ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1236/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1236/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată la nr. 3652/105/2012 la 11 mai 2012 pe rolul Tribunalului Prahova,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

C.S.C. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC P. SA și a solicitat ca instanța

să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 2.358.854,06 lei, reprezentând

contravaloarea serviciilor de execuție și livrare prestate în temeiul

contractului.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că a încheiat cu pârâta

sus-invocatul contract, în baza căruia a prestat servicii de execuție și livrare

de elemente de planșeu, stâlpi, socluri, pereți și grinzi pentru realizarea

obiectivului „Unități de producție și sediu administrativ SC E. SA Timișoara -

Hala A și B", emițând un număr de 9 facturi, în valoare totală de

2.958.619,49 lei.

Reclamanta

a detaliat facturile și valoarea fiecăreia dintre acestea, a susținut că pârâta

a făcut plăți parțiale în valoare totală de doar 630.765,43 lei, plățile fiind

efectuate în cursul lunilor mai, iunie și iulie, iar ultima dintre acestea

efectuându-se prin virament la 7 iulie 2009 și a susținut că pârâta

înregistrează debitul precizat în petitul prezentei cereri de chemare în

judecată.

A

mai arătat că între părți s-a derulat și litigiul ce a format obiectul Dosarului

nr. 33485/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

soluționat în procedura ordonanței de plată în favoarea reclamantei pentru suma

de 1.887.343,56 lei și în defavoarea aceleiași părți în calea de atac a

acțiunii în anulare.

A

solicitat cheltuieli de judecată.

În

drept au fost invocate dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. referitoare la

competența teritorială alternativă.

La

28 mai 2012, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile

insuficientei timbrări, a necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, a

lipsei procedurii prealabile și a prescripției dreptului material la acțiune.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca

neîntemeiată.

Prin

sentința nr. 306 din 17 septembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția propriei necompetențe

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Timiș.

Cauza

a fost înregistrată sub același număr unic la 7 noiembrie 2012 pe rolul

Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, care a pronunțat sentința civilă nr. 222/

PI din 31 martie 2014, prin care a respins excepția inadmisibilității acțiunii

pentru lipsa procedurii prealabile și excepția prescripției, invocate de

pârâtă. A admis acțiunea formulată de SC F.R. SRL (fostă SC C.S.C. SRL)

împotriva SC P. SA, în sensul că a constatat încetat contractul de execuție și

livrare, încheiat între părți și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei

debit restant în sumă de 2.354.854,06 lei și cheltuieli de judecată în sumă de

25.680 lei.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Privitor

la excepția insuficientei timbrări, tribunalul a apreciat că aceasta a rămas

fără obiect, având în vedere că suma stabilită de instanță drept taxă de timbru

s-a achitat în integralitatea ei, că excepția tardivității cererii

modificatoare a acțiunii a fost admisă, dar s-a dispus judecarea acesteia în

prezentul dosar fără a se dispune disjungerea,avându-se în vedere strânsa

legătură între obiectul cererilor și materialul probator care este același

pentru ambele cereri.

În

ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii

concilierii prealabile, a apreciat prima instanță că aceasta se impune a fi

respinsă, întrucât Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București a

soluționat Dosarul nr. 33485/3/2009, având ca obiect cererea de emitere a unei

ordonanțe de plată privind obligarea debitoarei, pârâta din prezenta cauză, la

plata sumei de 2.354.854,06 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise

de reclamantă și neachitate, prin sentința comercială nr. 9664 din 14 octombrie

2010, prin care a admis în parte cererea societății reclamante, obligând-o pe

pârâta SC P. SA la plata sumei de 1.887.343,56 lei.

Împotriva

acestei sentințe SC P. SA a formulat cerere în anulare, iar prin sentința

comercială nr. 9835 din 08 iulie 2011, pronunțată în Dosar nr. 52028/3/2010,

aceasta a fost admisă.

În

acest context, prima instanță a evocat considerentele Deciziei nr. 3184 din 30

septembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare

la rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc.

civ., rațiune care este practic realizată și atunci când încercarea de

conciliere a reclamantei cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte

proceduri, cum este cea a somației de plată sau când procedura concilierii a

fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată la instanța

competentă, pană la primul termen de judecată.

