ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 864/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 864/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând asupra
recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată sub număr de dosar 4230/3/2012 pe rolul Tribunalului București,
secția a VI-a civilă, reclamanta SC C. SRL prin lichidator L. IPURL a chemat în
judecată pe pârâta SC E.I. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va
pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 11.011.807,76 RON formată din
129.246,57 RON reprezentând rest de plată și penalități de întârziere calculate
până la data de 18 august 2011, actualizată cu indicele de inflație.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 din Noul C.
civ. și art. 112 C. proc. civ. de la 1865.
Pârâta SC E.I. SRL a
depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității,
excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, iar pe fond s-a solicitat
respingerea cererii ca neîntemeiată.
În drept, s-au
invocat dispozițiile art. 115 și următoarele, art. 119 C. proc. civ. de la
1865, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 din Noul C. civ., Legea nr.
10/1995, H.G. nr. 273/1994, contractul de execuție lucrări nr. 212 din 11
februarie 2009, Decizia nr. 704 din 7 februarie 2003 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția comercială.
Prin încheierea de
ședință din data de 21 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București,
secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 4230/3/2012 au fost respinse excepția
prematurității și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocate de
pârâtă.
La data de 21 iunie
2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care și-a micșorat câtimea
obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea
pârâtei la plata sumei de 8.100.233,578 RON reprezentând penalități de
întârziere.
În drept, s-au
invocat dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.
La termenul de
judecată din data de 9 octombrie 2013 a fost invocată de către pârâtă excepția
lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes a
reclamantei, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată.
La data de 18
noiembrie 2013, SC D. SRL a formulat cerere prin care a precizat că i-a fost
cesionat dreptul de creanță litigios de către reclamanta SC C. SRL prin
lichidator L. IPURL.
Prin încheierea de
ședință din 12 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
civilă, în Dosarul nr. 4230/3/2012, s-a luat act de transmisiunea calității
procesuale active de la reclamanta SC C. SRL către SC D. SRL și s-a constatat
că au rămas fără obiect excepția lipsei calității procesuale active și excepția
lipsei de interes a SC C. SRL.
Totodată, prima
instanță a pus în vedere reclamantei SC D. SRL să depună taxă judiciară de
timbru în cuantum de 85.113,33 RON și timbru judiciar în cuantum de 5 RON.
La termenul de
judecată din data de 9 aprilie 2014 reclamanta SC D. SRL a depus la dosar o
cerere prin care și-a micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în
judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.639.500
RON reprezentând penalități de întârziere.
Totodată, reclamanta
a depus la dosar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50.000 RON și timbru
judiciar de 5 RON.
În drept, s-au
invocat dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.
Prin Sentința civilă
nr. 1797 din 9 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
civilă în Dosarul nr. 4230/3/2012 s-a admis excepția de insuficientă timbrare
și s-a anulat cererea formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu
pârâta SC E.I. SRL, ca insuficient timbrată.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut că pentru suma solicitată inițial de
8.100.233,578 RON reclamanta avea obligația de a achita o taxă de timbru de
85.113,32 RON (fiind lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanta a redus
cuantumul pretențiilor solicitate la suma de 4.639.500 RON față de dispozițiile
art. 35 alin. (3) teza a II-a, dispoziții care stabilesc că în situația în care
se micșorează valoarea pretențiilor formulate, după înregistrarea acțiunii sau
a cererii, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea inițială, fără a se
ține seama de reducerea ulterioară), însă reclamanta a achitat doar suma de
50.000 RON. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.
146/1997 s-a admis excepția de insuficientă timbrare și s-a anulat cererea, ca
insuficient timbrată.
Împotriva acestei
sentințe, reclamanta SC D. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr.
1077 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a
civilă, a fost admis. A fost anulată în tot sentința apelată, în sensul că a
fost admisă excepția netimbrării pentru suma de 50.600 RON solicitată prin
cererea de chemare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D.
SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL.
A fost anulată ca
netimbrată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată,
formulată de reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL,
pentru suma de 50.600 RON.
A fost trimisă cauza
la aceeași instanță spre rejudecarea cererii de chemare în judecată, astfel cum
a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu
pârâta SC E.I. SRL, pentru diferența în sumă de 4.588.900 RON.
Pentru a decide
astfel, instanța de control judiciar a constatat că prin cererea de chemare în
judecată reclamanta inițială SC C. SRL prin lichidator L. IPURL a solicitat
obligarea pârâtei SC E.I. SRL la plata sumei de 11.011.807,76 RON formată din
129.246,57 RON reprezentând rest de plată și penalități de întârziere calculate
până la data de 18 august 2011, actualizată cu indicele de inflație.
