ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 697/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 19250/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanta reclamanta SC O.D. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC O.I.L.T. SA la plata sumei de 292.656,25 dolari SUA, echivalentul a 932.022,36 lei, reprezentând contrastalii ocazionate întârzierea la descărcare a navei M.E., precum și la plata daunelor moratorii în cuantum de 10.000 dolari SUA, echivalentul a 325.900 lei, reprezentând daune pentru prejudiciul creat prin neexecutarea la timp a obligației, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea depusă la dosar la data de 3 iunie 2011, reclamanta și-a completat acțiunea în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 26.367,58 lei reprezentând dobânda legală aferentă creanței comerciale constatate prin factura de contrastalii în cuantum de 292.656,25 dolari SUA.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073 și urm.C. civ., art. 4 alin. (2) O.U.G. nr. 119/2007. Prin sentința civilă nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC O.D. SRL și a obligat pârâta la plata contrastaliilor calculate în baza prevederilor art. 81 din contractul de prestări servicii și expediții import produse petroliere din 2009 - pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamantei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.695 lei reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, în cauză, nava M.E.

a sosit în Portul Constanța la data de 26 iunie 2010, fiind pregătită pentru descărcarea combustibilului diesel, însă în lipsa unei acceptări din partea operatorului SC O.I.L.T. SA abia în data de 16 iulie 2010 s-a procedat la descărcarea acesteia, după apariția normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010, când s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză prevederile acestei ordonanțe. Pentru tot acest interval de timp, 26 iunie 2010 - 16 iulie 2010, reclamanta se consideră îndreptățită la plata de contrastalii, pârâta fiind în culpă pentru descărcarea cu întârziere a navei M.E. Deși nava a sosit în Portul Constanța la data de 26 iunie 2010, aceasta nu a putut fi descărcată și pentru că documentul administrativ de însoțire a mărfii emis în data de 22 iunie 2010 de către SC I.S.A.B.

SRL, a fost completat greșit, în sensul că SC O.I.L.T. SA nu fusese trecută ca loc de descărcare - antrepozit fiscal conform art. 206 30 C. fisc., motiv pentru care originalul D.A.I. a fost retransmis în Italia pentru completare, lucru realizat în data de 29 iunie 2010 (filele 149-153). Ulterior, D.A.I.-ul rectificat în data de 29 iunie 2010 în Italia a fost comunicat pârâtei în data de 7 iulie 2010 prin adresa din 7 iulie 2010, astfel cum aceasta a precizat în cadrul interogatoriului administrat (fila 182). Față de această împrejurare, instanța a constatat că, pentru perioada 26 iunie 2010 când nava a sosit în Portul Constanța și 7 iulie 2010 când a fost comunicat D.A.I.-ul rectificat, nu se poate reține culpa pârâtei pentru întârzierea în descărcare a navei, în această situație culpa aparținând reclamantei.

De asemenea, instanța nu a reținut apărarea pârâtei, exprimată cu ocazia inițierii procedurii de conciliere directă, potrivit căreia modificarea legislației referitoare la deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize către antrepozitele fiscale de depozitare reprezintă pentru aceasta o situație care se încadrează în dispozițiile art. 10 din contract care face referire la forța majoră drept cauză exoneratoare de răspundere. Tribunalul a apreciat că modificarea legislației nu poate fi asimilată unei cauze de forță majoră astfel cum este definit acest concept, respectiv o împrejurare externă, cu caracter excepțional, absolut invincibilă și absolut imprevizibilă, astfel că din această perspectivă, în virtutea obligativității contractului de la care părțile nu se pot sustrage, principiu consacrat de dispozițiile art. 969 C. civ., reclamanta, este îndreptățită a pretinde pârâtei SC O.I.L.T.

SA contrastaliile calculate pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010. Potrivit art. 1073 C. civ., „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației", iar dacă acest lucru nu este cu putință, el „are dreptul la dezdăunare". Aceste dezdăunări reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.

Având în vedere că prin factura depusă la fila 44 dosar sunt calculate contrastaliile pentru întreaga perioadă solicitată de către reclamantă, instanța admițând pretențiile doar în parte, respectiv pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010, urmând ca acestea să fie calculate în baza prevederilor art. 8.1 din contractul de prestări servicii și expediție import produse petroliere din 2009. În ce privește celelalte pretenții ale reclamantei, acestea au fost respinse ca neîntemeiate instanța apreciind, că față de natura juridică pe care o au contrastaliile, respectiv de penalitate, de indemnizație de întârziere în descărcarea vasului, stabilită de părți prin contract, acordarea de daune moratorii nu se justifică, prejudiciul suferit de către creditor fiind acoperit tocmai prin plata contravalorii acestora.

