ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 15818/3/2014, la data de 12 mai 2014, revizuentul G.E. a solicitat în contradictoriu cu intimatul M.F.P., revizuirea Sentinței civile nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 27683/3/2009. În motivarea cererii, revizuentul a arătat că după pronunțarea sentinței a descoperit înscrisuri reținute de partea potrivnică, pe care pârâtul trebuia să le menționeze în întâmpinare și să le depună la dosar. A precizat că este vorba despre înscrisuri privitoare la situația juridică a imobilului și la modul în care acesta a fost preluat de către Statul Român, respectiv faptul că imobilul în cauză nu face obiectul Legii nr. 112/1995, ci face obiectul Legii nr. 79/1997.

Acest aspect este foarte important întrucât despăgubirile trebuiesc calculate în baza acestei legi, respectiv la nivelul prețului de piață al imobilului, fiind vorba de o diferență mare de bani. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 856 din 26 iunie 2014, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Sentința civilă nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 27683/3/2009, definitivă prin Decizia civilă nr. 689/ A din 05 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă, prin respingerea recursului prin Decizia nr. 5434 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă în parte cererea reclamantului G.E.

și obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 3.86,1386 lei, reprezentând prețul încasat pentru imobilul situat în București, str. Alexandru Philippide, sumă indexată cu indicele de inflație pe perioada 12 noiembrie 1998 până la data plății. S-a reținut că reclamantul a fost titularul contractului de închiriere din 29 octombrie 1985 și beneficiarul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în ce privește cumpărarea imobilului în litigiu.

Reclamantul a achitat către SC A. SA suma de 13.86,1386 lei, reprezentând avansul prețului imobilului, conform chitanței din 12 noiembrie 1996, locuința neputând face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare întrucât nu mai era în patrimoniul Primăriei Municipiului București, fiind restituită fostului proprietar prin Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996. În speță, deși nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, suma achitată de reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a vărsat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. Instanța a mai reținut că din hotărârile judecătorești depuse la dosar a rezultat că reclamantul nu poate dobândi posesia bunului pentru care a achitat prețul, astfel încât are dreptul la restituirea acestuia.

Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În speță, convenția de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deși intervenită, nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât la momentul achitării prețului acțiunea în revendicare era pe rolul instanței, astfel că reclamantul nu poate primi contravaloarea de piață a imobilului în litigiu.

Cererea de revizuire a Sentinței civile nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuentul arătând că a descoperit înscrisuri reținute de partea potrivnică, privitoare la situația juridică a imobilului și la modul în care acesta a fost preluat de către statul român. Tribunalul a considerat că înscrisurile noi doveditoare la care face referire revizuentul și pe care le-a atașat odată cu concluziile scrise, nu pot fi considerate ca fiind înscrisuri noi, reținute de partea potrivnică sau care nu ar fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, în sensul temeiului de drept invocat, în condițiile în care sunt reprezentate de acte eliberate de Arhivele Naționale, iar revizuentul nu a arătat motivul pentru care nu le-a procurat la momentul soluționării cauzei în fond.

