ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 37/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 37/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând

asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3590

pronunțată la 29 aprilie 2013 în Dosarul nr. 45216/3/2010 Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, a admis cererea principală și a dispus excluderea

asociatului pârât F.M. din SC H.N. SRL, structura participării la capitalul

social, în urma retragerii, fiind: asociatul G.M. - 10.000 părți sociale, în

valoare de 100.000 lei, V.A. - 32.000 părți sociale, în valoare totală de

320.000 lei, si F.V. - 4.000 părți sociale, în valoare de 40.000 lei, cu o

participare a fiecăruia la capitalul social proporțional cu părțile sociale

deținute; a obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamanților suma de

18.603,27 lei cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea reconvențională

astfel cum a fost precizată și a obligat SC H.N. SRL să plătească

pârâtului-reclamant F.M. suma de 341.320 lei reprezentând drepturile cuvenite

pârâtului-reclamant pentru părțile sale sociale, ca urmare a excluderii din

societate; a emis adresă către D.I.T.L. sector 2 pentru urmărirea încasării

taxei de timbru în cuantum de 3.904,20 lei, eșalonată în 48 de rate lunare, în

cuantum de 81,34 lei, începând cu luna mai 2013; a obligat SC H.N. SRL să

plătească pârâtului-reclamant suma de 4.625 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că SC H.N. SRL este

constituită în forma unei societăți cu răspundere limitată, având următorii

asociați: F.V., cu o cotă de 8% din capitalul social; F.M., cu o cotă de 8% din

capitalul social; G.M., cu o cotă de 20 % din capitalul social si V.A., cu o

cotă de 64 % din capitalul social.

Prin cererea

dedusă judecății, reclamanții au solicitat excluderea paratului F.M. pe motiv

că paratul, in perioada in care a avut calitatea de administrator al societății

a folosit bunurile si capitalul societății intr-un scop contrar intereselor

societății, respectiv in interes propriu.

Astfel,

pârâtul-reclamant a avut calitatea de administrator al SC H.N. SRL in perioada

15 noiembrie 2005-10 iunie 2009.

Potrivit

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, din fișa contului -Avansuri

de trezorerie- rezultă că la data de 17 iunie 2009 soldul contului era de

418.020,62 lei ca urmare a ridicării în avans de bani, atât prin casieria

proprie, cât și cu cârdul bancar, direct prin bancă, tot soldul fiind înregistrat

în fișa analitică în contul pârâtului F.M. S-a reținut că dispozițiile de plată

din casierie nu poartă nici o semnătură de ridicare a banilor de către parat,

insă in acea perioadă paratul a fost administrator al societății și poartă

răspunderea pentru modul de organizare a activității societății, iar prin

semnarea raportărilor semestriale si anuale (bilanț, cont de profit si

pierderi, balanță contabilă), acesta si-a insusit înregistrările contabile.

Expertul a mai

arătat că sumele ridicate nejustificat din casierie sunt în valoare de

283.527,26 lei, sumele ridicate prin cârd bancar A.T.M. sau plătite la diverși

furnizori, efectuate prin P.O.S., care nu au fost justificate de paratul F.M.

sunt in sumă de 134.493,26 lei.

În afară de

avansurile spre decontare în lei, expertul a reținut că în perioada analizată,

pârâtul a ridicat și avansuri în devize, după cum urmează: a ridicat 4.961

euro, a justificat 1.952 euro, sold nejustificat 2.999 euro, a ridicat 5.550.

dolari SUA, a justificat 5.350 dolari SUA, sold nejustificat 200 dolari SUA.

Expertiza a

identificat ca pârâtul a utilizat suma de 698.088,90 lei din care a justificat

doar suma de 280.068,26 lei, rămânând un sold nejustificat de 418.068,64 lei.

Față de

concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că paratul și-a însușit

din conturile societății sume în lei, euro și dolari SUA, tribunalul nu a

primit susținerile paratului-reclamant potrivit cărora acesta ar fi dat dovadă

de inabilitate in afaceri in perioada in care a fost administrator.

