ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 697/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 697/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.
19250/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanta reclamanta SC O.D. SRL a
solicitat obligarea pârâtei SC O.I.L.T. SA la plata sumei de 292.656,25 dolari
SUA, echivalentul a 932.022,36 lei, reprezentând contrastalii ocazionate
întârzierea la descărcare a navei M.E., precum și la plata daunelor moratorii
în cuantum de 10.000 dolari SUA, echivalentul a 325.900 lei, reprezentând daune
pentru prejudiciul creat prin neexecutarea la timp a obligației, precum și
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea
depusă la dosar la data de 3 iunie 2011, reclamanta și-a completat acțiunea în
sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 26.367,58 lei reprezentând
dobânda legală aferentă creanței comerciale constatate prin factura de
contrastalii în cuantum de 292.656,25 dolari SUA.
În
drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073 și urm.C. civ., art. 4 alin. (2)
O.U.G. nr. 119/2007.
Prin
sentința civilă nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, Tribunalul Constanța a admis,
în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC O.D. SRL și a obligat pârâta la
plata contrastaliilor calculate în baza prevederilor art. 81 din contractul de
prestări servicii și expediții import produse petroliere din 2009 - pentru
perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010; a respins, ca neîntemeiate, celelalte
pretenții ale reclamantei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a
cheltuielilor de judecată în sumă de 16.695 lei reprezentând taxă de timbru și
timbru judiciar.
Pentru a
pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, în cauză, nava M.E. a
sosit în Portul Constanța la data de 26 iunie 2010, fiind pregătită pentru
descărcarea combustibilului diesel, însă în lipsa unei acceptări din partea
operatorului SC O.I.L.T. SA abia în data de 16 iulie 2010 s-a procedat la
descărcarea acesteia, după apariția normelor metodologice de aplicare a O.U.G.
nr. 54/2010, când s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză prevederile
acestei ordonanțe.
Pentru tot
acest interval de timp, 26 iunie 2010 - 16 iulie 2010, reclamanta se consideră
îndreptățită la plata de contrastalii, pârâta fiind în culpă pentru descărcarea
cu întârziere a navei M.E.
Deși nava a
sosit în Portul Constanța la data de 26 iunie 2010, aceasta nu a putut fi
descărcată și pentru că documentul administrativ de însoțire a mărfii emis în
data de 22 iunie 2010 de către SC I.S.A.B. SRL, a fost completat greșit, în
sensul că SC O.I.L.T. SA nu fusese trecută ca loc de descărcare - antrepozit
fiscal conform art. 206
30
C. fisc., motiv pentru care originalul D.A.I.
a fost retransmis în Italia pentru completare, lucru realizat în data de 29
iunie 2010 (filele 149-153).
Ulterior, D.A.I.-ul
rectificat în data de 29 iunie 2010 în Italia a fost comunicat pârâtei în data
de 7 iulie 2010 prin adresa din 7 iulie 2010, astfel cum aceasta a precizat în
cadrul interogatoriului administrat (fila 182).
Față de
această împrejurare, instanța a constatat că, pentru perioada 26 iunie 2010
când nava a sosit în Portul Constanța și 7 iulie 2010 când a fost comunicat D.A.I.-ul
rectificat, nu se poate reține culpa pârâtei pentru întârzierea în descărcare a
navei, în această situație culpa aparținând reclamantei.
De asemenea,
instanța nu a reținut apărarea pârâtei, exprimată cu ocazia inițierii
procedurii de conciliere directă, potrivit căreia modificarea legislației
referitoare la deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize
către antrepozitele fiscale de depozitare reprezintă pentru aceasta o situație
care se încadrează în dispozițiile art. 10 din contract care face referire la
forța majoră drept cauză exoneratoare de răspundere.
Tribunalul a apreciat că modificarea
legislației nu poate fi asimilată unei cauze de forță majoră astfel cum este
definit acest concept, respectiv o împrejurare externă, cu caracter
excepțional, absolut invincibilă și absolut imprevizibilă, astfel că din
această perspectivă, în virtutea obligativității contractului de la care
părțile nu se pot sustrage, principiu consacrat de dispozițiile art. 969 C.
civ., reclamanta, este îndreptățită a pretinde pârâtei SC O.I.L.T. SA
contrastaliile calculate pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010.
Potrivit art.
1073 C. civ., „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligației", iar dacă acest lucru nu este cu putință, el „are dreptul la
dezdăunare". Aceste dezdăunări reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare
de către debitor.
Având în
vedere că prin factura depusă la fila 44 dosar sunt calculate contrastaliile
pentru întreaga perioadă solicitată de către reclamantă, instanța admițând
pretențiile doar în parte, respectiv pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie
2010, urmând ca acestea să fie calculate în baza prevederilor art. 8.1 din
contractul de prestări servicii și expediție import produse petroliere din 2009.
În ce privește
celelalte pretenții ale reclamantei, acestea au fost respinse ca neîntemeiate
instanța apreciind, că față de natura juridică pe care o au contrastaliile,
respectiv de penalitate, de indemnizație de întârziere în descărcarea vasului,
stabilită de părți prin contract, acordarea de daune moratorii nu se justifică,
prejudiciul suferit de către creditor fiind acoperit tocmai prin plata
contravalorii acestora.
Aceleași
rațiuni au fost avute în vedere de către instanță și la respingerea cererii de
obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 26.367,58 lei, cumulul
penalităților de întârziere cu dobânda legală nefiind permis atunci când ambele
sancțiuni privesc același prejudiciu, având prioritate voința părților
exprimată în contract, prin evaluarea de comun acord a prejudiciului produs
prin întârzierea în executarea obligațiilor.