S-a mai avut în vedere că adresa nr. 1585/J/1998 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Juridică, Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și adresa din 02 septembrie 2009 se regăsesc în Dosarul nr. 27683/3/2009 al Tribunalului București, fiind folosite în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată și, prin urmare, au fost cunoscute de instanță. Mai mult decât atât, pentru a putea determina soluția de admitere a unei revizuiri, înscrisurile invocate trebuie să fie determinante, în sensul că dacă ar fi fost cunoscute de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Tribunalul a apreciat că înscrisurile pe care revizuentul le-a apreciat ca fiind doveditoare în privința situației juridice a imobilului și a modului în care acesta a fost preluat de către Statul Român, și care, în opinia sa, ar fi dus la o altă soluție în cauză, nu îndeplinesc această cerință, având în vedere că acțiunea a fost admisă în parte și a fost obligat M.F.P. la plata doar a prețului încasat. Aceasta deoarece contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a mai încheiat, bunul fiind restituit în proprietate foștilor proprietari, prin Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996, astfel încât revizuentul nu a putut beneficia de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Așadar, a statuat prima instanță, în lipsa situației premisă, aceea a existenței unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființat prin hotărâre judecătorească, aspectele suplimentare, ce țin de modul în care bunul a fost preluat de Statul român sunt fără relevanță și fără a putea duce la o altă dezlegare în fond a pricinii. Împotriva acestei sentințe a formulat apel revizuentul G.E., solicitând anularea hotărârii apelate și, în consecință, restituirea sumei de 13.861.368 lei, plătită pentru cumpărarea locuinței la data de 12 noiembrie 1996, reactualizată plus dobândă legală, plus daune-interese pentru neexecutarea hotărârii nr. 13157/1998, daune-interese calculate în baza Legii nr. 79/1997, prin care a fost completată Legea nr. 85/1992, susținând că imobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995 ci, face obiectul Legii nr. 79/1997.

În motivare, apelantul a arătat că prin cererea de revizuire a invocat faptul că pârâta nu a depus, la judecarea fondului, înscrisurile doveditoare privind situația juridică a imobilului în cauză, iar în întâmpinarea depusă la dosar nu a spus adevărul. Ulterior, a descoperit înscrisuri doveditoare și anume, faptul că imobilul în cauză face obiectul dreptului comun (Legea nr. 85/1992, Legea nr. 79/1997, privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.), înscrisuri pe care pârâta le deținea în arhivă, încă de la preluarea imobilului în proprietatea statului prin credit ipotecar (1945). Din acest motiv, instanța a fost dusă în eroare și i-a calculat greșit restituirea sumei de bani plătită pe imobil la data de 12 noiembrie 1996, valoare cu mult mai mică decât cea stabilită în baza legilor speciale.

Din înscrisurile depuse la dosar, emise de Administrația Fondului Imobiliar (A.F.I.) și Arhivele Naționale, rezultă faptul că imobilul în cauză din str. Alexandru Philippide, București face obiectul Legii nr. 79/1997, fiind preluat în proprietatea statului român, cu titlul juridic valabil, prin credit ipotecar la S.C.R. Clădirea Românească la data de 18 septembrie 1925 cu nr. 2221, în suma de 152.275,92 lei, de către pârât M.F.P., iar la data de 04 august 1960, potrivit Deciziei nr. 1006, a fost dat în administrarea Primăriei Capitalei, conform H.C.M. nr. 8/1960. A susținut că în raport de aceste înscrisuri rezultă că imobilul nu face obiectul legilor speciale ale retrocedării sau a vânzării către chiriași, fapt menționat și de C.G.M.B.-A.F.I.

în adresa nr. 3326/20 martie 1997, emisă cu patru luni înaintea promulgării Legii nr. 79/1997. A invocat în cauză autoritatea de lucru judecat (art. 1201 C. civ.), arătând că sentința civila nr. 13157/08 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, definitivă, iar restituirea prețului o solicită raportat la această hotărâre definitivă care se supune dreptului comun, unde, are un titlul executoriu. Astfel, părțile deja au calitate de creditor și debitor, fiind aplicabile speței dispozițiile art. 1073-1075 C. civ., unde creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar orice obligație de „a face”, se schimbă în dezdăunări. Dacă ar fi existat o hotărâre definitivă, prin care instanța îi anula contractul de vânzare-cumpărare, care s-a încheiat prin eludarea Legii nr. 112/1995, atunci s-ar fi aflat sub imperiul Legii nr. 10/2001, art. 50 alin. (3), dar nu aceasta este situația în cauză.