Ulterior, la data de
21 iunie 2013, reclamanta inițială SC C. SRL prin lichidator L. IPURL și-a
micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a
solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100.233,578 RON reprezentând
penalități de întârziere.
La termenul de
judecată din data de 9 aprilie 2014, apelanta-reclamantă SC D. SRL și-a
micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a
solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.639.500 RON reprezentând
penalități de întârziere.
Prin urmare, pe
parcursul desfășurării procesului a fost micșorată de două ori câtimea
pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Așa fiind, instanța
de apel a reținut, în esență, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.
20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, fiind
îndeplinite cele două condiții respectiv: cererea de chemare în judecată să fi
fost taxată corespunzător la momentul înregistrării, cererea de chemare în
judecată să fie modificată ulterior.
S-a constatat că
apelanta-reclamantă a depus o taxă judiciară de timbru de 50.000 RON și timbru
judiciar în cuantum de 5 RON.
Conform art. 2 alin.
(1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 3
alin. (2) din O.U.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aceste taxe de
timbru sunt suficiente doar pentru o cerere de chemare în judecată având ca
obiect pretenții în cuantum de 4.588.900 RON.
Pentru diferența de
50.600 RON față de valoarea de 4.639.500 RON a cererii de chemare în judecată
precizată nu s-au plătit taxe de timbru de către apelanta-reclamantă.
În aceste condiții,
conform art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, s-a apreciat că trebuia
admisă excepția netimbrării și anulată ca netimbrată cererea de chemare în
judecată, astfel cum a fost precizată, doar pentru suma de 50.600 RON, iar
judecata acțiunii trebuia să continue pentru diferența în sumă de 4.588.900
RON.
De asemenea, s-a
reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a
II-a din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr.
760/C/1999.
S-a arătat că prin
teza I a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru, legiuitorul a urmărit să stabilească că orice cerere/acțiune poate fi
judecată doar dacă este legal timbrată la momentul înregistrării, iar dacă pe
parcursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, trebuie
achitată o diferență de taxă de timbru pentru valoarea suplimentată și a
stabilit obligații în acest sens în sarcina judecătorului.
Legiuitorul a
reglementat prin teza a II-a din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997
ipoteza în care, după înregistrarea acțiunii/cererii, se micșorează valoarea
pretențiilor formulate.
Instanța a arătat că
în această ipoteză nu se poate susține că legiuitorul a urmărit să reglementeze
o obligație de plată a unei taxe de timbru în sarcina petentului întrucât este
vorba de o cerere/acțiune care a fost înregistrată.
Or, așa cum a fost
menționat mai sus, procesul poate continua, pentru a se ajunge la reducerea
pretențiilor, doar dacă o cerere înregistrată este legal timbrată.
Ceea ce a urmărit
legiuitorul prin edictarea acestor dispoziții legale a fost stabilirea faptului
că unui petent i se percepe taxa de timbru plătită pentru cererea înregistrată,
chiar dacă ulterior își micșorează pretențiile, nefiind îndreptățit la
restituirea unei diferențe de taxă de timbru judiciar.
Această concluzie
este întărită de faptul că, spre deosebire de teza I din art. 20 alin. (2) din
Legea nr. 146/1997, în teza a II-a din același articol nu mai există indicată o
obligație în sarcina judecătorului de a verifica timbrajul întrucât, prin
ipoteză, acest lucru a fost făcut la momentul înregistrării cererii, iar prin micșorarea
pretențiilor nu s-ar pune problema de plată a unei taxe suplimentare.
Sub un alt aspect,
chiar dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea
nr. 146/1997 și art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999 în sensul
propus de intimata - pârâtă și prima instanță, aceste dispoziții legale și
altele care nu ar permite judecarea unei cereri legal timbrate la valoarea
pretențiilor solicitate, tot nu ar putea fi aplicate în cauză.
Curtea de apel a
apreciat că anularea unei cereri, care a fost legal timbrată la valoarea
pretențiilor solicitate, ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la un
tribunal prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Este adevărat că
acest drept nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări,
însă aceste limitări nu trebuie să aducă atingere chiar substanței dreptului.
O limitare nu este
conformă cu art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât
în măsura în care ea vizează un scop legitim și există un raport rezonabil de
proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
În ceea ce privește
scopul legitim se poate accepta că perceperea unor taxe de timbru vizează
restrângerea chemărilor abuzive în judecată și strângerea de fonduri pentru
bugetul justiției (cauza Iorga c. României).