De altfel,
temeiul juridic indicat de către reclamantă pentru plata dobânzii legale,
respectiv art. 4 din O.U.G. nr. 119/2007, nu este aplicabil în cauză,
reclamanta înțelegând să se judece cu pârâta pe calea dreptului comun iar nu în
procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007.
În temeiul
art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de
judecată către reclamantă, în sumă de 16.695 lei reprezentând taxă timbru și
timbru judiciar.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat apel, reclamanta SC O.D. SRL și pârâta SC O.I.L.T.
SA.
Reclamanta SC
O.D. SRL, a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței apelate în
sensul admiterii în
întregime a capătului principal de
cerere prin obligarea pârâtei SC O.I.L.T. SA la repararea integrală a
prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului din 2009.
Consideră că,
în mod nelegal și netemeinic, a reținut instanța apărarea potrivit căreia
pârâta și-a justificat întârzierea în operarea navei prin aceea că documentul
administrativ de însoțire din 22 iunie 2010, emis de SC I.S.A.B. SRL - Depozit
fiscal Rafinăria I.S.A.B., ar fi fost completat greșit, în sensul că în loc de
destinatar O.D. era trecut destinatar SC O.I.L.T. SA.
Soluția
subsecventă a instanței, care reține ca și considerent faptul că „pentru
perioada 26 iunie 2010, dată când nava a sosit în portul Constanța și data de 7
iulie 2010, când a fost comunicat D.A.I.-ul rectificat, nu se poate reține
culpa pârâtei pentru întârziere în descărcarea navei, în această situație culpa
aparținând reclamantei", este una netemeinică și nelegală, fiind
contrazisă de probatoriul administrat, operând totodată o nepermisă modificare
a sensului și înțelesului termenilor contractului în ceea ce privește momentul
de la care începe să curgă staliile.
Prin
întâmpinare pârâta a recunoscut că a solicitat rectificarea documentului
administrativ de însoțire în data de 28 iunie 2010, respectiv după depășirea
perioadei contractuale de descărcare.
Mai mult decât
atât, odată documentul administrativ de însoțire rectificat - în cursul zilei
de 29 iunie 2010, după cum se recunoaște prin întâmpinare și se probează prin
adresa din 30 iunie 2010 - nava M.E. nu a fost primită la descărcare.
Totodată critică
soluția de respingere a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata
daunelor moratorii și a dobânzii legale aferente debitului principal.
Arată că
în mod nepermis a schimbat instanța înțelesul art. 8.1 din contract. Acesta nu
plafonează întinderea răspunderii operatorului în cazul neexecutării culpabile
a contractului și nici nu îl delegă pe acesta, ca și debitor, în contractul de
transport maritim, privind obligația de plată a contrastaliilor. Și nici nu
constată acest articol o clauză de plafonare a răspunderii SC O.I.L.T. SA, ci
ea consacră contractual dreptul de regres al O.D. îndreptat împotriva
auxiliarului sau subscontractantului său.
Tot astfel,
aceeași clauză contractuală nu are natura juridică a unei delegații perfecte
sau imperfecte, a unei cesiuni de contract ori datorie sau a unei novații
subiective prin schimbarea debitorului.
Contrastaliile
au natura juridică a unor penalități, respectiv a unor indemnizații de
întârziere în descărcarea vasului doar în raportul contractual dintre navlositor
și SC O.D. SRL. în relațiile dintre beneficiarul transportului și al
descărcării și, respectiv, operatorul care este ținut să efectueze descărcarea,
aceste contrastalii,
ca și accesoriile lor, corespund unei
obligații de plată a unor daune-interese neevaluate contractual, dar a căror
cauză rezidă tocmai în neexecutarea sau în executarea cu întârziere a
obligației de descărcare. Acest articol consacră o obligație de a da, respectiv
de a da o sumă de bani, susceptibilă de a fi purtătoare de dobânzi din chiar
ziua exigibilității sale.
Întinderea
acestei obligații de dezdăunare este cea precizată prin dispozițiile art. 1084
C. civ., conform căruia „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind
în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit".
În speță,
dobânda legală, determinată potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000
și ale O.G. nr. 13/2011, constituie o consecință directă și necesară a
neexecutării obligației de către prestatorul SC O.I.L.T. SA.
În drept,
invocă dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 7,8 și 9 raportat la art. 312 alin.
(3) teza I C. proc. civ., respectiv art. 304
1
C. proc. civ.
Pârâta SC
O.I.L.T. SA a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii formulată de
reclamanta, formulând precizări la apelul formulat împotriva sentinței civile
nr. 81/MF din 20 decembrie 2011.
Arată că în
mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata integrală a cheltuielilor de
judecată în cuantum de 16.695 lei, în condițiile în care s-a admis doar în
parte numai primul capăt de cerere, respectiv din contrastaliile de 932.022,36
lei (echivalentul sumei de 292 656,25 dolari SUA, la cursul B.N.R. de la data
introducerii acțiunii de 3,184 lei) pentru perioada 26 iunie 2010 - 18 iulie
2010, instanța de judecată a obligat-o numai la plata contrastaliilor pentru
perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010.
Valoarea
contrastaliilor pentru perioada 7-16 iulie 2010 care trebuie să fie
cuantificată de instanță este de sub jumătate din solicitarea inițială de 932.022,36
lei, deci sub valoarea de 466.011,18 lei.
Restul
capelelor de cerere au fost respinse.
În mod
firesc partea care cade în pretenții, în parte, este obligată la plata
cheltuielilor de judecată (taxa de timbru) proporțional cu obligația stabilită
în sarcina sa.
Deoarece la
primul capăt de cerere taxa de timbru a fost de 13.431 lei (restul până la suma
de 16.695 lei reprezintă taxa de timbru pentru capătul 2 și 3 de cerere) și dat
fiind că perioada pentru care s-a admis acțiunea, respectiv numai 7 iulie - 16
iulie 2010 este sub jumătate din perioada solicitată prin acțiune (respectiv 25
iunie - 16 iulie 2010), taxa de timbru la care trebuia să fie obligată era de
sub 67.155 lei.
