ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1236/2015

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele: Prin cererea înregistrată la nr. 3652/105/2012 la 11 mai 2012 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C.S.C. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC P. SA și a solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 2.358.854,06 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de execuție și livrare prestate în temeiul contractului. În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că a încheiat cu pârâta sus-invocatul contract, în baza căruia a prestat servicii de execuție și livrare de elemente de planșeu, stâlpi, socluri, pereți și grinzi pentru realizarea obiectivului „Unități de producție și sediu administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B", emițând un număr de 9 facturi, în valoare totală de 2.958.619,49 lei.

Reclamanta a detaliat facturile și valoarea fiecăreia dintre acestea, a susținut că pârâta a făcut plăți parțiale în valoare totală de doar 630.765,43 lei, plățile fiind efectuate în cursul lunilor mai, iunie și iulie, iar ultima dintre acestea efectuându-se prin virament la 7 iulie 2009 și a susținut că pârâta înregistrează debitul precizat în petitul prezentei cereri de chemare în judecată. A mai arătat că între părți s-a derulat și litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 33485/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, soluționat în procedura ordonanței de plată în favoarea reclamantei pentru suma de 1.887.343,56 lei și în defavoarea aceleiași părți în calea de atac a acțiunii în anulare.

A solicitat cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. referitoare la competența teritorială alternativă. La 28 mai 2012, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile insuficientei timbrări, a necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, a lipsei procedurii prealabile și a prescripției dreptului material la acțiune. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 306 din 17 septembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția propriei necompetențe teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată sub același număr unic la 7 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, care a pronunțat sentința civilă nr. 222/ PI din 31 martie 2014, prin care a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile și excepția prescripției, invocate de pârâtă. A admis acțiunea formulată de SC F.R. SRL (fostă SC C.S.C. SRL) împotriva SC P. SA, în sensul că a constatat încetat contractul de execuție și livrare, încheiat între părți și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei debit restant în sumă de 2.354.854,06 lei și cheltuieli de judecată în sumă de 25.680 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Privitor la excepția insuficientei timbrări, tribunalul a apreciat că aceasta a rămas fără obiect, având în vedere că suma stabilită de instanță drept taxă de timbru s-a achitat în integralitatea ei, că excepția tardivității cererii modificatoare a acțiunii a fost admisă, dar s-a dispus judecarea acesteia în prezentul dosar fără a se dispune disjungerea,avându-se în vedere strânsa legătură între obiectul cererilor și materialul probator care este același pentru ambele cereri.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii concilierii prealabile, a apreciat prima instanță că aceasta se impune a fi respinsă, întrucât Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București a soluționat Dosarul nr. 33485/3/2009, având ca obiect cererea de emitere a unei ordonanțe de plată privind obligarea debitoarei, pârâta din prezenta cauză, la plata sumei de 2.354.854,06 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise de reclamantă și neachitate, prin sentința comercială nr. 9664 din 14 octombrie 2010, prin care a admis în parte cererea societății reclamante, obligând-o pe pârâta SC P. SA la plata sumei de 1.887.343,56 lei. Împotriva acestei sentințe SC P. SA a formulat cerere în anulare, iar prin sentința comercială nr. 9835 din 08 iulie 2011, pronunțată în Dosar nr. 52028/3/2010, aceasta a fost admisă.

În acest context, prima instanță a evocat considerentele Deciziei nr. 3184 din 30 septembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., rațiune care este practic realizată și atunci când încercarea de conciliere a reclamantei cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri, cum este cea a somației de plată sau când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată la instanța competentă, pană la primul termen de judecată. A mai arătat că pretențiile reclamantei-creditoare, temeiul lor juridic și actele doveditoare pe care se sprijină au fost aduse la cunoștința pârâtei-debitoare prin cererea de somație de plată adresată Tribunalului București le 6 decembrie 2001 (anterior formulării acțiunii în pretenții pe baza dreptului comun), dându-i-se astfel posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere.

