ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 37/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele: Prin sentința civilă nr. 3590 pronunțată la 29 aprilie 2013 în Dosarul nr. 45216/3/2010 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea principală și a dispus excluderea asociatului pârât F.M. din SC H.N. SRL, structura participării la capitalul social, în urma retragerii, fiind: asociatul G.M. - 10.000 părți sociale, în valoare de 100.000 lei, V.A. - 32.000 părți sociale, în valoare totală de 320.000 lei, si F.V. - 4.000 părți sociale, în valoare de 40.000 lei, cu o participare a fiecăruia la capitalul social proporțional cu părțile sociale deținute; a obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamanților suma de 18.603,27 lei cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea reconvențională astfel cum a fost precizată și a obligat SC H.N.

SRL să plătească pârâtului-reclamant F.M. suma de 341.320 lei reprezentând drepturile cuvenite pârâtului-reclamant pentru părțile sale sociale, ca urmare a excluderii din societate; a emis adresă către D.I.T.L. sector 2 pentru urmărirea încasării taxei de timbru în cuantum de 3.904,20 lei, eșalonată în 48 de rate lunare, în cuantum de 81,34 lei, începând cu luna mai 2013; a obligat SC H.N. SRL să plătească pârâtului-reclamant suma de 4.625 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că SC H.N. SRL este constituită în forma unei societăți cu răspundere limitată, având următorii asociați: F.V., cu o cotă de 8% din capitalul social; F.M., cu o cotă de 8% din capitalul social; G.M., cu o cotă de 20 % din capitalul social si V.A., cu o cotă de 64 % din capitalul social.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat excluderea paratului F.M. pe motiv că paratul, in perioada in care a avut calitatea de administrator al societății a folosit bunurile si capitalul societății intr-un scop contrar intereselor societății, respectiv in interes propriu. Astfel, pârâtul-reclamant a avut calitatea de administrator al SC H.N. SRL in perioada 15 noiembrie 2005-10 iunie 2009. Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, din fișa contului -Avansuri de trezorerie- rezultă că la data de 17 iunie 2009 soldul contului era de 418.020,62 lei ca urmare a ridicării în avans de bani, atât prin casieria proprie, cât și cu cârdul bancar, direct prin bancă, tot soldul fiind înregistrat în fișa analitică în contul pârâtului F.M.

S-a reținut că dispozițiile de plată din casierie nu poartă nici o semnătură de ridicare a banilor de către parat, insă in acea perioadă paratul a fost administrator al societății și poartă răspunderea pentru modul de organizare a activității societății, iar prin semnarea raportărilor semestriale si anuale (bilanț, cont de profit si pierderi, balanță contabilă), acesta si-a insusit înregistrările contabile. Expertul a mai arătat că sumele ridicate nejustificat din casierie sunt în valoare de 283.527,26 lei, sumele ridicate prin cârd bancar A.T.M. sau plătite la diverși furnizori, efectuate prin P.O.S., care nu au fost justificate de paratul F.M. sunt in sumă de 134.493,26 lei. În afară de avansurile spre decontare în lei, expertul a reținut că în perioada analizată, pârâtul a ridicat și avansuri în devize, după cum urmează: a ridicat 4.961 euro, a justificat 1.952 euro, sold nejustificat 2.999 euro, a ridicat 5.550.

dolari SUA, a justificat 5.350 dolari SUA, sold nejustificat 200 dolari SUA. Expertiza a identificat ca pârâtul a utilizat suma de 698.088,90 lei din care a justificat doar suma de 280.068,26 lei, rămânând un sold nejustificat de 418.068,64 lei. Față de concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că paratul și-a însușit din conturile societății sume în lei, euro și dolari SUA, tribunalul nu a primit susținerile paratului-reclamant potrivit cărora acesta ar fi dat dovadă de inabilitate in afaceri in perioada in care a fost administrator. Față de considerentele expuse, tribunalul a admis cererea principală, dispunând excluderea asociatului F.M. din SC H.N. SRL. Astfel, în urma excluderii pârâtului-reclamant structura participării la capitalul social, potrivit înțelegerii părților, va fi următoarea: asociatul G.M.

- 10.000 părți sociale, in valoare de 100.000 lei, V.A. - 32.000 părți sociale, in valoare totală de 320.000 lei, si F.V. - 4.000 părți sociale, in valoare de 40.000 lei, cu o participare a fiecăruia la capitalul social proporțional cu părțile sociale deținute. În ceea ce privește cererea reconventională tribunalul a reținut că potrivit art. 224 alin (1) din Legea nr. 31/1990 asociatul exclus răspunde de pierderi și are dreptul la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv. (2) Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.

