ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 864/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub număr de dosar 4230/3/2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC C. SRL prin lichidator L. IPURL a chemat în judecată pe pârâta SC E.I. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 11.011.807,76 RON formată din 129.246,57 RON reprezentând rest de plată și penalități de întârziere calculate până la data de 18 august 2011, actualizată cu indicele de inflație. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 din Noul C. civ. și art. 112 C. proc.

civ. de la 1865. Pârâta SC E.I. SRL a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, iar pe fond s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 115 și următoarele, art. 119 C. proc. civ. de la 1865, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 din Noul C. civ., Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994, contractul de execuție lucrări nr. 212 din 11 februarie 2009, Decizia nr. 704 din 7 februarie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Prin încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 4230/3/2012 au fost respinse excepția prematurității și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocate de pârâtă.

La data de 21 iunie 2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care și-a micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100.233,578 RON reprezentând penalități de întârziere. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865. La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2013 a fost invocată de către pârâtă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes a reclamantei, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată. La data de 18 noiembrie 2013, SC D. SRL a formulat cerere prin care a precizat că i-a fost cesionat dreptul de creanță litigios de către reclamanta SC C. SRL prin lichidator L. IPURL.

Prin încheierea de ședință din 12 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 4230/3/2012, s-a luat act de transmisiunea calității procesuale active de la reclamanta SC C. SRL către SC D. SRL și s-a constatat că au rămas fără obiect excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a SC C. SRL. Totodată, prima instanță a pus în vedere reclamantei SC D. SRL să depună taxă judiciară de timbru în cuantum de 85.113,33 RON și timbru judiciar în cuantum de 5 RON. La termenul de judecată din data de 9 aprilie 2014 reclamanta SC D. SRL a depus la dosar o cerere prin care și-a micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.639.500 RON reprezentând penalități de întârziere.

Totodată, reclamanta a depus la dosar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50.000 RON și timbru judiciar de 5 RON. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865. Prin Sentința civilă nr. 1797 din 9 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 4230/3/2012 s-a admis excepția de insuficientă timbrare și s-a anulat cererea formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, ca insuficient timbrată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pentru suma solicitată inițial de 8.100.233,578 RON reclamanta avea obligația de a achita o taxă de timbru de 85.113,32 RON (fiind lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanta a redus cuantumul pretențiilor solicitate la suma de 4.639.500 RON față de dispozițiile art. 35 alin. (3) teza a II-a, dispoziții care stabilesc că în situația în care se micșorează valoarea pretențiilor formulate, după înregistrarea acțiunii sau a cererii, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea ulterioară), însă reclamanta a achitat doar suma de 50.000 RON. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 s-a admis excepția de insuficientă timbrare și s-a anulat cererea, ca insuficient timbrată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC D. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1077 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis. A fost anulată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția netimbrării pentru suma de 50.600 RON solicitată prin cererea de chemare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL. A fost anulată ca netimbrată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, pentru suma de 50.600 RON. A fost trimisă cauza la aceeași instanță spre rejudecarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.I.

SRL, pentru diferența în sumă de 4.588.900 RON. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta inițială SC C. SRL prin lichidator L. IPURL a solicitat obligarea pârâtei SC E.I. SRL la plata sumei de 11.011.807,76 RON formată din 129.246,57 RON reprezentând rest de plată și penalități de întârziere calculate până la data de 18 august 2011, actualizată cu indicele de inflație. Ulterior, la data de 21 iunie 2013, reclamanta inițială SC C. SRL prin lichidator L. IPURL și-a micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100.233,578 RON reprezentând penalități de întârziere.

La termenul de judecată din data de 9 aprilie 2014, apelanta-reclamantă SC D. SRL și-a micșorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.639.500 RON reprezentând penalități de întârziere. Prin urmare, pe parcursul desfășurării procesului a fost micșorată de două ori câtimea pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Așa fiind, instanța de apel a reținut, în esență, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, fiind îndeplinite cele două condiții respectiv: cererea de chemare în judecată să fi fost taxată corespunzător la momentul înregistrării, cererea de chemare în judecată să fie modificată ulterior.

S-a constatat că apelanta-reclamantă a depus o taxă judiciară de timbru de 50.000 RON și timbru judiciar în cuantum de 5 RON. Conform art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aceste taxe de timbru sunt suficiente doar pentru o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții în cuantum de 4.588.900 RON. Pentru diferența de 50.600 RON față de valoarea de 4.639.500 RON a cererii de chemare în judecată precizată nu s-au plătit taxe de timbru de către apelanta-reclamantă. În aceste condiții, conform art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, s-a apreciat că trebuia admisă excepția netimbrării și anulată ca netimbrată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, doar pentru suma de 50.600 RON, iar judecata acțiunii trebuia să continue pentru diferența în sumă de 4.588.900 RON.