Față de cele reținute, a apreciat că parcurgerea procedurii ordonanței de plată cu privire la aceleași pretenții ca și cele ale dosarului întemeiat pe dreptul comun reprezintă dovada că s-au îndeplinit dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ.

Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, a apreciat că aceasta se impune a fi respinsă pentru următoarele considerente: A constatat că pârâta susține că, raportat la data introducerii acțiunii - 11 mai 2012, dreptul la acțiune s-ar fi prescris pentru facturile emise anterior datei de 01 aprilie 2012. A apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție, iar potrivit prevederilor art. 3 din același act normativ termenul prescripției este de 3 ani, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel cum susține pârâta, însă, în materie de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripție, aplicabile sunt dispozițiile art. 2.532 și art. 2.537 din N.C.C., ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 203 din Legea nr. 71/2011.

Prima instanță a reținut că între părți, anterior acestui demers judiciar, s-a mai derulat pe rolul instanțelor si o somație de plată, prin care debitoarea a fost obligată la plata creanțelor, iar ulterior, în urma cererii în anulare formulate de către debitoarea-pârâtă, a fost anulată hotărârea respectivă. Instanța a avut în vedere Decizia nr. 3624 din 02 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că introducerea unei acțiuni care are ca obiect somația de plată are efect întreruptiv dacă a fost admisă printr-o hotărâre definitivă. A apreciat și că, ordonanțele de plată pronunțate de instanțe în anul 2009 având caracter definitiv, iar acțiunea în anulare nu era decât la îndemâna debitorului, creditorul neavând posibilitatea promovării acestei acțiuni, este evident că întreruperea prescripției a operat și în cazul de față.

Raportat la speță, a subliniat că, ultima plată fiind făcută prin virament la 07 iulie 2009, aceasta are efect întreruptiv de prescripție, că un nou termen s-ar fi împlinit la 07 iulie 2012, dar acțiunea a fost introdusă anterior, la 11 mai 2012. Cu privire la excepția lipsei de interes referitoare la capătul 1 al cererii modificatoare, instanța a considerat că nu este vorba despre o veritabilă excepție, ci de o apărare și că, dacă reclamanta justifică un interes în promovarea unei acțiuni în pretenții întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, adică pe reaua-credință a pârâtei în executarea obligațiilor contractuale ce îi incumbă, cu atât mai mult justifică interes în a solicita și constatarea ca încetat a contractului ca urmare a nerespectării obligațiilor cocontractantului.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că între reclamantă și societatea pârâtă s-a încheiat contractul de execuție și livrare din 04 septembrie 2008, având ca obiect execuția și livrarea de către reclamantă de elemente planșeu, stâlpi, socluri, pereți și grinzi pentru realizarea obiectivului „Unități de producție și sediu administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B". S-a constatat că, urmare a desfășurării raporturilor comerciale, au fost emise de reclamantă 9 facturi în valoarea totală de 2.985.619,49 de lei, din care a fost achitată parțial doar suma de 630.765,43 de lei, rămânând un rest de plată de 2.354.854,06 de lei, după cum urmează: factura din 18 decembrie 2008, stornata prin factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 2.008.058,38 RON; factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 2.247.343,56 RON (504.281,00 euro la cursul de schimb de la sfârșitul fiecărei săptămâni de livrare elemente); factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 279,253 RON; factura din 27 februarie 2009, în cuantum de 39.505,49 RON (8.901,00 euro); factura nr. 011 din 27 februarie 2009, în cuantum de 98.056,11 Ron (19.214,80 Euro); factura din 31 martie 2009, în cuantum de 173.444,52 RON (34.030,76 euro); factura din 04 iunie 2009, în cuantum de 77.251,38 RON (15.483,00 euro la cursul de schimb de 1 euro = 4,1928 RON); factura în cuantum de 70.765,43 RON.

