ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1328/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.V. SRL a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 276.941,60 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea prevederilor contractuale, faptă sancționată prin clauza penală stabilită prin acordul de voință al părților semnatare ale contractului din 15 iulie 2010. La termenul din data de 14 februarie 2012, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 498.752,80 RON.

Prin sentința civilă nr. 8325 din 12 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.V. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 498.752,8 RON reprezentând sume de plată rezultate din neexecutarea contractului de prestări-servicii din 15 iulie 2010. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.104 RON cheltuieli de judecată. În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că prin contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010 s-a convenit, prin voința părților, faptul că reclamanta, în calitate de prestator, va prelucra lunar pentru beneficiar, pârâta SC C.V.

SRL un număr de minim 500-maxim 1200 cai vii, conform art. 2 pct. 6 din contract. S-a constatat că, în condițiile în care activitatea de sacrificare presupunea costuri mari din partea societății, s-a impus, prin contractul încheiat, introducerea unei clauze penale, în sensul stabilirii unei sancțiuni care să intervină în situația în care pârâta-beneficiară nu sacrifică un număr minim de cai vii care să acopere costurile activității de sacrificare. Tribunalul a constatat că începând din luna ianuarie 2011 și până în luna august 2011, pârâta a adus la sacrificare un număr de cai inferior celui de 500, prevăzut în contract, acest lucru rezultând din facturile aferente lunilor ianuarie-august 2011, emise de către societatea reclamantă.

Așa fiind, prima instanță a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, întrucât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010. Împotriva acestei sentințe, pârâta SC C.V. SRL a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat și a fost obligată apelanta la plata sumei de 9.920 cheltuieli de judecată către intimată. Analizând sentința apelată în raport de motivele invocate, instanța de apel a reținut că instanța de fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză.

S-a reținut că hotărârea primei instanțe cuprinde o motivare concisă și clară, prin care s-a stabilit corect situația de fapt, indicându-se în ordine cronologică evenimentele și dispozițiile legale aplicabile, astfel încât primul motiv de apel a fost apreciat ca fiind vădit nefondat. S-a arătat că drepturile apelantei pârâte nu au fost nesocotite prin motivarea succintă a sentinței, întrucât, față de complexitatea raportului juridic dedus judecății, considerentele rețin aspectele esențiale și relevante ale cauzei, răspunzând cu rigurozitate tuturor susținerilor din cererea de chemare în judecată.

Având în vedere clauzele contractuale prevăzute la art. 2.6 și art. 7.5 din contractul de prestări servicii încheiat, pe care Ie-a interpretat coordonat, conform regulii de interpretare a contractelor prevăzută de art. 982 C. civ., instanța de control judiciar a constatat că prin clauza penală prevăzută la art. 7.5 s-a stipulat anticipat prejudiciul suferit de către prestator ca urmare a neîndeplinirii obligației beneficiarului de a asigura prelucrarea a minim 500 cai vii lunar. S-a arătat că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi culpa este prezumată, conform art. 1082 C. civ.

Instanța de apel a constatat că intimata a făcut dovada cu facturile fiscale depuse la dosar că apelanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 2.6 din contract, cuantumul prejudiciului și al despăgubirii fiind stabilit la data încheierii contractului prin stipularea clauzei penale. Apelanta nu a contestat că nu a asigurat prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar, apărările sale limitându-se la a susține că venitul minim convenit a fost realizat și depășit, aspect apreciat ca fiind lipsit de relevanță, întrucât clauza penală sancționează neîndeplinirea obligației de a asigura prelucrarea a 500 cai vii, fără a se avea în vedere venituri realizate din alte activități.

Întrucât prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației de a asigura sacrificarea a 500 cai vii pe lună a fost cuantificat prin clauza penală, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, instanța de apel a apreciat că administrarea probei cu expertiza tehnică nu era utilă soluționării cauzei. S-a reținut că evidențierea facturilor fiscale în contabilitate este o obligație de drept fiscal, care nu produce efecte asupra drepturilor și obligațiilor comerciale ale părților. Totodată, cuantumul despăgubirilor prevăzut de art. 7.5 din contract este contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul de 500 conveniți prin contract, servicii ce includ și TVA, dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc.

referindu-se la baza de impozitare, în care nu se includ sumele reprezentând daune interese stabilite prin hotărâri judecătorești și nu la cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărâre. În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., împotriva acestei decizii, pârâta SC C.V. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința modificării sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată. După un scurt istoric al cauzei, recurenta-pârâtă critică decizia atacată pentru nelegalitate susținând, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit contractul de prestări servicii încheiat între părți la data de 15 iulie 2010, înlăturând fără motivare scopul real al clauzei 2.6.