Față de

considerentele expuse, tribunalul a admis cererea principală, dispunând

excluderea asociatului F.M. din SC H.N. SRL.

Astfel, în urma

excluderii pârâtului-reclamant structura participării la capitalul social,

potrivit înțelegerii părților, va fi următoarea: asociatul G.M. - 10.000 părți

sociale, in valoare de 100.000 lei, V.A. - 32.000 părți sociale, in valoare

totală de 320.000 lei, si F.V. - 4.000 părți sociale, in valoare de 40.000 lei,

cu o participare a fiecăruia la capitalul social proporțional cu părțile

sociale deținute.

În ceea ce

privește cererea reconventională tribunalul a reținut că potrivit art. 224 alin

(1) din Legea nr. 31/1990 asociatul exclus răspunde de pierderi și are dreptul

la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor

până ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv.

(2) Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul

social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.

Ca atare,

asociatul retras este îndreptățit la plata unei sume de bani care să reprezinte

valoarea părții proporționale din patrimoniu.

Potrivit

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, valoarea drepturilor de

participare a paratului, conform balanței de verificare la data de 30 aprilie

2012 se ridică la suma de 341.320 lei.

În ceea ce

privește dividendele solicitate de paratul-reclamant tribunalul a reținut că

potrivit susținerilor ambelor părți în perioada 2004-2010 A.G.A. a hotărât să

nu distribuie dividende, ca urmare a solicitării SC U. SA, cu care societatea

semnase un contract de credit.

Chiar și

expertul contabil a evidențiat că nu există nici o hotărâre A.G.A. prin care să

se fi hotărât plata de dividende.

În speță A.G.A.

a hotărât să nu distribuie dividende, ci tot profitul a fost reinvestit.

Prin urmare,

solicitarea pârâtului-reclamant la plata unor dividende în sumă de 39.931,22

lei s-a apreciat ca neîntemiată.

În ceea ce

privește solicitarea reclamanților de a compensa sumele datorate de societate

cu sumele datorate de parat societății, tribunalul a reținut că reclamanții nu

au depus la dosar o cerere prin care să solicite obligarea paratului la plata

către societate a sumelor cu care paratul a prejudiciat societatea. Reclamanții

au invocat compensația legală de drept pe cale de apărare.

Tribunalul a

reținut că față de dispozițiile art. 1144 și art. 1145 C. civ pentru a opera

compensația legală de drept trebuie ca cele doua creanțe să aibă ca obiect

bunuri fungibile și să fie deopotrivă certe, lichide si exigibile.

S-a reținut că

nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera compensația.

S-au avut în

vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., conform considerentelor expuse de

tribunal.

Împotriva

acestei sentințe civile reclamanții G.M., V.A., F.V. și SC H.N. SRL au declarat

apel, timbrat și în termen legal, solicitând schimbarea în parte a hotărârii

atacate în sensul admiterii cererii de constatare a compensării legale a

datoriilor reciproce ale pârâtului F.M. (în sumă de 341.320 lei - reprezentând

drepturile cuvenite asociatului exclus) și, respectiv SC H.N. SRL (în sumă de

418.068,64 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost produs de

pârât prin sumele ridicate de acesta, conform expertizei omologate în cauză)

precum și în sensul respingerii cererii de obligare a SC H.N. SRL la plata

cheltuielilor de judecată către pârât.

În motivarea

apelului s-a arătat, în esență, în primul rând că tribunalul a omis să se

pronunțe în dispozitivul sentinței asupra cererii de constatare a compensării

legale a datoriilor reciproce formulată la 19 decembrie 2012, iar în

considerentele sentinței s-a rezumat la argumentarea în mod contradictoriu și

în mod neîntemeiat a unei soluții de respingere a cererii respective.