De asemenea, s-a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999. S-a arătat că prin teza I a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, legiuitorul a urmărit să stabilească că orice cerere/acțiune poate fi judecată doar dacă este legal timbrată la momentul înregistrării, iar dacă pe parcursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, trebuie achitată o diferență de taxă de timbru pentru valoarea suplimentată și a stabilit obligații în acest sens în sarcina judecătorului. Legiuitorul a reglementat prin teza a II-a din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 ipoteza în care, după înregistrarea acțiunii/cererii, se micșorează valoarea pretențiilor formulate.

Instanța a arătat că în această ipoteză nu se poate susține că legiuitorul a urmărit să reglementeze o obligație de plată a unei taxe de timbru în sarcina petentului întrucât este vorba de o cerere/acțiune care a fost înregistrată. Or, așa cum a fost menționat mai sus, procesul poate continua, pentru a se ajunge la reducerea pretențiilor, doar dacă o cerere înregistrată este legal timbrată. Ceea ce a urmărit legiuitorul prin edictarea acestor dispoziții legale a fost stabilirea faptului că unui petent i se percepe taxa de timbru plătită pentru cererea înregistrată, chiar dacă ulterior își micșorează pretențiile, nefiind îndreptățit la restituirea unei diferențe de taxă de timbru judiciar.

Această concluzie este întărită de faptul că, spre deosebire de teza I din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în teza a II-a din același articol nu mai există indicată o obligație în sarcina judecătorului de a verifica timbrajul întrucât, prin ipoteză, acest lucru a fost făcut la momentul înregistrării cererii, iar prin micșorarea pretențiilor nu s-ar pune problema de plată a unei taxe suplimentare. Sub un alt aspect, chiar dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999 în sensul propus de intimata - pârâtă și prima instanță, aceste dispoziții legale și altele care nu ar permite judecarea unei cereri legal timbrate la valoarea pretențiilor solicitate, tot nu ar putea fi aplicate în cauză.

Curtea de apel a apreciat că anularea unei cereri, care a fost legal timbrată la valoarea pretențiilor solicitate, ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că acest drept nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, însă aceste limitări nu trebuie să aducă atingere chiar substanței dreptului. O limitare nu este conformă cu art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care ea vizează un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. În ceea ce privește scopul legitim se poate accepta că perceperea unor taxe de timbru vizează restrângerea chemărilor abuzive în judecată și strângerea de fonduri pentru bugetul justiției (cauza Iorga c. României).

S-a mai reținut că anularea unei cereri pentru care se depune taxă de timbru la valoarea pretențiilor solicitate (reduse) de apelanta-reclamantă ar reprezenta o măsură evident disproporționată față de scopul urmărit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa că restricțiile care sunt pur financiare sau care nu vizează deloc motivele cererii sau temeinicia sa trebuie să facă obiectul unei analize mai riguroase pentru a promova interesele justiției (cauza Iorga c. României). Instanța de control judiciar a apreciat că în speță, nu există nicio justificare rezonabilă pentru a anula o cerere de chemare în judecată doar pe motivul că taxa de timbru nu a fost achitată la valoarea unor pretenții care nu mai sunt solicitate de către apelanta-reclamantă.

Practic, scopul strângerii de fonduri la bugetul justiției este atins întrucât apelanta-reclamantă a plătit o taxă de timbru considerabilă (50.000 RON), la valoarea pretențiilor reduse. Totodată, plata unei sume atât de mari cu titlu de taxă de timbru, poate reprezenta un argument serios că demersul judiciar al apelantei nu este pur șicanatoriu. În consecință, s-a reținut că dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999, chiar dacă s-ar interpreta în sensul propus de intimata-pârâtă și prima instanță, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât ar aduce atingere dreptului apelantei-reclamante de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței apelate ca fiind legală și temeinică. În argumentarea recursului, pârâta critică decizia atacată susținând, în esență, că acesta este rezultatul interpretării sau aplicării greșite a prevederilor legale - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nelegalitatea deciziei rezultă și din interpretarea greșită făcută de Curtea de Apel București dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv cele care stabilesc: obligația reclamantului de a achita taxa judiciară de timbru, sancțiunea care intervine în caz de neconformare (art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru).