și 7.5. din convenția amintită, schimbând înțelesul lămurit și neîndoielnic ale celor două reglementări, aspect ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susține, în esență, că scopul contractului nu a fost acela de a asigura sacrificarea a minim 500 de cai, ci acela de a asigura prelucrarea a minim 500 de cai, așa încât contravaloarea prestațiilor SC C. SA să atingă o anume cifră de afaceri. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au acordat clauzei în discuție scopul evocat de pârâtă însă, au considerat fără temei că își găsește incidența sancțiunea stabilită prin dispozițiile pct. 7.5.

din contractul de prestări servicii din 10 iulie 2010. Astfel, deși redactarea clauzei penale este clară, în sensul că s-a convenit ca pârâta să suporte „contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul de 500 conveniți prin acest contract.”, ambele instanțe au considerat că sancțiunea devine incidență pentru situația reclamată de SC C. SA prin cererea de chemare în judecată, respectiv pentru neasigurarea de către SC C.V. SRL a 500 de cai vii pentru sacrificare, fără ca în conținutul clauzei penale să existe termenul „sacrificare”. Recurenta-pârâtă susține că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o cercetare neaprofundată a sintagmelor „sacrificare de cai vii” și „prelucrare de cai”, punând fără motiv semnul egal între acestea, ceea ce a condus la vicierea evidentă a hotărârilor judecătorești pronunțate.

De altfel, intimata reclamantă SC C. SA a consemnat în facturile care constituie unica probă a poziției procesuale adoptate, la rubrica „denumirea serviciilor sau produselor” următoarele: „cai vii neasigurați pentru sacrificare”, în dauna faptului că sancțiunea pct. 7.5. din contract era incidență pentru situația în care pârâta nu asigura 500 de cai pentru prelucrare (vii sau în carcase). În contextul dat, apreciază recurenta, aplicarea sancțiunii contractuale de către instanțele de judecată s-a făcut cu schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al celor stabilite și reglementate de părți prin actul juridic încheiat, adică s-a dat eficientă clauzei penale urmare a confuziei create între sintagmele mai sus enunțate.

Subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, unele fiind străine de natura pricinii constând în aceea că pe de o parte se reține că sancțiunea vizează neîndeplinirea obligației subscrisei de a asigura prelucrarea a 500 de cai vii, deși sancțiunea convenită se referă la nerespectarea obligației de a asigura prelucrarea a 500 de cai (vii sau în carcase). Instanța de apel a reținut, totodată, că pârâta nu a asigurat prelucrarea a 500 de cai vii, deși daunele interese solicitate au ca obiect neasigurarea a 500 cai vii pentru sacrificare, operațiune pentru care nu a fost reglementată sancțiune.

Consideră că instanța de apel a reținut în motivare argumente străine de natura cauzei, constând în aceea că a apreciat aplicabilă clauza penală conținută de pct. 7.5. din contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010 prin care pârâta se obligă ca în condițiile „în care nu asigură prelucrarea a minim 500 de cai lunar, va achita prestatorului contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul de 500 de cai conveniți prin contract”. Izvorul daunelor interese ale intimatei reclamante îl constituie neasigurarea unui număr de cai pentru sacrificare și nu pentru prelucrare, ceea ce înseamnă că instanța de apel a considerat iminentă aplicarea sancțiunii prevăzută la pct. 7.5.

pentru o altă situație decât cea convenită de părți, prevalându-se astfel de argumente care exced contractului și implicit acestei cauze. În opinia recurentei, este incident și motivul de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat și în dezvoltarea celorlalte motive de recurs invocate, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 C. civ. intervenind fără drept în convenția părților, în sensul că a dat clauzei penale o interpretare proprie, străină de voința părților și scopului pentru care a fost prevăzută ca urmare a confuziei între conținutul proceselor tehnologice de sacrificare și cel de prelucrare de cai. Apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 982 și art. 983 C. civ.

prin modul în care a înțeles să interpreteze clauzele contractului de prestări servicii. Totodată, în mod greșit, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1082 C. civ. ca urmare a înlăturării fără justificare a tuturor apărărilor și argumentelor invocate și probate de către pârâtă. De asemenea, mai susține recurenta, instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., întrucât deși reține că daunele interese stabilite prin hotărâre judecătorească nu sunt purtătoare de TVA, pe de altă parte reține că norma citată nu face referire la cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărâre (conturându-se o evidentă contradicție între propozițiile silogismului expus în motivare).