S-a mai reținut că
anularea unei cereri pentru care se depune taxă de timbru la valoarea
pretențiilor solicitate (reduse) de apelanta-reclamantă ar reprezenta o măsură
evident disproporționată față de scopul urmărit.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa că restricțiile care sunt
pur financiare sau care nu vizează deloc motivele cererii sau temeinicia sa
trebuie să facă obiectul unei analize mai riguroase pentru a promova interesele
justiției (cauza Iorga c. României).
Instanța de control
judiciar a apreciat că în speță, nu există nicio justificare rezonabilă pentru
a anula o cerere de chemare în judecată doar pe motivul că taxa de timbru nu a
fost achitată la valoarea unor pretenții care nu mai sunt solicitate de către
apelanta-reclamantă.
Practic, scopul
strângerii de fonduri la bugetul justiției este atins întrucât
apelanta-reclamantă a plătit o taxă de timbru considerabilă (50.000 RON), la
valoarea pretențiilor reduse.
Totodată, plata unei
sume atât de mari cu titlu de taxă de timbru, poate reprezenta un argument
serios că demersul judiciar al apelantei nu este pur șicanatoriu.
În consecință, s-a
reținut că dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 și
art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999, chiar dacă s-ar
interpreta în sensul propus de intimata-pârâtă și prima instanță, nu sunt
aplicabile în cauză, întrucât ar aduce atingere dreptului apelantei-reclamante
de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
În termen legal,
împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs
solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul
respingerii apelului și menținerii sentinței apelate ca fiind legală și
temeinică.
În argumentarea
recursului, pârâta critică decizia atacată susținând, în esență, că acesta este
rezultatul interpretării sau aplicării greșite a prevederilor legale - motiv de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nelegalitatea
deciziei rezultă și din interpretarea greșită făcută de Curtea de Apel
București dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv cele care
stabilesc: obligația reclamantului de a achita taxa judiciară de timbru,
sancțiunea care intervine în caz de neconformare (art. 20 din Legea nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru).
În opinia recurentei,
instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea
nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, întrucât: scopul edictării
art. 20 alin. (2) teza a II-a a fost de a evita situațiile în care instanța
este învestită inițial cu o acțiune al cărei obiect este mare (cu influență și
asupra determinării competentei materiale) pentru ca ulterior să fie redusă;
din interpretarea dată de curtea de apel, art. 20 alin. (2) stabilește un caz
de limitare la restituire a taxei de timbru, în cazul micșorării pretențiilor
(deși legea nu poate sancționa pe cel care a plătit deja taxa, protejându-l pe
cel care nu a plătit-o încă); art. 20 alin. (3) stabilește sancțiunea
petentului care nu își îndeplinește obligația de plată a taxei de timbru în
cuantumul legal.
Interpretarea dată de
către instanța de apel prevederilor legale ce stabilesc sancțiunea în cazul
neîndeplinirii obligației de achitare a taxei judiciare de timbru în
totalitate, cât și soluțiile pe care Ie-a oferit curtea de apel în vederea
evitării aplicării acestei sancțiuni, reprezintă o încălcare a voinței
exprimate de legiuitor în actul normativ pus în discuție, împrejurare care
echivalează practic cu o adăugare la lege.
Premisa reglementată
de art. 20 este aceea că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Or, astfel cum a
reținut instanța de apel, fiind în insolvență la momentul introducerii
acțiunii, era scutită de la plata taxei de timbru. Ulterior, la data de 12
februarie 2014, Tribunalul București a luat act de transmisiunea calității
procesuale active și a pus în vedere reclamantei să depună taxa judiciară de
timbru în cuantum de 85.113,33 RON până la termenul din data de 9 aprilie 2014.
Ca atare, în opinia
recurentei, urma ca instanța de apel să proroge discuția asupra excepției
insuficientei timbrări invocate de către pârâtă, pentru termenul din data de 9
aprilie 2014, sub sancțiunea anularii cererii de chemare în judecată ca
insuficient timbrată.