S-a reținut că au fost emise documente de însoțire a mărfii și situații de lucrări aferente lunilor februarie și martie, că societatea pârâtă a efectuat plăți parțiale în cursul lunilor mai, iunie și iulie, ultima plată fiind făcută prin virament la data de 07 iulie 2009, astfel cum rezultă din fișa de client și că această situație de fapt privind plățile parțiale nu este contestată de către pârâtă.

Tribunalul a evocat constatările expertizei tehnice în specialitatea construcții efectuată în cauză, din care rezultă că expertul nu poate preciza dacă produsele livrate sunt încorporate în totalitatea lor, în obiectivul de pe platforma ELBA, deoarece nu i s-a pus la dispoziție procese verbale de recepție calitativă și cantitativă a lucrărilor obiectivul 3, iar pentru documentele ce i s-au pus la dispoziție referitoare la unele mărfuri descoperite ca fiind neconforme calitativ expertul a apreciat că soluția găsită de părți a fost înlocuirea acestor mărfuri cu altele, astfel că produsele facturate au fost livrate, întreaga marfă facturata fiind însoțită de avize ce sunt semnate pentru conformitate de către reprezentanții pârâtei de pe șantier, fără obiecțiuni.

S-a arătat, de asemenea, că expertul a precizat că pentru majoritatea produselor i s-au pus la dispoziție certificate de conformitate, iar în acest context nu se poate primi apărarea pârâtei, conform cu care ar fi în situația de a invoca excepția de neexecutare a contractului, motivată de faptul că marfa nu este însoțită de certificate de calitate și conformitate, atât timp cât aceste înscrisuri au fost depuse la dispoziția expertului în construcții, în proporție suficient de mare. Tribunalul a apreciat că, și dacă facturile nu poartă semnătura și ștampila unui reprezentant al pârâtei, nu înseamnă că nu sunt acceptate la plată, atât timp cât debitoarea a efectuat în mod constant plăți parțiale, iar reprezentanții săi au semnat fără obiecțiuni documentele de recepție a mărfurilor.

A reținut totodată, conform expertizei contabile efectuate în cauză, că suma restantă de plată a celor 9 facturi din cauză este de 2.354.854,06 lei și că, față de cele mai sus consemnate, acțiunea precizată se impune a fi admisă în baza art. 969 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 970 C. civ. și art. 7.6 din contractul părților.

Tribunalul a apreciat că convențiile legal încheiate reprezintă legea părților și, în consecință, acestea trebuie să fie executate cu bună-credință, că este real că relațiile comerciale nu s-au desfășurat între părți fără incidente, cum ar fi livrarea de produse neconforme sau fără certificate de conformitate sau garanție, însă în ceea mai mare măsură aceste deficiențe au fost remediate, prin înlocuirea produselor refuzate, depunerea acestor certificate de garanție, expertul neidentificând mărfuri care să fi fost încorporate în construcție și care să prezinte deficiențe de calitate sau conformitate, astfel încât să se justifice refuzul pârâtei de a achita facturile emise, un argument în plus constituindu-l faptul că documentele de însoțire a mărfurilor sunt semnate de reprezentanții de pe șantier fără obiecțiuni cu privire la calitate sau cantitate.

Culpa pârâtei fiind dovedită, s-a luat act de încetarea contractului ca efect al rezilierii acestuia, conform art. 1020-1021 C. civ. Tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 906 din 5 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâta SC P. SA A schimbat în parte sentința nr. 222/ PI din 31 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 77.251,38 lei cu titlu de preț, respingând restul pretențiilor bănești ca prescrise. A redus cheltuielile de judecată acordate în primă instanță de la 25.680 lei la 14.986 lei.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 13.190.51 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele: Analizând sentința atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de apel și ale limitelor devolutive ale apelului consacrate de art. 294-295 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că apelul este parțial fondat. Astfel, a considerat că este fondată excepția de prescripție invocată în apărare de către pârâtă în fața primei instanțe și reiterată prin motivele de apel, întrucât prin contractul încheiat părțile litigante au convenit realizarea mai multor livrări de produse, fiecare livrare urmând a fi facturată și achitată separat, ceea ce înseamnă că pentru fiecare prestație în parte a început să curgă un alt termen de prescripție în ceea ce privește plata datorată.

