ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 15818/3/2014, la

data de 12 mai 2014, revizuentul G.E. a solicitat în contradictoriu cu

intimatul M.F.P., revizuirea Sentinței civile nr. 1753 din 22 decembrie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 27683/3/2009.

În motivarea cererii,

revizuentul a arătat că după pronunțarea sentinței a descoperit înscrisuri

reținute de partea potrivnică, pe care pârâtul trebuia să le menționeze în

întâmpinare și să le depună la dosar. A precizat că este vorba despre

înscrisuri privitoare la situația juridică a imobilului și la modul în care

acesta a fost preluat de către Statul Român, respectiv faptul că imobilul în

cauză nu face obiectul Legii nr. 112/1995, ci face obiectul Legii nr. 79/1997.

Acest aspect este foarte important întrucât despăgubirile trebuiesc calculate

în baza acestei legi, respectiv la nivelul prețului de piață al imobilului,

fiind vorba de o diferență mare de bani. În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă

nr. 856 din 26 iunie 2014, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin Sentința civilă nr. 1753 din 22

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 27683/3/2009, definitivă prin Decizia civilă nr. 689/ A din 05 decembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă, prin

respingerea recursului prin Decizia nr. 5434 din 19 septembrie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă în parte

cererea reclamantului G.E. și obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamant a

sumei de 3.86,1386 lei, reprezentând prețul încasat pentru imobilul situat în

București, str. Alexandru Philippide, sumă indexată cu indicele de inflație pe

perioada 12 noiembrie 1998 până la data plății. S-a reținut că reclamantul a

fost titularul contractului de închiriere din 29 octombrie 1985 și beneficiarul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în ce privește cumpărarea imobilului în

litigiu. Reclamantul a achitat către SC A. SA suma de 13.86,1386 lei,

reprezentând avansul prețului imobilului, conform chitanței din 12 noiembrie 1996,

locuința neputând face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare întrucât nu

mai era în patrimoniul Primăriei Municipiului București, fiind restituită

fostului proprietar prin Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996. În

speță, deși nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, suma achitată de

reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a vărsat la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice. Instanța a mai reținut că din hotărârile

judecătorești depuse la dosar a rezultat că reclamantul nu poate dobândi

posesia bunului pentru care a achitat prețul, astfel încât are dreptul la

restituirea acestuia.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

În speță, convenția

de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deși intervenită, nu a putut

fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât la momentul achitării prețului acțiunea în

revendicare era pe rolul instanței, astfel că reclamantul nu poate primi

contravaloarea de piață a imobilului în litigiu.

Cererea de revizuire

a Sentinței civile nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., revizuentul arătând că a descoperit înscrisuri reținute de partea

potrivnică, privitoare la situația juridică a imobilului și la modul în care

acesta a fost preluat de către statul român.

Tribunalul a

considerat că înscrisurile noi doveditoare la care face referire revizuentul și

pe care le-a atașat odată cu concluziile scrise, nu pot fi considerate ca fiind

înscrisuri noi, reținute de partea potrivnică sau care nu ar fi putut fi

înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, în sensul

temeiului de drept invocat, în condițiile în care sunt reprezentate de acte

eliberate de Arhivele Naționale, iar revizuentul nu a arătat motivul pentru

care nu le-a procurat la momentul soluționării cauzei în fond.

S-a mai avut în

vedere că adresa nr. 1585/J/1998 emisă de Ministerul Justiției - Direcția

Juridică, Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București și adresa din 02 septembrie 2009 se regăsesc

în Dosarul nr. 27683/3/2009 al Tribunalului București, fiind folosite în

procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată și, prin urmare, au fost

cunoscute de instanță.

Mai mult decât atât,

pentru a putea determina soluția de admitere a unei revizuiri, înscrisurile

invocate trebuie să fie determinante, în sensul că dacă ar fi fost cunoscute de

instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea

pronunțată.