Prin cererea

din 19 decembrie 2012 s-a solicitat compensarea datoriilor reciproce, astfel

cum vor fi acestea stabilite de către instanța de judecată prin hotărârea pe

care o va da. Pentru ca instanța de fond să dispună excluderea pârâtului din

societate s-a reținut culpa acestuia în producerea unui prejudiciu în valoare

de 418.068,64 lei dar, în mod paradoxal și ignorându-se cererea de compensare,

s-a acordat pârâtului suma de 341.320 lei și 4.625 lei reprezentând

cheltuielile de judecată. Sentința s-a dat cu nerespectarea prevederilor legale

privind compensația legală, respectiv a dispozițiilor art. 1144-1445 C. civ.

Compensația legală operează de drept, chiar și atunci când debitorii nu ar ști

nimic despre aceasta, iar în cauză cuantumurile datoriilor reciproce au fost

stabilite prin același raport de expertiză, omologat ca atare, ambele fiind

certe, precis determinate, iar în privința obligației de dezdăunare a apelantei

aceasta are în mod indubitabil caracter exigibil, fiind îndeplinite cerințele

legale pentru a opera compensația legală. în contradicție cu definiția

compensației legale, instanța de fond a apreciat că pentru a opera stingerea

datoriilor pe această cale, reclamanții ar fi trebuit să o fi învestit cu o

cerere prin care să solicite obligarea pârâtului la plata unei sume de bani

către societate și, în măsura în care s-ar fi admis această cerere, s-ar fi

putut compensa cele două creanțe. S-a pronunțat astfel o soluție conform căreia

societatea devalizată de pârât este obligată să-i plătească acestuia o sumă

aproape egală cu cea deja însușită de acesta în mod nelegal, sancțiunea

excluderii din societate căpătând astfel o valență recompensatorie, contrar

literei și spiritului legii.

În aceeași notă

apare și obligarea societății la plata către pârât a sumei de 4.625 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta în condițiile în care este evident că

nu se poate reține o culpă procesuală a reclamantei din moment ce cererea

introductivă a acesteia a fost admisă, fiind întrunite condițiile pentru

excluderea pârâtului, inclusiv culpa acestuia. Reclamanta nu a justificat vreun

interes propriu în promovarea unei cereri prin care să fie obligată la plata

drepturilor asociatului exclus, iar admiterea în parte a cererii

reconvenționale a fost, exclusiv, consecința admiterii cererii principale.

Apare, astfel, ca total nejustificată obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată, în virtutea răspunderii civile delictuale.

Apelanții au

solicitat și suspendarea executării vremelnice a sentinței atacate, inițiată de

pârât, până la soluționarea apelului, pentru motivele menționate. Ulterior,

însă, la termenul de judecată de la 03 octombrie 2013 apelanții au arătat că nu

înțeleg să mai insiste în soluționarea acestei cereri și, în consecință, nici

să consemneze cauțiunea stabilită de instanță în sarcina lor, iar în acest

context Curtea a luat act că a intervenit desesizarea instanței în ceea ce

privește cererea respectivă, în condițiile în care altfel, oricum ar fi fost

îndeplinite condițiile pentru respingerea cererii față de neplata cauțiunii

sau, respectiv, ca rămasă fără obiect ca urmare a soluționării apelului la acel

termen.

Prin Decizia

civilă nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții G.M., V.A. și F.V.

împotriva sentinței civile nr. 3590 din 29 aprilie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 45216/3/2010, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost respinsă cererea

pârâtului-reclamant de obligare a reclamantei-pârâte SC H.N. SRL, la plata

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește

primul motiv de apel, referitor la cererea reclamanților de constatare a

compensării legale a datoriilor reciproce, instanța de apel l-a respins ca

neîntemeiat.

Solicitarea în

privința constatării compensării a fost formulată de reclamanți prin precizarea

depusă de aceștia la 19 noiembrie 2012, urmare a conformării lor la dispoziția

instanței de la termenul anterior în sensul de a preciza modul în care, în

cazul admiterii acțiunii principale, sunt dispuși să preia părțile sociale

deținute de pârât, acest aspect privind al doilea capăt de cerere.