într-o atare situație, plata unei facturi mai vechi nu poate fi considerată ca fiind un act de recunoaștere a tuturor datoriilor acumulate prin neplata celorlalte facturi și pe cale de consecință act întreruptiv de prescripție în privința sumelor restante neachitate. Pe de altă parte, a reținut instanța de prim control judiciar că dispozițiile legale cuprinse în art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripției sunt de strictă interpretare, în condițiile în care în accepțiunea acestui act normativ prescripția reprezenta o excepție de ordine publică, absolută și peremptorie, de la care părțile nu puteau deroga, iar instanței nu îi era permis să nu o observe din oficiu.

În acest context, curtea de apel a observat că susținerile reclamantei privind o eventuală întrerupere a cursului prescripției prin efectul admiterii cererii și emiterii ordonanței de plată nu pot fi primite, câtă vreme respectiva ordonanță a fost desființată cu efect retroactiv. Or, pentru a se putea produce efectul întreruptiv de prescripție, hotărârea judecătorească ce consfințește drepturile reclamantului trebuie să rămână în ființă, aspect ce se deduce din conținutul art. 16 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă, susținerile reclamantei privitoare la caracterul definitiv al ordonanței de plată emisă inițial în litigiul anterior dintre părți au fost înlăturate de instanța de apel, care a apreciat și că decizia de speță invocată în sprijinul acestui punct de vedere infirmă susținerile reclamantei-intimate, subliniind în plus că în cuprinsul O.U.G.

nr. 119/2007, în temeiul căreia s-a emis ordonanța de plată respectivă, nu se face vorbire despre caracterul definitiv al ordonanței, ci doar despre caracterul său executoriu, cele două noțiuni având însă un conținut și înțeles diferit, fără a se suprapune. Revenind la problema prescripției extinctive, curtea de apel a observat că facturile în temeiul cărora reclamanta a solicitat suma de 2.358.854,06 lei sunt: x din 30 ianuarie 2009, z din 30 ianuarie 2009, a din 27 februarie 2009, q din 27 februarie 2009, w din 31 martie 2009, y din 04 iunie 2009 și că primele cinci facturi au fost emise anterior lunii aprilie 2009, având termen de plată, conform contractului, 28 de zile de la data livrării, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție pentru acestea s-a împlinit la 11 mai 2012, când reclamanta a sesizat prima instanță cu cererea de chemare în judecată.

Singura factură cu privire la care nu se poate invoca prescripția extinctivă este factura nr. 28/4 iunie 2009, în valoare de 77.251,38 de lei, pentru restul pretențiilor formulate cererea fiind prescrisă, întrucât dreptul de a cere plata bunurilor livrate anterior s-a născut la 28 de zile de la livrare, iar termenul de prescripție a curs neîntrerupt, împlinindu-se în mod distinct pentru fiecare factură în parte, anterior datei de 11 mai 2012, când prima instanță a fost sesizată. În raport de aceste considerente de fapt și de drept, curtea de apel a făcut aplicarea art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul declarat de apelanta SC P. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis numai în parte cererea formulată de reclamanta SC F.R.

SRL, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 77.251, 38 lei cu titlu de preț și a respins restul pretențiilor bănești ale reclamantei ca prescrise. Totodată, ca urmare a admiterii apelului pârâtei, în considerarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Curtea a redus și cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanță de la suma de 25.680 lei la suma de 14.986 lei, reprezentând 3.156 de lei - taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise, 700 de lei, respectiv 6.630 de lei onorarii experți și 4.500 onorariu de avocat.