Pârâta SC
O.I.L.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului reclamantei
O.D., ca nefondat.
Prin Decizia
civilă nr. 12 din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanța a respins apelul
declarat de reclamanta SC O.D. SRL, în contradictoriu cu apelanta-pârâta SC
O.I.L.T. SA, împotriva sentinței civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, pronunțată
de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 19250/118/2010*.
A admis
apelul declarat de pârâta SC O.I.L.T. SA, împotriva sentinței civile nr. 81/MF
din 20 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.
19250/118/2010.
A
schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a respins acțiunea cu privire
la contrastalii și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
A
menținut restul dispozițiilor.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC O.D. SRL, care a criticat-o ca
fiind nelegală și netemeinică.
Prin Decizia civilă
nr. 4209 din 27 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul declarat de reclamanta SC O.D. SRL Măgurele împotriva Deciziei nr.
12/MF din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a
ll-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la
aceeași instanță.
A respins
cererea formulată de recurenta-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de
judecată.
În rejudecare,
prin Decizia civilă nr. 9 din 4 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel
Constanța s-au admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă SC O.D. SRL și
de pârâta SC O.I.L.T. SA și, pe cale de consecință, s-a schimbat, în parte,
hotărârea apelată în sensul că:
S-a dispus
obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei la momentul plății a sumei de
292.656,25 dolari SUA către reclamantă cu titlu de contrastalii calculate în
baza art. 81 din contractul din 2009 pentru perioada 26 iunie - 18 iulie 2010.
S-a dispus
obligarea pârâtei la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată către
reclamantă.
S-au păstrat
celelalte dispoziții ale sentinței.
S-a dispus
obligarea pârâtei-apelante la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată
aferent capătului de cerere admis în apel și recurs către reclamanta-apelantă.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele
considerente:
Din probele
administrate în cauză Curtea a reținut că, hotărârea tribunalului nu corespunde
situației de fapt, pentru că motivul real al nedescărcării navei începând cu
data de 26 iunie 2010 - orele 17
00
- l-a constituit intrarea în
vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, reclamanta având nelămuriri în legătură cu
aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) care interzicea deplasarea produselor
accizabile în regim suspensiv (situația
reclamantei) către
antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei).
Aceasta pentru
că deplasarea produselor în regim suspensiv de accize se afla în derulare la
expirarea termenului de 48 de ore de la data intrării în vigoare a ordonanței.
Astfel,
cu adresa din 25 iunie 2010 (nava a intrat în port pe data de 26 iunie 2010)
reclamanta a solicitat D.J.A.O.V. Constanța comunicarea unui răspuns în acest
sens, având cunoștință că marfa circula în regim suspensiv de accize și că avea
calitatea de antrepozit fiscal de depozitare.
Cu
adresa din 30 iunie 2010 reclamanta a solicitat pârâtei comunicarea unui
răspuns legat de staționarea navei în rada portului Constanța, în condițiile în
care aceasta a sosit la 26 iunie 2010. Pârâta îi comunică reclamantei cu adresa
din 1 iulie 2010 - fila 70 - că motivul pentru care nu a operat descărcarea
navei o constituie intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, neștiind cum să
aplice dispozițiile art. 4 alin. (4) având în vedere situația în
care deplasarea în regim suspensiv de accize se afla în derulare la expirarea
termenului menționat în lege, nava fiind încărcată în Italia înainte de data de
22 iunie 2010.
Totodată,
pârâta menționează demersurile făcute către D.J.A.O.V. Constanța și A.N.V.,
făcând trimitere la adresele din 25 iunie 2010, din 1 iulie 2010.
Același
răspuns a fost dat de pârâtă reclamantei cu adresa din 2 iulie 2010, din 7
iulie 2010, adresa din 7 iulie 2010 în care precizează că „faptul că ne-ați trimis
documentele necesare pentru recepția vasului E. nu schimbă cu nimic situația
cadrului legal existent la această dată", adresa din 8 iulie 2010, adresa
din 16 iulie 2010.
Apărarea
pârâtei, referitoare la nedescărcarea în termen a navei determinat de greșita
completare a D.A.I. este nefondată deoarece, pe de o parte, operarea navei nu
se face pe baza acestui document fiscal ci în baza C.M., iar pe de altă parte,
așa cum chiar aceasta recunoaște prin adresa din 30 iunie 2010, D.A.I. a fost
rectificat de autoritatea fiscală italiană și trimis pârâtei din 29 iunie 2010.
De
altfel, greșita completare a D.A.I. a fost invocată de pârâtă abia la data de
28 iunie 2010, dată la care perioada de descărcare expirase, potrivit
contractului.
Această
rectificarea viza destinatarul, respectiv „din destinatar O.D. în SC O.I.L.T.
SA Constanța pentruSC O.D. SRL,, și nu a avut nici o relevanță în întârziere în
descărcarea navei, aceasta fiind descărcată abia la data de 16 iulie 2010,
urmare rezoluției puse de directorul operațional al pârâtei pe faxul trimis de
reclamantă din 16 iulie 2010 „prin care se solicita
descărcarea
de urgență a navei, cu precizarea că până la publicarea normelor metodologice
de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 cantitatea va fi indisponibilizată până la
clarificarea regimului fiscal al mărfii.