Prin urmare, în

mod corect tribunalul a apreciat și a luat act de cererea în discuție drept o

precizare sub aspectul menționat, iar nu o modificare a acțiunii principale în

sensul formulării unui alt capăt de cerere.

De altfel nici

reclamanții nu au pretins, în acest context, incidența prevederilor art. 132

alin. (1) C. proc. civ., mai ales că modificarea acțiunii era tardivă la

termenul menționat, ulterior primei zile de înfățișare și cu atât mai mult cu

cât chiar formularea solicitării în discuție era incertă și deficitară

(„solicităm totodată și compensarea sumelor de bani reciproce, astfel cum vor

fi stabilite de către instanța de judecată prin hotărârea pe care o va

pronunța"), deoarece „compensarea sumelor de bani reciproce" nu

înseamnă în mod obligatoriu doar compensarea datoriilor reciproce și nu era și

nici nu a fost formulat în mod legal și un capăt de cerere privind stabilirea

și/sau obligarea la plata unei sume de bani a pârâtului către reclamanți, pe

lângă cel existent privind obligarea la plată a societății reclamante către

pârât. în plus, reclamanții nu au pretins caracterul modificator al cererii

nici la termenul următor, de la 14 ianuarie 2013.

În consecință,

față de cele menționate, tribunalul nu putea să se pronunțe și cu privire la un

capăt de cerere inexistent și a apreciat, de altfel, în mod expres în

considerentele sentinței că reclamanții au invocat compensația legală pe cale

de apărare (față de cererea reconvențională). în mod mai detaliat a precizat

tribunalul prin considerente și faptul că nici nu sunt îndeplinite în cauză

condițiile pentru a opera compensația legală. Sub acest aspect tribunalul a

apreciat în mod corect că reclamanții nu sunt titularii unei creanțe certe,

lichide și exigibile împotriva pârâtului în ceea ce privește sumele cu care

acesta a prejudiciat societatea. în condițiile în care sustragerea sumei

rezultă doar în raport cu expertiza contabilă administrată în cauză,

reclamanții nu au devenit titularii unei astfel de creanțe, din moment ce nici

nu au formulat în obiectul cauzei o cerere privind obligarea pârâtului la plata

sumelor respective care să fi fost admisă de instanță, hotărârea pronunțată în

acest sens devenind titlu de creanță. O astfel de cerere a fost formulată de

reclamanți, dar în altă cauză, constituind obiectul Dosarului nr. 21950/3/2013

pe rolul aceluiași tribunal, evident pentru a compensa lipsa formulării ei în

cauza de față.

Reținând cele

arătate, tribunalul nu a procedat în mod contradictoriu și, în concret, nici nu

a respins un capăt de cerere privind compensarea, ci doar a apreciat în mod

corect că și în cazul în care ar fi fost formulat un capăt de cerere în sensul

respectiv nu ar fi fost admis, nefiind întrunite condițiile legale pentru

intervenirea compensării legale.

Pe de altă

parte, este fondat motivul de apel privind greșita obligare de către tribunal a

societății reclamante la plata cheltuielilor de judecată către pârât. în raport

cu admiterea cererii reconvenționale formulată de pârât doar în mod strict

formal se poate aprecia că devin incidente prevederile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. sub aspectul că reclamanții-pârâți ar fi căzut în pretenții astfel,

față de pârâtul-reclamant. O astfel de apreciere se situează, însă, în speță

doar la nivelul aparenței. Aceasta, deoarece aplicabilitatea dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să se bazeze pe culpa procesuală a

reclamanților, sub aspectul răspunderii civile delictuale.

Or, nu se poate

reține o culpă procesuală a societății reclamante, în primul rând, deoarece

cererea formulată în cauză de aceasta a fost admisă, reținându-se culpa

pârâtului. Mai mult, cererea reconvențională a fost admisă (în parte), sub

aspect cauzal, ca urmare a admiterii cererii principale, și aceasta în condițiile

în care reclamanții nu justificau, în concret, interesul în a formula chiar ei

capătul de cerere privind plata către pârât a contravalorii părților sociale

deținute de aceasta, dispunerea sub acest aspect prin hotărârea de excludere

rezultând din lege dar implicând incidența principiului disponibilității

părții.