Ca atare, asociatul retras este îndreptățit la plata unei sume de bani care să reprezinte valoarea părții proporționale din patrimoniu. Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, valoarea drepturilor de participare a paratului, conform balanței de verificare la data de 30 aprilie 2012 se ridică la suma de 341.320 lei. În ceea ce privește dividendele solicitate de paratul-reclamant tribunalul a reținut că potrivit susținerilor ambelor părți în perioada 2004-2010 A.G.A. a hotărât să nu distribuie dividende, ca urmare a solicitării SC U. SA, cu care societatea semnase un contract de credit. Chiar și expertul contabil a evidențiat că nu există nici o hotărâre A.G.A. prin care să se fi hotărât plata de dividende.

În speță A.G.A. a hotărât să nu distribuie dividende, ci tot profitul a fost reinvestit. Prin urmare, solicitarea pârâtului-reclamant la plata unor dividende în sumă de 39.931,22 lei s-a apreciat ca neîntemiată. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a compensa sumele datorate de societate cu sumele datorate de parat societății, tribunalul a reținut că reclamanții nu au depus la dosar o cerere prin care să solicite obligarea paratului la plata către societate a sumelor cu care paratul a prejudiciat societatea. Reclamanții au invocat compensația legală de drept pe cale de apărare. Tribunalul a reținut că față de dispozițiile art. 1144 și art. 1145 C. civ pentru a opera compensația legală de drept trebuie ca cele doua creanțe să aibă ca obiect bunuri fungibile și să fie deopotrivă certe, lichide si exigibile.

S-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera compensația. S-au avut în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., conform considerentelor expuse de tribunal. Împotriva acestei sentințe civile reclamanții G.M., V.A., F.V. și SC H.N. SRL au declarat apel, timbrat și în termen legal, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de constatare a compensării legale a datoriilor reciproce ale pârâtului F.M. (în sumă de 341.320 lei - reprezentând drepturile cuvenite asociatului exclus) și, respectiv SC H.N. SRL (în sumă de 418.068,64 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost produs de pârât prin sumele ridicate de acesta, conform expertizei omologate în cauză) precum și în sensul respingerii cererii de obligare a SC H.N.

SRL la plata cheltuielilor de judecată către pârât. În motivarea apelului s-a arătat, în esență, în primul rând că tribunalul a omis să se pronunțe în dispozitivul sentinței asupra cererii de constatare a compensării legale a datoriilor reciproce formulată la 19 decembrie 2012, iar în considerentele sentinței s-a rezumat la argumentarea în mod contradictoriu și în mod neîntemeiat a unei soluții de respingere a cererii respective. Prin cererea din 19 decembrie 2012 s-a solicitat compensarea datoriilor reciproce, astfel cum vor fi acestea stabilite de către instanța de judecată prin hotărârea pe care o va da. Pentru ca instanța de fond să dispună excluderea pârâtului din societate s-a reținut culpa acestuia în producerea unui prejudiciu în valoare de 418.068,64 lei dar, în mod paradoxal și ignorându-se cererea de compensare, s-a acordat pârâtului suma de 341.320 lei și 4.625 lei reprezentând cheltuielile de judecată.

Sentința s-a dat cu nerespectarea prevederilor legale privind compensația legală, respectiv a dispozițiilor art. 1144-1445 C. civ. Compensația legală operează de drept, chiar și atunci când debitorii nu ar ști nimic despre aceasta, iar în cauză cuantumurile datoriilor reciproce au fost stabilite prin același raport de expertiză, omologat ca atare, ambele fiind certe, precis determinate, iar în privința obligației de dezdăunare a apelantei aceasta are în mod indubitabil caracter exigibil, fiind îndeplinite cerințele legale pentru a opera compensația legală. în contradicție cu definiția compensației legale, instanța de fond a apreciat că pentru a opera stingerea datoriilor pe această cale, reclamanții ar fi trebuit să o fi învestit cu o cerere prin care să solicite obligarea pârâtului la plata unei sume de bani către societate și, în măsura în care s-ar fi admis această cerere, s-ar fi putut compensa cele două creanțe.

S-a pronunțat astfel o soluție conform căreia societatea devalizată de pârât este obligată să-i plătească acestuia o sumă aproape egală cu cea deja însușită de acesta în mod nelegal, sancțiunea excluderii din societate căpătând astfel o valență recompensatorie, contrar literei și spiritului legii. În aceeași notă apare și obligarea societății la plata către pârât a sumei de 4.625 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta în condițiile în care este evident că nu se poate reține o culpă procesuală a reclamantei din moment ce cererea introductivă a acesteia a fost admisă, fiind întrunite condițiile pentru excluderea pârâtului, inclusiv culpa acestuia. Reclamanta nu a justificat vreun interes propriu în promovarea unei cereri prin care să fie obligată la plata drepturilor asociatului exclus, iar admiterea în parte a cererii reconvenționale a fost, exclusiv, consecința admiterii cererii principale.