În
aceste condiții, față de împrejurarea transmiterii N.O.R. tendered (aviz gata
de descărcare în așteptare) la ora 17,00 a zilei de 26 iunie 2010 în care nava
a acostat în rada portului Constanța, în lipsa unei acceptări a operatorului
portuar până la 16 iulie 2010 ora 22,00 au devenit aplicabile dispozițiile
anexei I din contract conform cărora timpul de stalii a început să curgă la 6
ore de la transmiterea N.O.R., respectiv de la ora 23,00 a zilei de 26 iunie 2010.
Urmare
nedescărcării în termen, din culpa pârâtei, a navei în termenul de stalii
agreat de părțile contractului de navlosire din 2009, reclamanta a înregistrat
contrastalii aferente perioadei de staționare 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, în
cuantum de 292,656.25 dolari SUA, sumă care este îndreptățită să o recupereze
de la pârâtă.
Invocarea de
către pârâtă a normelor O.U.G. nr. 54/2010 era lipsită de relevanță deoarece
acest act normativ nu putea retroactiva, nu se aplica raporturilor contractuale
în derulare la data publicării lui, neconstituind un caz de forță majoră.
În ceea
ce privește însă invocarea dispozițiilor art. 3 din Directiva nr. 2000/35/CE și
art. 3 și 4 din O.U.G. nr. 119/2007 în solicitarea daunelor interese pretinse
la capetele de cerere II și III din cererea de chemare în judecată Curtea a
apreciat legalitatea hotărârii tribunalului, normele invocate nefiind
aplicabile speței de față deoarece acestea reglementează combaterea întârzierii
efectuării plăților în cadrul tranzacțiilor comerciale, nicidecum plata unor
daune de întârziere pentru neplata unor penalități de întârziere în executarea
raporturilor contractuale ( contrastalii ), prejudiciul fiind stabilit
convențional de către părțile contractuale.
Pentru
considerentele arătate Curtea a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de
către reclamantă, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a
schimbat, în parte, hotărârea apelată în sensul că a obligat pârâta la plata
echivalentului în lei, la momentul plății, a sumei de 292.656,25 dolari SUA
către reclamantă cu titlu de contrastalii calculate în baza art. 81 din
contractul din 2009 pentru perioada 26 iunie-18 iulie 2010.
De
asemenea, Curtea a apreciat ca fondat apelul declarat de pârâtă sub aspectul
obligării sale la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de
reclamantă, în condițiile în care acțiunea a fost admisă doar în parte atât de
instanța de fond cât și în urma apelului său. Pe cale de consecință, s-a admis
și apelul declarat de pârâtă, hotărârea fiind schimbată în sensul că această
parte căzută în pretenții, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor sale
contractuale, a fost obligată la
plata sumei de 12.723
lei, cheltuieli de judecată către reclamantă efectuate la fond.
În temeiul
art. 274 C. proc. civ. pârâta - apelantă a fost obligată la plata cheltuielilor
de judecată în sumă de 12.723 lei reprezentând taxă timbru aferentă capătului
de cerere admis - în apel și recurs.
Împotriva
deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs pârâta SC O.I.L.T. SA
înregistrat sub nr. unic 19250/118/2010** pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția a ll-a civilă.
Prin cererea
de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în
tot, a deciziei recurate și soluționarea cauzei pe fond în sensul respingerii
pretențiilor formulate de reclamanta SC O.D. SRL, cu obligarea la suportarea
cheltuielilor de judecată.
A criticat
hotărârea instanței de apel ca fiind netemeinică și nelegală, prezentând în
motivarea recursului următoarele critici:
În exercitarea
contractului de prestări servicii și expediție import produse petroliere din 2009,
intimata-reclamantă SC O.D. SRL a avizat pe recurenta-pârâtă că, la data de 26
iunie 2010, sosește, în rada Portului Constanța, nava - tanc M.E., având la
bord cea. 33.900 t motorină, marfa fiind încărcată din Italia (origine
comunitară) la data de 22 iunie 2010, circulând cu D.A.I., emis la 22 iunie
2010 de societatea SC I.S.A.B. SRL - depozit fiscal Rafinăria SC I.S.A.B. SRL.
A menționat că
respectiva partidă de marfă figura în regim suspensiv de la plata accizelor și
că se deplasa în această situație între antrepozitul fiscal de producție -
rafinăria I.S.A.B. din Italia și antrepozitul fiscal de depozitare, respectiv SC
O.I.L.T. SA unde marfa urma a fi stocată la ordinul SC O.D. SRL.
Arată că
la data de 23 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U. nr. 54/2010 privind unele
măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale care la art. 4 alin. (4) stipulează
că, după 48 de ore de la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență (respectiv
la data de 25 iunie 2010) se interzice deplasarea produselor accizabile în
regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare. Ca efect
al acestor prevederi legale recurenta-pârâtă motivează că, în calitate de
antrepozit fiscal de depozitare produse petroliere, nu mai avea voie să
primească spre operare și depozitare produse accizabile în regim suspensiv, așa
cum este cazul partidei de mărfuri aflate la bordul navei menționate.
În acest
cadru a solicitat, prin adresa emisă la 25 iunie 2010, D.J.A.O.V. Constanța să
îi precizeze dacă, odată ce va sosi nava M.E. în Port, încărcată din 22 iunie
2010, va putea fi sau nu descărcată de către
recurenta-pârâtă,
în regim suspensiv de la plata accizelor, dată fiind interdicția prevăzută de O.U.G.
nr. 54/2010, interdicție impusă prin acest act normativ, la momentul intrării
în vigoare, 25 iunie 2010. Arată că autoritățile vamale din Constanța nu i-au
dat un răspuns ci au trimis adresa de solicitare D.S.A.O.V. din cadrul A.N.V.
A mai
precizat că, la acel moment, normele de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 nu
apăruseră.