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, întrucât: scopul edictării art. 20 alin. (2) teza a II-a a fost de a evita situațiile în care instanța este învestită inițial cu o acțiune al cărei obiect este mare (cu influență și asupra determinării competentei materiale) pentru ca ulterior să fie redusă; din interpretarea dată de curtea de apel, art. 20 alin. (2) stabilește un caz de limitare la restituire a taxei de timbru, în cazul micșorării pretențiilor (deși legea nu poate sancționa pe cel care a plătit deja taxa, protejându-l pe cel care nu a plătit-o încă); art. 20 alin. (3) stabilește sancțiunea petentului care nu își îndeplinește obligația de plată a taxei de timbru în cuantumul legal.

Interpretarea dată de către instanța de apel prevederilor legale ce stabilesc sancțiunea în cazul neîndeplinirii obligației de achitare a taxei judiciare de timbru în totalitate, cât și soluțiile pe care Ie-a oferit curtea de apel în vederea evitării aplicării acestei sancțiuni, reprezintă o încălcare a voinței exprimate de legiuitor în actul normativ pus în discuție, împrejurare care echivalează practic cu o adăugare la lege. Premisa reglementată de art. 20 este aceea că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Or, astfel cum a reținut instanța de apel, fiind în insolvență la momentul introducerii acțiunii, era scutită de la plata taxei de timbru.

Ulterior, la data de 12 februarie 2014, Tribunalul București a luat act de transmisiunea calității procesuale active și a pus în vedere reclamantei să depună taxa judiciară de timbru în cuantum de 85.113,33 RON până la termenul din data de 9 aprilie 2014. Ca atare, în opinia recurentei, urma ca instanța de apel să proroge discuția asupra excepției insuficientei timbrări invocate de către pârâtă, pentru termenul din data de 9 aprilie 2014, sub sancțiunea anularii cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Împrejurarea că la termenul din data de 9 aprilie 2014 D. nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa de către instanța de apel și a înțeles să evite sancțiunea anularii cererii prin formularea unei cereri de diminuare a câtimii obiectului juridic dedus judecații nu ar fi justificat, nici anularea în parte a acțiunii civile, nici acordarea unui nou termen până la care I. să complinească aceeași obligație de plată a taxei de timbru, în măsura în care: valoarea inițială a taxei se menține, chiar și în situația diminuării pretențiilor, iar, potrivit legii, excepția insuficientei timbrări fusese prorogată pentru termenul din data de 9 aprilie 2014. În conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru: „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii", nu se prevede posibilitatea anularii în parte a acțiunii și continuarea judecării în limita taxei de timbru plătite.

În cazul în care obligația stabilită de instanță nu a fost îndeplinită integral, acțiunea se anulează integral. Acest aspect rezultă și din interpretarea prevederilor art. 36, alin. (2) din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 146/1997. Prin urmare, apreciază recurenta, în cazul micșorării câtimii pretențiilor reclamanta rămâne obligată să achite taxa de timbru. Astfel, soluția corectă în cazul în care reclamanta nu a achitat integral taxa de timbru calculată de instanță și pusă în vedere prin încheierea din data de 12 februarie 2014, este anularea integrală, iar nu parțială a acțiunii, așa cum susține în mod greșit instanța de apel. Neîndeplinirea obligației de plată până la momentul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Interpretarea dată de curtea de apel contravine voinței legiuitorului și caracterului imperativ al dispozițiilor stabilite prin această lege fiscală care aparține dreptului public. Astfel, raționamentul instanței, în măsura în care ar fi acceptat, ar crea premisele unei reale inechități între partea diligentă - care își îndeplinește în mod judicios obligațiile stabilite în sarcina sa, respectiv reclamantei care plătește taxa de timbru calculată la valoarea pretențiilor și care ulterior și le restrânge, sens în care aceasta nu ar mai putea beneficia de o restituire a sumelor achitate în plus - și, reclamanta mai puțin diligentă, dar prevăzătoare - care nu achită taxa de timbru pe motiv că, oricum își va diminua pretențiile și oricum legea nu îi mai permite să își recupereze suma achitată în plus cu titlu de taxă de timbru aferentă unor pretenții pe care, în final, nu le mai solicită.

Sub un alt aspect, recurenta apreciază că instanța de apel în mod nelegal a reținut că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 20 alin. (4), întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Dispozițiile legale menționate mai sus se exclud, astfel încât, dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, nu mai pot fi aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (4). Consideră că anularea deciziei nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) al Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât, este unanim acceptat că dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit.