Pentru acest motiv, calcularea sumei de bani în vederea restituirii în cauză se face în baza art. 1073-1075 C. civ. 1865 și nu în temeiul Legii speciale nr. 112/1995. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 244 din 14 mai 2015 a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul G.E. Curtea a reținut că prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate obține decât exclusiv îndreptarea hotărârilor judecătorești în legătură cu săvârșirea unor erori de fapt, stabilite în aceste hotărâri. Astfel, pe calea revizuirii, nu pot fi valorificate decât limitativ acele aspecte expres prevăzute de art. 322 C. proc. civ., care vizează îndreptarea erorilor de fapt, iar nu critici relative la interpretarea probelor sau interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale de către instanța care a pronunțat hotărârea care face obiect al revizuirii.

Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza Mitrea contra România, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

În cauza de față, revizuentul a invocat că a descoperit înscrisuri reținute de partea potrivnică, privitoare la situația juridică a imobilului și la modul în care acesta a fost preluat de către statul român, susținerea concretă a acestuia fiind în sensul că aceste înscrisuri noi dovedesc că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 ci, face obiectul Legii nr. 79/1997 care a modificat Legea nr. 85/1992, astfel că trebuia să beneficieze de contravaloarea de piața a imobilului, în temeiul acestor ultime acte normative. Curtea a reținut că, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 5 teza 1 C. proc. civ., în care s-ar încadra aceste susțineri era necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, prima dintre acestea fiind aceea ca partea să se întemeieze pe un înscris nou, care să fie prezentat de aceasta și care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

De asemenea, înscrisul invocat trebuie să aibă forță probantă prin el însuși, să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită, dar să nu fi fost folosit deja în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții și să fie determinant. În cauză, verificând înscrisurile atașate cererii de revizuire, instanța de apel a reținut că parte din acestea se regăsesc întocmai în Dosarul de fond nr. 27683/3/2009, în care a fost pronunțată sentința care face obiectul revizuirii, nefiind înscrisuri noi, în sensul prevederilor imperative ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Singurule înscrisuri care nu se regăsesc în Dosarul nr. 27683/3/2009 al Tribunalului București, sunt cele reprezentând actul de vânzare - cumpărare autentificat din 14 februarie 1942, înscris eliberat de Arhivele Naționale Istorice Centrale și adresa din 18 septembrie 1925 emisă de SCR Clădirea Românească, act eliberat de autoritățile ce dețin dosarul fiscal al imobilului, așa cum rezultă din ștampila aplicată în cuprinsul său. În referire la aceste înscrisuri, Curtea a reținut că acestea nu au existat la data când a fost pronunțată hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită, dar că nu este îndeplinită, în privința lor, cerința existenței unei imposibilități a revizuentului de a le obține în dosarul finalizat prin pronunțarea deciziei sus-menționate.

Astfel, contrar susținerilor apelantului, pentru a fi admisibilă revizuirea în acest caz, era necesar ca înscrisul să nu fi fost produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții și să fie determinant. Curtea a constatat că, în cauză, nu a fost învederată și nici probată împrejurarea mai presus de voința revizuentului, care să-l fi pus pe acesta în imposibilitate de a-l obține în dosarul finalizat prin pronunțarea sentinței ce face obiect al revizuirii, cu atât mai mult cu cât ele s-au aflat în posesia unor autorități publice, altele decât pârâtul, astfel că, puteau fi obținute și anterior soluționării procesului, neputându-se aprecia că au fost reținute de partea adversă.

Curtea a apreciat că înscrisurile invocate nu sunt unele determinante, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscute de către instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată. Astfel, argumentele decisive pentru care instanța a respins pretenția vizând acordarea prețului de piață al imobilului, au fost acelea că, deși, nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, suma achitată de reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a vărsat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. Instanța a mai reținut că din hotărârile judecătorești depuse la dosar rezultă că reclamantul nu poate dobândi posesia bunului pentru care a achitat prețul, astfel încât are dreptul doar la restituirea acestuia.

