ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1328/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1328/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 2 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială,

reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.V. SRL a solicitat ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 276.941,60

RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea prevederilor

contractuale, faptă sancționată prin clauza penală stabilită prin acordul de voință

al părților semnatare ale contractului din 15 iulie 2010.

La termenul din

data de 14 februarie 2012, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată

arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 498.752,80 RON.

Prin sentința

civilă nr. 8325 din 12 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a

comercială, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu

cu pârâta SC C.V. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 498.752,8

RON reprezentând sume de plată rezultate din neexecutarea contractului de prestări-servicii

din 15 iulie 2010. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.104

RON cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii,

prima instanță a reținut, în esență, că prin contractul de prestări servicii din

15 iulie 2010 s-a convenit, prin voința părților, faptul că reclamanta, în calitate

de prestator, va prelucra lunar pentru beneficiar, pârâta SC C.V. SRL un număr de

minim 500-maxim 1200 cai vii, conform art. 2 pct. 6 din contract.

S-a constatat

că, în condițiile în care activitatea de sacrificare presupunea costuri mari din

partea societății, s-a impus, prin contractul încheiat, introducerea unei clauze

penale, în sensul stabilirii unei sancțiuni care să intervină în situația în care

pârâta-beneficiară nu sacrifică un număr minim de cai vii care să acopere costurile

activității de sacrificare.

Tribunalul a constatat

că începând din luna ianuarie 2011 și până în luna august 2011, pârâta a adus la

sacrificare un număr de cai inferior celui de 500, prevăzut în contract, acest lucru

rezultând din facturile aferente lunilor ianuarie-august 2011, emise de către societatea

reclamantă.

Așa fiind, prima

instanță a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile

contractuale a pârâtei, întrucât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat

că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii

din 15 iulie 2010.

Împotriva acestei

sentințe, pârâta SC C.V. SRL a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 471

din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

a fost respins ca nefondat și a fost obligată apelanta la plata sumei de 9.920 cheltuieli

de judecată către intimată.

Analizând sentința

apelată în raport de motivele invocate, instanța de apel a reținut că instanța de

fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză.

S-a reținut că

hotărârea primei instanțe cuprinde o motivare concisă și clară, prin care s-a stabilit

corect situația de fapt, indicându-se în ordine cronologică evenimentele și dispozițiile

legale aplicabile, astfel încât primul motiv de apel a fost apreciat ca fiind vădit

nefondat.

S-a arătat că

drepturile apelantei pârâte nu au fost nesocotite prin motivarea succintă a sentinței,

întrucât, față de complexitatea raportului juridic dedus judecății, considerentele

rețin aspectele esențiale și relevante ale cauzei, răspunzând cu rigurozitate tuturor

susținerilor din cererea de chemare în judecată.

Având în vedere

clauzele contractuale prevăzute la art. 2.6 și art. 7.5 din contractul de prestări

servicii încheiat, pe care Ie-a interpretat coordonat, conform regulii de interpretare

a contractelor prevăzută de art. 982 C. civ., instanța de control judiciar a constatat

că prin clauza penală prevăzută la art. 7.5 s-a stipulat anticipat prejudiciul suferit

de către prestator ca urmare a neîndeplinirii obligației beneficiarului de a asigura

prelucrarea a minim 500 cai vii lunar.

S-a arătat că

în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai

existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată, iar pe baza acestor

dovezi culpa este prezumată, conform art. 1082 C. civ.

Instanța de apel

a constatat că intimata a făcut dovada cu facturile fiscale depuse la dosar că apelanta

nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 2.6 din contract, cuantumul prejudiciului

și al despăgubirii fiind stabilit la data încheierii contractului prin stipularea

clauzei penale.

Apelanta nu a

contestat că nu a asigurat prelucrarea a minim 500 de cai vii lunar, apărările sale

limitându-se la a susține că venitul minim convenit a fost realizat și depășit,

aspect apreciat ca fiind lipsit de relevanță, întrucât clauza penală sancționează

neîndeplinirea obligației de a asigura prelucrarea a 500 cai vii, fără a se avea

în vedere venituri realizate din alte activități.

Întrucât prejudiciul

cauzat prin neîndeplinirea obligației de a asigura sacrificarea a 500 cai vii pe

lună a fost cuantificat prin clauza penală, în concordanță cu cele reținute de prima

instanță, instanța de apel a apreciat că administrarea probei cu expertiza tehnică

nu era utilă soluționării cauzei.

S-a reținut că

evidențierea facturilor fiscale în contabilitate este o obligație de drept fiscal,

care nu produce efecte asupra drepturilor și obligațiilor comerciale ale părților.

Totodată, cuantumul

despăgubirilor prevăzut de art. 7.5 din contract este contravaloarea serviciilor

aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul de 500 conveniți

prin contract, servicii ce includ și TVA, dispozițiile art. 137 alin. (3) lit.

b) C. fisc. referindu-se la baza de impozitare, în care nu se includ sumele reprezentând

daune interese stabilite prin hotărâri judecătorești și nu la cuantumul despăgubirilor

stabilite prin hotărâre.

În termen legal,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

împotriva acestei decizii, pârâta SC C.V. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința

modificării sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.

