ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3375/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3375/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 9108/3/2010, reclamantul Ministerul

Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă, în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul

Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local a solicitat

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea Dispoziției

din 28 octombrie 2009, emisă de autoritatea pârâtă.

1.2. Prin Sentința

nr. 1929 din 11 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că litigiul are

ca obiect anularea unui act administrativ-fiscal prin care s-au stabilit în

sarcina reclamantului obligații de plată la bugetul local în cuantum de 816.305

RON, astfel că, raportat la valoare, soluționarea în primă instanță aparține

secției de contencios administrativ a curții de apel.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 9 iulie 2010, iar la

termenul din data de 22 martie 2011, reclamantul a formulat cerere precizatoare

la contestația inițială.

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința nr.

2249 din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea precizată formulată de

reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția

Economico-Administrativă, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de

Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța și, în

consecință, a fost anulată Dispoziția din 28 octombrie 2009 emisă de pârât,

precum și actele subsecvente, respectiv Decizia de impunere din 25 august 2009,

fiind exonerată reclamanta de la plata sumei de 816.305 RON, reprezentând

diferențe de plată pentru diferite taxe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că urmare a desfășurării unei

inspecții fiscale, de verificare a perioadei 1 ianuarie 2004 - 25 august 2009,

a fost emisă Decizia de impunere din 25 august 2009, prin care se stabileau în

sarcina reclamantei diferențe de plată în sumă totală de 816.305 RON,

reprezentând 472.308 RON taxă folosință clădiri; 304.477 RON majorări de

întârziere, calculate până la data dispoziției; 1.477 RON taxa teren și 1.277

RON majorări de întârziere aferente, calculate până la data dispoziției; 2.740

RON taxa privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea

activităților economice; 26.878 RON taxă irigație și 6.229 RON majorări de

întârziere aferente.

La stabilirea acestor

debite organele fiscale au apreciat că activitățile desfășurate de reclamant în

cadrul Complexului de agrement M. sunt de natură economică, chiar dacă din

activitatea respectivă nu se obține un profit care să fie distribuit.

Împotriva deciziei de

impunere reclamanta a formulat contestație, în temeiul art. 205 din O.G. nr.

92/2003.

Prin Dispoziția din

28 octombrie 2009 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri

ale Bugetului Local Constanța a fost respinsă contestația, reținându-se că

activitatea desfășurată de reclamantă în clădirea aflată în administrarea sa

are natură economică, comercială, astfel că datorează taxa pe clădiri, taxa pe

teren, taxa pentru irigații spații verzi și taxa privind creșterea gradului de

liniște și siguranță în derularea activităților economice.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că reclamanta deține în administrare Complexul M. din

stațiunea Mamaia, jud. Constanța, destinat activității de pregătire a cadrelor

Ministerului Administrației și Internelor, desfășurând activități de cazare și

masă pentru personalul propriu, pentru care percepe un tarif stabilit, fără

cota de adaos comercial și profit.

Instanța de fond a

constatat că problema de drept ce se impune a fi dezlegată de instanță, mai

întâi, este aceea a stabilirii naturii activității desfășurată de reclamant, în

raport de care se determină dacă datorează sau nu taxele menționate în decizia

de impunere atacată.

Astfel, organele

fiscale de control au concluzionat că reclamantul desfășoară activități

economice, reținând că doar o parte din locurile de cazare sunt destinate

activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și Internelor,

restul complexului având un regim hotelier.

Potrivit

dispozițiilor H.G. nr. 787/2003 privind aprobarea înființării pe lângă

Ministerul Administrației și Internelor a unor activități finanțate integral

din venituri proprii, modificată prin H.G. nr. 1194/2004, activitatea

desfășurată în stațiunea Mamaia este o activitate "de administrare a

complexelor și bazelor de agrement, a caselor de odihnă și de oaspeți".

Prima instanță a

reținut că activitatea de administrare desfășurată de reclamantă nu este

producătoare de profit, finanțându-se integral din venituri proprii.