A

mai arătat că pretențiile reclamantei-creditoare, temeiul lor juridic și actele

doveditoare pe care se sprijină au fost aduse la cunoștința pârâtei-debitoare

prin cererea de somație de plată adresată Tribunalului București le 6 decembrie

2001 (anterior formulării acțiunii în pretenții pe baza dreptului comun),

dându-i-se astfel posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere.

Față

de cele reținute, a apreciat că parcurgerea procedurii ordonanței de plată cu

privire la aceleași pretenții ca și cele ale dosarului întemeiat pe dreptul

comun reprezintă dovada că s-au îndeplinit dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ.

Cât

privește excepția prescripției dreptului la acțiune, a apreciat că aceasta se

impune a fi respinsă pentru următoarele considerente:

A

constatat că pârâta susține că, raportat la data introducerii acțiunii - 11 mai

2012, dreptul la acțiune s-ar fi prescris pentru facturile emise anterior datei

de 01 aprilie 2012.

A

apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripție, iar potrivit prevederilor art. 3 din același

act normativ termenul prescripției este de 3 ani, termen care începe să curgă

de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel cum susține pârâta, însă, în

materie de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripție,

aplicabile sunt dispozițiile art. 2.532 și art. 2.537 din N.C.C., ca urmare a

aplicării dispozițiilor art. 203 din Legea nr. 71/2011.

Prima

instanță a reținut că între părți, anterior acestui demers judiciar, s-a mai

derulat pe rolul instanțelor si o somație de plată, prin care debitoarea a fost

obligată la plata creanțelor, iar ulterior, în urma cererii în anulare

formulate de către debitoarea-pârâtă, a fost anulată hotărârea respectivă.

Instanța a avut în vedere Decizia nr. 3624 din 02 decembrie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, care a statuat că introducerea unei acțiuni care are ca

obiect somația de plată are efect întreruptiv dacă a fost admisă printr-o

hotărâre definitivă. A apreciat și că, ordonanțele de plată pronunțate de

instanțe în anul 2009 având caracter definitiv, iar acțiunea în anulare nu era

decât la îndemâna debitorului, creditorul neavând posibilitatea promovării

acestei acțiuni, este evident că întreruperea prescripției a operat și în cazul

de față.

Raportat

la speță, a subliniat că, ultima plată fiind făcută prin virament la 07 iulie

2009, aceasta are efect întreruptiv de prescripție, că un nou termen s-ar fi

împlinit la 07 iulie 2012, dar acțiunea a fost introdusă anterior, la 11 mai

2012.

Cu

privire la excepția lipsei de interes referitoare la capătul 1 al cererii

modificatoare, instanța a considerat că nu este vorba despre o veritabilă

excepție, ci de o apărare și că, dacă reclamanta justifică un interes în

promovarea unei acțiuni în pretenții întemeiate pe răspunderea civilă

contractuală, adică pe reaua-credință a pârâtei în executarea obligațiilor

contractuale ce îi incumbă, cu atât mai mult justifică interes în a solicita și

constatarea ca încetat a contractului ca urmare a nerespectării obligațiilor

cocontractantului.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut că între reclamantă și societatea pârâtă

s-a încheiat contractul de execuție și livrare din 04 septembrie 2008, având ca

obiect execuția și livrarea de către reclamantă de elemente planșeu, stâlpi,

socluri, pereți și grinzi pentru realizarea obiectivului „Unități de producție

și sediu administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B".

S-a

constatat că, urmare a desfășurării raporturilor comerciale, au fost emise de

reclamantă 9 facturi în valoarea totală de 2.985.619,49 de lei, din care a fost

achitată parțial doar suma de 630.765,43 de lei, rămânând un rest de plată de

2.354.854,06 de lei, după cum urmează: factura din 18 decembrie 2008, stornata

prin factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 2.008.058,38 RON; factura din

30 ianuarie 2009, în cuantum de 2.247.343,56 RON (504.281,00 euro la cursul de

schimb de la sfârșitul fiecărei săptămâni de livrare elemente); factura din 30

ianuarie 2009, în cuantum de 279,253 RON; factura din 27 februarie 2009, în

cuantum de 39.505,49 RON (8.901,00 euro); factura nr. 011 din 27 februarie

2009, în cuantum de 98.056,11 Ron (19.214,80 Euro); factura din 31 martie 2009,

în cuantum de 173.444,52 RON (34.030,76 euro); factura din 04 iunie 2009, în

cuantum de 77.251,38 RON (15.483,00 euro la cursul de schimb de 1 euro = 4,1928

RON); factura în cuantum de 70.765,43 RON.

