ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1317 din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 48880/3/2010 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților G.H.F.M. și G.H.C. de constatare a nulității testamentului întocmit de G.C. la 12 martie 1994, în contradictoriu cu pârâții G.H. și G.E.C. În motivarea hotărârii, s-a reținut, în esență, că principalul motiv de nulitate invocat în acțiune îl reprezintă încălcarea dispozițiilor art. 803 C. civ. român, respectiv că testamentul întocmit de G.C. la 12 martie 1994 în Germania cuprinde o substituție fideicomisară prohibită de lege.

Analizând probatoriul administrat instanța de fond a reținut că defunctul G.C. a întocmit un singur act juridic, testament olograf, dar a întocmit două înscrisuri, instrumentum, unul în limba română și celălalt în limba germană. Clauza contestată, din înscrisul instrumentum, încheiat în limba română constă „în numirea domnului G.H. ca moștenitorul meu, cu domiciliul în București, iar pe d-l G.E.C., numesc urmașul domnului G.H.”. În înscrisul instrument întocmit în limba germană conținutul aceleași clauze este „conform testamentului meu numesc pe nepotul meu, domnul G.H. ca moștenitor al meu, ca al doilea moștenitor pe fiu său G.E.C., ambii cu domiciliul în București”. Analizând aceste clauze, prima instanță a apreciat că nu poate reține intenția defunctului a institui o substituție fideicomisară deoarece, conform art. 803 C. civ.

substituția fideicomisară presupune ca dispunătorul să oblige pe beneficiarul liberalității să conserve bunurile primite și să le transmită în tot sau în parte, la moartea sa unei alte persoane numită substituit, desemnată tot de dispunător. Prima instanță a arătat că deși formularea testamentului în cele două limbi este ușor diferită, în nici una nu se instituie obligarea conservării bunurilor și transmiterea lor, astfel că nu există clauză de inalienabilitate prohibită de lege. S-a mai reținut că nu este îndeplinită nici condiția ca dispunătorul să dispună pentru cazul morții altei persoane, respectiv a gratificatului, care ar fi fost obligat să transmită bunurile moștenite unei persoane desemnate tot de dispunător, în prezenta cauză, G.C.

nu a dispus pentru moartea lui G.H. Din clauză „numesc ca urmașul lui” (varianta română) sau „ca al doilea moștenitor” (varianta în limba germană) neputând fi dedusă obligația lui G.H. de a conserva și transmite bunul testat. În ce privește înscrisul din limba română, ca limbă maternă a testatorului s-a arătat că în lipsa unei obligații de conservare a bunurilor și de transmitere a lor la deces, nu poate fi interpretată decât că o substituție vulgară permisă de lege, respectiv o clauză prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat și un al doilea care să beneficieze de liberalitate, în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 804 C. civ.). Referitor la celelalte aspecte invocate în cuprinsul acțiunii s-a reținut că trecerea numelui beneficiarilor drept G. în loc de G.G.

nu reprezintă o cauză de nulitate a testamentului, urmând ca pe cale de interpretare să se determine identitatea beneficiarilor liberalității. Aceeași situație este aplicabilă și cu privire la componența masei succesorale, despre care se susține că este diferită în cele două înscrisuri, urmând a fi analizate potrivit regulilor de la capătul bunului altuia, în măsura în care se confirmă. Împotriva acestei sentințe, reclamanții G.H.F.M. și G.H.C. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel, sub aspectul formei, a constatat că testamentul formulat atât în limba germană cât și în limba română este un testament olograf, iar din examinarea acestora rezulta că au fost respectate dispozițiile art. 2247 C. civ.

german, ambele exemplare sunt întocmite de defunct, scrise cu propria sa mână și semnate, este indicată ziua, luna și anul întocmirii (12 martie 1994) precum și localitatea în care s-a redactat (F.). În speță sunt incidente dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1912 în vigoare la data încheierii testamentului. În ceea ce privește condițiile de fond ale actului juridic s-a constatat incidența dispozițiilor art. 69 alin. (2), în sensul că testamentul prezintă legături strânse cu dreptul român, prin aceea că bunul testat privește imobile din România. Așa fiind, s-a apreciat că sub aspectul condițiilor de fond ale testamentului acesta este deci supus legii române.

