ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursului, din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1317 din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 48880/3/2010 a fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea reclamanților G.H.F.M. și G.H.C. de constatare a nulității testamentului

întocmit de G.C. la 12 martie 1994, în contradictoriu cu pârâții G.H. și G.E.C.

În motivarea hotărârii, s-a reținut, în

esență, că principalul motiv de nulitate invocat în acțiune îl reprezintă încălcarea

dispozițiilor art. 803 C. civ. român, respectiv că testamentul întocmit de G.C.

la 12 martie 1994 în Germania cuprinde o substituție fideicomisară prohibită de

lege.

Analizând probatoriul administrat instanța

de fond a reținut că defunctul G.C. a întocmit un singur act juridic, testament

olograf, dar a întocmit două înscrisuri, instrumentum, unul în limba română și celălalt

în limba germană.

Clauza contestată, din înscrisul instrumentum,

încheiat în limba română constă „în numirea domnului G.H. ca moștenitorul meu, cu

domiciliul în București, iar pe d-l G.E.C., numesc urmașul domnului G.H.”.

În înscrisul instrument întocmit în limba

germană conținutul aceleași clauze este „conform testamentului meu numesc pe nepotul

meu, domnul G.H. ca moștenitor al meu, ca al doilea moștenitor pe fiu său G.E.C.,

ambii cu domiciliul în București”.

Analizând aceste clauze, prima instanță

a apreciat că nu poate reține intenția defunctului a institui o substituție fideicomisară

deoarece, conform art. 803 C. civ. substituția fideicomisară presupune ca dispunătorul

să oblige pe beneficiarul liberalității să conserve bunurile primite și să le transmită

în tot sau în parte, la moartea sa unei alte persoane numită substituit, desemnată

tot de dispunător.

Prima instanță a arătat că deși formularea

testamentului în cele două limbi este ușor diferită, în nici una nu se instituie

obligarea conservării bunurilor și transmiterea lor, astfel că nu există clauză

de inalienabilitate prohibită de lege.

S-a mai reținut că nu este îndeplinită

nici condiția ca dispunătorul să dispună pentru cazul morții altei persoane, respectiv

a gratificatului, care ar fi fost obligat să transmită bunurile moștenite unei persoane

desemnate tot de dispunător, în prezenta cauză, G.C. nu a dispus pentru moartea

lui G.H. Din clauză „numesc ca urmașul lui” (varianta română) sau „ca al doilea

moștenitor” (varianta în limba germană) neputând fi dedusă obligația lui G.H. de

a conserva și transmite bunul testat.

În ce privește înscrisul din limba română,

ca limbă maternă a testatorului s-a arătat că în lipsa unei obligații de conservare

a bunurilor și de transmitere a lor la deces, nu poate fi interpretată decât că

o substituție vulgară permisă de lege, respectiv o clauză prin care dispunătorul

desemnează, pe lângă primul gratificat și un al doilea care să beneficieze de liberalitate,

în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 804 C. civ.).

Referitor la celelalte aspecte invocate

în cuprinsul acțiunii s-a reținut că trecerea numelui beneficiarilor drept G. în

loc de G.G. nu reprezintă o cauză de nulitate a testamentului, urmând ca pe cale

de interpretare să se determine identitatea beneficiarilor liberalității. Aceeași

situație este aplicabilă și cu privire la componența masei succesorale, despre care

se susține că este diferită în cele două înscrisuri, urmând a fi analizate potrivit

regulilor de la capătul bunului altuia, în măsura în care se confirmă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții

G.H.F.M. și G.H.C. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 338 A din 10

octombrie 2012 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel,

sub aspectul formei, a constatat că testamentul formulat atât în limba germană cât

și în limba română este un testament olograf, iar din examinarea acestora rezulta

că au fost respectate dispozițiile art. 2247 C. civ. german, ambele exemplare sunt

întocmite de defunct, scrise cu propria sa mână și semnate, este indicată ziua,

luna și anul întocmirii (12 martie 1994) precum și localitatea în care s-a redactat

(F.). În speță sunt incidente dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 105/1912 în vigoare la data încheierii testamentului.

În ceea ce privește condițiile de fond

ale actului juridic s-a constatat incidența dispozițiilor art. 69 alin. (2), în

sensul că testamentul prezintă legături strânse cu dreptul român, prin aceea că

bunul testat privește imobile din România.

Așa fiind, s-a apreciat că sub aspectul

condițiilor de fond ale testamentului acesta este deci supus legii române.