Accesibilitatea justiției nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia. Întrucât este vorba de un serviciu prestat de stat, accesul la instanța de judecată poate fi condiționat de plata unei taxe de timbru necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată. Prin stabilirea unei taxe de timbru în cuantum de 85.113,32 RON și care nu a fost achitată în termenul legal, cu sancțiunea anularii cererii, nu reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, având în vedere că au fost încălcate dispozițiile legale în materia taxelor de timbru judiciar, veniturile reclamantei permiteau plata acestui cuantum sau, de asemenea, se putea solicita chiar și eșalonarea taxei de timbru. Intimata-reclamantă SC D. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile legale incidente speței privitoare la plata taxei judiciare de timbru, fiind nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă.

În conformitate cu art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, „dacă în momentul înregistrării sale acțiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său inițial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluționată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal". Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut în mod legal ca fiind îndeplinite cerințele textului legal menționat, respectiv cererea de chemare în judecată să fi fost taxată corespunzător la momentul înregistrării, iar cererea de chemare în judecată să fie modificată ulterior.

Sub aspectul îndeplinirii primei condiții, a fost înlăturată cu justețe susținerea pârâtei potrivit căreia acțiunea nu a fost timbrată la momentul înregistrării acțiunii, întrucât nu se poate face confuzie între scutirea de la plata taxei de timbru și neachitarea acesteia la momentul înregistrării cererii, având în vedere că reclamanta inițială SC C. SRL se afla în insolvență la momentul promovării acțiunii, fiind scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Prin urmare, doar dacă se datora o taxă de timbru și aceasta nu era achitată se putea pune problema unei nelegale timbrări la momentul înregistrării cererii.

S-a apreciat cu justețe ca fiind îndeplinită și cea de-a doua condiție a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificarea constând în micșorarea câtimii pretențiilor solicitate inițial de la suma de 11.011.807,76 RON la suma de 8.100.233,578 RON (21 iunie 2013) și, ulterior, la suma de 4.639.500 RON (9 aprilie 2014). Așa fiind, constatând îndeplinite condițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în mod legal s-a apreciat că acțiunea trebuia soluționată în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită în mod legal, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub cest aspect.

Totodată, din interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 rezultă că legiuitorul a urmărit să stabilească că un proces se poate desfășura doar dacă cererea este legal timbrată raportat la pretențiile deduse efectiv judecății, iar în cazul în care se plătește o taxă de timbru nu se mai poate solicita restituirea unei părți din aceasta dacă se micșorează pretențiile. Este de reținut că dispozițiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997, trebuie interpretate în corelație și cu dispozițiile art. 23 din același act normativ privitor la restituirea taxelor judiciare de timbru nedatorate. Nu se poate pretinde că în interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 instanța de apel ar fi adăugat la lege, astfel cum susține recurenta.

Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, ceea ce a urmărit legiuitorul prin edictarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 a fost stabilirea faptului că unui reclamant i se percepe taxa de timbru plătită pentru cererea înregistrată, chiar dacă ulterior își micșorează pretențiile, nefiind îndreptățit la restituirea unei diferențe de taxă de timbru judiciar. Numai o astfel de interpretare a textului art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997 este în măsură să satisfacă exigențele accesului liber la justiție, conform art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu există nicio rațiune pentru ca statul să perceapă o taxă judiciară de timbru disproporționată față de serviciul judiciar prestat.

Altfel spus, achitarea unei taxe judiciare de timbru nu constituie în sine o îngrădire a accesului la justiție, cu condiția ca aceasta să fie corespunzătoare și proporțională actului de justiție solicitat. Or, este greu de imaginat că legiuitorul a urmărit să perceapă o taxă pentru care nu asigură o contraprestație. Este de amintit jurisprudența Curții Constituționale care a statuat că impunerea oricărei taxe trebuie să fie urmată de un serviciu sau de o lucrare efectuată în mod direct și imediat de către organe sau instituții publice (Decizia nr. 176 din 6 mai 2003), or, în speță, reclamanta a achitat o sumă substanțială fără a beneficia de servicii corelative din partea justiției, situație care este în contradicție cu însăși natura și finalitatea operațiunii de taxare, cu atât mai mult cu cât întreaga reglementare a Legii nr. 146/1997 are la bază ideea proporționalității.

Trebuie reținut că în plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice (cauza SC Marolux SRL și Jacob contra României, 20 februarie 2008). În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, cât și accesul liber la justiție, ținând seama și de plata unei taxe judiciare substanțiale (50.000 RON), în alte cuvinte, având în vedere principalele criterii în examinarea încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv: scopul legitim urmărit și proporționalitatea măsurii.

Așa fiind, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar soluția de trimitere a cauzei pentru rejudecare pronunțată de curtea de apel în raport de necercetarea fondului este perfect legală, motiv pentru care, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de pârâtă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2015. Procesat de GGC - LM