Apare, astfel, ca total nejustificată obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în virtutea răspunderii civile delictuale. Apelanții au solicitat și suspendarea executării vremelnice a sentinței atacate, inițiată de pârât, până la soluționarea apelului, pentru motivele menționate. Ulterior, însă, la termenul de judecată de la 03 octombrie 2013 apelanții au arătat că nu înțeleg să mai insiste în soluționarea acestei cereri și, în consecință, nici să consemneze cauțiunea stabilită de instanță în sarcina lor, iar în acest context Curtea a luat act că a intervenit desesizarea instanței în ceea ce privește cererea respectivă, în condițiile în care altfel, oricum ar fi fost îndeplinite condițiile pentru respingerea cererii față de neplata cauțiunii sau, respectiv, ca rămasă fără obiect ca urmare a soluționării apelului la acel termen.

Prin Decizia civilă nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții G.M., V.A. și F.V. împotriva sentinței civile nr. 3590 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 45216/3/2010, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost respinsă cererea pârâtului-reclamant de obligare a reclamantei-pârâte SC H.N. SRL, la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la cererea reclamanților de constatare a compensării legale a datoriilor reciproce, instanța de apel l-a respins ca neîntemeiat.

Solicitarea în privința constatării compensării a fost formulată de reclamanți prin precizarea depusă de aceștia la 19 noiembrie 2012, urmare a conformării lor la dispoziția instanței de la termenul anterior în sensul de a preciza modul în care, în cazul admiterii acțiunii principale, sunt dispuși să preia părțile sociale deținute de pârât, acest aspect privind al doilea capăt de cerere. Prin urmare, în mod corect tribunalul a apreciat și a luat act de cererea în discuție drept o precizare sub aspectul menționat, iar nu o modificare a acțiunii principale în sensul formulării unui alt capăt de cerere. De altfel nici reclamanții nu au pretins, în acest context, incidența prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., mai ales că modificarea acțiunii era tardivă la termenul menționat, ulterior primei zile de înfățișare și cu atât mai mult cu cât chiar formularea solicitării în discuție era incertă și deficitară („solicităm totodată și compensarea sumelor de bani reciproce, astfel cum vor fi stabilite de către instanța de judecată prin hotărârea pe care o va pronunța"), deoarece „compensarea sumelor de bani reciproce" nu înseamnă în mod obligatoriu doar compensarea datoriilor reciproce și nu era și nici nu a fost formulat în mod legal și un capăt de cerere privind stabilirea și/sau obligarea la plata unei sume de bani a pârâtului către reclamanți, pe lângă cel existent privind obligarea la plată a societății reclamante către pârât.

în plus, reclamanții nu au pretins caracterul modificator al cererii nici la termenul următor, de la 14 ianuarie 2013. În consecință, față de cele menționate, tribunalul nu putea să se pronunțe și cu privire la un capăt de cerere inexistent și a apreciat, de altfel, în mod expres în considerentele sentinței că reclamanții au invocat compensația legală pe cale de apărare (față de cererea reconvențională). în mod mai detaliat a precizat tribunalul prin considerente și faptul că nici nu sunt îndeplinite în cauză condițiile pentru a opera compensația legală. Sub acest aspect tribunalul a apreciat în mod corect că reclamanții nu sunt titularii unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva pârâtului în ceea ce privește sumele cu care acesta a prejudiciat societatea.

în condițiile în care sustragerea sumei rezultă doar în raport cu expertiza contabilă administrată în cauză, reclamanții nu au devenit titularii unei astfel de creanțe, din moment ce nici nu au formulat în obiectul cauzei o cerere privind obligarea pârâtului la plata sumelor respective care să fi fost admisă de instanță, hotărârea pronunțată în acest sens devenind titlu de creanță. O astfel de cerere a fost formulată de reclamanți, dar în altă cauză, constituind obiectul Dosarului nr. 21950/3/2013 pe rolul aceluiași tribunal, evident pentru a compensa lipsa formulării ei în cauza de față. Reținând cele arătate, tribunalul nu a procedat în mod contradictoriu și, în concret, nici nu a respins un capăt de cerere privind compensarea, ci doar a apreciat în mod corect că și în cazul în care ar fi fost formulat un capăt de cerere în sensul respectiv nu ar fi fost admis, nefiind întrunite condițiile legale pentru intervenirea compensării legale.