Recurenta-pârâtă
învederează că situația creată a fost adusă la cunoștința intimatei-reclamante cu
bună-credință (adresa din 1 iulie 2010) fiind silită de legislația intrată în
vigoare la 25 iunie 2010, cu o zi înainte de sosirea navei în rada portuară să
nu dea curs solicitării beneficiarei serviciilor sale de a proceda la
descărcarea navei M.E. Legea interzicea, sub sancțiuni pe care nu a putut să și
le asume, primirea mărfurilor pentru care, nu se achitase anticipat acciza,
situație în care nu mai putea să stocheze marfa în regim suspensiv de la plata
accizelor.
Precizează
că s-ar fi ajuns astfel la executarea unui contract care, raportat la noul
cadru normativ, genera obligații cu o cauză nelicită (art. 966 C. civ.)
prohibită de legi (art. 968 C. civ.) și lipsite de efect.
Recurenta
a calificat situația creată prin adoptarea O.U.G. nr. 54/2010 ca fiind una de
forță majoră, considerând că se identifică caracteristicile unui atare
eveniment în situația creată de interdicția expresă prevăzută de legislația
foarte recentă.
Consideră
că atât instanța de fond cât și cea de apel ar fi trebuit să țină cont de
aceste aspecte, și să facă în mod corect aplicarea prevederilor art. 968 C.
civ. și art. 966 C. civ., în condițiile înlăturării efectelor exoneratoare ale
forței majore invocate, probatoriul administrat putând conduce la o asemenea
concluzie.
La data
de 16 iulie 2010 a fost afișat pe Welsite-ul M.F.P. proiectul Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 54/2010 (proiect ce a fost
apoi adoptat prin H.G. nr. 768 din 23 iulie 2010) care furniza un răspuns
pentru situația creată, anume că deplasărilor produselor accizabile în regim
suspensiv care au fost începute înainte de data de 25 iunie 2010 li se aplică
normele legale anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, fiind
astfel permisă deplasarea intracomunitară de produse accizabile în regim
suspensiv și plasarea acestora în antrepozite fiscale de depozitare, cu
menținerea regimului suspensiv.
Precizează
că, în baza acestui proiect de act normativ și față de precizările
intimatei-reclamante, potrivit cărora, până la publicarea normelor metodologice
de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 cantitatea de marfă va fi indisponibilizată
până la clarificarea regimului fiscal, la data
de
16 iulie 2010 a trecut la descărcarea navei, operațiunea finalizându-sela 18
iulie 2010.
Recurenta
apreciază că instanțele de judecată (de fond și de apel) au greșit în aplicarea
legii, considerând că recurenta nu era împiedicată de cadrul legal în vigoare
la data sosirii navei în Portul Constanța să o descarce, astfel încât este
vinovată de încălcarea prevederilor contractuale.
Consideră
că acțiunile sale aveau caracter legal iar instanța de fond și cea de apel au
aplicat greșit legea, au încălcat-o chiar, înlăturând caracterul legal al
acțiunilor sale și înlocuindu-l cu unul contrar, generator de răspundere civilă
contractuală.
Sub un
al doilea motiv de recurs a invocat faptul că întârzierea în operarea navei M.E.
a fost cauzată și de completarea eronată a D.A.I., la 22 iunie 2010. Concret,
în căsuța nr. 4 a formularului, codul de acciză al destinatarului nu era cel al
antrepozitarului fiscal SC O.I.L.T. SA iar în căsuța nr. 7 „destinatar"
era înscris numele SC O.D. SRL, în loc de SC OI.L.T. SA.
La data
de 29 iunie 2010, SC I.S.A.B. SRL Italia, prin intermediul Biroul Vamal din
Siracusa a înștiințat-o pe recurentă că a modificat D.A.I.-ul în mod
corespunzător.
Exemplarele
nr. 2, 3 și 4 ale respectivului D.A.I. au fost comunicate, în original, de-abia
la data de 7 iulie 2010.
În lipsa
acelor exemplare, nu se putea proceda, conform legii, la descărcarea mărfii sub
regim suspensiv.
Arată că
în Ordinul nr. 804/2010 privind aprobarea procedurii de gestionare a D.A.I., la
punctul a), alin. (3) din procedură este prevăzut: „în cazul deplasării
produselor accizabile între un antrepozit fiscal care își desfășoară
activitatea într-un alt stat membru al U.E., în calitate de expeditor, și un
antrepozit fiscal, operator înregistrat sau neînregistrat, care își desfășoară
activitatea în România, în calitate de primitor, documentul administrativ de
însoțire sau un alt document comercial prevăzut în legislația acelui stat
membru se întocmește în 4 exemplare, care se utilizează conform pct. 14 alin.
(3) al titlului VII din Norme".
La
Titlul VII Norme Metodologice, art. 14
(3)
prevede: „Documentul
administrativ de însoțire este un instrument de verificare a originii, a
livrării, a transportului și a admiterii produselor accizabile deplasate în
regim suspensiv, de la un antrepozit fiscal"(...).
„Documentul
administrativ de însoțire, potrivit legislației comunitare, se întocmește de
regulă în 4 exemplare din care:
a)
primul exemplar rămâne la antrepozitul fiscal expeditor
b)
exemplarele 2, 3, și 4 însoțesc obligatoriu produsul accizabil pe parcursul
deplasării până la antrepozitul fiscal primitor" (...).
(...) „
înainte de desigilarea și descărcarea produsului, primitorul va înștiința
autoritatea fiscală teritorială în raza căreia își desfășoară activitatea, în
vederea asigurării prezenței unui reprezentant al acesteia".
Normele
de aplicare, la art. 14
1
alin. (4) prevăd:
„Obligația
certificării documentului administrativ de însoțire de către autoritatea
fiscală competentă nu este aplicabilă produselor accizabile deplasate în regim
suspensiv prin conducte fixe".