Astfel, concluzia

pârâtei în sensul că activitatea desfășurată de reclamantă este o activitate

economică, întrucât din definiția dată activității economice de către

legiuitorul fiscal nu rezultă obligativitatea obținerii unui profit, nu a fost

însușită de instanța de fond.

Prin H.G. nr.

787/2003 se prevede că veniturile obținute din administrarea complexelor și

bazelor de agrement, a caselor de odihnă și de oaspeți, inclusiv activitatea de

alimentație desfășurată în cadrul acestora sunt utilizate pentru acoperirea

cheltuielilor curente și a cheltuielilor de capital ale activităților în cauză,

iar cele care exced acestor cheltuieli se raportează anul următor cu aceeași

destinație.

Astfel, prin

activitatea desfășurată nu se obțin venituri, respectiv profit, ci se acoperă

cheltuielile generate de desfășurarea activității.

Instanța de fond a reținut

că potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., nu se datorează

impozit anual pe clădiri pentru clădirile proprietatea statului, a unităților

administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția

încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, concluzionând că în

mod greșit, prin actele de control fiscal atacate în prezenta cauză,

reclamantului i-au fost calculate debite și accesorii cu privire la taxa anuală

pe clădiri.

De altfel, deși

pârâta reține în actele de control că doar o parte din încăperi au fost

destinate activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și

Internelor, pentru celelalte locuri percepându-se tarife de cazare, a stabilit

o taxă pe clădiri datorată pentru întreaga suprafață, nu doar pentru acele

încăperi în legătură cu care pretinde că s-au desfășurat activități economice.

Aceleași considerente

subzistă și în cazul taxei pe teren. Potrivit dispozițiilor art. 257 C. fisc.,

impozitul pe teren nu se datorează pentru orice teren deținut, administrat sau

folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru

activități economice.

Concluzionând în

sensul că reclamanta nu a desfășurat activități economice de cazare, instanța

de fond a reținut că rezultă astfel că aceasta nu datorează nici taxa pentru

irigații spații verzi, taxă ce se calculează potrivit prevederilor H.C.L.

Mamaia nr. 228/2008, în funcție de numărul de locuri de cazare, fiind

obligatoriu a se prezenta certificatul de clasificare privitor la numărul de

locuri de cazare eliberat de Ministerul Turismului.

În ceea ce privește

taxa privind creșterea gradului de liniște și siguranță prin derularea

activității economice, Anexa nr. 1.5 din H.C.L. Mamaia nr. 228/2008 prevede că

la declarația de impunere trebuie anexat, în copie, certificatul de

înregistrare la Camera de Comerț.

Cum reclamanta nu

este înregistrată la Camera de Comerț și Industrie, taxa fiind datorată,

conform susținerilor pârâtei, de către toți contribuabilii persoane juridice și

persoane fizice autorizate, cu excepția celor ce au în administrare complexe

hoteliere, care datorează numai taxa pentru suprafețele destinate activităților

de alimentație publică și spațiilor comerciale, instanța a concluzionat că în

mod greșit a fost stabilită în sarcina reclamantului și această taxă.

de autoritatea pârâtă locală

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal a declarat recurs Serviciul Public de Impozite, Taxe

și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, solicitând admiterea acestuia

cu consecința modificării în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii

acțiunii reclamantului Ministerul Administrației și Internelor ca neîntemeiată.