S-a reținut, în esență, că pentru a fi în prezența unei substituții fideicomisare, art. 803 C. civ., invocat de apelanții-reclamanți, impune trei cerințe, cumulative și anume; a) liberalitatea să aibă același obiect; b) obiectul să fie inalienabil, respectiv persoana instituită are obligația de a conserva obiectul liberalității și de a-l remite substituitului; și c) persoanele să fie desemnate de dispunător, liberalitățile urmând a fi executate succesiv, iar din textul celor două variante ale testamentului nu rezultă instituirea cumulativă a acestor trei cerințe. Astfel, s-a apreciat că prima cerință de ordine publică cerută de textul legal menționat, respectiv obligația de a consemna bunurile și a le remite la o a treia persoană, nu apare în niciuna din variantele testamentului.

Mai mult, în testamentul întocmit în limba română se prevede expres să imobilul construcție format din două camere se transmite în proprietatea lui G.H. În ceea ce privește cea de a doua cerință de ordine publică, stabilirea unei ordini la succesiune, din examinarea testamentului în limba română a rezultat că testatorul îl numește pe G.H. „moștenitor” pe intimatul G.E.C. îl numește „urmașul lui G.H.”. În testamentul din limba germană testatorul îl numește pe intimatul G.H. „ca moștenitor al meu”, iar pe intimatul G.E.C., „ca al doilea moștenitor”. Instanța de apel a constat că la întocmirea celor două variante ale testamentului a fost prezent avocatul H.H., ceea ce nu era cerut de dispozițiile art. 2247 C. civ.

german, aspect ce presupune că avocatul a dat consultanță juridică despre întocmirea testamentului și a efectelor sale. Conform art. 2096 C. civ. german este reglementat moștenitorul înlocuitor, aspect care apare în testamentul întocmit în limba germană. În traducerea testamentului din limba germană apare consemnat de avocat că defunctul G.C. a întocmit și semnat cu propria-i mână testamentul în germană și în română. Din această mențiune precum și din faptul că sub aspectul formei ambele variante ale testamentului au urmărit respectarea condițiilor de formă impuse de C. civ. german, fapt ce prezumă că defunctul a fost consiliat la întocmirea testamentului sub aspectul formei, s-a apreciat că, mai întâi s-a întocmit varianta în limba germană și apoi în limba română, practic varianta română nefiind altceva decât o transpunere a voinței exprimate în testamentul din limba germană.

Față de aceste argumente, instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de instanța de fond, a apreciat că expresia „iar pe dl. G.E.C. numesc ca urmaș a lui G.H.” nu reprezintă intenția defunctul de a numi un substituit, ci reprezintă expresia voinței de a numi un al doilea moștenitor, fiind înlăturată critica potrivit căreia voința reală ar fi fost de a numi un moștenitor substituit. Acest aspect se coroborează cu lipsa obligației de a conserva bunurile și de a le transmite în sarcina intimatului G.H. Critica potrivit cu care această obligație ar fi implicită și deci ar fi fost îndeplinită această cerință pentru constatarea nulității, nu a putut fi primită, deoarece, s-a observat că s-a urmărit de defunct respectarea condițiilor de formă, dar și de fond reglementate de C. civ.

german, respectiv exprimarea unui consimțământ liber și întocmirea personală a testamentului, aspecte care demonstrează că a lipsit intenția de a se prevedea obligația de conservare a bunurilor. Pentru aceste argumente nu se poate reține existența unei voințe reale în sensul existenței unei substituții fideicomisare și că voința reală ar fi cea din varianta testamentului din limba română. În consecință, nefiind întrunite dispozițiile art. 803 C. civ., primul motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, a fost respins ca nefondat. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a apreciat ca fiind nefondat, întrucât prima instanța a arătat expres că s-a considerat învestită doar cu capătul de cerere privind constatarea nulității testamentului.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții G.H.F.M. și G.H.C. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii. După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanții critică decizia atacată susținând, în esență, că nelegalitatea hotărârii decurge din interpretarea greșită pe care instanța a acordat-o actului juridic dedus judecății, cu consecința schimbării înțelesului lămurit al acestuia, precum și din aplicarea greșită a legii la speța dedusă judecății. Sub acest aspect, consideră că raportat la situația de fapt dedusă judecății, respectiv la dispozițiile testamentare în litigiu, toate condițiile referitoare la substituția fideicomisară sunt întrunite, ceea ce atrage surveniența nulității absolute a testamentului, ca sancțiune civilă.