Împrejurarea că la
termenul din data de 9 aprilie 2014 D. nu și-a îndeplinit obligația stabilită
în sarcina sa de către instanța de apel și a înțeles să evite sancțiunea
anularii cererii prin formularea unei cereri de diminuare a câtimii obiectului
juridic dedus judecații nu ar fi justificat, nici anularea în parte a acțiunii
civile, nici acordarea unui nou termen până la care I. să complinească aceeași
obligație de plată a taxei de timbru, în măsura în care: valoarea inițială a
taxei se menține, chiar și în situația diminuării pretențiilor, iar, potrivit
legii, excepția insuficientei timbrări fusese prorogată pentru termenul din
data de 9 aprilie 2014.
În conformitate cu
art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru:
„neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează
cu anularea acțiunii sau a cererii", nu se prevede posibilitatea anularii
în parte a acțiunii și continuarea judecării în limita taxei de timbru plătite.
În cazul în care obligația stabilită de instanță nu a fost îndeplinită
integral, acțiunea se anulează integral.
Acest aspect rezultă
și din interpretarea prevederilor art. 36, alin. (2) din Normele metodologice
de punere în aplicare a Legii nr. 146/1997.
Prin urmare,
apreciază recurenta, în cazul micșorării câtimii pretențiilor reclamanta rămâne
obligată să achite taxa de timbru.
Astfel, soluția
corectă în cazul în care reclamanta nu a achitat integral taxa de timbru
calculată de instanță și pusă în vedere prin încheierea din data de 12
februarie 2014, este anularea integrală, iar nu parțială a acțiunii, așa cum
susține în mod greșit instanța de apel.
Neîndeplinirea
obligației de plată până la momentul stabilit se sancționează cu anularea
acțiunii sau a cererii.
Interpretarea dată de
curtea de apel contravine voinței legiuitorului și caracterului imperativ al
dispozițiilor stabilite prin această lege fiscală care aparține dreptului
public. Astfel, raționamentul instanței, în măsura în care ar fi acceptat, ar
crea premisele unei reale inechități între partea diligentă - care își
îndeplinește în mod judicios obligațiile stabilite în sarcina sa, respectiv
reclamantei care plătește taxa de timbru calculată la valoarea pretențiilor și
care ulterior și le restrânge, sens în care aceasta nu ar mai putea beneficia
de o restituire a sumelor achitate în plus - și, reclamanta mai puțin
diligentă, dar prevăzătoare - care nu achită taxa de timbru pe motiv că, oricum
își va diminua pretențiile și oricum legea nu îi mai permite să își recupereze
suma achitată în plus cu titlu de taxă de timbru aferentă unor pretenții pe
care, în final, nu le mai solicită.
Sub un alt aspect,
recurenta apreciază că instanța de apel în mod nelegal a reținut că sunt
aplicabile în speță dispozițiile art. 20 alin. (4), întrucât în speță sunt
aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Dispozițiile legale
menționate mai sus se exclud, astfel încât, dacă sunt aplicabile dispozițiile
art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, nu mai pot fi aplicabile dispozițiile
art. 20 alin. (4).
Consideră că anularea
deciziei nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un tribunal,
prevăzut de art. 6 alin. (1) al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta întrucât,
este unanim acceptat că dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept
absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile
și proporționale cu scopul urmărit. Accesibilitatea justiției nu înseamnă
caracterul gratuit al acesteia. Întrucât este vorba de un serviciu prestat de
stat, accesul la instanța de judecată poate fi condiționat de plata unei taxe
de timbru necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.
Prin stabilirea unei
taxe de timbru în cuantum de 85.113,32 RON și care nu a fost achitată în
termenul legal, cu sancțiunea anularii cererii, nu reprezintă o încălcare a
art. 6 alin. (1) din Convenție, având în vedere că au fost încălcate
dispozițiile legale în materia taxelor de timbru judiciar, veniturile
reclamantei permiteau plata acestui cuantum sau, de asemenea, se putea solicita
chiar și eșalonarea taxei de timbru.
Intimata-reclamantă
SC D. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea
recursului, ca nefondat.
Analizând decizia
atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate
și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat pentru considerentele care succed:
Se constată că
instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile legale
incidente speței privitoare la plata taxei judiciare de timbru, fiind nefondate
criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304
C. proc. civ. invocat de recurentă.
În conformitate cu
art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu
modificările ulterioare, „dacă în momentul înregistrării sale acțiunea sau
cererea a fost taxată corespunzător obiectului său inițial, dar a fost
modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui
soluționată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod
legal".
Contrar susținerilor
recurentei, instanța de apel a reținut în mod legal ca fiind îndeplinite
cerințele textului legal menționat, respectiv cererea de chemare în judecată să
fi fost taxată corespunzător la momentul înregistrării, iar cererea de chemare
în judecată să fie modificată ulterior.