Față de
aceste prevederi legale recurenta concluzionează că modificarea D.A.I. era o obligație
imperativă a legii care incumbă expeditorului și agentului acestuia, nu
primitorului mărfii iar originalele exemplarelor 1, 2, 3 și 4 ale D.A.I. au
sosit abia la data de 7 iulie 2010.
În
aceste condiții, descărcarea produsului fără avizarea D.A.I. și fără accept
vamal ar fi generat alte consecințe: nu s-ar mai fi respectat procedura legală
instituită de dispozițiile art. 187-189 C. fisc. și de normele tehnice
prevăzute de art. 14
3
alin. (5) din normele metodologice, cu
consecințe finale și anume exigibilitatea accizei, asupra expeditorului SC
I.S.A.B. SRL Italia și în ultimă instanță, asupra reclamantei.
Arată că
atât reclamanta-intimată cât și instanțele de judecată au nesocotit aceste
prevederi legale.
Susține că se
ignoră faptul că la data de 23 iunie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.
nr. 54/2004, recurentei i s-a anulat autorizația de antrepozit fiscal, urmând
ca până la 1 septembrie 2010 să se lichideze toate stocurile de produse cu
regim suspensiv de la plata accizelor pe care le găzduia.
Invocă art.
192 (7) din C. fisc. și susține că primirea produsului după 23 iunie 2010 ar fi
antrenat în mod necesar plata accizelor.
Acciza
devine exigibilă din momentul deținerii (art. 206
6
alin. (1)
coroborat cu art. 206
7
alin. (1) lit. b) și art. 206
21
pct. 7 din C. fisc.) sau din momentul importului, chiar și neregulamentar (art.
206
6
alin. (1) coroborat cu art. 206
7
alin. (1) lit. d)
și art. 206
21
pct. 7 din același cod).
Recurenta-pârâtă
a criticat decizia instanței de apel și pentru motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurata cuprinde
motive contradictorii în ceea ce privește influența D.A.I., asupra întârzierii
în operarea navei.
În
argumentarea acestui motiv recurenta-pârâtă prezintă considerentele deciziei
din apel în care se arată că „hotărârea tribunalului nu corespunde situației de
fapt, pentru că motivul real al nedescărcării navei, începând cu data de 26
iunie 2010, orele 17
00
, l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G.
nr. 54/2010, reclamanta având nelămuriri în legătură cu aplicarea dispozițiilor
art. 4 alin. (4), care
interziceau deplasarea produselor
accizabile în regim suspensiv (situația reclamantei) către antrepozitele
fiscale de depozitare (depozitele pârâtei").
Susține
recurenta că acest considerent este în contradicție cu paragraful 3, pagina 7
din decizie, în care se apreciază că „apărarea pârâtei referitoare la
nedescărcarea în termen a navei, determinat de greșita completare a D.A.I.,
este nefondată deoarece, pe de o parte, operarea navei nu se face pe baza
acestui document fiscal, ci în baza C.M., iar, pe de altă parte, .D.A.I. a fost
rectificat de autoritatea fiscală italiană și trimis pârâtei din 29 iulie 2010.
Consideră că
ambele situații, adică atât D.A.I.-ul eronat cât și interdicția instituită de
prevederile O.U.G. nr. 54/2004 au determinat imposibilitatea operatorilor
portuari de a proceda la descărcarea navei M.E. în intervalul de timp indicat
de reclamanta-intimată, în caz contrar ar fi trebuit să încalce legea cu consecințe
împovărătoare pentru ambele părți contractante.
Sub
motivul aplicării greșite a legii de către instanța de apel recurenta-pârâtă a
mai invocat aprecierea greșită a faptului că odată cu transmiterea de către
reclamanta-intimată a N.O.R. tendered la data de 26 iunie 2010, orele 17, nava M.E.
fiind sosită în rada Portului Constanța, ar fi avut obligația de a introduce
nava la dană și de a începe operarea sa, începând astfel să curgă timpul de
stalii (la 6 ore de la N.O.R.).
Recurenta-pârâtă
susține că transportul maritim nu a fost angajat de către Oscar Downstream ci
de către vânzătorul mărfii, Compania V. din Geneva, având drept cumpărător pe
reclamanta-intimată și că, practic, Compania V. acoperea costurile cu
întârzierea la acostare.
În acest sens,
precizează că nu a primit nici o solicitare de lay-can (perioadă de operare a
navei) de la V. pentru nava respectivă și că N.O.R.-ul s-a dat de fapt pentru
firma angajatoare a transportului V. Geneva.
Arată
că, în baza contractului de prestări servicii cu SC O.D. SRL a comunicat
acesteia prin e-mail, conform contractului, un berthing window, „adică
fereastră de acostare la dană liberă", din cauza faptului că danele
portuare operate erau utilizate pentru alte mărfuri petroliere în beneficiul
altor clienți. în aceste condiții, nava nu a venit într-un law-can (perioadă
acceptată de operare) în perioada 26 iunie - 29 iunie 2010, ci într-unui pentru
perioada 29 iunie - 1 iulie 2010 și, în această situație, „nava va fi operată
la posibilități" potrivit cap. IV pct. 4.1 din contract.
Mai invocă și
faptul că documentul denumit C.M. nu este cel determinant, per se, pentru
operarea navei și nu este singurul
document în baza căruia
operează nava. Este vorba de un întreg set documentar necesar a fi predat prin
agentul navei autorităților portuare.
Neoperarea de
către recurentă a navei M.E. în perioada 26 iunie 2010 - 16 iulie 2010 nu s-a
datorat unui comportament nelegal al recurentei, contrar obligațiilor
contractuale, ci unor efecte concurente așa cum a arătat pe larg în motivele de
recurs, care nu atrag vinovăția sa pentru nerespectarea prevederilor
contractuale.
În drept, a
invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (3), art. 315
alin. (4) C. proc. civ.