Apreciază că în interpretarea testamentului, ca negotium iuris și în scopul identificării voinței reale a testatorului, se impune a fi analizate cu prioritate dispozițiile testamentare, astfel cum acestea au fost stabilite în înscrisul întocmit în limba română, limbă maternă a testatorului, întrucât versiunea în limba română redă voința reală, nealterată a testatorului. Instanța de apel a îmbrățișat teza contrară, potrivit căreia versiunea în limba germană a testamentului ar fi fost redactată anterior versiunii în limba română, prevalând față de aceasta, tocmai pentru că (i) aceasta din urmă ar constitui o simplă redare a voinței testatorului, din varianta în limba germană și pentru că (ii) la redactare a fost urmărită respectarea condițiilor de formă impuse testamentelor de către legea germană.

Prevalenta și anterioritatea variantei în limba română prin raportare la versiunea germană rezultă și din trimiterea pe care testatorul o face, în cuprinsul versiunii germane la versiunea română: „Conform testamentului meu, numesc pe nepotul meu, domnul G.H. ca moștenitor al meu (...)”. Or, o atare trimitere nu ar fi putut fi realizată de către testator decât în condițiile preexistenței unui testament, testamentul în limba română. Totodată, în opinia recurenților-reclamanți, în speță, sunt întrunite condițiile substituției fideicomisare.

Împrejurarea că transmisiunea dinspre instituit înspre substituit urmează a opera tot mortis causa, la data deschiderii moștenirii instituitului, nefiind așadar vorba despre o substituție vulgaris, rezultă atât din termenii utilizați în varianta în limba română, astfel cum am arătat mai sus, cât și din terminologia întrebuințată în formularea din limba germană, unde se folosește termenul de Zweiterbe (al doilea moștenitor), în locul celui de Ersatzerbe (moștenitor înlocuitor), termen care este curent atât în C. civ. german, cât și în vorbirea banală pentru a desemna mecanismul substituției vulgare. Substituția vulgară implică ideea de înlocuire, în timp de substituția fideicomisară o implică pe aceea de succesiune între instituit și substituit, iar în cauză, apreciază recurenții, această din urmă ipoteză este cea care se desprinde cu claritate din ambele variante ale testamentului.

Scopul testatorului nu a fost acela de a se asigura că măcar unul dintre cei doi îi moștenește bunurile, ci a fost acela de a asigura rămânerea în patrimoniul familiei sale a acestor bunuri. Așa fiind, se apreciază incidența dispozițiilor art. 803 C. civ., ceea ce impune constatarea nulității absolute a testamentului făcut cu încălcarea prohibiției de ordine publică prevăzută de lege. Sub un alt aspect, recurenții critică decizia atacată, susținând, în esență, motivarea contradictorie și neclară a hotărârii recurate. Se mai susține că instanța de apel a omis să cerceteze pretențiile reclamanților în integralitatea lor, în sensul că nu s-a pronunțat pe capătul de cerere subsidiar, respectiv a constatării nevalabilității testamentului întocmit în limba germană și a valabilității celui întocmit în limba română.

Se arătă că acest capăt de cerere subsidiar reclama soluționarea sa în situația respingerii capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a testamentului, instanța omițând să cerceteze și să se pronunțe pe acest capăt de cerere. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Intimații-pârâți G.H. și G.E.C. au formulat întâmpinare din Dosarul nr. 48880/3/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții G.H.F.M.

și G.H.C. este nefondat, pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Criticile recurenților nu susțin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătorești recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză. Simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ori a motivului vizând aplicarea greșită a legii.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ. În speță, G.C. a întocmit un singur act juridic, testament olograf, întocmind două înscrisuri, instrumentum, unul în limba română și celălalt în limba germană. Instanța de apel a reținut în mod legal că sub aspectul formei testamentul formulat atât în limba germană, cât și în limba română este un testament olograf, iar din examinarea acestor variante a rezultat că au fost respectate dispozițiile art. 2247 C. civ.

german, ambele exemplare fiind întocmite de defunct, scrise cu propria sa mână și semnate, fiind indicată ziua, luna și anul întocmirii (12 martie 1994) precum și localitatea în care s-a redactat (Freilasing), că în speță sunt incidente dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în vigoare la data încheierii testamentului. Sub aspectul condițiilor de fond ale testamentului, s-a reținut în mod corect că acesta este supus legii române, fiind incidente dispozițiile art. 69 alin. (2) Legea nr. 105/1992, întrucât testamentul prezintă legături strânse cu dreptul român, prin aceea că bunul testat privește imobile din România.