În ce privește cererea reclamantului de a primi contravaloarea de piață a imobilului urmare revendicării acestuia, s-a reținut că, deși, a intervenit convenția de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, aceasta nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare întrucât acest bun a făcut obiectul unei revendicări. Cum la momentul achitării prețului acțiunea în revendicare era pe rolul instanței, reclamantul nu poate beneficia de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Curtea a apreciat că, și dacă înscrisurile nou invocate în revizuire, ar fi fost prezentate, acestea nu ar fi dovedit aplicabilitatea prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme ele nu atestau dobândirea proprietății de către reclamant.

Altfel spus, față de considerentele sentinței ce se solicită a fi revizuită, era necesar ca aceste înscrisuri să ateste materializarea convenției de vânzare - cumpărare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, de către revizuent, or, prin ipoteză ele, fiind emise în perioada 1925, 1942, și vizând terțe persoane, nu pot conduce la o concluzie contrară celei emise de instanța ce a pronunțat hotărârea ce se cere a fi anulată, dreptul revizuentului de a cumpăra acest imobil fiind recunoscut doar la momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 11367 din 12 decembrie 1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, când s-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA la a încheia cu reclamantul contractul de vânzare - cumpărare asupra apartamentului nr. 2 situat în București, str. Alexandru Philippide.

Tot astfel, raportat la teza invocată de recurent, aceste înscrisuri cu atât mai puțin ar putea fi considerate ca determinante, în condițiile în care, din considerentele Sentinței civile nr. 11367 din 12 decembrie 1998, care fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se deopotrivă de putere de lucru judecat, rezultă că, pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Sectorului 2 București, a reținut că reclamantul solicitase cumpărarea imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, cerere care i-a fost aprobată, astfel că pârâta din acel litigiu, a fost obligată să încheie contract de vânzare - cumpărare cu reclamantul, în temeiul Legii nr. 112/1995. Curtea a mai reținut și că atât la momentul formulării acțiunii soluționate prin sentința civilă ce face obiect al revizuirii cât și în prezenta cale de atac, reclamantul s-a prevalat de această hotărâre, invocând autoritatea de lucru judecat a acesteia, susținere corectă.

Astfel, sub acest aspect, al legii aplicabile convenției de care se prevalează reclamantul și în temeiul căreia solicită restituirea prețului actualizat, echivalentul valorii de piața a imobilului, menționat în Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1998, există deja statuarea irevocabilă a instanței care a soluționat acțiunea formulată anterior de reclamant, prin această ultimă hotărâre judecătorească, în sensul că temeiul vânzării care urma a fi realizată este Legea nr. 112/1995. Așa fiind, în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, de care această hotărâre judecătorească beneficiază, o asemenea chestiune litigioasă nu mai poate fi supusă dezbaterii și verificării jurisdicționale în prezenta cauză.

Aceasta, întrucât funcția autorității de lucru judecat, constând în asigurarea stabilității circuitului civil, presupune, deopotrivă, evitarea contrazicerilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătorești (prin intermediul efectului negativ al lucrului judecat, căruia îi dă expresie excepția autorității de lucru judecat), dar și a contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești (prin intermediul efectului pozitiv, manifestat sub forma prezumției de lucru judecat). Ca atare, în condițiile în care nu s-a probat că această hotărâre ar fi fost la rândul său anulată, nu s-ar putea aprecia, contrar considerentelor sale intrate în putere de lucru judecat, că imobilul în cauză, se impunea fi vândut reclamantului în temeiul Legii nr. 85/1992 sau al Legii nr. 79/1997, privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.

Tot astfel, pretinsa omisiune a pârâtei de a face apărări în întâmpinarea depusă în litigiul soluționat prin sentința ce face obiect al revizuirii, nu poate justifica admiterea cererii de revizuire, câtă vreme, așa cum s-a arătat, situația premisă este aceea a descoperirii de către revizuent a unor înscrisuri noi, hotărâtoare, reținute de partea potrivnică, fără ca pe această cale să se poată realiza controlul judiciar asupra raționamentului instanței, care a pronunțat sentința ce se cere a fi revizuită, așa cum tinde în fapt revizuentul. Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul G.E. Motivând recursul, revizuentul a arătat că partea adversă nu a depus la judecarea fondului înscrisurile doveditoare privind situația juridică a imobilului, iar în întâmpinarea depusă la dosar nu a spus adevărul și a dus în eroare instanța care a judecat cererea în baza legilor speciale (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995, etc.).