S-a reținut, în esență, că pentru a fi

în prezența unei substituții fideicomisare, art. 803 C. civ., invocat de apelanții-reclamanți,

impune trei cerințe, cumulative și anume; a) liberalitatea să aibă același obiect;

b) obiectul să fie inalienabil, respectiv persoana instituită are obligația de a

conserva obiectul liberalității și de a-l remite substituitului; și c) persoanele

să fie desemnate de dispunător, liberalitățile urmând a fi executate succesiv, iar

din textul celor două variante ale testamentului nu rezultă instituirea cumulativă

a acestor trei cerințe.

Astfel, s-a apreciat că prima cerință de

ordine publică cerută de textul legal menționat, respectiv obligația de a consemna

bunurile și a le remite la o a treia persoană, nu apare în niciuna din variantele

testamentului.

Mai mult, în testamentul întocmit în limba

română se prevede expres să imobilul construcție format din două camere se transmite

în proprietatea lui G.H.

În ceea ce privește cea de a doua cerință

de ordine publică, stabilirea unei ordini la succesiune, din examinarea testamentului

în limba română a rezultat că testatorul îl numește pe G.H. „moștenitor” pe intimatul

G.E.C. îl numește „urmașul lui G.H.”.

În testamentul din limba germană testatorul

îl numește pe intimatul G.H. „ca moștenitor al meu”, iar pe intimatul G.E.C., „ca

al doilea moștenitor”.

Instanța de apel a constat că la întocmirea

celor două variante ale testamentului a fost prezent avocatul H.H., ceea ce nu era

cerut de dispozițiile art. 2247 C. civ. german, aspect ce presupune că avocatul

a dat consultanță juridică despre întocmirea testamentului și a efectelor sale.

Conform art. 2096 C. civ. german este reglementat

moștenitorul înlocuitor, aspect care apare în testamentul întocmit în limba germană.

În traducerea testamentului din limba germană

apare consemnat de avocat că defunctul G.C. a întocmit și semnat cu propria-i mână

testamentul în germană și în română.

Din această mențiune precum și din faptul

că sub aspectul formei ambele variante ale testamentului au urmărit respectarea

condițiilor de formă impuse de C. civ. german, fapt ce prezumă că defunctul a fost

consiliat la întocmirea testamentului sub aspectul formei, s-a apreciat că, mai

întâi s-a întocmit varianta în limba germană și apoi în limba română, practic varianta

română nefiind altceva decât o transpunere a voinței exprimate în testamentul din

limba germană.

Față de aceste argumente, instanța de apel,

în concordanță cu cele reținute de instanța de fond, a apreciat că expresia „iar

pe dl. G.E.C. numesc ca urmaș a lui G.H.” nu reprezintă intenția defunctul de a

numi un substituit, ci reprezintă expresia voinței de a numi un al doilea moștenitor,

fiind înlăturată critica potrivit căreia voința reală ar fi fost de a numi un moștenitor

substituit.

Acest aspect se coroborează cu lipsa obligației

de a conserva bunurile și de a le transmite în sarcina intimatului G.H.

Critica potrivit cu care această obligație

ar fi implicită și deci ar fi fost îndeplinită această cerință pentru constatarea

nulității, nu a putut fi primită, deoarece, s-a observat că s-a urmărit de defunct

respectarea condițiilor de formă, dar și de fond reglementate de C. civ. german,

respectiv exprimarea unui consimțământ liber și întocmirea personală a testamentului,

aspecte care demonstrează că a lipsit intenția de a se prevedea obligația de conservare

a bunurilor.

Pentru aceste argumente nu se poate reține

existența unei voințe reale în sensul existenței unei substituții fideicomisare

și că voința reală ar fi cea din varianta testamentului din limba română.

În consecință, nefiind întrunite dispozițiile

art. 803 C. civ., primul motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, a fost respins

ca nefondat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

apel, s-a apreciat ca fiind nefondat, întrucât prima instanța a arătat expres că

s-a considerat învestită doar cu capătul de cerere privind constatarea nulității

testamentului.

În termen legal, împotriva deciziei instanței

de apel, reclamanții G.H.F.M. și G.H.C. au declarat recurs, solicitând admiterea

recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea

recursului, reclamanții critică decizia atacată susținând, în esență, că nelegalitatea

hotărârii decurge din interpretarea greșită pe care instanța a acordat-o actului

juridic dedus judecății, cu consecința schimbării înțelesului lămurit al acestuia,

precum și din aplicarea greșită a legii la speța dedusă judecății.

Sub acest aspect, consideră că raportat

la situația de fapt dedusă judecății, respectiv la dispozițiile testamentare în

litigiu, toate condițiile referitoare la substituția fideicomisară sunt întrunite,

ceea ce atrage surveniența nulității absolute a testamentului, ca sancțiune civilă.