Contrar susținerilor recurenților, a fost lămurită și legal reținută validitatea testamentului olograf întocmit de defunctul G.C. Amplu argumentat și bine motivat, s-a reținut cu justețe că, în speță, nu sunt întrunite condițiile substituției fideicomisare, instanța de apel interpretând corect clauzele testamentare și dând o corectă eficiență dispozițiilor legale incidente cauzei. În speță, instanța de control judiciar s-a pronunțat în raport de voința reală a testatorului, iar criticile formulate sub acest aspect se rețin ca fiind nefondate. Este știut că prin substituție fideicomisară, în sensul art. 803 C. civ., se înțelege orice dispoziție prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva și a remite unei a treia persoane bunul primit.

În acest sens, elementele pe care trebuie să le întrunească cumulativ o substituție fideicomisară sunt: a) dispunătorul să facă o liberalitate către două sau mai multe persoane succesiv, astfel ca dreptul celui de al doilea beneficiar (substituitul) să nu ia naștere decât la decesul primului beneficiar (instituitul); b) instituitul să fie obligat să păstreze bunul cât timp va trăi și să-l transmită la decesul său unei alte persoane determinate de dispunător; c) substituțiunea să se deschidă și să producă toate efectele la decesul instituitului cu privire la bunurile care fac obiectul instituțiunii. Liberalitatea nu va produce efecte decât față de primul beneficiar, iar drepturile substituitului sau substituiților succesivi nu iau naștere decât la decesul primului beneficiar sau al beneficiarului precedent, bunul trecând în proprietatea diferiților beneficiari după o ordine determinată de însuși dispunătorul.

Prohibiția legală își găsește aplicarea, deoarece dubla liberalitate presupune inalienabilitatea desăvârșită a bunurilor, care este de esența substituției fideicomisare, dar care este împotriva principiului liberei circulații a bunurilor. Examinând ambele variante ale testamentului (varianta în limba germană și varianta în limba română) instanța de control judiciar a apreciat cu justețe că varianta în limba română nu reprezintă decât o transpunere a voinței exprimate în limba română, iar expresia „pe dl. G.E.C. numesc ca urmaș a lui G.H.” nu reprezintă intenția defunctului de a numi un substituit, ci reprezintă expresia voinței de a numi un al doilea moștenitor.

Este de necontestat că acest aspect se coroborează cu lipsa obligației de a conserva bunurile și de a le transmite în sarcina intimatului G.H., iar în condițiile în care în niciuna dintre cele două variante nu se instituie obligarea conservării bunurilor și trasmiterea lor, în speță, nu există clauză de inalienabilitate prohibită de lege. Este de necontestat că în lipsa unei obligații de conservare a bunurilor și de transmitere a lor la deces, suntem în prezența a două liberalități alternative, respectiv a unei clauze prin care testatorul desemnează, pe lângă primul gratificat și un al doilea care să beneficieze de liberalitate, în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, ceea ce definește substituția vulgară prevăzută de art. 804 C. civ.

și permisă de lege și nu substituția fideicomisară prevăzută de art. 803 C. civ., așa cum s-a susținut, și care este prohibită de lege. Nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la nepronunțarea asupra unui capăt subsidiar de cerere vizând constatarea nevalabilității înscrisului testament scris în limba germană și valabilitatea celui scris în limba română, instanța de apel subliniind expres reținerea primei instanțe în sensul învestirii acesteia doar cu capătul de cerere privind constatarea nulității testamentului. Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de art. 304 pct. 7, pct. 8, și pct. 9 C. proc. civ. și invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.H.F.M. și G.H.C. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală. Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimaților-pârâți G.H. și G.E.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurenților-reclamanți G.H.F.M. și G.H.C. la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți G.H. și G.E.C., conform înscrisur doveditor aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții G.H.F.M. și G.H.C. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenții-reclamanți G.H.F.M. și G.H.C. la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți G.H. și G.E.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2014.