Apreciind că prima

instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, recurentul-pârât a

dezvoltat, în esență, următoarele critici în raport de soluția adoptată:

- instanța de fond a

plecat de la o premisă greșită atunci când a reținut că reclamantul nu

desfășoară activități economice în cadrul Complexului de agrement M., pe motiv

că activitatea nu este producătoare de profit, deși existența sau inexistența

profitului nu are nicio relevanță cu privire la caracterul economic sau

neeconomic al activității desfășurate;

- în plus, adresele

depuse la dosar, unele chiar de către reclamant, demonstrează că acesta

desfășoară activități economice într-o parte semnificativă a hotelului deținut

în stațiunea Mamaia, fiind și înregistrat ca plătitor de TVA din data de 1 mai

2009;

- faptul că

reclamantul nu desfășoară o activitate generatoare de profit, ci doar o

activitate economică, tarifele încasate fiind destinate acoperirii

cheltuielilor de administrare a complexului, nu este de natură a conduce la

exonerarea sa de la plata sumelor calculate;

- greșit a reținut

instanța de fond că autoritatea recurentă ar fi calculat impozit pentru

întreaga suprafață construită a hotelului, întrucât actele contestate atestă că

din suprafață totală desfășurată a complexului de 14.561,34 m

2

, a

fost avută în vedere numai suprafața de 10.459,39 m

2

pe care se

desfășoară activități economice;

- și celelalte taxe

calculate în sarcina reclamantului au fost corect calculate, în temeiul art.

250 alin. (1) pct. 1 și art. 249 alin. (3), din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc., în cauză fiind incidente și prevederile art. 256 alin. (3) și 257 alin.

(1) din același cod.

considerentele instanței de recurs

Recursul este fondat.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale

aplicabile din materia supusă verificării dar și de apărările

intimatului-reclamant cuprinse în întâmpinarea depusă la motivele de recurs,

Înalta Curte reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și a modificării

hotărârii primei instanțe, în sensul și pentru considerentele în continuare

arătate.

Reclamantul

Ministerul Administrației și Internelor - Direcția economico-administrativă, a

sesizat instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a

Dispoziției din 28 octombrie 2009 și a actelor subsecvente acesteia, cu

precădere a Deciziei de impunere din 25 august 2009, și de exonerare de la

plata sumei de 816.305 RON, cu titlu de diferență de plată, în legătură cu

activitățile desfășurate în Complexul pentru agrement M., din Mamaia, deținut

în administrare.

Actele fiscale

contestate demonstrează că diferențele de plată reținute în sarcina

intimatului-reclamant sunt alcătuite din 472.308 RON taxă folosință clădiri și

304.477 RON majorări de întârziere (până la plata dispoziției) pentru debitul

reprezentând taxă clădiri; 1.477 RON taxă teren, respectiv 1.277 RON majorări

de întârziere până la data dispoziției pentru taxă teren; 2.740 RON taxă

privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea activităților economice,

respectiv 929 RON majorări de întârziere până la data dispoziției pentru taxă

privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea activităților

economice, precum și 26.878 RON taxă irigații, respectiv 6.229 RON majorări de

întârziere până la data dispoziției pentru taxă irigații.

După cum a arătat și

recurenta, instanța de fond a reținut ca prim argument în fundamentarea

soluției adoptate, împrejurarea că organele fiscale, în mod greșit au stabilit

și calculat respectivele debite, apreciind că activitățile desfășurate de

reclamant în cadrul Complexului hotelier M. sunt de natură economică, deși din

activitatea respectivă nu se obține un profit care să fie distribuit.

Instanța de fond a

conchis, raportat la dispozițiile H.G. nr. 787/2003 că activitatea desfășurată

de reclamant nu este producătoare de profit, astfel că în mod greșit, în

temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc. i-au fost calculate debite și

accesorii cu privire la taxa anuală pe clădiri și a celorlalte taxe de altfel,

pe teren, pentru irigații, spații verzi, etc.

Înalta Curte, contrar

celor reținute de prima instanță și în acord cu susținerile recurentei

apreciază, raportat la aceleași acte normative, respectiv H.G. nr. 787/2003 și

C. fisc., că existența și desfășurarea unei activități economice nu este

dependentă de obținerea unui profit.