După un scurt

istoric al cauzei, recurenta-pârâtă critică decizia atacată pentru nelegalitate

susținând, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit contractul de prestări

servicii încheiat între părți la data de 15 iulie 2010, înlăturând fără motivare

scopul real al clauzei 2.6. și 7.5. din convenția amintită, schimbând înțelesul

lămurit și neîndoielnic ale celor două reglementări, aspect ce atrage incidența

în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, pârâta susține, în esență, că scopul contractului nu a

fost acela de a asigura sacrificarea a minim 500 de cai, ci acela de a asigura prelucrarea

a minim 500 de cai, așa încât contravaloarea prestațiilor SC C. SA să atingă o anume

cifră de afaceri.

Atât instanța

de fond, cât și instanța de apel, au acordat clauzei în discuție scopul evocat de

pârâtă însă, au considerat fără temei că își găsește incidența sancțiunea stabilită

prin dispozițiile pct. 7.5. din contractul de prestări servicii din 10 iulie 2010.

Astfel, deși redactarea

clauzei penale este clară, în sensul că s-a convenit ca pârâta să suporte „contravaloarea

serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați și minimul

de 500 conveniți prin acest contract.”, ambele instanțe au considerat că sancțiunea

devine incidență pentru situația reclamată de SC C. SA prin cererea de chemare în

judecată, respectiv pentru neasigurarea de către SC C.V. SRL a 500 de cai vii pentru

sacrificare, fără ca în conținutul clauzei penale să existe termenul „sacrificare”.

Recurenta-pârâtă

susține că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o cercetare neaprofundată

a sintagmelor „sacrificare de cai vii” și „prelucrare de cai”, punând fără motiv

semnul egal între acestea, ceea ce a condus la vicierea evidentă a hotărârilor judecătorești

pronunțate.

De altfel, intimata

reclamantă SC C. SA a consemnat în facturile care constituie unica probă a poziției

procesuale adoptate, la rubrica „denumirea serviciilor sau produselor” următoarele:

„cai vii neasigurați pentru sacrificare”, în dauna faptului că sancțiunea pct. 7.5.

din contract era incidență pentru situația în care pârâta nu asigura 500 de cai

pentru prelucrare (vii sau în carcase).

În contextul dat,

apreciază recurenta, aplicarea sancțiunii contractuale de către instanțele de judecată

s-a făcut cu schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al celor stabilite și reglementate

de părți prin actul juridic încheiat, adică s-a dat eficientă clauzei penale urmare

a confuziei create între sintagmele mai sus enunțate.

Subsumat motivului

de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

apreciază că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, unele fiind străine

de natura pricinii constând în aceea că pe de o parte se reține că sancțiunea vizează

neîndeplinirea obligației subscrisei de a asigura prelucrarea a 500 de cai vii,

deși sancțiunea convenită se referă la nerespectarea obligației de a asigura prelucrarea

a 500 de cai (vii sau în carcase).

Instanța de apel

a reținut, totodată, că pârâta nu a asigurat prelucrarea a 500 de cai vii, deși

daunele interese solicitate au ca obiect neasigurarea a 500 cai vii pentru sacrificare,

operațiune pentru care nu a fost reglementată sancțiune.

Consideră că instanța

de apel a reținut în motivare argumente străine de natura cauzei, constând în aceea

că a apreciat aplicabilă clauza penală conținută de pct. 7.5. din contractul de

prestări servicii din 15 iulie 2010 prin care pârâta se obligă ca în condițiile

„în care nu asigură prelucrarea a minim 500 de cai lunar, va achita prestatorului

contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de cai prelucrați

și minimul de 500 de cai conveniți prin contract”.

Izvorul daunelor

interese ale intimatei reclamante îl constituie neasigurarea unui număr de cai pentru

sacrificare și nu pentru prelucrare, ceea ce înseamnă că instanța de apel a considerat

iminentă aplicarea sancțiunii prevăzută la pct. 7.5. pentru o altă situație decât

cea convenită de părți, prevalându-se astfel de argumente care exced contractului

și implicit acestei cauze.

În opinia recurentei,

este incident și motivul de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., întrucât, astfel cum s-a arătat și în dezvoltarea celorlalte motive de recurs

invocate, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 C. civ. intervenind

fără drept în convenția părților, în sensul că a dat clauzei penale o interpretare

proprie, străină de voința părților și scopului pentru care a fost prevăzută ca

urmare a confuziei între conținutul proceselor tehnologice de sacrificare și cel

de prelucrare de cai.

Apreciază că instanța

de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 982 și art. 983 C. civ. prin modul în

care a înțeles să interpreteze clauzele contractului de prestări servicii.

Totodată, în mod

greșit, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1082 C. civ. ca

urmare a înlăturării fără justificare a tuturor apărărilor și argumentelor invocate

și probate de către pârâtă.

De asemenea, mai

susține recurenta, instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile

art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., întrucât deși reține că daunele interese stabilite

prin hotărâre judecătorească nu sunt purtătoare de TVA, pe de altă parte reține

că norma citată nu face referire la cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărâre

(conturându-se o evidentă contradicție între propozițiile silogismului expus în

motivare).