Împotriva

deciziei pronunțată în apel, pârâtul F.M. a declarat recurs.

Prin recursul

declarat, recurentul susține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că reclamanții au

fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de el numai în ceea

ce privește cererea reconvențională, iar nu și apărările împotriva cererii de

chemare în judecată.

În opinia

recurentului, reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată

aferente cererii reconvenționale, ca urmare a admiterii cererii reconvenționale

și în al treilea rând, reclamanții au avut culpă procesuală în ceea ce privește

cererea reconvențională, întrucât nu i-au fost recunoscute pretențiile deduse

judecății.

Conchide

recurentul, în condițiile în care reclamanții i-au contestat existența și

întinderea drepturilor deduse judecății, iar instanța i-a dat câștig de cauză,

era evident că reclamanții se găseau în culpă procesuală.

În ceea ce

privește excepția tardivității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă

ca neîntemeiată, deoarece din verificarea dovezii de comunicare a deciziei

recurate, rezultă că aceasta a fost comunicată recurentului la avocat la data

de 3 iulie 2014, conform dovezii depusă de avocatul ales al recurentului în

recurs, fila 19 dosar recurs, aflată de altfel și în dosarul de apel la fila

174, iar termenul de recurs se împlinea la data de 19 iulie 2014, care era o zi

de sâmbătă.

Recurentul a depus

recursul cu plic la data de 21 iulie 2014 așa cum rezultă din înscrisul depus

la fila 8 dosar recurs, deci în termenul prevăzut de lege.

Recursul este

nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

De reamintit că

pentru acordarea cheltuieilor de judecată este obligatoriu ca părțile

interesate să le ceară și să le justifice, iar partea care va fi obligată la

plata acestora este partea care cade în pretenții, partea care pierde procesul.

Partea care cade în pretenții la care se referă și dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

În cauză,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind

acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere culpa procesuală.

Astfel, în

cauză s-a apreciat că nu se poate reține o culpă procesuală a societății

reclamante, întrucât cererea formulată în cauză de aceasta a fost admisă,

reținându-se culpa pârâtului. Mai mult, cererea reconvențională a fost admisă

(în parte), sub aspect cauzal, ca urmare a admiterii cererii principale, și

aceasta în condițiile în care reclamanții nu justificau, în concret, interesul

în a formula chiar ei capătul de cerere privind plata către pârât a

contravalorii părților sociale deținute de aceasta, dispunerea sub acest aspect

prin hotărârea de excludere rezultând din lege dar implicând incidența

principiului disponibilității părții.

De asemenea,

instanța de apel a avut în vedere cu respectarea dispozițiilor legale pretins

încălcate și anume în raport cu admiterea cererii reconvenționale formulată de

pârât doar în mod strict formal se poate aprecia că devin incidente prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul că reclamanții-pârâți ar fi

căzut în pretenții astfel, față de pârâtul-reclamant. O astfel de apreciere se

situează, însă, în speță doar la nivelul aparenței. Aceasta, deoarece

aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să se

bazeze pe culpa procesuală a reclamanților, sub aspectul răspunderii civile

delictuale, ceea ce în cauză nu s-a reținut o asemenea culpă.

Pe de altă

parte, cum se poate constata, recurentul nu argumentează în drept din

perspectiva culpei procesuale raportat la soluția data în lumina dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că susținerile recurentului sunt

simple afirmații lipsite de conținut logico-juridic.

În consecință,

Înalta Curte constată că instanța anterioară a aplicat corect dispozițiile art.

274, așa încât nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.M.

împotriva Deciziei civile nr. 345 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a Vl-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția tardivității recursului.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul F.M. împotriva Deciziei civile nr. 345

din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2015.