ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3375/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 9108/3/2010, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanța - Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea Dispoziției din 28 octombrie 2009, emisă de autoritatea pârâtă. 1.2.

Prin Sentința nr. 1929 din 11 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că litigiul are ca obiect anularea unui act administrativ-fiscal prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații de plată la bugetul local în cuantum de 816.305 RON, astfel că, raportat la valoare, soluționarea în primă instanță aparține secției de contencios administrativ a curții de apel. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 9 iulie 2010, iar la termenul din data de 22 martie 2011, reclamantul a formulat cerere precizatoare la contestația inițială.

2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prin Sentința nr. 2249 din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța și, în consecință, a fost anulată Dispoziția din 28 octombrie 2009 emisă de pârât, precum și actele subsecvente, respectiv Decizia de impunere din 25 august 2009, fiind exonerată reclamanta de la plata sumei de 816.305 RON, reprezentând diferențe de plată pentru diferite taxe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că urmare a desfășurării unei inspecții fiscale, de verificare a perioadei 1 ianuarie 2004 - 25 august 2009, a fost emisă Decizia de impunere din 25 august 2009, prin care se stabileau în sarcina reclamantei diferențe de plată în sumă totală de 816.305 RON, reprezentând 472.308 RON taxă folosință clădiri; 304.477 RON majorări de întârziere, calculate până la data dispoziției; 1.477 RON taxa teren și 1.277 RON majorări de întârziere aferente, calculate până la data dispoziției; 2.740 RON taxa privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea activităților economice; 26.878 RON taxă irigație și 6.229 RON majorări de întârziere aferente.

La stabilirea acestor debite organele fiscale au apreciat că activitățile desfășurate de reclamant în cadrul Complexului de agrement M. sunt de natură economică, chiar dacă din activitatea respectivă nu se obține un profit care să fie distribuit. Împotriva deciziei de impunere reclamanta a formulat contestație, în temeiul art. 205 din O.G. nr. 92/2003. Prin Dispoziția din 28 octombrie 2009 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța a fost respinsă contestația, reținându-se că activitatea desfășurată de reclamantă în clădirea aflată în administrarea sa are natură economică, comercială, astfel că datorează taxa pe clădiri, taxa pe teren, taxa pentru irigații spații verzi și taxa privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea activităților economice.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta deține în administrare Complexul M. din stațiunea Mamaia, jud. Constanța, destinat activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și Internelor, desfășurând activități de cazare și masă pentru personalul propriu, pentru care percepe un tarif stabilit, fără cota de adaos comercial și profit. Instanța de fond a constatat că problema de drept ce se impune a fi dezlegată de instanță, mai întâi, este aceea a stabilirii naturii activității desfășurată de reclamant, în raport de care se determină dacă datorează sau nu taxele menționate în decizia de impunere atacată. Astfel, organele fiscale de control au concluzionat că reclamantul desfășoară activități economice, reținând că doar o parte din locurile de cazare sunt destinate activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și Internelor, restul complexului având un regim hotelier.

Potrivit dispozițiilor H.G. nr. 787/2003 privind aprobarea înființării pe lângă Ministerul Administrației și Internelor a unor activități finanțate integral din venituri proprii, modificată prin H.G. nr. 1194/2004, activitatea desfășurată în stațiunea Mamaia este o activitate "de administrare a complexelor și bazelor de agrement, a caselor de odihnă și de oaspeți". Prima instanță a reținut că activitatea de administrare desfășurată de reclamantă nu este producătoare de profit, finanțându-se integral din venituri proprii. Astfel, concluzia pârâtei în sensul că activitatea desfășurată de reclamantă este o activitate economică, întrucât din definiția dată activității economice de către legiuitorul fiscal nu rezultă obligativitatea obținerii unui profit, nu a fost însușită de instanța de fond.

Prin H.G. nr. 787/2003 se prevede că veniturile obținute din administrarea complexelor și bazelor de agrement, a caselor de odihnă și de oaspeți, inclusiv activitatea de alimentație desfășurată în cadrul acestora sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor curente și a cheltuielilor de capital ale activităților în cauză, iar cele care exced acestor cheltuieli se raportează anul următor cu aceeași destinație. Astfel, prin activitatea desfășurată nu se obțin venituri, respectiv profit, ci se acoperă cheltuielile generate de desfășurarea activității.

Instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., nu se datorează impozit anual pe clădiri pentru clădirile proprietatea statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, concluzionând că în mod greșit, prin actele de control fiscal atacate în prezenta cauză, reclamantului i-au fost calculate debite și accesorii cu privire la taxa anuală pe clădiri. De altfel, deși pârâta reține în actele de control că doar o parte din încăperi au fost destinate activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și Internelor, pentru celelalte locuri percepându-se tarife de cazare, a stabilit o taxă pe clădiri datorată pentru întreaga suprafață, nu doar pentru acele încăperi în legătură cu care pretinde că s-au desfășurat activități economice.