Aceleași rațiuni au fost avute în vedere de către instanță și la respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 26.367,58 lei, cumulul penalităților de întârziere cu dobânda legală nefiind permis atunci când ambele sancțiuni privesc același prejudiciu, având prioritate voința părților exprimată în contract, prin evaluarea de comun acord a prejudiciului produs prin întârzierea în executarea obligațiilor. De altfel, temeiul juridic indicat de către reclamantă pentru plata dobânzii legale, respectiv art. 4 din O.U.G. nr. 119/2007, nu este aplicabil în cauză, reclamanta înțelegând să se judece cu pârâta pe calea dreptului comun iar nu în procedura prevăzută de O.U.G.

nr. 119/2007. În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 16.695 lei reprezentând taxă timbru și timbru judiciar. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanta SC O.D. SRL și pârâta SC O.I.L.T. SA. Reclamanta SC O.D. SRL, a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței apelate în sensul admiterii în întregime a capătului principal de cerere prin obligarea pârâtei SC O.I.L.T. SA la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului din 2009. Consideră că, în mod nelegal și netemeinic, a reținut instanța apărarea potrivit căreia pârâta și-a justificat întârzierea în operarea navei prin aceea că documentul administrativ de însoțire din 22 iunie 2010, emis de SC I.S.A.B.

SRL - Depozit fiscal Rafinăria I.S.A.B., ar fi fost completat greșit, în sensul că în loc de destinatar O.D. era trecut destinatar SC O.I.L.T. SA. Soluția subsecventă a instanței, care reține ca și considerent faptul că „pentru perioada 26 iunie 2010, dată când nava a sosit în portul Constanța și data de 7 iulie 2010, când a fost comunicat D.A.I.-ul rectificat, nu se poate reține culpa pârâtei pentru întârziere în descărcarea navei, în această situație culpa aparținând reclamantei", este una netemeinică și nelegală, fiind contrazisă de probatoriul administrat, operând totodată o nepermisă modificare a sensului și înțelesului termenilor contractului în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă staliile.

Prin întâmpinare pârâta a recunoscut că a solicitat rectificarea documentului administrativ de însoțire în data de 28 iunie 2010, respectiv după depășirea perioadei contractuale de descărcare. Mai mult decât atât, odată documentul administrativ de însoțire rectificat - în cursul zilei de 29 iunie 2010, după cum se recunoaște prin întâmpinare și se probează prin adresa din 30 iunie 2010 - nava M.E. nu a fost primită la descărcare. Totodată critică soluția de respingere a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii și a dobânzii legale aferente debitului principal. Arată că în mod nepermis a schimbat instanța înțelesul art. 8.1 din contract. Acesta nu plafonează întinderea răspunderii operatorului în cazul neexecutării culpabile a contractului și nici nu îl delegă pe acesta, ca și debitor, în contractul de transport maritim, privind obligația de plată a contrastaliilor.

Și nici nu constată acest articol o clauză de plafonare a răspunderii SC O.I.L.T. SA, ci ea consacră contractual dreptul de regres al O.D. îndreptat împotriva auxiliarului sau subscontractantului său. Tot astfel, aceeași clauză contractuală nu are natura juridică a unei delegații perfecte sau imperfecte, a unei cesiuni de contract ori datorie sau a unei novații subiective prin schimbarea debitorului. Contrastaliile au natura juridică a unor penalități, respectiv a unor indemnizații de întârziere în descărcarea vasului doar în raportul contractual dintre navlositor și SC O.D. SRL. în relațiile dintre beneficiarul transportului și al descărcării și, respectiv, operatorul care este ținut să efectueze descărcarea, aceste contrastalii, ca și accesoriile lor, corespund unei obligații de plată a unor daune-interese neevaluate contractual, dar a căror cauză rezidă tocmai în neexecutarea sau în executarea cu întârziere a obligației de descărcare.

Acest articol consacră o obligație de a da, respectiv de a da o sumă de bani, susceptibilă de a fi purtătoare de dobânzi din chiar ziua exigibilității sale. Întinderea acestei obligații de dezdăunare este cea precizată prin dispozițiile art. 1084 C. civ., conform căruia „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit". În speță, dobânda legală, determinată potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 și ale O.G. nr. 13/2011, constituie o consecință directă și necesară a neexecutării obligației de către prestatorul SC O.I.L.T. SA. În drept, invocă dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 7,8 și 9 raportat la art. 312 alin. (3) teza I C. proc.

civ., respectiv art. 304 1 C. proc. civ. Pârâta SC O.I.L.T. SA a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii formulată de reclamanta, formulând precizări la apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011. Arată că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.695 lei, în condițiile în care s-a admis doar în parte numai primul capăt de cerere, respectiv din contrastaliile de 932.022,36 lei (echivalentul sumei de 292 656,25 dolari SUA, la cursul B.N.R. de la data introducerii acțiunii de 3,184 lei) pentru perioada 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, instanța de judecată a obligat-o numai la plata contrastaliilor pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010. Valoarea contrastaliilor pentru perioada 7-16 iulie 2010 care trebuie să fie cuantificată de instanță este de sub jumătate din solicitarea inițială de 932.022,36 lei, deci sub valoarea de 466.011,18 lei.