în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, Curtea a avut în vedere reducerea sumei cuvenite acesteia în apel numai în privința taxei judiciare de timbru, în considerarea unor onorarii similare ce ar fi fost plătite atât expertului, cât și avocatului, chiar dacă reclamanta ar fi solicitat numai plata facturii cu privire la care nu s-a împlinit termenul de prescripție, datorită complexității pricinii și atitudinii de refuz categoric de plată din partea pârâtei. Având în vedere aceleași considerente, curtea de apel a menținut în rest dispozițiile primei instanțe, referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, a excepției lipsei procedurii concilierii prealabile și cele privitoare la constatarea încetării contractului de execuție și livrare.

De asemenea, în considerarea acelorași dispoziții cuprinse în art. 274 C. proc. civ., la care fac trimitere prevederile art. 298 C. proc. civ., instanța de apel a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâtă suma de 13.190,51 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 2 februarie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a circumstanțiat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, a redat dispozitivul deciziei pronunțate de instanța de apel și a rezumat considerentele acestei hotărâri, susținând că în cauză își găsește incidența motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., argumentat de nesocotirea de către instanța de prim control judiciar a două incidente care au afectat curgerea prescripției extinctive. Prima critică vizează nesocotirea efectului întreruptiv al cursului prescripției, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, raportat la două manifestări de voință. Sub un prim aspect, s-a arătat că instanța de apel a nesocotit faptul că prescripția s-a întrerupt urmare a faptului că recurenta-reclamantă a introdus împotriva intimatei-pârâte cererea de emitere a unei ordonanțe de plată, admisă inițial și respinsă în calea de atac a acțiunii în anulare. Recurenta-reclamantă a evocat considerentele deciziei nr. 3624 din 2 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a susținut că instanța de apel, cenzurând apărarea sa întemeiată pe această decizie, a dezvoltat un raționament inconstant și eronat și a adăugat elemente la motivarea instanței supreme.

În cadrul aceleiași argumentații, recurenta-reclamantă a subliniat distincția care există între noțiunile de „definitiv" și „irevocabil", a susținut că textul de lege impune cerința ca hotărârea să fie doar „definitivă" și nu prevede că efectul întreruptiv dispare dacă această hotărâre a fost anulată, după cum a mai susținut și că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu trebuie interpretate ad litteram în condițiile în care hotărârea la care fac referire sus-menționatele dispoziții legale nu are aceleași caracteristici ca hotărârea pronunțată într-o procedură specială, edictată 50 de ani mai târziu. În fine, în cadrul acestei critici recurenta-reclamantă a subliniat și faptul că declanșarea procedurii speciale a somației de plată denotă faptul că nu a rămas în pasivitate în legătură cu realizarea dreptului ce face obiectul prezentei judecăți, astfel că nu i se poate aplica sancțiunea prescripției.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a arătat că în speță cursul prescripției a fost întrerupt și prin recunoașterea datoriei de către intimata-pârâtă, recunoaștere constând în plățile parțiale făcute la 13 mai 2009, respectiv la 10 iunie 2009, plăți menționate și în raportul de expertiză și în funcție de care promovarea acțiunii la 11 mai 2012 apare ca fiind făcută în termen cel puțin pentru factura din 30 ianuarie 2009. în cadrul aceleiași critici recurenta-reclamantă a subliniat faptul că doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera că plățile parțiale au valoarea unei recunoașteri a datoriei.

A susținut și că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel cu privire la scadența facturilor, în realitate plățile nu s-au realizat la termenele stipulate contractual, ci au fost făcute plăți care nu erau în conformitate cu sumele facturate și, în acest context, se poate afirma că la fiecare plată se recunoștea și datoria din facturile anterioare, cât timp intimata-pârâtă nu și-a manifestat o opțiune cu privire la imputația plății, instanța de apel fiind așadar obligată să dea eficiență dispozițiilor art. 1113 C. civ. de la 1864. A doua critică este centrată pe incidentul suspendării cursului prescripției, reglementat de dispozițiile art. 720 1 alin. (1 1 ) C. proc. civ.