Pe de altă parte, este fondat motivul de apel privind greșita obligare de către tribunal a societății reclamante la plata cheltuielilor de judecată către pârât. în raport cu admiterea cererii reconvenționale formulată de pârât doar în mod strict formal se poate aprecia că devin incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sub aspectul că reclamanții-pârâți ar fi căzut în pretenții astfel, față de pârâtul-reclamant. O astfel de apreciere se situează, însă, în speță doar la nivelul aparenței. Aceasta, deoarece aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să se bazeze pe culpa procesuală a reclamanților, sub aspectul răspunderii civile delictuale. Or, nu se poate reține o culpă procesuală a societății reclamante, în primul rând, deoarece cererea formulată în cauză de aceasta a fost admisă, reținându-se culpa pârâtului.

Mai mult, cererea reconvențională a fost admisă (în parte), sub aspect cauzal, ca urmare a admiterii cererii principale, și aceasta în condițiile în care reclamanții nu justificau, în concret, interesul în a formula chiar ei capătul de cerere privind plata către pârât a contravalorii părților sociale deținute de aceasta, dispunerea sub acest aspect prin hotărârea de excludere rezultând din lege dar implicând incidența principiului disponibilității părții. Împotriva deciziei pronunțată în apel, pârâtul F.M. a declarat recurs. Prin recursul declarat, recurentul susține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de el numai în ceea ce privește cererea reconvențională, iar nu și apărările împotriva cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului, reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenționale, ca urmare a admiterii cererii reconvenționale și în al treilea rând, reclamanții au avut culpă procesuală în ceea ce privește cererea reconvențională, întrucât nu i-au fost recunoscute pretențiile deduse judecății. Conchide recurentul, în condițiile în care reclamanții i-au contestat existența și întinderea drepturilor deduse judecății, iar instanța i-a dat câștig de cauză, era evident că reclamanții se găseau în culpă procesuală.

În ceea ce privește excepția tardivității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, deoarece din verificarea dovezii de comunicare a deciziei recurate, rezultă că aceasta a fost comunicată recurentului la avocat la data de 3 iulie 2014, conform dovezii depusă de avocatul ales al recurentului în recurs, fila 19 dosar recurs, aflată de altfel și în dosarul de apel la fila 174, iar termenul de recurs se împlinea la data de 19 iulie 2014, care era o zi de sâmbătă. Recurentul a depus recursul cu plic la data de 21 iulie 2014 așa cum rezultă din înscrisul depus la fila 8 dosar recurs, deci în termenul prevăzut de lege. Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: De reamintit că pentru acordarea cheltuieilor de judecată este obligatoriu ca părțile interesate să le ceară și să le justifice, iar partea care va fi obligată la plata acestora este partea care cade în pretenții, partea care pierde procesul.

Partea care cade în pretenții la care se referă și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În cauză, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere culpa procesuală. Astfel, în cauză s-a apreciat că nu se poate reține o culpă procesuală a societății reclamante, întrucât cererea formulată în cauză de aceasta a fost admisă, reținându-se culpa pârâtului. Mai mult, cererea reconvențională a fost admisă (în parte), sub aspect cauzal, ca urmare a admiterii cererii principale, și aceasta în condițiile în care reclamanții nu justificau, în concret, interesul în a formula chiar ei capătul de cerere privind plata către pârât a contravalorii părților sociale deținute de aceasta, dispunerea sub acest aspect prin hotărârea de excludere rezultând din lege dar implicând incidența principiului disponibilității părții.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere cu respectarea dispozițiilor legale pretins încălcate și anume în raport cu admiterea cererii reconvenționale formulată de pârât doar în mod strict formal se poate aprecia că devin incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul că reclamanții-pârâți ar fi căzut în pretenții astfel, față de pârâtul-reclamant. O astfel de apreciere se situează, însă, în speță doar la nivelul aparenței. Aceasta, deoarece aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să se bazeze pe culpa procesuală a reclamanților, sub aspectul răspunderii civile delictuale, ceea ce în cauză nu s-a reținut o asemenea culpă. Pe de altă parte, cum se poate constata, recurentul nu argumentează în drept din perspectiva culpei procesuale raportat la soluția data în lumina dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că susținerile recurentului sunt simple afirmații lipsite de conținut logico-juridic. În consecință, Înalta Curte constată că instanța anterioară a aplicat corect dispozițiile art. 274, așa încât nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.M. împotriva Deciziei civile nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.M. împotriva Deciziei civile nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2015.