Restul capelelor de cerere au fost respinse. În mod firesc partea care cade în pretenții, în parte, este obligată la plata cheltuielilor de judecată (taxa de timbru) proporțional cu obligația stabilită în sarcina sa. Deoarece la primul capăt de cerere taxa de timbru a fost de 13.431 lei (restul până la suma de 16.695 lei reprezintă taxa de timbru pentru capătul 2 și 3 de cerere) și dat fiind că perioada pentru care s-a admis acțiunea, respectiv numai 7 iulie - 16 iulie 2010 este sub jumătate din perioada solicitată prin acțiune (respectiv 25 iunie - 16 iulie 2010), taxa de timbru la care trebuia să fie obligată era de sub 67.155 lei. Pârâta SC O.I.L.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului reclamantei O.D., ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 12 din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat de reclamanta SC O.D. SRL, în contradictoriu cu apelanta-pârâta SC O.I.L.T. SA, împotriva sentinței civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 19250/118/2010*. A admis apelul declarat de pârâta SC O.I.L.T. SA, împotriva sentinței civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 19250/118/2010. A schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a respins acțiunea cu privire la contrastalii și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. A menținut restul dispozițiilor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC O.D.

SRL, care a criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 4209 din 27 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC O.D. SRL Măgurele împotriva Deciziei nr. 12/MF din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. A respins cererea formulată de recurenta-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 9 din 4 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-au admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă SC O.D. SRL și de pârâta SC O.I.L.T.

SA și, pe cale de consecință, s-a schimbat, în parte, hotărârea apelată în sensul că: S-a dispus obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei la momentul plății a sumei de 292.656,25 dolari SUA către reclamantă cu titlu de contrastalii calculate în baza art. 81 din contractul din 2009 pentru perioada 26 iunie - 18 iulie 2010. S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. S-a dispus obligarea pârâtei-apelante la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată aferent capătului de cerere admis în apel și recurs către reclamanta-apelantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente: Din probele administrate în cauză Curtea a reținut că, hotărârea tribunalului nu corespunde situației de fapt, pentru că motivul real al nedescărcării navei începând cu data de 26 iunie 2010 - orele 17 00 - l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, reclamanta având nelămuriri în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) care interzicea deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv (situația reclamantei) către antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei). Aceasta pentru că deplasarea produselor în regim suspensiv de accize se afla în derulare la expirarea termenului de 48 de ore de la data intrării în vigoare a ordonanței.

Astfel, cu adresa din 25 iunie 2010 (nava a intrat în port pe data de 26 iunie 2010) reclamanta a solicitat D.J.A.O.V. Constanța comunicarea unui răspuns în acest sens, având cunoștință că marfa circula în regim suspensiv de accize și că avea calitatea de antrepozit fiscal de depozitare. Cu adresa din 30 iunie 2010 reclamanta a solicitat pârâtei comunicarea unui răspuns legat de staționarea navei în rada portului Constanța, în condițiile în care aceasta a sosit la 26 iunie 2010. Pârâta îi comunică reclamantei cu adresa din 1 iulie 2010 - fila 70 - că motivul pentru care nu a operat descărcarea navei o constituie intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, neștiind cum să aplice dispozițiile art. 4 alin. (4) având în vedere situația în care deplasarea în regim suspensiv de accize se afla în derulare la expirarea termenului menționat în lege, nava fiind încărcată în Italia înainte de data de 22 iunie 2010. Totodată, pârâta menționează demersurile făcute către D.J.A.O.V.

Constanța și A.N.V., făcând trimitere la adresele din 25 iunie 2010, din 1 iulie 2010. Același răspuns a fost dat de pârâtă reclamantei cu adresa din 2 iulie 2010, din 7 iulie 2010, adresa din 7 iulie 2010 în care precizează că „faptul că ne-ați trimis documentele necesare pentru recepția vasului E. nu schimbă cu nimic situația cadrului legal existent la această dată", adresa din 8 iulie 2010, adresa din 16 iulie 2010. Apărarea pârâtei, referitoare la nedescărcarea în termen a navei determinat de greșita completare a D.A.I. este nefondată deoarece, pe de o parte, operarea navei nu se face pe baza acestui document fiscal ci în baza C.M., iar pe de altă parte, așa cum chiar aceasta recunoaște prin adresa din 30 iunie 2010, D.A.I.

a fost rectificat de autoritatea fiscală italiană și trimis pârâtei din 29 iunie 2010. De altfel, greșita completare a D.A.I. a fost invocată de pârâtă abia la data de 28 iunie 2010, dată la care perioada de descărcare expirase, potrivit contractului. Această rectificarea viza destinatarul, respectiv „din destinatar O.D. în SC O.I.L.T. SA Constanța pentruSC O.D. SRL,, și nu a avut nici o relevanță în întârziere în descărcarea navei, aceasta fiind descărcată abia la data de 16 iulie 2010, urmare rezoluției puse de directorul operațional al pârâtei pe faxul trimis de reclamantă din 16 iulie 2010 „prin care se solicita descărcarea de urgență a navei, cu precizarea că până la publicarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 54/2010 cantitatea va fi indisponibilizată până la clarificarea regimului fiscal al mărfii. În aceste condiții, față de împrejurarea transmiterii N.O.R. tendered (aviz gata de descărcare în așteptare) la ora 17,00 a zilei de 26 iunie 2010 în care nava a acostat în rada portului Constanța, în lipsa unei acceptări a operatorului portuar până la 16 iulie 2010 ora 22,00 au devenit aplicabile dispozițiile anexei I din contract conform cărora timpul de stalii a început să curgă la 6 ore de la transmiterea N.O.R., respectiv de la ora 23,00 a zilei de 26 iunie 2010. Urmare nedescărcării în termen, din culpa pârâtei, a navei în termenul de stalii agreat de părțile contractului de navlosire din 2009, reclamanta a înregistrat contrastalii aferente perioadei de staționare 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, în cuantum de 292,656.25 dolari SUA, sumă care este îndreptățită să o recupereze de la pârâtă.