Apreciază că în interpretarea testamentului,

ca negotium iuris și în scopul identificării voinței reale a testatorului, se impune

a fi analizate cu prioritate dispozițiile testamentare, astfel cum acestea au fost

stabilite în înscrisul întocmit în limba română, limbă maternă a testatorului, întrucât

versiunea în limba română redă voința reală, nealterată a testatorului.

Instanța de apel a îmbrățișat teza contrară,

potrivit căreia versiunea în limba germană a testamentului ar fi fost redactată

anterior versiunii în limba română, prevalând față de aceasta, tocmai pentru că

(i) aceasta din urmă ar constitui o simplă redare a voinței testatorului, din varianta

în limba germană și pentru că (ii) la redactare a fost urmărită respectarea condițiilor

de formă impuse testamentelor de către legea germană.

Prevalenta și anterioritatea variantei

în limba română prin raportare la versiunea germană rezultă și din trimiterea pe

care testatorul o face, în cuprinsul versiunii germane la versiunea română: „Conform

testamentului meu, numesc pe nepotul meu, domnul G.H. ca moștenitor al meu (...)”.

Or, o atare trimitere nu ar fi putut fi realizată de către testator decât în condițiile

preexistenței unui testament, testamentul în limba română.

Totodată, în opinia recurenților-reclamanți,

în speță, sunt întrunite condițiile substituției fideicomisare.

Împrejurarea că transmisiunea dinspre instituit

înspre substituit urmează a opera tot mortis causa, la data deschiderii moștenirii

instituitului, nefiind așadar vorba despre o substituție vulgaris, rezultă atât

din termenii utilizați în varianta în limba română, astfel cum am arătat mai sus,

cât și din terminologia întrebuințată în formularea din limba germană, unde se folosește

termenul de Zweiterbe (al doilea moștenitor), în locul celui de Ersatzerbe (moștenitor

înlocuitor), termen care este curent atât în C. civ. german, cât și în vorbirea

banală pentru a desemna mecanismul substituției vulgare.

Substituția vulgară implică ideea de înlocuire,

în timp de substituția fideicomisară o implică pe aceea de succesiune între instituit

și substituit, iar în cauză, apreciază recurenții, această din urmă ipoteză este

cea care se desprinde cu claritate din ambele variante ale testamentului.

Scopul testatorului nu a fost acela de

a se asigura că măcar unul dintre cei doi îi moștenește bunurile, ci a fost acela

de a asigura rămânerea în patrimoniul familiei sale a acestor bunuri.

Așa fiind, se apreciază incidența dispozițiilor

art. 803 C. civ., ceea ce impune constatarea nulității absolute a testamentului

făcut cu încălcarea prohibiției de ordine publică prevăzută de lege.

Sub un alt aspect, recurenții critică decizia

atacată, susținând, în esență, motivarea contradictorie și neclară a hotărârii recurate.

Se mai susține că instanța de apel a omis

să cerceteze pretențiile reclamanților în integralitatea lor, în sensul că nu s-a

pronunțat pe capătul de cerere subsidiar, respectiv a constatării nevalabilității

testamentului întocmit în limba germană și a valabilității celui întocmit în limba

română.

Se arătă că acest capăt de cerere subsidiar

reclama soluționarea sa în situația respingerii capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a testamentului, instanța omițând să cerceteze și să se pronunțe

pe acest capăt de cerere.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-pârâți G.H. și G.E.C. au formulat

întâmpinare din Dosarul nr. 48880/3/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului,

ca nefondat.

Examinând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții G.H.F.M. și

G.H.C. este nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Textul de lege evocat vizează nemotivarea

hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele

obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind

clară și concisă.

De asemenea, nu se poate reține existența

unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă,

argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor

de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de

apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile recurenților nu susțin motivul

privind contradictorialitatea hotărârii judecătorești recurate, ci vizează exclusiv

aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția

adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți

cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței

neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către

parte, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului

legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ori a motivului vizând aplicarea

greșită a legii.

În condițiile în care restabilirea situației

de fapt și interpretarea probelor exced competenței instanței de recurs, se impune

respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse

de art. 304 C. proc. civ.

În speță, G.C. a întocmit un singur act

juridic, testament olograf, întocmind două înscrisuri, instrumentum, unul în limba

română și celălalt în limba germană.

Instanța de apel a reținut în mod legal

că sub aspectul formei testamentul formulat atât în limba germană, cât și în limba

română este un testament olograf, iar din examinarea acestor variante a rezultat

că au fost respectate dispozițiile art. 2247 C. civ. german, ambele exemplare fiind

întocmite de defunct, scrise cu propria sa mână și semnate, fiind indicată ziua,

luna și anul întocmirii (12 martie 1994) precum și localitatea în care s-a redactat

(Freilasing), că în speță sunt incidente dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional

privat, în vigoare la data încheierii testamentului.