și de dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă susținând că a inițiat procedura concilierii directe la 26 aprilie 2012, în timp ce cursul prescripției nu se împlinise, iar pe o perioadă de trei luni prescripția nu putea să mai curgă, astfel încât termenul de prescripție nu era împlinit nici față de plata parțială făcută 8 mai 2009. Au fost făcute apărări și pe fondul cererii de chemare în judecată, pe care recurenta-reclamantă a apreciat-o ca întemeiată. Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispozițiile art. 15 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, la dispozițiile art. 1113 C. civ. de la 1864 și la dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., modificat prin art. 219 din Legea nr. 71/2011. La 21 aprilie 2015, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs. În esență, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea pronunțată în procedura somației de plată, o dată anulată, nu produce efectul întreruptiv al cursului prescripției și a adus în sprijinul acestei apărări exemple din jurisprudență și din doctrină.

A arătat că plata unei sume de bani nu poate valora recunoaștere a altei sume de bani, a susținut că recurenta-reclamantă, invocând efectul întreruptiv de prescripție al plății din 7 iulie 2009, formulează omisso medio un motiv de recurs, în condițiile în care nu a avut o critică de acest gen pe calea unui apel provocat și a susținut că plata parțială nu poate fi considerată decât o recunoaștere a debitului pentru care s-a plătit, plata făcându-se pentru bunurile livrate, nu pentru facturile emise. Intimata-pârâtă a susținut că motivul de recurs referitor la întreruperea cursului prescripției este lovit de nulitate, întrucât recurenta-reclamantă solicită instanței supreme să reinterpreteze probele administrate, ceea ce excede motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În fine, intimata-pârâtă a susținut că în cauză cursul prescripției nu a fost niciodată suspendat, motivat de faptul că dispozițiile art. 720 1 alin. (1 1 ) au fost introduse prin Legea nr. 71/2011, când prescripția era în curs. în plus, s-a arătat și că dispozițiile legale precitate puteau fi operante doar dacă recurenta-reclamantă ar fi respectat toate condițiile impuse de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat și îl va admite în limitele și pentru următoarele considerente: Prima critică este întemeiată în parte.

Înalta Curte apreciază, în acord cu intimata-pârâtă, că promovarea unei cereri în procedura specială de emitere a somației de plată, chiar în condițiile în care aceasta viza debitul ce face obiectul prezentei judecăți și chiar dovedind interesul creditorului în recuperarea acestui debit, nu poate avea efectul preconizat de parte, câtă vreme sentința favorabilă pronunțată în această procedură a fost anulată în calea de atac. În acest context, nu mai este respectată cerința impusă implicit de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, anume aceea ca cererea să fi fost considerată eficientă, întrucât nulitatea hotărârii favorabile de primă instanță operează retroactiv și se răsfrânge asupra cererii de chemare în judecată, făcând în acest fel ca respectiva cerere să nu poată fi considerată utilă sub aspectul efectului întreruptiv de prescripție.

Instanța supremă apreciază ca neîntemeiată și susținerea recurentei-reclamante referitoare la confuzia făcută de instanța de apel între hotărârile definitive și cele irevocabile, întrucât o astfel de distincție sau de confuzie nu este făcută de instanța de apel, care a subliniat, în realitate și în mod riguros, distincția dintre „executoriu” și „definitiv”, Înalta Curte adăugând la acest raționament și argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 377 C. proc. civ. (în forma în vigoare la momentul pronunțării sentinței invocate - 14 octombrie 2010), dispoziții care nu confereau caracter definitiv hotărârilor pronunțate în primă instanță în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007.