Sub aspectul
îndeplinirii primei condiții, a fost înlăturată cu justețe susținerea pârâtei
potrivit căreia acțiunea nu a fost timbrată la momentul înregistrării acțiunii,
întrucât nu se poate face confuzie între scutirea de la plata taxei de timbru
și neachitarea acesteia la momentul înregistrării cererii, având în vedere că
reclamanta inițială SC C. SRL se afla în insolvență la momentul promovării
acțiunii, fiind scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 77 din Legea
nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Prin urmare, doar
dacă se datora o taxă de timbru și aceasta nu era achitată se putea pune
problema unei nelegale timbrări la momentul înregistrării cererii.
S-a apreciat cu
justețe ca fiind îndeplinită și cea de-a doua condiție a art. 20 alin. (2) din
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificarea constând în
micșorarea câtimii pretențiilor solicitate inițial de la suma de 11.011.807,76
RON la suma de 8.100.233,578 RON (21 iunie 2013) și, ulterior, la suma de
4.639.500 RON (9 aprilie 2014).
Așa fiind, constatând
îndeplinite condițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru, în mod legal s-a apreciat că acțiunea trebuia soluționată
în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită în mod legal, fiind
nefondate criticile recurentei formulate sub cest aspect.
Totodată, din
interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor art. 20 din Legea nr.
146/1997 rezultă că legiuitorul a urmărit să stabilească că un proces se poate
desfășura doar dacă cererea este legal timbrată raportat la pretențiile deduse
efectiv judecății, iar în cazul în care se plătește o taxă de timbru nu se mai
poate solicita restituirea unei părți din aceasta dacă se micșorează
pretențiile.
Este de reținut că
dispozițiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997, trebuie
interpretate în corelație și cu dispozițiile art. 23 din același act normativ
privitor la restituirea taxelor judiciare de timbru nedatorate.
Nu se poate pretinde
că în interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 instanța de apel
ar fi adăugat la lege, astfel cum susține recurenta.
Cum în mod legal a
reținut și instanța de control judiciar, ceea ce a urmărit legiuitorul prin
edictarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 a fost stabilirea faptului
că unui reclamant i se percepe taxa de timbru plătită pentru cererea
înregistrată, chiar dacă ulterior își micșorează pretențiile, nefiind
îndreptățit la restituirea unei diferențe de taxă de timbru judiciar.
Numai o astfel de
interpretare a textului art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997
este în măsură să satisfacă exigențele accesului liber la justiție, conform
art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
deoarece nu există nicio rațiune pentru ca statul să perceapă o taxă judiciară
de timbru disproporționată față de serviciul judiciar prestat. Altfel spus,
achitarea unei taxe judiciare de timbru nu constituie în sine o îngrădire a
accesului la justiție, cu condiția ca aceasta să fie corespunzătoare și
proporțională actului de justiție solicitat. Or, este greu de imaginat că
legiuitorul a urmărit să perceapă o taxă pentru care nu asigură o
contraprestație.
Este de amintit
jurisprudența Curții Constituționale care a statuat că impunerea oricărei taxe
trebuie să fie urmată de un serviciu sau de o lucrare efectuată în mod direct
și imediat de către organe sau instituții publice (Decizia nr. 176 din 6 mai
2003), or, în speță, reclamanta a achitat o sumă substanțială fără a beneficia
de servicii corelative din partea justiției, situație care este în contradicție
cu însăși natura și finalitatea operațiunii de taxare, cu atât mai mult cu cât
întreaga reglementare a Legii nr. 146/1997 are la bază ideea
proporționalității.
Trebuie reținut că în
plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe
care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de
ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice (cauza SC Marolux SRL și
Jacob contra României, 20 februarie 2008).
În soluționarea
cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate
spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile
conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, cât și accesul
liber la justiție, ținând seama și de plata unei taxe judiciare substanțiale
(50.000 RON), în alte cuvinte, având în vedere principalele criterii în
examinarea încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
respectiv: scopul legitim urmărit și proporționalitatea măsurii.
Așa fiind, instanța
de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 146/1997 privind
taxele judiciare de timbru, iar soluția de trimitere a cauzei pentru rejudecare
pronunțată de curtea de apel în raport de necercetarea fondului este perfect
legală, motiv pentru care, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate
reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de pârâtă, decizia
atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în considerarea
prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de
pârâta SC E.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 13 noiembrie 2014
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 13
noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 martie 2015.
Procesat de GGC - LM