Sub aspectul condițiilor de fond ale testamentului,

s-a reținut în mod corect că acesta este supus legii române, fiind incidente dispozițiile

art. 69 alin. (2) Legea nr. 105/1992, întrucât testamentul prezintă legături strânse

cu dreptul român, prin aceea că bunul testat privește imobile din România.

Contrar susținerilor recurenților, a fost

lămurită și legal reținută validitatea testamentului olograf întocmit de defunctul

G.C.

Amplu argumentat și bine motivat, s-a reținut

cu justețe că, în speță, nu sunt întrunite condițiile substituției fideicomisare,

instanța de apel interpretând corect clauzele testamentare și dând o corectă eficiență

dispozițiilor legale incidente cauzei.

În speță, instanța de control judiciar

s-a pronunțat în raport de voința reală a testatorului, iar criticile formulate

sub acest aspect se rețin ca fiind nefondate.

Este știut că prin substituție fideicomisară,

în sensul art. 803 C. civ., se înțelege orice dispoziție prin care donatarul, eredele

instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva și a remite unei a treia

persoane bunul primit.

În acest sens, elementele pe care trebuie

să le întrunească cumulativ o substituție fideicomisară sunt: a) dispunătorul să

facă o liberalitate către două sau mai multe persoane succesiv, astfel ca dreptul

celui de al doilea beneficiar (substituitul) să nu ia naștere decât la decesul primului

beneficiar (instituitul); b) instituitul să fie obligat să păstreze bunul cât timp

va trăi și să-l transmită la decesul său unei alte persoane determinate de dispunător;

c) substituțiunea să se deschidă și să producă toate efectele la decesul instituitului

cu privire la bunurile care fac obiectul instituțiunii. Liberalitatea nu va produce

efecte decât față de primul beneficiar, iar drepturile substituitului sau substituiților

succesivi nu iau naștere decât la decesul primului beneficiar sau al beneficiarului

precedent, bunul trecând în proprietatea diferiților beneficiari după o ordine determinată

de însuși dispunătorul.

Prohibiția legală își găsește aplicarea,

deoarece dubla liberalitate presupune inalienabilitatea desăvârșită a bunurilor,

care este de esența substituției fideicomisare, dar care este împotriva principiului

liberei circulații a bunurilor.

Examinând ambele variante ale testamentului

(varianta în limba germană și varianta în limba română) instanța de control judiciar

a apreciat cu justețe că varianta în limba română nu reprezintă decât o transpunere

a voinței exprimate în limba română, iar expresia „pe dl. G.E.C. numesc ca urmaș

a lui G.H.” nu reprezintă intenția defunctului de a numi un substituit, ci reprezintă

expresia voinței de a numi un al doilea moștenitor.

Este de necontestat că acest aspect se

coroborează cu lipsa obligației de a conserva bunurile și de a le transmite în sarcina

intimatului G.H., iar în condițiile în care în niciuna dintre cele două variante

nu se instituie obligarea conservării bunurilor și trasmiterea lor, în speță, nu

există clauză de inalienabilitate prohibită de lege.

Este de necontestat că în lipsa unei obligații

de conservare a bunurilor și de transmitere a lor la deces, suntem în prezența a

două liberalități alternative, respectiv a unei clauze prin care testatorul desemnează,

pe lângă primul gratificat și un al doilea care să beneficieze de liberalitate,

în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, ceea ce definește

substituția vulgară prevăzută de art. 804 C. civ. și permisă de lege și nu substituția

fideicomisară prevăzută de art. 803 C. civ., așa cum s-a susținut, și care este

prohibită de lege.

Nu pot fi primite nici susținerile recurenților

referitoare la nepronunțarea asupra unui capăt subsidiar de cerere vizând constatarea

nevalabilității înscrisului testament scris în limba germană și valabilitatea celui

scris în limba română, instanța de apel subliniind expres reținerea primei instanțe

în sensul învestirii acesteia doar cu capătul de cerere privind constatarea nulității

testamentului.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând

că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de art. 304 pct. 7, pct. 8,

și pct. 9 C. proc. civ. și invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte, cu aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții G.H.F.M. și G.H.C. împotriva deciziei civile nr. 338 A din

10 octombrie 2012 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, menținând

decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenților

în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimaților-pârâți

G.H. și G.E.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora,

în sensul obligării recurenților-reclamanți G.H.F.M. și G.H.C. la plata sumei de

2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți G.H. și G.E.C., conform

înscrisur doveditor aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

G.H.F.M. și G.H.C. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 10 octombrie 2012 pronunțată

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți G.H.F.M. și

G.H.C. la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți

G.H. și G.E.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

iunie 2014.