Tribunalul a apreciat

că înscrisurile pe care revizuentul le-a apreciat ca fiind doveditoare în

privința situației

juridice a imobilului și a modului în care acesta a fost preluat de către

Statul Român, și care, în opinia sa, ar fi dus la o altă soluție în cauză, nu

îndeplinesc această cerință, având în vedere că acțiunea a fost admisă în parte

și a fost obligat M.F.P. la plata doar a prețului încasat. Aceasta deoarece

contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a mai

încheiat, bunul fiind restituit în proprietate foștilor proprietari, prin Sentința

civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996, astfel încât revizuentul nu a putut

beneficia de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Așadar, a statuat

prima instanță, în lipsa situației premisă, aceea a existenței unui contract de

vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

desființat prin hotărâre judecătorească, aspectele suplimentare, ce țin de

modul în care bunul a fost preluat de Statul român sunt fără relevanță și fără

a putea duce la o altă dezlegare în fond a pricinii.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel revizuentul G.E., solicitând anularea hotărârii

apelate și, în consecință, restituirea sumei de 13.861.368 lei, plătită pentru

cumpărarea locuinței la data de 12 noiembrie 1996, reactualizată plus dobândă

legală, plus daune-interese pentru neexecutarea hotărârii nr. 13157/1998,

daune-interese calculate în baza Legii nr. 79/1997, prin care a fost completată

Legea nr. 85/1992, susținând că imobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995

ci, face obiectul Legii nr. 79/1997.

În motivare,

apelantul a arătat că prin cererea de revizuire a invocat faptul că pârâta nu a

depus, la judecarea fondului, înscrisurile doveditoare privind situația

juridică a imobilului în cauză, iar în întâmpinarea depusă la dosar nu a spus

adevărul. Ulterior, a descoperit înscrisuri doveditoare și anume, faptul că

imobilul în cauză face obiectul dreptului comun (Legea nr. 85/1992, Legea nr. 79/1997,

privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului și din fondurile

unităților economice sau bugetare de stat.), înscrisuri pe care pârâta le

deținea în arhivă, încă de la preluarea imobilului în proprietatea statului

prin credit ipotecar (1945).

Din acest motiv,

instanța a fost dusă în eroare și i-a calculat greșit restituirea sumei de bani

plătită pe imobil la data de 12 noiembrie 1996, valoare cu mult mai mică decât

cea stabilită în baza legilor speciale.

Din înscrisurile

depuse la dosar, emise de Administrația Fondului Imobiliar (A.F.I.) și Arhivele

Naționale, rezultă faptul că imobilul în cauză din str. Alexandru Philippide,

București face obiectul Legii nr. 79/1997, fiind preluat în proprietatea

statului român, cu titlul juridic valabil, prin credit ipotecar la S.C.R. Clădirea Românească la data de 18 septembrie 1925 cu nr. 2221, în suma de 152.275,92

lei, de către pârât M.F.P., iar la data de 04 august 1960, potrivit Deciziei nr.

1006, a fost dat în administrarea Primăriei Capitalei, conform H.C.M. nr. 8/1960.

A susținut că în

raport de aceste înscrisuri rezultă că imobilul nu face obiectul legilor

speciale ale retrocedării sau a vânzării către chiriași, fapt menționat și de

C.G.M.B.-A.F.I. în adresa nr. 3326/20 martie 1997, emisă cu patru luni înaintea

promulgării Legii nr. 79/1997.

A invocat în cauză

autoritatea de lucru judecat (art. 1201 C. civ.), arătând că sentința civila nr.

13157/08 octombrie 1998, pronunțată

de Judecătoria Sector 2 București,

definitivă, iar restituirea prețului o solicită raportat la această hotărâre

definitivă care se supune dreptului comun, unde, are un titlul executoriu.

Astfel, părțile deja au calitate de creditor și debitor, fiind aplicabile

speței dispozițiile art. 1073-1075 C. civ., unde creditorul are dreptul de a

dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar orice obligație de

„a face”, se schimbă în dezdăunări.

Dacă ar fi existat o

hotărâre definitivă, prin care instanța îi anula contractul de

vânzare-cumpărare, care s-a încheiat prin eludarea Legii nr. 112/1995, atunci

s-ar fi aflat sub imperiul Legii nr. 10/2001, art. 50 alin. (3), dar nu aceasta

este situația în cauză.

Pentru acest motiv,

calcularea sumei de bani în vederea restituirii în cauză se face în baza art. 1073-1075

C. civ. 1865 și nu în temeiul Legii speciale nr. 112/1995.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 244 din 14 mai 2015 a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul G.E.

Curtea a reținut

că prin formularea

unei cereri de revizuire nu se poate obține decât exclusiv îndreptarea

hotărârilor judecătorești în legătură cu săvârșirea unor erori de fapt,

stabilite în aceste hotărâri. Astfel, pe calea revizuirii, nu pot fi

valorificate decât limitativ acele aspecte expres prevăzute de art. 322 C.

proc. civ., care vizează îndreptarea erorilor de fapt, iar nu critici relative la

interpretarea probelor sau interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale de

către instanța care a pronunțat hotărârea care face obiect al revizuirii.