În adevăr, prin H.G.

nr. 787/2003, modificată prin H.G. nr. 1194/2004, privind aprobarea înființării

pe lângă Ministerul Administrației și Internelor a unor activități finanțate

integral din venituri proprii se prevede că finanțarea activităților

desfășurate, inter alia, în administrarea complexelor și bazelor de agrement, a

caselor de odihnă și de oaspeți [art. 1 lit. a) din H.G. nr. 787/2003]

înființate pe lângă Ministerul Administrației și Internelor, se realizează

integral din venituri proprii [art. 2 alin. (1)], excedentele anuale rezultate

din execuția bugetelor de venituri și cheltuieli ale activităților finanțate

integral din venituri proprii, fiind reportate în anul următor cu aceeași

destinație [art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 787/2003].

Aceste prevederi nu

califică însă și nici nu stabilesc "natura juridică" a activității

desfășurate, respectiv nu prevăd că aceste activități nu ar avea o natură

economică, după cum nu se menționează nicio derogare de la plata impozitelor și

taxelor locale aferente.

Activitatea economică

este definită în C. fisc. [art. 7 alin. (1) cu referire la art. 127 alin. (2)]

chiar dacă în contextul reglementării taxei pe valoare adăugată, și vizează

exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de

venituri, cu caracter de continuitate.

Această cerință

legală, ce nu vizează așadar, expres și exclusiv obținerea de profituri, este

întrunită în cauză de către reclamant, în exploatarea complexului hotelier

menționat, deschis de altfel și turismului în general, după cum chiar intimata

a indicat prin adresa nr. 1049131 din 15 iunie 2009 în care a arătat că din 670

locuri de cazare cuprinse în hotelul M., numai 250 locuri sunt destinate

activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și Internelor,

cu cazare gratuită.

Chiar și reclamantul,

în această adresă expediată Consiliului Local al Municipiului Constanța -

Serviciul public de taxe și impozite indică că desfășoară "activități

economice", pe o suprafață de 10.459,34 m

2

, raportat la care

datorează impozit pe clădiri.

În fine, nu lipsită

de relevanță este și împrejurarea că reclamantul este înregistrat din 1 mai

2009 și ca plătitor de TVA.

Așa fiind,

împrejurarea că nu obține profit nu este de natură a înlătura caracterul

economic al activității desfășurate în administrarea complexului, activitate

generatoare de "venituri cu caracter de continuitate".

Raportat la

modalitățile de stabilire a taxei clădiri și pe teren, dată fiind calificarea

activității desfășurate de reclamantul intimat ca fiind aceea de activitate

economică, Înalta Curte va reține așadar că nu sunt incidente exceptările

prevăzute în art. 250 alin. (1) pct. 1 din C. fisc., și respectiv art. 257

alin. (1) lit. g) din același C. fisc.

Totodată se va

reține, potrivit susținerilor recurentului, că baza de impozitare a fost corect

stabilită, numai raportat la suprafața aferentă activității desfășurate și nu

la întreaga suprafață desfășurată a complexului.

În fine, Înalta Curte

reține că actele fiscale atacate sunt legale și în ceea ce privește celelalte

taxe calculate și stabilite în sarcina reclamantului, fiind corecte și

pertinente argumentele înfățișate, cu referire la incidența H.C.L.M. nr.

228/2008 privind stabilirea impozitelor locale, mai precis a taxei pentru

irigații spații verzi în stațiunea Mamaia ca și a taxei privind creșterea

gradului de liniște în anul 2009, similar celor aplicabile aceluiași recurent

în anii 2007 și 2008.

Față de toate cele

mai sus arătate ce demonstrează legalitatea actelor contestate se va admite

așadar recursul de față, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., cu consecința modificării în tot a sentinței atacate și a

respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului-intimat, cu aplicarea art.

274 C. proc. civ., privind cheltuielile de judecată în recurs conform dovezilor

depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului

Local Constanța împotriva Sentinței civile nr. 2249 din 22 martie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea precizată formulată de Ministerul

Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă ca nefondată.

Obligă

intimatul-reclamant Ministerul Administrației și Internelor la plata

cheltuielilor de judecată către recurent în cuantum de 5.208 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 iulie 2012.

Procesat de GGC - AS