În temeiul dispozițiilor art. 308 C. proc. civ., intimata-reclamantă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat ori unei motivări „bazată pe argumente străine de natura pricinii”, astfel cum pretinde recurenta.

Criticile recurentei nu susțin motivul instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză, de voința părților litigante, conform clauzele contractuale agreate de către acestea. Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a clauzelor convenite prin contractul de prestări servicii încheiat, nefiind incident nici motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. Este de necontestat că între părțile litigante a fost încheiat, în condițiile art. 969 C. civ., contractul de prestări servicii din 15 iulie 2010 prin care părțile aflate în litigiu au convenit că reclamanta, în calitate de prestator, va prelucra lunar pentru beneficiar (în speță pârâta) un număr de minim 500-maxim 1200 cai vii, conform art. 2 pct. 6 din contract: „lunar se vor prelucra minimum 500-maxim 1200 cai vii, iar pe lot nu mai puțin de 80 de capete”. La art. 7.5 din contract părțile au convenit inserarea unei clauze penale, în sensul stabilirii unei sancțiuni care să intervină în situația în care pârâta nu asigură prelucrarea unui număr minim de cai vii care să acopere costurile activității de sacrificare: „în situația în care beneficiarul nu asigură prelucrarea a minim 500 cai, se va achita prestatorului contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul de 500 conveniți prin acest contract”.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a actului dedus judecății, respectiv a clauzelor contractuale stipulate la art. 2.6 și art. 7.5 din contractul încheiat dând eficiență regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 982, art. 983 C. civ. În condițiile în care recurenta nu a asigurat, conform convenției încheiate, prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar, aspect necontestat de către aceasta, în mod legal ambele instanțe au reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, în cuantumul convenit prin clauza prevăzută la art. 7.5 din contract, iar susținerile recurentei vizând distincția între caii vii pentru prelucrare și caii vii pentru sacrificare sunt lipsite de orice justificare, cu atât mai mult cu cât este lipsit de orice dubiu că sacrificarea precede prelucrării.

În speță sunt îndeplinite condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub acest aspect. Potrivit art. 1082 C. civ., în cazul neîndeplinirii obligației contractuale, culpa este prezumată în sarcina debitorului, atât timp cât acesta nu a dovedit intervenția unei cauze străine, neimputabile. Astfel, creditorul (în cauză reclamanta) trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi culpa este prezumată, conform art. 1082 C. civ. Prin clauza penală s-a stipulat anticipat prejudiciul suferit de către prestator (reclamanta) ca urmare a neîndeplinirii obligației beneficiarului (pârâtei) de a asigura prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar.

Instanța de apel, suverană în administrarea și interpretarea probelor, a reținut cu justețe că reclamanta a făcut dovada cu facturile fiscale depuse la dosar că pârâta nu și-a îndeplinit obligația impusă de art. 2.6 din contractul de prestări servicii. Așa fiind, în mod legal ambele instanțe au reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, în considerarea dispozițiilor art. 1082 C. civ., în raport de prevederile art. 7.5 corelat cu art. 2.6 din contractul de prestări servicii, clauzele fiind clare și precise, nefiind susceptibile de vreo altă interpretare, astfel cum în mod greșit pretinde recurenta-pârâtă. În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc.

civ. Este nefondată și critica recurentei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., întrucât textul legal menționat prevede că baza de impozitare nu cuprinde sumele reprezentând daune interese stabilite prin hotărâri judecătorești, penalitățile și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, în cauză instanța de control judiciar apreciind în mod legal aspectul privind cuantumul despăgubirilor prevăzut de art. 7.5 din contract ca fiind contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul de 500 de cai conveniți contractual, serviciile incluzând TVA.

Fără a reitera considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, fiind nefondate și criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, pct. 8 și pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC C.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată ca fiind legală.

Cu privire la solicitarea intimatei-reclamante SC C. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC C. SA. În acest sens este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza lacob contra României, hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC C. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014.