Ulterior a descoperit înscrisuri doveditoare și anume faptul că imobilul în cauză face obiectul dreptului comun (Legea nr. 85/1992, Legea nr. 79/1997, privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat), înscrisuri pe care partea adversă le deținea în arhivă încă de la preluarea imobilului în proprietatea statului prin credit ipotecar -1945. Din acest motiv, instanța a fost indusă în eroare și a calculat în mod greșit restituirea sumei de bani plătită pe imobil la data de 12 noiembrie 1996, sumă cu mult mai mică decât cea acordată în baza legilor speciale. Din înscrisurile depuse la dosar, emise de Administrația Fondului Imobiliar (A.F.I.) și Arhivele Naționale rezultă faptul că imobilul în litigiu făcea obiect al Legii nr. 79/1997, fiind preluat în proprietatea statului roman,cu titlul juridic valabil, prin credit ipotecar la S.C.R.

Clădirea Românească la data de 18 septembrie 1925 cu nr. 2221, în sumă de 152.275,92 lei de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar la data de 04 august 1960, potrivit deciziei nr. 1006, a fost dat în administrarea Primăriei Capitalei, conform H.C.M. nr. 8/1960. Recurentul a susținut că imobilul nu făcea obiectul legilor speciale ale retrocedării sau a vânzării către chiriașii, fapt menționat și de C.G.M.B.-A.F.I. în adresa nr 3326 din 20 martie 1997, emisă cu patru luni înaintea promulgării Legii nr. 79/1997. Pentru acest motiv a solicitat instanței de fond să îi fie restituită suma de bani plătită pe locuință în mod legal și corect, suma stabilită în baza Legii nr. 112/1995 fiind greșită.

De altfel Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă speței, iar suma acordată este în prezent simbolică, față de valoarea anilor 1996, când cu această sumă se putea cumpăra o vila în zonă rezidențială, iar cu suma reactualizată nu poate cumpăra nici măcar o garsonieră. Recurentul invocă și autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 13157 din 08 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, rămasă definitivă. Astfel, a susținut că restituirea prețului a solicitat-o raportat la această hotărâre definitivă care se supune doar dreptului comun; că are un titlu executoriu, iar părțile au calitate de creditor și debitor, motiv ce determină aplicabilitatea art. 1073-1075 C. civ., unde creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar orice obligație de „a face”, se schimba în dezdăunării.

Dacă ar fi existat o hotărâre definitivă prin care instanța de judecata îi anula contractul de vânzare-cumpărare, care s-a făcut prin eludarea Legii nr. 112/1995, atunci se putea vorbi de incidența art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Faptul că deține o hotărâre definitivă, nr. 13157/1998 a Judecătoriei Sector 2 București, prin care trebuia să îi fie încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, determină ca stabilirea sumei de bani în vederea restituirii în cauză să se facă în baza art. 1073-1075, 1337 și 1341 C. civ. 1865, și nu a Legii speciale nr. 112/1995. A susținut că în mod formal i-a fost vândută locuința în baza Legii nr. 112/1995, din motiv ce nu a existat și nu există niciun act oficial legal în acest sens, ca dovada fiind faptul ca nu s-a materializat și nu a existat niciun act de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

A existat doar chitanța de plată nr. 2059 din 12 noiembrie 1996, emisă potrivit art. 1295 C. civ., de către vânzătorul - mandatar SC Apolodor SA, prin care se face dovada că a plătit prețul locuinței, vânzarea locuinței este perfectă între părți, iar, ulterior, a intervenit autoritatea de lucru judecat, prin existenta unei hotărârii definitive, pronunțate sub imperiul Legii nr. 79/1997, prin care avea dreptul legal să cumpere locuința, titlu executoriu suspendat de drept în prezent. Totodată, instanța de apel a ridicat excepții de procedură, deși instanța de fond s-a pronunțat pe fondul cererii de revizuire. A solicitat admiterea recursului, restituirea sumei de 13.861.368 lei plătită pentru cumpărarea locuinței la data de 12 noiembrie 1996, reactualizată, plus dobânda legală, plus daune - interese pentru neexecutarea hotărârii nr. 13157/1998, daune-interese calculate în baza Legii nr. 79/1997.