Intimata-reclamantă
nu a formulat întâmpinare.
A depus
concluzii scrise care au fost susținute oral în cadrul dezbaterilor
contradictorii, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Înalta Curte,
analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate prin prisma motivelor
invocate, reține următoarele:
Intimata-reclamantă
SC O.D. SRL a încheiat cu recurenta-pârâtă SC O.I.L.T. SA contractul de
prestări servicii și expediție import produse petroliere din 2009, prelungit
prin act adițional și pentru anul 2010.
Obiectul
contractului constă în manipularea de către recurenta-pârâtă, SC O.I.L.T. SA,
în calitate de prestator în folosul intimatei-reclamante, SC O.D. SRL, în
calitate de beneficiar și expeditor a produselor petroliere menționate în anexa
la contract, mărfurile intrate pe teritoriul României prin Portul Constanța,
transportate la bordul tancurilor petroliere.
În executarea contractului, reclamanta
SC O.D. SRL a avizat pârâta cu privire la sosirea în rada Portului Constanța,
la data de 26 iunie 2010, a navei tanc M.E. având la bord cea.33.900 t
motorină, marfa fiind încărcată din Italia la data de 22 iunie 2010, circulând
cu D.A.I., emis la data de 22 iunie 2010 de societatea SC I.S.A.B. SRL -Depozit
fiscal Rafinăria SC I.S.A.B. SRL. Marfa circula în regim suspensiv de la plata
accizelor și se deplasa în această modalitate între antrepozitul fiscal de
producție - R. I.S.A.B. din Italia și antrepozitul fiscal de depozitare,
respectiv SC O.I.L.T. SA.
Avizul gata de
descărcare în așteptare „N.O.R. tendered" a fost emis la data de 26 iunie
2010, ora 17
00
, de către comandantul navei, ceea ce înseamnă că nava
era gata de operare din toate punctele de vedere și se afla, practic, la
dispoziția pârâtei pentru a începe descărcarea navei.
Recurenta-pârâtă
a acceptat descărcarea navei în cursul zilei de 16 iulie 2010, ora 22
00
.
În cadrul
primului motiv de recurs recurenta a invocat imposibilitatea executării
contractului în contextul intrării în vigoare, la data de 23 iunie 2010, a O.U.G.
nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru
combaterea evaziunii
fiscale, act normativ care la art. 4 alin. (4) stipulează că, după 48 de ore de
la intrarea în vigoare a O.U. (respectiv data de 25 iunie 2010), se interzice
deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între
antrepozitele fiscale de depozitare.
Recurenta-pârâtă
motivează că nu a procedat la descărcarea mărfii pentru că nu a știut dacă
interdicția instituită prin O.U.G. nr. 54/2010 privește și marfa ce a sosit
încărcată la bordul navei M.E., la data de 26 iunie 2010, deplasarea acesteia
în regim suspensiv de accize fiind începută la data de 22 iunie 2010, înainte
de intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 54/2010.
Recurenta-pârâtă
a precizat expres că nu și-a asumat riscul de a încălca dispozițiile legale
apărute în acea perioadă deoarece această situație ar fi antrenat în sarcina
societății plata accizelor aferente mărfii descărcate în depozitele sale și
răspunderea penală a reprezentanților societății.
Motivul
invocat de către recurenta-pârâtă relativ la necunoașterea sferei de aplicare
și a incidenței O.U.G. nr. 54/2010 până la momentul publicării pe website-ul M.F.P.
a proiectului Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ (norme
ce au fost adoptate prin H.G. nr. 768 din 23 iulie 2010) și asimilarea acestui
motiv cazului de forță majoră, exoneratoare de răspundere civilă, nu poate fi
acceptat.
Prin art. 10.1
din contract părțile au definit forța majoră ca fiind acel eveniment
imprevizibil și insurmontabil care împiedică sau îngreunează executarea de
către una dintre părți a obligațiilor asumate în temeiul contractului și
exonerează de răspundere orice întârziere sau neexecuție a oricărei obligații
conform contractului.
În cauză,
împrejurarea reprezentată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, care
interzicea primirea mărfurilor pentru care nu se achitase anticipat acciza, nu
prezintă caracteristicile cauzei exoneratoare de răspundere specifice forței
majore.
Situația
ivită pune problema stabilirii incidenței prevederilor O.U.G. nr. 54/2010
asupra deplasărilor de produse accizabile în regim suspensiv de accize care au
fost începute înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 4 alin. (4)
(care interzic deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize
între antrepozitele fiscale de depozitare) și care s-au încheiat după intrarea
în vigoare a acestor prevederi legale. în absența oricăror dispoziții
tranzitorii în cuprinsul actului normativ, recurenta nu se poate prevala de
necunoașterea condițiilor de aplicare în timp a unei dispoziții legale, ci
trebuia să țină seama de principiul neretroactivității legii civile noi,
consacrat în art. 1 C. civ. din 1864, devenit principiu constituțional prin
art. 15 alin. (2) din Constituție.
Recurenta-pârâtă
invocă natura legală a refuzului de a opera descărcarea navei în termenul de
stalii agreat de părțile contractului de navlosire și cunoscut de aceasta, însă
nu a fost în măsură să indice dispozițiile legale care să motiveze întârzierea
în executarea contractului.
Intrarea
în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 nu poate reprezenta o justificare pertinentă
deoarece acest act normativ nu se aplică deplasărilor de produse accizabile în
regim suspensiv de accize care au fost începute înainte de intrare a acestui
act normativ și s-au încheiat ulterior acestui moment.
Sub un
alt motiv de recurs recurenta-pârâtă a invocat neregularități în cuprinsul D.A.I.,
care au justificat întârzierea în descărcarea navei.