Legislația internă

este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se

în cauza Mitrea contra România, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului,

nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este

atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui

„defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

În cauza de față,

revizuentul a

invocat

că a descoperit înscrisuri reținute de partea potrivnică, privitoare la

situația juridică a imobilului și la modul în care acesta a fost preluat de

către statul român, susținerea concretă a acestuia fiind în sensul că

aceste înscrisuri noi dovedesc că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr.

112/1995 ci, face obiectul Legii nr. 79/1997 care a modificat Legea nr. 85/1992,

astfel că trebuia să beneficieze de contravaloarea de piața a imobilului, în

temeiul acestor ultime acte normative.

Curtea a reținut că,

pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 5 teza 1 C. proc. civ., în

care s-ar încadra aceste susțineri era necesară îndeplinirea cumulativă a mai

multor condiții, prima dintre acestea fiind aceea ca partea să se întemeieze pe

un înscris nou, care să fie prezentat de aceasta și care să nu fi fost folosit

în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De asemenea, înscrisul

invocat trebuie să aibă forță probantă prin el însuși, să fi existat la data

când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită, dar să nu fi fost

folosit deja în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că

a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de

voința părții și să fie determinant.

În cauză, verificând

înscrisurile atașate cererii de revizuire, instanța de apel a reținut că

parte din acestea se regăsesc întocmai în Dosarul de fond nr. 27683/3/2009, în

care a fost pronunțată sentința care face obiectul revizuirii, nefiind înscrisuri

noi, în sensul prevederilor imperative ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Singurule

înscrisuri care nu se regăsesc în Dosarul nr. 27683/3/2009 al Tribunalului

București, sunt cele reprezentând actul de vânzare - cumpărare autentificat din

14 februarie 1942, înscris eliberat de Arhivele Naționale Istorice

Centrale și adresa din 18 septembrie 1925 emisă de SCR Clădirea Românească, act

eliberat de autoritățile ce dețin dosarul fiscal al imobilului, așa cum rezultă

din ștampila aplicată în cuprinsul său.

În referire la

aceste înscrisuri, Curtea a reținut că acestea nu au existat la data când a

fost pronunțată hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită, dar că nu

este îndeplinită, în privința lor, cerința existenței unei imposibilități

a revizuentului de a le obține în dosarul finalizat prin pronunțarea deciziei

sus-menționate. Astfel, contrar susținerilor apelantului,

pentru a fi admisibilă

revizuirea în acest caz, era necesar ca înscrisul să nu fi fost produs în

procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut

de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții și să

fie determinant.

Curtea a constatat că,

în cauză,

nu

a fost învederată și nici probată împrejurarea mai presus de voința

revizuentului, care să-l fi pus pe acesta în imposibilitate de a-l obține în

dosarul finalizat prin pronunțarea sentinței ce face obiect al revizuirii,

cu atât mai mult cu cât ele s-au aflat în posesia unor autorități publice,

altele decât pârâtul, astfel că, puteau fi obținute și anterior soluționării

procesului, neputându-se aprecia că au fost reținute de partea adversă.

Curtea a apreciat că

înscrisurile

invocate nu sunt unele determinante, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscute de

către instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea

pronunțată. Astfel, argumentele decisive pentru care instanța a respins

pretenția vizând acordarea prețului de piață al imobilului, au fost acelea

că, deși, nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, suma achitată de

reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a vărsat la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice. Instanța a mai reținut că din hotărârile

judecătorești depuse la dosar rezultă că reclamantul nu poate dobândi posesia

bunului pentru care a achitat prețul, astfel încât are dreptul doar la

restituirea acestuia. În ce privește cererea reclamantului de a primi

contravaloarea de piață a imobilului urmare revendicării acestuia, s-a

reținut că, deși, a intervenit convenția de vânzare a bunului în baza

Legii nr. 112/1995, aceasta nu a putut fi materializată prin încheierea în

formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare întrucât acest bun a făcut

obiectul unei revendicări. Cum la momentul achitării prețului acțiunea în

revendicare era pe rolul instanței, reclamantul nu poate beneficia de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat că,

și dacă înscrisurile nou invocate în revizuire, ar fi fost prezentate, acestea

nu ar fi dovedit aplicabilitatea prevederilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, câtă vreme ele nu atestau dobândirea proprietății de către reclamant.