Invocarea de către pârâtă a normelor O.U.G. nr. 54/2010 era lipsită de relevanță deoarece acest act normativ nu putea retroactiva, nu se aplica raporturilor contractuale în derulare la data publicării lui, neconstituind un caz de forță majoră. În ceea ce privește însă invocarea dispozițiilor art. 3 din Directiva nr. 2000/35/CE și art. 3 și 4 din O.U.G. nr. 119/2007 în solicitarea daunelor interese pretinse la capetele de cerere II și III din cererea de chemare în judecată Curtea a apreciat legalitatea hotărârii tribunalului, normele invocate nefiind aplicabile speței de față deoarece acestea reglementează combaterea întârzierii efectuării plăților în cadrul tranzacțiilor comerciale, nicidecum plata unor daune de întârziere pentru neplata unor penalități de întârziere în executarea raporturilor contractuale ( contrastalii ), prejudiciul fiind stabilit convențional de către părțile contractuale.

Pentru considerentele arătate Curtea a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de către reclamantă, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a schimbat, în parte, hotărârea apelată în sensul că a obligat pârâta la plata echivalentului în lei, la momentul plății, a sumei de 292.656,25 dolari SUA către reclamantă cu titlu de contrastalii calculate în baza art. 81 din contractul din 2009 pentru perioada 26 iunie-18 iulie 2010. De asemenea, Curtea a apreciat ca fondat apelul declarat de pârâtă sub aspectul obligării sale la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, în condițiile în care acțiunea a fost admisă doar în parte atât de instanța de fond cât și în urma apelului său.

Pe cale de consecință, s-a admis și apelul declarat de pârâtă, hotărârea fiind schimbată în sensul că această parte căzută în pretenții, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor sale contractuale, a fost obligată la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă efectuate la fond. În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta - apelantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.723 lei reprezentând taxă timbru aferentă capătului de cerere admis - în apel și recurs. Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs pârâta SC O.I.L.T. SA înregistrat sub nr. unic 19250/118/2010** pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și soluționarea cauzei pe fond în sensul respingerii pretențiilor formulate de reclamanta SC O.D. SRL, cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată. A criticat hotărârea instanței de apel ca fiind netemeinică și nelegală, prezentând în motivarea recursului următoarele critici: În exercitarea contractului de prestări servicii și expediție import produse petroliere din 2009, intimata-reclamantă SC O.D. SRL a avizat pe recurenta-pârâtă că, la data de 26 iunie 2010, sosește, în rada Portului Constanța, nava - tanc M.E., având la bord cea. 33.900 t motorină, marfa fiind încărcată din Italia (origine comunitară) la data de 22 iunie 2010, circulând cu D.A.I., emis la 22 iunie 2010 de societatea SC I.S.A.B.

SRL - depozit fiscal Rafinăria SC I.S.A.B. SRL. A menționat că respectiva partidă de marfă figura în regim suspensiv de la plata accizelor și că se deplasa în această situație între antrepozitul fiscal de producție - rafinăria I.S.A.B. din Italia și antrepozitul fiscal de depozitare, respectiv SC O.I.L.T. SA unde marfa urma a fi stocată la ordinul SC O.D. SRL. Arată că la data de 23 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale care la art. 4 alin. (4) stipulează că, după 48 de ore de la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență (respectiv la data de 25 iunie 2010) se interzice deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare.

Ca efect al acestor prevederi legale recurenta-pârâtă motivează că, în calitate de antrepozit fiscal de depozitare produse petroliere, nu mai avea voie să primească spre operare și depozitare produse accizabile în regim suspensiv, așa cum este cazul partidei de mărfuri aflate la bordul navei menționate. În acest cadru a solicitat, prin adresa emisă la 25 iunie 2010, D.J.A.O.V. Constanța să îi precizeze dacă, odată ce va sosi nava M.E. în Port, încărcată din 22 iunie 2010, va putea fi sau nu descărcată de către recurenta-pârâtă, în regim suspensiv de la plata accizelor, dată fiind interdicția prevăzută de O.U.G. nr. 54/2010, interdicție impusă prin acest act normativ, la momentul intrării în vigoare, 25 iunie 2010. Arată că autoritățile vamale din Constanța nu i-au dat un răspuns ci au trimis adresa de solicitare D.S.A.O.V.

din cadrul A.N.V. A mai precizat că, la acel moment, normele de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 nu apăruseră. Recurenta-pârâtă învederează că situația creată a fost adusă la cunoștința intimatei-reclamante cu bună-credință (adresa din 1 iulie 2010) fiind silită de legislația intrată în vigoare la 25 iunie 2010, cu o zi înainte de sosirea navei în rada portuară să nu dea curs solicitării beneficiarei serviciilor sale de a proceda la descărcarea navei M.E. Legea interzicea, sub sancțiuni pe care nu a putut să și le asume, primirea mărfurilor pentru care, nu se achitase anticipat acciza, situație în care nu mai putea să stocheze marfa în regim suspensiv de la plata accizelor. Precizează că s-ar fi ajuns astfel la executarea unui contract care, raportat la noul cadru normativ, genera obligații cu o cauză nelicită (art. 966 C. civ.) prohibită de legi (art. 968 C. civ.) și lipsite de efect.