Aceleași considerente subzistă și în cazul taxei pe teren. Potrivit dispozițiilor art. 257 C. fisc., impozitul pe teren nu se datorează pentru orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice. Concluzionând în sensul că reclamanta nu a desfășurat activități economice de cazare, instanța de fond a reținut că rezultă astfel că aceasta nu datorează nici taxa pentru irigații spații verzi, taxă ce se calculează potrivit prevederilor H.C.L. Mamaia nr. 228/2008, în funcție de numărul de locuri de cazare, fiind obligatoriu a se prezenta certificatul de clasificare privitor la numărul de locuri de cazare eliberat de Ministerul Turismului.

În ceea ce privește taxa privind creșterea gradului de liniște și siguranță prin derularea activității economice, Anexa nr. 1.5 din H.C.L. Mamaia nr. 228/2008 prevede că la declarația de impunere trebuie anexat, în copie, certificatul de înregistrare la Camera de Comerț. Cum reclamanta nu este înregistrată la Camera de Comerț și Industrie, taxa fiind datorată, conform susținerilor pârâtei, de către toți contribuabilii persoane juridice și persoane fizice autorizate, cu excepția celor ce au în administrare complexe hoteliere, care datorează numai taxa pentru suprafețele destinate activităților de alimentație publică și spațiilor comerciale, instanța a concluzionat că în mod greșit a fost stabilită în sarcina reclamantului și această taxă.

3. Recursul declarat de autoritatea pârâtă locală Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, solicitând admiterea acestuia cu consecința modificării în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului Ministerul Administrației și Internelor ca neîntemeiată.

Apreciind că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, recurentul-pârât a dezvoltat, în esență, următoarele critici în raport de soluția adoptată: - instanța de fond a plecat de la o premisă greșită atunci când a reținut că reclamantul nu desfășoară activități economice în cadrul Complexului de agrement M., pe motiv că activitatea nu este producătoare de profit, deși existența sau inexistența profitului nu are nicio relevanță cu privire la caracterul economic sau neeconomic al activității desfășurate; - în plus, adresele depuse la dosar, unele chiar de către reclamant, demonstrează că acesta desfășoară activități economice într-o parte semnificativă a hotelului deținut în stațiunea Mamaia, fiind și înregistrat ca plătitor de TVA din data de 1 mai 2009; - faptul că reclamantul nu desfășoară o activitate generatoare de profit, ci doar o activitate economică, tarifele încasate fiind destinate acoperirii cheltuielilor de administrare a complexului, nu este de natură a conduce la exonerarea sa de la plata sumelor calculate; - greșit a reținut instanța de fond că autoritatea recurentă ar fi calculat impozit pentru întreaga suprafață construită a hotelului, întrucât actele contestate atestă că din suprafață totală desfășurată a complexului de 14.561,34 m 2 , a fost avută în vedere numai suprafața de 10.459,39 m 2 pe care se desfășoară activități economice;

- și celelalte taxe calculate în sarcina reclamantului au fost corect calculate, în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 și art. 249 alin. (3), din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în cauză fiind incidente și prevederile art. 256 alin. (3) și 257 alin. (1) din același cod. 4. Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării dar și de apărările intimatului-reclamant cuprinse în întâmpinarea depusă la motivele de recurs, Înalta Curte reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și a modificării hotărârii primei instanțe, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția economico-administrativă, a sesizat instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a Dispoziției din 28 octombrie 2009 și a actelor subsecvente acesteia, cu precădere a Deciziei de impunere din 25 august 2009, și de exonerare de la plata sumei de 816.305 RON, cu titlu de diferență de plată, în legătură cu activitățile desfășurate în Complexul pentru agrement M., din Mamaia, deținut în administrare.

Actele fiscale contestate demonstrează că diferențele de plată reținute în sarcina intimatului-reclamant sunt alcătuite din 472.308 RON taxă folosință clădiri și 304.477 RON majorări de întârziere (până la plata dispoziției) pentru debitul reprezentând taxă clădiri; 1.477 RON taxă teren, respectiv 1.277 RON majorări de întârziere până la data dispoziției pentru taxă teren; 2.740 RON taxă privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea activităților economice, respectiv 929 RON majorări de întârziere până la data dispoziției pentru taxă privind creșterea gradului de liniște și siguranță în derularea activităților economice, precum și 26.878 RON taxă irigații, respectiv 6.229 RON majorări de întârziere până la data dispoziției pentru taxă irigații.