S-a

reținut că au fost emise documente de însoțire a mărfii și situații de lucrări

aferente lunilor februarie și martie, că societatea pârâtă a efectuat plăți

parțiale în cursul lunilor mai, iunie și iulie, ultima plată fiind făcută prin

virament la data de 07 iulie 2009, astfel cum rezultă din fișa de client și că

această situație de fapt privind plățile parțiale nu este contestată de către

pârâtă.

Tribunalul

a evocat constatările expertizei tehnice în specialitatea construcții efectuată

în cauză, din care rezultă că expertul nu poate preciza dacă produsele livrate

sunt încorporate în totalitatea lor, în obiectivul de pe platforma ELBA,

deoarece nu i s-a pus la dispoziție procese verbale de recepție calitativă și

cantitativă a lucrărilor obiectivul 3, iar pentru documentele ce i s-au pus la

dispoziție referitoare la unele mărfuri descoperite ca fiind neconforme

calitativ expertul a apreciat că soluția găsită de părți a fost înlocuirea

acestor mărfuri cu altele, astfel că produsele facturate au fost livrate, întreaga

marfă facturata fiind însoțită de avize ce sunt semnate pentru conformitate de

către reprezentanții pârâtei de pe șantier, fără obiecțiuni.

S-a

arătat, de asemenea, că expertul a precizat că pentru majoritatea produselor i

s-au pus la dispoziție certificate de conformitate, iar în acest context nu se

poate primi apărarea pârâtei, conform cu care ar fi în situația de a invoca

excepția de neexecutare a contractului, motivată de faptul că marfa nu este

însoțită de certificate de calitate și conformitate, atât timp cât aceste

înscrisuri au fost depuse la dispoziția expertului în construcții, în proporție

suficient de mare.

Tribunalul

a apreciat că, și dacă facturile nu poartă semnătura și ștampila unui

reprezentant al pârâtei, nu înseamnă că nu sunt acceptate la plată, atât timp

cât debitoarea a efectuat în mod constant plăți parțiale, iar reprezentanții

săi au semnat fără obiecțiuni documentele de recepție a mărfurilor.

A

reținut totodată, conform expertizei contabile efectuate în cauză, că suma

restantă de plată a celor 9 facturi din cauză este de 2.354.854,06 lei și că,

față de cele mai sus consemnate, acțiunea precizată se impune a fi admisă în

baza art. 969 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 970 C. civ. și art. 7.6

din contractul părților.

Tribunalul

a apreciat că convențiile legal încheiate reprezintă legea părților și, în

consecință, acestea trebuie să fie executate cu bună-credință, că este real că

relațiile comerciale nu s-au desfășurat între părți fără incidente, cum ar fi livrarea

de produse neconforme sau fără certificate de conformitate sau garanție, însă în

ceea mai mare măsură aceste deficiențe au fost remediate, prin înlocuirea

produselor refuzate, depunerea acestor certificate de garanție, expertul

neidentificând mărfuri care să fi fost încorporate în construcție și care să

prezinte deficiențe de calitate sau conformitate, astfel încât să se justifice

refuzul pârâtei de a achita facturile emise, un argument în plus constituindu-l

faptul că documentele de însoțire a mărfurilor sunt semnate de reprezentanții

de pe șantier fără obiecțiuni cu privire la calitate sau cantitate.

Culpa

pârâtei fiind dovedită, s-a luat act de încetarea contractului ca efect al

rezilierii acestuia, conform art. 1020-1021 C. civ.

Tribunalul

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Prin

decizia civilă nr. 906 din 5 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a admis

apelul declarat de pârâta SC P. SA A schimbat în parte sentința nr. 222/ PI din

31 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, în sensul că a admis în parte cererea formulată de

reclamantă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 77.251,38 lei cu titlu de

preț, respingând restul pretențiilor bănești ca prescrise. A redus cheltuielile

de judecată acordate în primă instanță de la 25.680 lei la 14.986 lei. A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat-o pe

intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 13.190.51 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Analizând

sentința atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de apel și ale

limitelor devolutive ale apelului consacrate de art. 294-295 C. proc. civ.,

curtea de apel a apreciat că apelul este parțial fondat.