Recurenta a calificat situația creată prin adoptarea O.U.G. nr. 54/2010 ca fiind una de forță majoră, considerând că se identifică caracteristicile unui atare eveniment în situația creată de interdicția expresă prevăzută de legislația foarte recentă. Consideră că atât instanța de fond cât și cea de apel ar fi trebuit să țină cont de aceste aspecte, și să facă în mod corect aplicarea prevederilor art. 968 C. civ. și art. 966 C. civ., în condițiile înlăturării efectelor exoneratoare ale forței majore invocate, probatoriul administrat putând conduce la o asemenea concluzie. La data de 16 iulie 2010 a fost afișat pe Welsite-ul M.F.P. proiectul Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G.

nr. 54/2010 (proiect ce a fost apoi adoptat prin H.G. nr. 768 din 23 iulie 2010) care furniza un răspuns pentru situația creată, anume că deplasărilor produselor accizabile în regim suspensiv care au fost începute înainte de data de 25 iunie 2010 li se aplică normele legale anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, fiind astfel permisă deplasarea intracomunitară de produse accizabile în regim suspensiv și plasarea acestora în antrepozite fiscale de depozitare, cu menținerea regimului suspensiv. Precizează că, în baza acestui proiect de act normativ și față de precizările intimatei-reclamante, potrivit cărora, până la publicarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 54/2010 cantitatea de marfă va fi indisponibilizată până la clarificarea regimului fiscal, la data de 16 iulie 2010 a trecut la descărcarea navei, operațiunea finalizându-sela 18 iulie 2010. Recurenta apreciază că instanțele de judecată (de fond și de apel) au greșit în aplicarea legii, considerând că recurenta nu era împiedicată de cadrul legal în vigoare la data sosirii navei în Portul Constanța să o descarce, astfel încât este vinovată de încălcarea prevederilor contractuale. Consideră că acțiunile sale aveau caracter legal iar instanța de fond și cea de apel au aplicat greșit legea, au încălcat-o chiar, înlăturând caracterul legal al acțiunilor sale și înlocuindu-l cu unul contrar, generator de răspundere civilă contractuală.

Sub un al doilea motiv de recurs a invocat faptul că întârzierea în operarea navei M.E. a fost cauzată și de completarea eronată a D.A.I., la 22 iunie 2010. Concret, în căsuța nr. 4 a formularului, codul de acciză al destinatarului nu era cel al antrepozitarului fiscal SC O.I.L.T. SA iar în căsuța nr. 7 „destinatar" era înscris numele SC O.D. SRL, în loc de SC OI.L.T. SA. La data de 29 iunie 2010, SC I.S.A.B. SRL Italia, prin intermediul Biroul Vamal din Siracusa a înștiințat-o pe recurentă că a modificat D.A.I.-ul în mod corespunzător. Exemplarele nr. 2, 3 și 4 ale respectivului D.A.I. au fost comunicate, în original, de-abia la data de 7 iulie 2010. În lipsa acelor exemplare, nu se putea proceda, conform legii, la descărcarea mărfii sub regim suspensiv.

Arată că în Ordinul nr. 804/2010 privind aprobarea procedurii de gestionare a D.A.I., la punctul a), alin. (3) din procedură este prevăzut: „în cazul deplasării produselor accizabile între un antrepozit fiscal care își desfășoară activitatea într-un alt stat membru al U.E., în calitate de expeditor, și un antrepozit fiscal, operator înregistrat sau neînregistrat, care își desfășoară activitatea în România, în calitate de primitor, documentul administrativ de însoțire sau un alt document comercial prevăzut în legislația acelui stat membru se întocmește în 4 exemplare, care se utilizează conform pct. 14 alin. (3) al titlului VII din Norme". La Titlul VII Norme Metodologice, art. 14 (3) prevede: „Documentul administrativ de însoțire este un instrument de verificare a originii, a livrării, a transportului și a admiterii produselor accizabile deplasate în regim suspensiv, de la un antrepozit fiscal"(...).

„Documentul administrativ de însoțire, potrivit legislației comunitare, se întocmește de regulă în 4 exemplare din care: a) primul exemplar rămâne la antrepozitul fiscal expeditor b) exemplarele 2, 3, și 4 însoțesc obligatoriu produsul accizabil pe parcursul deplasării până la antrepozitul fiscal primitor" (...). (...) „ înainte de desigilarea și descărcarea produsului, primitorul va înștiința autoritatea fiscală teritorială în raza căreia își desfășoară activitatea, în vederea asigurării prezenței unui reprezentant al acesteia". Normele de aplicare, la art. 14 1 alin. (4) prevăd: „Obligația certificării documentului administrativ de însoțire de către autoritatea fiscală competentă nu este aplicabilă produselor accizabile deplasate în regim suspensiv prin conducte fixe". Față de aceste prevederi legale recurenta concluzionează că modificarea D.A.I.

era o obligație imperativă a legii care incumbă expeditorului și agentului acestuia, nu primitorului mărfii iar originalele exemplarelor 1, 2, 3 și 4 ale D.A.I. au sosit abia la data de 7 iulie 2010. În aceste condiții, descărcarea produsului fără avizarea D.A.I. și fără accept vamal ar fi generat alte consecințe: nu s-ar mai fi respectat procedura legală instituită de dispozițiile art. 187-189 C. fisc. și de normele tehnice prevăzute de art. 14 3 alin. (5) din normele metodologice, cu consecințe finale și anume exigibilitatea accizei, asupra expeditorului SC I.S.A.B. SRL Italia și în ultimă instanță, asupra reclamantei. Arată că atât reclamanta-intimată cât și instanțele de judecată au nesocotit aceste prevederi legale.