În plus, apelând la raționamentul propus chiar de recurenta-reclamantă, dar nu în sensul propus de aceasta, instanța supremă apreciază că referirea din art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 la rămânerea definitivă a hotărârii nu trebuie interpretată ad litteram, ci în context actual, intenția legiuitorului fiind în mod evident ca noul termen de prescripție să înceapă a curge la momentul când în cauză s-a epuizat și ultima cale de atac, specifică fiecărui tip de litigiu, în speță când s-a pronunțat hotărârea irevocabilă în calea de atac, prevăzută de art. 13 alin. (4) din O.U.G. nr. 119/2007.

Conchizând sub acest aspect, instanța supremă apreciază că la examinarea cazului de întrerupere a cursului prescripției prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 au fost respectate în tot și riguros aceste dispoziții legale, precum și dispozițiile legale menționate în considerentele ce preced, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este, însă, întemeiată critica referitoare la întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea constând în plățile parțiale. Sub acest aspect, instanța supremă apreciază ca neîntemeiată apărarea intimatei-pârâte care a invocat nulitatea acestui motiv de recurs, întrucât recurenta-reclamantă nu solicită reaprecierea probatoriului, ci invocă încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 raportat la datele plăților parțiale și la semnificația acestora, ceea ce se circumscrie motivului de recurs anume indicat.

Nu este întemeiată nici apărarea referitoare la invocarea unui motiv de recurs omisso medio. Pe de o parte se cuvine subliniat faptul că instituția invocată își găsește aplicarea ori de câte ori partea a promovat apel împotriva hotărârii de fond și recurs împotriva hotărârii de apel, iar în recurs a invocat pentru prima dată motive care nu au fost deduse judecății în apel. Pe de altă parte, nici o dispoziție legală nu prevede ipoteza invocată de intimata-pârâtă, aceea de a nu fi uzat de cale apelului incident sau de cea a aderării la apelul părții adverse, iar în speță o asemenea cale de atac nici nu putea fi folosită câtă vreme instanța de fond chiar a luat în analiză și a validat apărarea recurentei-reclamantei legată de plata din 7 iulie 2009, ceea ce făcea ca orice critică legată de acest aspect să fie lipsită de interes în apel.

Pentru a verifica susținerile recurentei referitoare la plățile cu efect întreruptiv de prescripție, instanța supremă se raportează la cuprinsul expertizei contabile efectuate în cauză (fila 88 a dosarului de fond), în care s-au reținut următoarele aspecte semnificative și necontestate de nici una dintre părțile litigante: Expertul a constatat existența a patru plăți, dintre care plata efectuată la 8 mai 2009 a avut în vedere facturile scadente, plățile de la 13 mai 2009 și 10 iunie 2009 au fost aferente facturii din 30 ianuarie 2009, iar plata de la 7 iulie 2009 a fost aferentă facturii nr. 32/2009. Această din urmă plată este nerelevantă sub aspectul discutat, întrucât ea vizează întreaga sumă menționată în factura respectivă.

Plata efectuată la 8 mai 2009 este relevantă și are efect întreruptiv de prescripție, instanța supremă apreciind că ea are acest efect, în dezacord cu apărarea intimatei-pârâte, câtă vreme face referire la toate facturile emise în temeiul contractului și care deveniseră scadente la această dată, aceste facturi putând fi identificate de ambele părți contractante de vreme ce nu s-a pus problema că nu au fost comunicate.