Altfel spus, față de considerentele sentinței ce se solicită a fi revizuită,

era necesar ca aceste înscrisuri să ateste materializarea convenției de

vânzare - cumpărare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, de către

revizuent, or, prin ipoteză ele, fiind emise în perioada 1925, 1942, și vizând

terțe persoane, nu pot conduce la o concluzie contrară celei emise de

instanța ce a pronunțat hotărârea ce se cere a fi anulată, dreptul revizuentului

de a cumpăra acest imobil fiind recunoscut doar la momentul rămânerii

irevocabile a sentinței civile nr. 11367 din 12 decembrie 1998, pronunțată

de Judecătoria Sectorului 2 București, când s-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA

la a încheia cu reclamantul contractul de vânzare - cumpărare asupra

apartamentului nr. 2 situat în București, str. Alexandru Philippide.

Tot astfel, raportat

la teza invocată de recurent, aceste înscrisuri cu atât mai puțin ar putea

fi considerate ca determinante, în condițiile în care, din considerentele Sentinței

civile nr. 11367 din 12 decembrie 1998, care fac corp comun cu dispozitivul,

bucurându-se deopotrivă de putere de lucru judecat, rezultă că, pentru a

pronunța această hotărâre, Judecătoria Sectorului 2 București, a

reținut că reclamantul solicitase cumpărarea imobilului în temeiul art. 9 din

Legea nr. 112/1995, cerere care i-a fost aprobată, astfel că pârâta din acel litigiu,

a fost obligată să încheie contract de vânzare - cumpărare cu reclamantul, în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a mai reținut

și că atât la momentul formulării acțiunii soluționate prin

sentința civilă ce face obiect al revizuirii cât și în prezenta cale de

atac, reclamantul s-a prevalat de această hotărâre, invocând autoritatea de

lucru judecat a acesteia, susținere corectă.

Astfel,

sub acest aspect, al

legii aplicabile convenției de care se prevalează reclamantul și în

temeiul căreia solicită restituirea prețului actualizat, echivalentul valorii de

piața a imobilului, menționat în Sentința civilă nr. 11367 din 12

decembrie 1998, există deja statuarea irevocabilă a instanței care a soluționat

acțiunea formulată anterior de reclamant, prin această ultimă hotărâre

judecătorească, în sensul că temeiul vânzării care urma a fi realizată este

Legea nr. 112/1995.

Așa fiind, în virtutea

efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, de care această hotărâre

judecătorească beneficiază, o asemenea chestiune litigioasă nu mai poate fi

supusă dezbaterii și verificării jurisdicționale în prezenta cauză. Aceasta,

întrucât funcția autorității de lucru judecat, constând în asigurarea

stabilității circuitului civil, presupune, deopotrivă, evitarea contrazicerilor

dintre dispozitivele hotărârilor judecătorești (prin intermediul efectului

negativ al lucrului judecat, căruia îi dă expresie excepția autorității de

lucru judecat), dar și a contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor

judecătorești (prin intermediul efectului pozitiv, manifestat sub forma

prezumției de lucru judecat).

Ca atare, în

condițiile în care nu s-a probat că această hotărâre ar fi fost la rândul său

anulată, nu s-ar putea aprecia, contrar considerentelor sale intrate în putere

de lucru judecat, că imobilul în cauză, se impunea fi vândut reclamantului în

temeiul Legii nr. 85/1992 sau al Legii nr. 79/1997, privind vânzarea de

locuințe construite din fondurile statului și din fondurile unităților

economice sau bugetare de stat.

Tot astfel, pretinsa

omisiune a pârâtei de a face apărări în întâmpinarea depusă în litigiul soluționat

prin sentința ce face obiect al revizuirii, nu poate justifica admiterea

cererii de revizuire, câtă vreme, așa cum s-a arătat, situația premisă este

aceea a descoperirii de către revizuent a unor înscrisuri noi, hotărâtoare,

reținute de partea potrivnică, fără ca pe această cale să se poată realiza

controlul judiciar asupra raționamentului instanței, care a pronunțat

sentința ce se cere a fi revizuită, așa cum tinde în fapt revizuentul.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs revizuentul G.E.