În temeiul dispozițiilor

art. 308 C. proc. civ., intimata-reclamantă SC C. SA a formulat întâmpinare prin

care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii”.

Textul de lege

evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia

atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

De asemenea, nu

se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine

de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire

logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția

adoptată, hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut

că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de

către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi

asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat ori unei motivări

„bazată pe argumente străine de natura pricinii”, astfel cum pretinde recurenta.

Criticile recurentei

nu susțin motivul instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci vizează

exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze

soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză, de

voința părților litigante, conform clauzele contractuale agreate de către acestea.

Pornind de la

cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel

să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or,

în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o

corectă interpretare a clauzelor convenite prin contractul de prestări servicii

încheiat, nefiind incident nici motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ.

Este de necontestat

că între părțile litigante a fost încheiat, în condițiile art. 969 C. civ., contractul

de prestări servicii din 15 iulie 2010 prin care părțile aflate în litigiu au convenit

că reclamanta, în calitate de prestator, va prelucra lunar pentru beneficiar (în

speță pârâta) un număr de minim 500-maxim 1200 cai vii, conform art. 2 pct. 6 din

contract: „lunar se vor prelucra minimum 500-maxim 1200 cai vii, iar pe lot nu mai

puțin de 80 de capete”.

La art. 7.5 din

contract părțile au convenit inserarea unei clauze penale, în sensul stabilirii

unei sancțiuni care să intervină în situația în care pârâta nu asigură prelucrarea

unui număr minim de cai vii care să acopere costurile activității de sacrificare:

„în situația în care beneficiarul nu asigură prelucrarea a minim 500 cai, se va

achita prestatorului contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre

numărul de cai prelucrați și minimul de 500 conveniți prin acest contract”.

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a actului dedus judecății,

respectiv a clauzelor contractuale stipulate la art. 2.6 și art. 7.5 din contractul

încheiat dând eficiență regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de

art. 982, art. 983 C. civ.

În condițiile

în care recurenta nu a asigurat, conform convenției încheiate, prelucrarea a minim

500 de cai vii lunar, aspect necontestat de către aceasta, în mod legal ambele instanțe

au reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, în cuantumul convenit

prin clauza prevăzută la art. 7.5 din contract, iar susținerile recurentei vizând

distincția între caii vii pentru prelucrare și caii vii pentru sacrificare sunt

lipsite de orice justificare, cu atât mai mult cu cât este lipsit de orice dubiu

că sacrificarea precede prelucrării.

În speță sunt

îndeplinite condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei, fiind nefondate

criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Potrivit art.

1082 C. civ., în cazul neîndeplinirii obligației contractuale, culpa este prezumată

în sarcina debitorului, atât timp cât acesta nu a dovedit intervenția unei cauze

străine, neimputabile.

Astfel, creditorul

(în cauză reclamanta) trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul

că obligația nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi culpa este prezumată,

conform art. 1082 C. civ.

Prin clauza penală

s-a stipulat anticipat prejudiciul suferit de către prestator (reclamanta) ca urmare

a neîndeplinirii obligației beneficiarului (pârâtei) de a asigura prelucrarea a

minim 500 de cai vii lunar.

Instanța de apel,

suverană în administrarea și interpretarea probelor, a reținut cu justețe că reclamanta

a făcut dovada cu facturile fiscale depuse la dosar că pârâta nu și-a îndeplinit

obligația impusă de art. 2.6 din contractul de prestări servicii.

Așa fiind, în

mod legal ambele instanțe au reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri,

în considerarea dispozițiilor art. 1082 C. civ., în raport de prevederile art. 7.5

corelat cu art. 2.6 din contractul de prestări servicii, clauzele fiind clare și

precise, nefiind susceptibile de vreo altă interpretare, astfel cum în mod greșit

pretinde recurenta-pârâtă.

În condițiile

în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar

exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor

de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Este nefondată

și critica recurentei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 137 alin.

(3) lit. b) C. fisc., întrucât textul legal menționat prevede că baza de impozitare

nu cuprinde sumele reprezentând daune interese stabilite prin hotărâri judecătorești,

penalitățile și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială

a obligațiilor contractuale, în cauză instanța de control judiciar apreciind în

mod legal aspectul privind cuantumul despăgubirilor prevăzut de art. 7.5 din contract

ca fiind contravaloarea serviciilor aferente diferenței de cai dintre numărul de

cai prelucrați și minimul de 500 de cai conveniți contractual, serviciile incluzând

TVA.

Fără a reitera

considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat

și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în

speță, fiind nefondate și criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate

reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, constatând

că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, pct. 8 și pct.

9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost

de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârâta SC C.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 471 din 14 noiembrie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia

recurată ca fiind legală.

Cu privire la

solicitarea intimatei-reclamante SC C. SA de acordare a cheltuielilor de judecată,

câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274

alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată

fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să

ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC C. SA.

În acest sens

este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor

de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților,

a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile

solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, hotărârea din 9 noiembrie

2004, Cauza lacob contra României, hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC C.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 471 din 14 noiembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea

privind plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC C.

SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014.