de organizare și funcționare a acestei entități sunt prevederi referitoare la încasarea de venituri, veniturile respective provin din viramentele sau plățile în numerar pe care le efectuează instituțiile publice/beneficiarii serviciilor oferite de centru.

Aceste venituri constau în sumele de bani ce constituie resurse financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de realizarea obiectului de activitate, potrivit bugetului de venituri și cheltuieli, așa după cum prevede art. 14 din Regulamentul de organizare și funcționare al Centrului de pregătire și perfecționare profesională A., aprobat prin decizia Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor din 07 decembrie 2009. Spre deosebire de alte instituții care au încheiat contracte comerciale cu diferiți agenți economici de la care încasează venituri, Centrul își desfășoară activitate proprie, cu salariați proprii, fără a urmări obținerea de profit, iar veniturile obținute sunt considerate venituri proprii, deoarece bugetul instituției este constituit în marea lui majoritate din venituri proprii, potrivit art. 12 din Regulament.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că impozitul a fost stabilit retroactiv, începând cu anul 2004, caz în care organul fiscal trebuia să se întemeieze pe dovezi privitoare la desfășurarea de activități economice în fiecare dintre anii pentru care s-a impus impozitul, dovezi care să privească inclusiv gradul de afectare al clădirii pentru astfel de activități economice. Or, în cauză, astfel de dovezi nu au fost produse de către organul fiscal pârât. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ - Teritorială a Orașului A. împotriva sentinței civile nr. 7241 din 25 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 septembrie 2014.