Susține că se ignoră faptul că la data de 23 iunie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2004, recurentei i s-a anulat autorizația de antrepozit fiscal, urmând ca până la 1 septembrie 2010 să se lichideze toate stocurile de produse cu regim suspensiv de la plata accizelor pe care le găzduia. Invocă art. 192 (7) din C. fisc. și susține că primirea produsului după 23 iunie 2010 ar fi antrenat în mod necesar plata accizelor. Acciza devine exigibilă din momentul deținerii (art. 206 6 alin. (1) coroborat cu art. 206 7 alin. (1) lit. b) și art. 206 21 pct. 7 din C. fisc.) sau din momentul importului, chiar și neregulamentar (art. 206 6 alin. (1) coroborat cu art. 206 7 alin. (1) lit. d) și art. 206 21 pct. 7 din același cod).

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel și pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurata cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește influența D.A.I., asupra întârzierii în operarea navei. În argumentarea acestui motiv recurenta-pârâtă prezintă considerentele deciziei din apel în care se arată că „hotărârea tribunalului nu corespunde situației de fapt, pentru că motivul real al nedescărcării navei, începând cu data de 26 iunie 2010, orele 17 00 , l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 54/2010, reclamanta având nelămuriri în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4), care interziceau deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv (situația reclamantei) către antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei"). Susține recurenta că acest considerent este în contradicție cu paragraful 3, pagina 7 din decizie, în care se apreciază că „apărarea pârâtei referitoare la nedescărcarea în termen a navei, determinat de greșita completare a D.A.I., este nefondată deoarece, pe de o parte, operarea navei nu se face pe baza acestui document fiscal, ci în baza C.M., iar, pe de altă parte, .D.A.I. a fost rectificat de autoritatea fiscală italiană și trimis pârâtei din 29 iulie 2010. Consideră că ambele situații, adică atât D.A.I.-ul eronat cât și interdicția instituită de prevederile O.U.G.

nr. 54/2004 au determinat imposibilitatea operatorilor portuari de a proceda la descărcarea navei M.E. în intervalul de timp indicat de reclamanta-intimată, în caz contrar ar fi trebuit să încalce legea cu consecințe împovărătoare pentru ambele părți contractante. Sub motivul aplicării greșite a legii de către instanța de apel recurenta-pârâtă a mai invocat aprecierea greșită a faptului că odată cu transmiterea de către reclamanta-intimată a N.O.R. tendered la data de 26 iunie 2010, orele 17, nava M.E. fiind sosită în rada Portului Constanța, ar fi avut obligația de a introduce nava la dană și de a începe operarea sa, începând astfel să curgă timpul de stalii (la 6 ore de la N.O.R.). Recurenta-pârâtă susține că transportul maritim nu a fost angajat de către Oscar Downstream ci de către vânzătorul mărfii, Compania V. din Geneva, având drept cumpărător pe reclamanta-intimată și că, practic, Compania V. acoperea costurile cu întârzierea la acostare.

În acest sens, precizează că nu a primit nici o solicitare de lay-can (perioadă de operare a navei) de la V. pentru nava respectivă și că N.O.R.-ul s-a dat de fapt pentru firma angajatoare a transportului V. Geneva. Arată că, în baza contractului de prestări servicii cu SC O.D. SRL a comunicat acesteia prin e-mail, conform contractului, un berthing window, „adică fereastră de acostare la dană liberă", din cauza faptului că danele portuare operate erau utilizate pentru alte mărfuri petroliere în beneficiul altor clienți. în aceste condiții, nava nu a venit într-un law-can (perioadă acceptată de operare) în perioada 26 iunie - 29 iunie 2010, ci într-unui pentru perioada 29 iunie - 1 iulie 2010 și, în această situație, „nava va fi operată la posibilități" potrivit cap. IV pct. 4.1 din contract.

Mai invocă și faptul că documentul denumit C.M. nu este cel determinant, per se, pentru operarea navei și nu este singurul document în baza căruia operează nava. Este vorba de un întreg set documentar necesar a fi predat prin agentul navei autorităților portuare. Neoperarea de către recurentă a navei M.E. în perioada 26 iunie 2010 - 16 iulie 2010 nu s-a datorat unui comportament nelegal al recurentei, contrar obligațiilor contractuale, ci unor efecte concurente așa cum a arătat pe larg în motivele de recurs, care nu atrag vinovăția sa pentru nerespectarea prevederilor contractuale. În drept, a invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (3), art. 315 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. A depus concluzii scrise care au fost susținute oral în cadrul dezbaterilor contradictorii, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte, analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate prin prisma motivelor invocate, reține următoarele: Intimata-reclamantă SC O.D. SRL a încheiat cu recurenta-pârâtă SC O.I.L.T. SA contractul de prestări servicii și expediție import produse petroliere din 2009, prelungit prin act adițional și pentru anul 2010. Obiectul contractului constă în manipularea de către recurenta-pârâtă, SC O.I.L.T. SA, în calitate de prestator în folosul intimatei-reclamante, SC O.D. SRL, în calitate de beneficiar și expeditor a produselor petroliere menționate în anexa la contract, mărfurile intrate pe teritoriul României prin Portul Constanța, transportate la bordul tancurilor petroliere.