Neregularitâțile
invocate de către recurenta-pârâtă sunt veritabile erori materiale săvârșite în
etapa completării acestui document, în sensul că în căsuța nr. 4 a formularului
codul de acciză al destinatarului nu era cel al antrepozitului fiscal SC
O.I.L.T. SA iar în căsuța nr. 7 „destinatar" era înscris numele
expeditorului, SC O.D. SRL în loc de cel al destinatarului, SC O.I.L.T. SA. Neregularitâțile
au fost îndreptate de către intimata-reclamantă în sensul că la data de 29
iunie 2010, SC I.S.A.B. SRL, Italia, prin intermediul Biroului Vamal din
Siracusa a înștiințat-o pe recurenta-pârâtă, prin adresă, că a modificat D.A.I.-ul
în mod corespunzător. Recurenta-pârâtă nici după această dată nu a procedat la
începerea operațiunii de descărcare a navei ceea ce conduce la concluzia că nu
acesta a fost motivul întârzierii în executare ci, așa cum a reținut instanța
de apel, faptul că pârâta nu a avut certitudinea că O.U.G. nr. 54/2010 nu se
aplică și transportului în cauză, în acest sens fiind concludentă rezoluția
directorului operațional al pârâtei pe faxul trimis de reclamantă, din 16 iulie
2010, referitoare la descărcarea navei și indisponibilizarea mărfii până la
clarificarea regimului fiscal al acesteia.
Neregularitâțile
referitoare la documentul administrativ de însoțire a mărfii erau evidente
greșeli materiale care au fost remediate. Mai mult, eventualele întârzieri în
ceea ce privește utilizarea acestui document, (care nu era esențial în
demararea procedurii de descărcare) nu erau de natură să afecteze interesele
recurentei-pârâte, ci doar pe cele ale intimatei-reclamante. Ne referim aici la
dispozițiile art. 189 din C. fisc. care prevăd că în cazul oricărei abateri de
la cerințele prevăzute la art. 186-188 C. fisc. referitoare la modalitatea în
care se utilizează cele 5 exemplare ale documentului administrativ de însoțire
a mărfii, sancțiunea este aceea că acciza se datorează de către persoana care a
expediat produsul accizabil și în nici un caz de către recurenta-pârâtă care
este destinatar. în orice caz, îndreptarea erorilor materiale și
trimiterea
documentului administrativ de însoțire a mărfii în varianta
corectă
s-a realizat într-un termen scurt în comparație cu termenele instituite de C.
fisc. a căror nerespectare ar fi atras sancțiunea plății accizei în sarcina
expeditorului produsului accizabil.
Hotărârea
instanței de apel nu este contradictorie în ceea ce privește statuarea asupra cauzei
care a generat întârzierea în descărcarea navei din culpa recurentei-pârâte.
În acest
sens, instanța de apel a reținut, fără echivoc, pe baza probatoriului
administrat, că motivul real al nedescărcării navei începând cu data de 26
iunie 2010, orele 17
00
, l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G.
nr. 54/2010, mai exact „nelămuriri în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) care interziceau deplasarea
produselor accizabile în regim suspensiv (situația reclamantei) către
antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei)".
Instanța
de apel nu a făcut decât să înlăture apărările pârâtei referitoare la faptul că
întârzierea în descărcarea mărfii ar fi fost cauzată de greșelile materiale, de
formă din conținutul D.A.I., aducând în sprijinul acestui argument probatoriile
administrate și punând în evidență conduita pârâtei care a rămas neschimbată
chiar și după rectificarea documentului administrativ de însoțire a mărfii.
Cât
privește susținerea că, după emiterea N.O.R. tendered (în traducere - „aviz
gata de descărcare în așteptare"), toate costurile privind staționarea
navei sunt în sarcina angajatorului respectivului transport, compania V. din
Geneva, care este vânzătorul mărfii - nu poate fi primită. Aceasta deoarece
notificarea „notice of readiness" făcută de comandantul navei este
destinată pârâtei care operează descărcarea navei iar această notificare
înseamnă că nava este aptă pentru a fi descărcată, iar din momentul
transmiterii „notice of readiness" nava se găsește la dispoziția
operatorului portuar și orice întârziere nu poate fi pusă decât în sarcina
acestuia și nu a angajatorului respectivului transport, (vânzătorului mărfii),
așa cum fără temei legal susține recurenta-pârâtă.
Argumentul
potrivit căruia nava nu a sosit în perioada acceptată de operare „lay-can"
este formulat omisso medio, pentru prima dată în recurs și este în contradicție
cu precizarea făcută în cererea de apel potrivit căreia „dacă motorina venea cu
accizele achitate fără a circula în regim suspensiv cu D.A.I., aceasta putea fi
descărcată pe data de 25 iunie 2010, fără nici o problemă".
Reținând
că reclamanta a staționat după expirarea timpului de stalii din cauze
imputabile pârâtei, în mod corect, s-a dispus obligarea acesteia la contravaloarea
sumei reprezentând contrastalii pentru perioada de staționare 26 iunie 2010 -
18 iulie 2010, întârzierea în descărcarea mărfii fiind imputabilă pârâtei
conform contractului de
navlosire din 2009 care potrivit art.
969 C. civ. din 1864 reprezintă „legea părților".
Față de
considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va
respinge recursul ca nefondat.
Intimata-reclamantă
a solicitat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată
constând în onorariu de avocat. în cauză, deși se poate reține culpa procesuală
a recurentei conform art. 274 C. proc. civ., cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată nu poate fi admisă deoarece nu este însoțită de
documentul justificativ privind efectuarea plății onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.I.L.T. SA Constanța împotriva Deciziei
nr. 9/MF din 4 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Respinge
cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de
intimata-reclamantă SC O.D. SRL Măgurele, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi, 3 martie 2015.