Motivând recursul,

revizuentul a arătat că partea adversă nu a depus la judecarea fondului

înscrisurile doveditoare privind situația juridică a imobilului, iar în întâmpinarea

depusă la dosar nu a spus adevărul și a dus în eroare instanța care a judecat

cererea în baza legilor speciale (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995, etc.).

Ulterior a descoperit înscrisuri doveditoare și anume faptul că imobilul în

cauză face obiectul dreptului comun (Legea nr. 85/1992, Legea nr. 79/1997,

privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului și din fondurile

unităților economice sau bugetare de stat), înscrisuri pe care partea adversă

le deținea în arhivă încă de la preluarea imobilului în proprietatea statului

prin credit ipotecar -1945.

Din acest motiv,

instanța a fost indusă în eroare și a calculat în mod greșit restituirea sumei

de bani plătită pe imobil la data de 12 noiembrie 1996, sumă cu mult mai mică

decât cea acordată în baza legilor speciale.

Din înscrisurile depuse

la dosar, emise de Administrația Fondului Imobiliar (A.F.I.) și Arhivele Naționale

rezultă faptul că imobilul în litigiu făcea obiect al Legii nr. 79/1997, fiind

preluat în proprietatea statului roman,cu titlul juridic valabil, prin credit

ipotecar la S.C.R. Clădirea Românească la data de 18 septembrie 1925 cu nr. 2221,

în sumă de 152.275,92 lei de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar

la data de 04 august 1960, potrivit deciziei nr. 1006, a fost dat în

administrarea Primăriei Capitalei, conform H.C.M. nr. 8/1960.

Recurentul a susținut

că imobilul nu făcea obiectul legilor speciale ale retrocedării sau a vânzării

către chiriașii, fapt menționat și de C.G.M.B.-A.F.I. în adresa nr 3326 din 20

martie 1997, emisă cu patru luni înaintea promulgării Legii nr. 79/1997.

Pentru acest motiv a

solicitat instanței de fond să îi fie restituită suma de bani plătită pe

locuință în mod legal și corect, suma stabilită în baza Legii nr. 112/1995

fiind greșită. De altfel Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă speței, iar suma

acordată este în prezent simbolică, față de valoarea anilor 1996, când cu

această sumă se putea cumpăra o vila în zonă rezidențială, iar cu suma

reactualizată nu poate cumpăra nici măcar o garsonieră.

Recurentul invocă și

autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 13157 din 08 octombrie 1998,

pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, rămasă definitivă.

Astfel, a susținut că restituirea prețului a solicitat-o raportat la această

hotărâre definitivă care se supune doar dreptului comun; că are un titlu

executoriu, iar părțile au calitate de creditor și debitor, motiv ce determină aplicabilitatea

art. 1073-1075 C. civ., unde creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea

exactă a obligației, iar în caz contrar orice obligație de „a face”, se schimba

în dezdăunării.

Dacă ar fi existat o

hotărâre definitivă prin care instanța de judecata îi anula contractul de

vânzare-cumpărare, care s-a făcut prin eludarea Legii nr. 112/1995, atunci se

putea vorbi de incidența art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că deține o

hotărâre definitivă, nr. 13157/1998 a Judecătoriei Sector 2 București, prin

care trebuia să îi fie încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului,

determină ca stabilirea sumei de bani în vederea restituirii în cauză să se

facă în baza art. 1073-1075, 1337 și 1341 C. civ. 1865, și nu a Legii speciale nr.

112/1995.

A susținut că în mod

formal i-a fost vândută locuința în baza Legii nr. 112/1995, din motiv ce nu a

existat și nu există niciun act oficial legal în acest sens, ca dovada fiind

faptul ca nu s-a materializat și nu a existat niciun act de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995. A existat doar chitanța de plată nr. 2059 din 12

noiembrie 1996, emisă potrivit art. 1295 C. civ., de către vânzătorul -

mandatar SC Apolodor SA, prin care se face dovada că a plătit prețul locuinței,

vânzarea locuinței este perfectă între părți, iar, ulterior, a intervenit

autoritatea de lucru judecat, prin existenta unei hotărârii definitive, pronunțate

sub imperiul Legii nr. 79/1997, prin care avea dreptul legal să cumpere

locuința, titlu executoriu suspendat de drept în prezent. Totodată, instanța de

apel a ridicat excepții de procedură, deși instanța de fond s-a pronunțat pe

fondul cererii de revizuire.