În executarea contractului, reclamanta SC O.D. SRL a avizat pârâta cu privire la sosirea în rada Portului Constanța, la data de 26 iunie 2010, a navei tanc M.E. având la bord cea.33.900 t motorină, marfa fiind încărcată din Italia la data de 22 iunie 2010, circulând cu D.A.I., emis la data de 22 iunie 2010 de societatea SC I.S.A.B. SRL -Depozit fiscal Rafinăria SC I.S.A.B. SRL. Marfa circula în regim suspensiv de la plata accizelor și se deplasa în această modalitate între antrepozitul fiscal de producție - R. I.S.A.B. din Italia și antrepozitul fiscal de depozitare, respectiv SC O.I.L.T. SA. Avizul gata de descărcare în așteptare „N.O.R. tendered" a fost emis la data de 26 iunie 2010, ora 17 00 , de către comandantul navei, ceea ce înseamnă că nava era gata de operare din toate punctele de vedere și se afla, practic, la dispoziția pârâtei pentru a începe descărcarea navei.

Recurenta-pârâtă a acceptat descărcarea navei în cursul zilei de 16 iulie 2010, ora 22 00 . În cadrul primului motiv de recurs recurenta a invocat imposibilitatea executării contractului în contextul intrării în vigoare, la data de 23 iunie 2010, a O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, act normativ care la art. 4 alin. (4) stipulează că, după 48 de ore de la intrarea în vigoare a O.U. (respectiv data de 25 iunie 2010), se interzice deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare. Recurenta-pârâtă motivează că nu a procedat la descărcarea mărfii pentru că nu a știut dacă interdicția instituită prin O.U.G.

nr. 54/2010 privește și marfa ce a sosit încărcată la bordul navei M.E., la data de 26 iunie 2010, deplasarea acesteia în regim suspensiv de accize fiind începută la data de 22 iunie 2010, înainte de intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 54/2010. Recurenta-pârâtă a precizat expres că nu și-a asumat riscul de a încălca dispozițiile legale apărute în acea perioadă deoarece această situație ar fi antrenat în sarcina societății plata accizelor aferente mărfii descărcate în depozitele sale și răspunderea penală a reprezentanților societății. Motivul invocat de către recurenta-pârâtă relativ la necunoașterea sferei de aplicare și a incidenței O.U.G. nr. 54/2010 până la momentul publicării pe website-ul M.F.P.

a proiectului Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ (norme ce au fost adoptate prin H.G. nr. 768 din 23 iulie 2010) și asimilarea acestui motiv cazului de forță majoră, exoneratoare de răspundere civilă, nu poate fi acceptat. Prin art. 10.1 din contract părțile au definit forța majoră ca fiind acel eveniment imprevizibil și insurmontabil care împiedică sau îngreunează executarea de către una dintre părți a obligațiilor asumate în temeiul contractului și exonerează de răspundere orice întârziere sau neexecuție a oricărei obligații conform contractului. În cauză, împrejurarea reprezentată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, care interzicea primirea mărfurilor pentru care nu se achitase anticipat acciza, nu prezintă caracteristicile cauzei exoneratoare de răspundere specifice forței majore.

Situația ivită pune problema stabilirii incidenței prevederilor O.U.G. nr. 54/2010 asupra deplasărilor de produse accizabile în regim suspensiv de accize care au fost începute înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) (care interzic deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare) și care s-au încheiat după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale. în absența oricăror dispoziții tranzitorii în cuprinsul actului normativ, recurenta nu se poate prevala de necunoașterea condițiilor de aplicare în timp a unei dispoziții legale, ci trebuia să țină seama de principiul neretroactivității legii civile noi, consacrat în art. 1 C. civ.

din 1864, devenit principiu constituțional prin art. 15 alin. (2) din Constituție. Recurenta-pârâtă invocă natura legală a refuzului de a opera descărcarea navei în termenul de stalii agreat de părțile contractului de navlosire și cunoscut de aceasta, însă nu a fost în măsură să indice dispozițiile legale care să motiveze întârzierea în executarea contractului. Intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 nu poate reprezenta o justificare pertinentă deoarece acest act normativ nu se aplică deplasărilor de produse accizabile în regim suspensiv de accize care au fost începute înainte de intrare a acestui act normativ și s-au încheiat ulterior acestui moment. Sub un alt motiv de recurs recurenta-pârâtă a invocat neregularități în cuprinsul D.A.I., care au justificat întârzierea în descărcarea navei.