Ca atare, cât timp în documentul de plată nu este menționată o anumită factură, cât timp nu se pune problema ca la 8 mai 2009 să se fi împlinit termenul de prescripție pentru vreuna dintre facturile pe care se întemeiază pretențiile de față și cât timp nu există obiecțiuni exprese cu privire la vreuna dintre facturi, instanța supremă apreciază că această plată întrerupe prescripția pentru toate sumele scadente la 8 mai 2009, scadente potrivit contractului și dispozițiilor art. 969 C. civ., nu susținerilor recurentei-reclamante, în speță fiind îndeplinite condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

în ceea ce privește plățile aferente facturii din 30 ianuarie 2009, acestea au efectul întreruptiv prevăzut de textul legal precitat, pentru suma restantă din această factură cursul prescripției fiind întrerupt atât la 13 mai 2009, cât și la 10 iunie 2009. Sintetizând, înalta Curte apreciază că în cauză noul termen de prescripție urma să se împlinească pentru sumele aferente facturilor restante, altele decât factura din 30 ianuarie 2009, la 8 mai 2012, iar pentru factura din 30 ianuarie 2009 la 10 iunie 2012, calculul respectând dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel a stabilit data la care se împlinea termenul de prescripție numai prin raportare la scadența convenită contractual, cu neobservarea celor trei cazuri de întrerupere, deși acest lucru era cu limpezime pus în evidență în raportul de expertiză întocmit încă de la fondul cauzei și în acest fel a încălcat dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a verifica dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 după examinarea motivului de recurs privitor la suspendarea cursului prescripției. A doua critică este întemeiată.

Înalta Curte apreciază, în dezacord cu susținerile intimatei-pârâte, că dispozițiile art. 720 1 alin. (1 1 ) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, sunt incidente în speță tuturor proceselor în curs la 1 octombrie 2011, precum și celor începute la această dată sau ulterior, raportat la dispozițiile art. 219 alin. 21, coroborat cu art. 221 și cu art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ca și la dispozițiile art. 725 alin. 1 C. proc. civ. Sub același aspect, instanța supremă apreciază ca neîntemeiată apărarea intimatei-pârâte și pentru că aceasta nu face nici o trimitere la vreo normă legală care să excepteze prescripțiile deja începute, dar și pentru că o atare interpretare propusă ar fi contrară rațiunii pentru care s-a edictat textul legal, câtă vreme suspendarea nu poate opera decât în cazul unor prescripții în curs.

Este neîntemeiată și a fost înlăturată și apărarea intimatei-pârâte bazată pe susținerea că suspendarea cursului prescripției operează numai dacă procedura concilierii respectă toate condițiile impuse de art. 720 1 C. proc. civ., întrucât o atare condiționare nu este impusă de vreun text legal, interpretarea dată textului legal este extensivă și nu poate fi primită în acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Așa cum rezultă din corespondența purtată de părți, intimata-pârâtă a confirmat recurentei-reclamante că a primit convocarea la conciliere directă la 2 mai 2012 (fila 25 a dosarului Tribunalului Timiș), ca urmare de la această dată, considerată drept dată de începere a procedurii prealabile în înțelesul art. 720 1 alin. (1) 1 C. proc.

civ., a operat suspendarea termenului pe o perioadă de trei luni, perioadă care a încetat la 2 august 2012. Instanța supremă constată că recurenta-reclamantă a expediat cererea introductivă de instanță prin poștă la 8 mai 2012, așa cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul aflat la fila 46 a dosarului Tribunalului Prahova. În acest context, câtă vreme cursul noii prescripții urma să se împlinească la 8 mai 2012 și la 10 iunie 2012, începerea procedurii prealabile la 2 mai 2012 înăuntrul termenului de prescripție este utilă și are efectul suspensiv prevăzut de art. 720 1 alin. (1 1 ) C. proc. civ., la data expedierii cererii de chemare în judecată - 8 mai 2012 - cursul prescripției fiind suspendat până la 2 august 2012. Ca urmare, cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termen legal, soluția primei instanțe a fost legală și temeinică și în mod greșit a fost infirmată în parte de instanța de apel, cu nesocotirea textului legal precitat.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3), cu raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța supremă va admite recursul și va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va respinge apelul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC F.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 906 din 05 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Modifică în tot decizia atacată, în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 222/PI din 31 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2015.