A solicitat admiterea

recursului, restituirea sumei de 13.861.368 lei plătită pentru cumpărarea

locuinței la data de 12 noiembrie 1996, reactualizată, plus dobânda legală, plus

daune - interese pentru neexecutarea hotărârii nr. 13157/1998, daune-interese

calculate în baza Legii nr. 79/1997.

La termenul de

judecată din data de 29 mai 2014 instanța de recurs a rămas în pronunțare pe

excepția nulității recursului raportat la posibilitatea de încadrare a

criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând această

excepție, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea

cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către

instanța de recurs.

Dezvoltarea

recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, și anume

determinarea greșelilor imputate instanței de apel, raportat la argumentele pe

care aceasta și-a fundamentat soluția.

Or, în speța de față,

recurentul reia motivele din cererea de revizuire, susținând că partea adversă

a ascuns înscrisurile considerate noi și care ar fi determinat o altă dezlegare

juridică a cauzei.

Totodată, recurentul

susține prin memoriul de recurs că din înscrisurile nou exhibate rezultă că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil și nu putea face

obiect al retrocedării sau al vânzării către chiriași în temeiul legilor

speciale de reparație, cum greșit a reținut instanța care a pronunțat hotărârea

suspusă revizuirii, întrucât erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 79/1997

pentru modificarea

Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație

construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau

bugetare de stat.

Or, aceste critici nu

au legătură cu argumentele instanței de apel, care a reținut că prin

intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii nu se pune problema

realizării unui control judiciar al hotărârii supuse revizuirii, ci a unei noi

judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecății

finalizate cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită. Totodată, a

reținut că pe calea revizuirii nu pot fi valorificate decât limitativ acele

aspecte expres prevăzute de art. 322 C. proc. civ., care vizează îndreptarea

erorilor de fapt, iar în cazul în care instanța este învestită cu o cerere de

revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., trebuie să analizeze îndeplinirea

condițiilor ipotezei reglementate de acest text de lege.

Instanța de apel a

apreciat, pe de o parte, că multe din înscrisurile anexate de revizuent la

cererea de revizuire se regăseau în Dosarul de fond nr. 27683/3/2009 al

Tribunalului București, nefiind, deci, noi, iar, pe de altă parte, în privința

înscrisurilor care nu se regăsesc în dosarul de fond (respectiv actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 14 februarie 1942, copie eliberată de

Arhivele Naționale Istorice Centrale și adresa nr. 2221 din 18 septembrie 1925

emisă de SCR Clădirea Românească ) nu era îndeplinită cerința existenței unei

imposibilități a revizuentului de a le obține în dosarul finalizat prin

pronunțarea deciziei a cărei revizuire a fost solicitată.

Cu privire la aceste

aspecte, care s-au constituit în critici și în apel, Curtea a statuat că aceste

înscrisuri nu sunt determinante și de natură a schimba soluția pronunțată în

cauză.

Recurentul nu s-a

raportat și nici nu a combătut în vreun fel argumentele instanței, reținute în

motivarea deciziei recurate.

În realitate,

recurentul formulează critici de nelegalitate cu privire la hotărârea supusă

revizuirii, invocând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 13157

din 8 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, neincidența

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și faptul că apartamentul

a fost formal vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, critici care nu se referă

la considerentele deciziei recurate, nefiind, astfel susceptibile de cenzură în

recurs, întrucât ignoră existența judecății anterioare și natura căii de atac a

recursului.

Cât privește faptul

că instanța de apel a ridicat excepții de procedură, deși instanța de fond s-a

pronunțat pe fondul cererii de revizuire, această critică nu poate fi reținută

deoarece instanța de apel a verificat dacă erau îndeplinite, cumulativ, condițiile

de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., raportat

la argumentele pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția pronunțată.

În concluzie,

reținând că modalitatea în care recurentul a înțeles să critice decizia atacată

constă practic în redarea motivelor dezvoltate în cererea de revizuire și în

critici de nelegalitate aduse sentinței pronunțate pe fondul litigiului, supusă

revizuirii, Înalta Curte apreciază criticile recurentului ca neavând legătură

cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs și, din acest motiv, neîncadrabile

în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În această situație,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de

ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de

recurs.

Pe cale de

consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în

art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și

din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va

constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac

exercitate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de revizuentul G.E. împotriva Deciziei nr. 244/ A din 14 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2015.