După cum a arătat și recurenta, instanța de fond a reținut ca prim argument în fundamentarea soluției adoptate, împrejurarea că organele fiscale, în mod greșit au stabilit și calculat respectivele debite, apreciind că activitățile desfășurate de reclamant în cadrul Complexului hotelier M. sunt de natură economică, deși din activitatea respectivă nu se obține un profit care să fie distribuit. Instanța de fond a conchis, raportat la dispozițiile H.G. nr. 787/2003 că activitatea desfășurată de reclamant nu este producătoare de profit, astfel că în mod greșit, în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc. i-au fost calculate debite și accesorii cu privire la taxa anuală pe clădiri și a celorlalte taxe de altfel, pe teren, pentru irigații, spații verzi, etc. Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță și în acord cu susținerile recurentei apreciază, raportat la aceleași acte normative, respectiv H.G.

nr. 787/2003 și C. fisc., că existența și desfășurarea unei activități economice nu este dependentă de obținerea unui profit. În adevăr, prin H.G. nr. 787/2003, modificată prin H.G. nr. 1194/2004, privind aprobarea înființării pe lângă Ministerul Administrației și Internelor a unor activități finanțate integral din venituri proprii se prevede că finanțarea activităților desfășurate, inter alia, în administrarea complexelor și bazelor de agrement, a caselor de odihnă și de oaspeți [art. 1 lit. a) din H.G. nr. 787/2003] înființate pe lângă Ministerul Administrației și Internelor, se realizează integral din venituri proprii [art. 2 alin. (1)], excedentele anuale rezultate din execuția bugetelor de venituri și cheltuieli ale activităților finanțate integral din venituri proprii, fiind reportate în anul următor cu aceeași destinație [art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 787/2003]. Aceste prevederi nu califică însă și nici nu stabilesc "natura juridică" a activității desfășurate, respectiv nu prevăd că aceste activități nu ar avea o natură economică, după cum nu se menționează nicio derogare de la plata impozitelor și taxelor locale aferente. Activitatea economică este definită în C. fisc. [art. 7 alin. (1) cu referire la art. 127 alin. (2)] chiar dacă în contextul reglementării taxei pe valoare adăugată, și vizează exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri, cu caracter de continuitate.

Această cerință legală, ce nu vizează așadar, expres și exclusiv obținerea de profituri, este întrunită în cauză de către reclamant, în exploatarea complexului hotelier menționat, deschis de altfel și turismului în general, după cum chiar intimata a indicat prin adresa nr. 1049131 din 15 iunie 2009 în care a arătat că din 670 locuri de cazare cuprinse în hotelul M., numai 250 locuri sunt destinate activității de pregătire a cadrelor Ministerului Administrației și Internelor, cu cazare gratuită. Chiar și reclamantul, în această adresă expediată Consiliului Local al Municipiului Constanța - Serviciul public de taxe și impozite indică că desfășoară "activități economice", pe o suprafață de 10.459,34 m 2 , raportat la care datorează impozit pe clădiri.

În fine, nu lipsită de relevanță este și împrejurarea că reclamantul este înregistrat din 1 mai 2009 și ca plătitor de TVA. Așa fiind, împrejurarea că nu obține profit nu este de natură a înlătura caracterul economic al activității desfășurate în administrarea complexului, activitate generatoare de "venituri cu caracter de continuitate". Raportat la modalitățile de stabilire a taxei clădiri și pe teren, dată fiind calificarea activității desfășurate de reclamantul intimat ca fiind aceea de activitate economică, Înalta Curte va reține așadar că nu sunt incidente exceptările prevăzute în art. 250 alin. (1) pct. 1 din C. fisc., și respectiv art. 257 alin. (1) lit. g) din același C. fisc. Totodată se va reține, potrivit susținerilor recurentului, că baza de impozitare a fost corect stabilită, numai raportat la suprafața aferentă activității desfășurate și nu la întreaga suprafață desfășurată a complexului.

În fine, Înalta Curte reține că actele fiscale atacate sunt legale și în ceea ce privește celelalte taxe calculate și stabilite în sarcina reclamantului, fiind corecte și pertinente argumentele înfățișate, cu referire la incidența H.C.L.M. nr. 228/2008 privind stabilirea impozitelor locale, mai precis a taxei pentru irigații spații verzi în stațiunea Mamaia ca și a taxei privind creșterea gradului de liniște în anul 2009, similar celor aplicabile aceluiași recurent în anii 2007 și 2008. Față de toate cele mai sus arătate ce demonstrează legalitatea actelor contestate se va admite așadar recursul de față, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința modificării în tot a sentinței atacate și a respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului-intimat, cu aplicarea art. 274 C. proc.

civ., privind cheltuielile de judecată în recurs conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța împotriva Sentinței civile nr. 2249 din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea precizată formulată de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă ca nefondată. Obligă intimatul-reclamant Ministerul Administrației și Internelor la plata cheltuielilor de judecată către recurent în cuantum de 5.208 RON. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iulie 2012. Procesat de GGC - AS