La termenul de judecată din data de 29 mai 2014 instanța de recurs a rămas în pronunțare pe excepția nulității recursului raportat la posibilitatea de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Analizând această excepție, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, și anume determinarea greșelilor imputate instanței de apel, raportat la argumentele pe care aceasta și-a fundamentat soluția. Or, în speța de față, recurentul reia motivele din cererea de revizuire, susținând că partea adversă a ascuns înscrisurile considerate noi și care ar fi determinat o altă dezlegare juridică a cauzei.

Totodată, recurentul susține prin memoriul de recurs că din înscrisurile nou exhibate rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil și nu putea face obiect al retrocedării sau al vânzării către chiriași în temeiul legilor speciale de reparație, cum greșit a reținut instanța care a pronunțat hotărârea suspusă revizuirii, întrucât erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 79/1997 pentru modificarea Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat. Or, aceste critici nu au legătură cu argumentele instanței de apel, care a reținut că prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar al hotărârii supuse revizuirii, ci a unei noi judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecății finalizate cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Totodată, a reținut că pe calea revizuirii nu pot fi valorificate decât limitativ acele aspecte expres prevăzute de art. 322 C. proc. civ., care vizează îndreptarea erorilor de fapt, iar în cazul în care instanța este învestită cu o cerere de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., trebuie să analizeze îndeplinirea condițiilor ipotezei reglementate de acest text de lege.

Instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că multe din înscrisurile anexate de revizuent la cererea de revizuire se regăseau în Dosarul de fond nr. 27683/3/2009 al Tribunalului București, nefiind, deci, noi, iar, pe de altă parte, în privința înscrisurilor care nu se regăsesc în dosarul de fond (respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 februarie 1942, copie eliberată de Arhivele Naționale Istorice Centrale și adresa nr. 2221 din 18 septembrie 1925 emisă de SCR Clădirea Românească ) nu era îndeplinită cerința existenței unei imposibilități a revizuentului de a le obține în dosarul finalizat prin pronunțarea deciziei a cărei revizuire a fost solicitată. Cu privire la aceste aspecte, care s-au constituit în critici și în apel, Curtea a statuat că aceste înscrisuri nu sunt determinante și de natură a schimba soluția pronunțată în cauză.

Recurentul nu s-a raportat și nici nu a combătut în vreun fel argumentele instanței, reținute în motivarea deciziei recurate. În realitate, recurentul formulează critici de nelegalitate cu privire la hotărârea supusă revizuirii, invocând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, neincidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și faptul că apartamentul a fost formal vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, critici care nu se referă la considerentele deciziei recurate, nefiind, astfel susceptibile de cenzură în recurs, întrucât ignoră existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Cât privește faptul că instanța de apel a ridicat excepții de procedură, deși instanța de fond s-a pronunțat pe fondul cererii de revizuire, această critică nu poate fi reținută deoarece instanța de apel a verificat dacă erau îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția pronunțată. În concluzie, reținând că modalitatea în care recurentul a înțeles să critice decizia atacată constă practic în redarea motivelor dezvoltate în cererea de revizuire și în critici de nelegalitate aduse sentinței pronunțate pe fondul litigiului, supusă revizuirii, Înalta Curte apreciază criticile recurentului ca neavând legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs și, din acest motiv, neîncadrabile în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În această situație, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs. Pe cale de consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de revizuentul G.E. împotriva Deciziei nr. 244/ A din 14 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2015.