Neregularitâțile invocate de către recurenta-pârâtă sunt veritabile erori materiale săvârșite în etapa completării acestui document, în sensul că în căsuța nr. 4 a formularului codul de acciză al destinatarului nu era cel al antrepozitului fiscal SC O.I.L.T. SA iar în căsuța nr. 7 „destinatar" era înscris numele expeditorului, SC O.D. SRL în loc de cel al destinatarului, SC O.I.L.T. SA. Neregularitâțile au fost îndreptate de către intimata-reclamantă în sensul că la data de 29 iunie 2010, SC I.S.A.B. SRL, Italia, prin intermediul Biroului Vamal din Siracusa a înștiințat-o pe recurenta-pârâtă, prin adresă, că a modificat D.A.I.-ul în mod corespunzător. Recurenta-pârâtă nici după această dată nu a procedat la începerea operațiunii de descărcare a navei ceea ce conduce la concluzia că nu acesta a fost motivul întârzierii în executare ci, așa cum a reținut instanța de apel, faptul că pârâta nu a avut certitudinea că O.U.G.

nr. 54/2010 nu se aplică și transportului în cauză, în acest sens fiind concludentă rezoluția directorului operațional al pârâtei pe faxul trimis de reclamantă, din 16 iulie 2010, referitoare la descărcarea navei și indisponibilizarea mărfii până la clarificarea regimului fiscal al acesteia. Neregularitâțile referitoare la documentul administrativ de însoțire a mărfii erau evidente greșeli materiale care au fost remediate. Mai mult, eventualele întârzieri în ceea ce privește utilizarea acestui document, (care nu era esențial în demararea procedurii de descărcare) nu erau de natură să afecteze interesele recurentei-pârâte, ci doar pe cele ale intimatei-reclamante. Ne referim aici la dispozițiile art. 189 din C. fisc.

care prevăd că în cazul oricărei abateri de la cerințele prevăzute la art. 186-188 C. fisc. referitoare la modalitatea în care se utilizează cele 5 exemplare ale documentului administrativ de însoțire a mărfii, sancțiunea este aceea că acciza se datorează de către persoana care a expediat produsul accizabil și în nici un caz de către recurenta-pârâtă care este destinatar. în orice caz, îndreptarea erorilor materiale și trimiterea documentului administrativ de însoțire a mărfii în varianta corectă s-a realizat într-un termen scurt în comparație cu termenele instituite de C. fisc. a căror nerespectare ar fi atras sancțiunea plății accizei în sarcina expeditorului produsului accizabil. Hotărârea instanței de apel nu este contradictorie în ceea ce privește statuarea asupra cauzei care a generat întârzierea în descărcarea navei din culpa recurentei-pârâte.

În acest sens, instanța de apel a reținut, fără echivoc, pe baza probatoriului administrat, că motivul real al nedescărcării navei începând cu data de 26 iunie 2010, orele 17 00 , l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, mai exact „nelămuriri în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) care interziceau deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv (situația reclamantei) către antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei)". Instanța de apel nu a făcut decât să înlăture apărările pârâtei referitoare la faptul că întârzierea în descărcarea mărfii ar fi fost cauzată de greșelile materiale, de formă din conținutul D.A.I., aducând în sprijinul acestui argument probatoriile administrate și punând în evidență conduita pârâtei care a rămas neschimbată chiar și după rectificarea documentului administrativ de însoțire a mărfii.

Cât privește susținerea că, după emiterea N.O.R. tendered (în traducere - „aviz gata de descărcare în așteptare"), toate costurile privind staționarea navei sunt în sarcina angajatorului respectivului transport, compania V. din Geneva, care este vânzătorul mărfii - nu poate fi primită. Aceasta deoarece notificarea „notice of readiness" făcută de comandantul navei este destinată pârâtei care operează descărcarea navei iar această notificare înseamnă că nava este aptă pentru a fi descărcată, iar din momentul transmiterii „notice of readiness" nava se găsește la dispoziția operatorului portuar și orice întârziere nu poate fi pusă decât în sarcina acestuia și nu a angajatorului respectivului transport, (vânzătorului mărfii), așa cum fără temei legal susține recurenta-pârâtă.

Argumentul potrivit căruia nava nu a sosit în perioada acceptată de operare „lay-can" este formulat omisso medio, pentru prima dată în recurs și este în contradicție cu precizarea făcută în cererea de apel potrivit căreia „dacă motorina venea cu accizele achitate fără a circula în regim suspensiv cu D.A.I., aceasta putea fi descărcată pe data de 25 iunie 2010, fără nici o problemă". Reținând că reclamanta a staționat după expirarea timpului de stalii din cauze imputabile pârâtei, în mod corect, s-a dispus obligarea acesteia la contravaloarea sumei reprezentând contrastalii pentru perioada de staționare 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, întârzierea în descărcarea mărfii fiind imputabilă pârâtei conform contractului de navlosire din 2009 care potrivit art. 969 C. civ.

din 1864 reprezintă „legea părților". Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. Intimata-reclamantă a solicitat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. în cauză, deși se poate reține culpa procesuală a recurentei conform art. 274 C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi admisă deoarece nu este însoțită de documentul justificativ privind efectuarea plății onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.I.L.T. SA Constanța împotriva Deciziei nr. 9/MF din 4 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC O.D. SRL Măgurele, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 3 martie 2015.