Astfel,

a considerat că este fondată excepția de prescripție invocată în apărare de

către pârâtă în fața primei instanțe și reiterată prin motivele de apel,

întrucât prin contractul încheiat părțile litigante au convenit realizarea mai

multor livrări de produse, fiecare livrare urmând a fi facturată și achitată

separat, ceea ce înseamnă că pentru fiecare prestație în parte a început să

curgă un alt termen de prescripție în ceea ce privește plata datorată. într-o

atare situație, plata unei facturi mai vechi nu poate fi considerată ca fiind

un act de recunoaștere a tuturor datoriilor acumulate prin neplata celorlalte

facturi și pe cale de consecință act întreruptiv de prescripție în privința

sumelor restante neachitate.

Pe

de altă parte, a reținut instanța de prim control judiciar că dispozițiile

legale cuprinse în art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la cazurile de

întrerupere a cursului prescripției sunt de strictă interpretare, în condițiile

în care în accepțiunea acestui act normativ prescripția reprezenta o excepție

de ordine publică, absolută și peremptorie, de la care părțile nu puteau

deroga, iar instanței nu îi era permis să nu o observe din oficiu.

În

acest context, curtea de apel a observat că susținerile reclamantei privind o

eventuală întrerupere a cursului prescripției prin efectul admiterii cererii și

emiterii ordonanței de plată nu pot fi primite, câtă vreme respectiva ordonanță

a fost desființată cu efect retroactiv. Or, pentru a se putea produce efectul

întreruptiv de prescripție, hotărârea judecătorească ce consfințește drepturile

reclamantului trebuie să rămână în ființă, aspect ce se deduce din conținutul art.

16 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă,

susținerile reclamantei privitoare la caracterul definitiv al ordonanței de

plată emisă inițial în litigiul anterior dintre părți au fost înlăturate de

instanța de apel, care a apreciat și că decizia de speță invocată în sprijinul

acestui punct de vedere infirmă susținerile reclamantei-intimate, subliniind în

plus că în cuprinsul O.U.G. nr. 119/2007, în temeiul căreia s-a emis ordonanța

de plată respectivă, nu se face vorbire despre caracterul definitiv al

ordonanței, ci doar despre caracterul său executoriu, cele două noțiuni având

însă un conținut și înțeles diferit, fără a se suprapune.

Revenind

la problema prescripției extinctive, curtea de apel a observat că facturile în

temeiul cărora reclamanta a solicitat suma de 2.358.854,06 lei sunt: x din 30

ianuarie 2009, z din 30 ianuarie 2009, a din 27 februarie 2009, q din 27

februarie 2009, w din 31 martie 2009, y din 04 iunie 2009 și că primele cinci

facturi au fost emise anterior lunii aprilie 2009, având termen de plată,

conform contractului, 28 de zile de la data livrării, ceea ce înseamnă că

termenul de prescripție pentru acestea s-a împlinit la 11 mai 2012, când

reclamanta a sesizat prima instanță cu cererea de chemare în judecată.

Singura

factură cu privire la care nu se poate invoca prescripția extinctivă este factura

nr. 28/4 iunie 2009, în valoare de 77.251,38 de lei, pentru restul pretențiilor

formulate cererea fiind prescrisă, întrucât dreptul de a cere plata bunurilor

livrate anterior s-a născut la 28 de zile de la livrare, iar termenul de

prescripție a curs neîntrerupt, împlinindu-se în mod distinct pentru fiecare

factură în parte, anterior datei de 11 mai 2012, când prima instanță a fost

sesizată.

În

raport de aceste considerente de fapt și de drept, curtea de apel a făcut

aplicarea art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul declarat de apelanta

SC P. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis numai în

parte cererea formulată de reclamanta SC F.R. SRL, a obligat-o pe pârâtă să

plătească reclamantei suma de 77.251, 38 lei cu titlu de preț și a respins

restul pretențiilor bănești ale reclamantei ca prescrise.

Totodată,

ca urmare a admiterii apelului pârâtei, în considerarea dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., Curtea a redus și cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de

pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanță de la suma de 25.680 lei

la suma de 14.986 lei, reprezentând 3.156 de lei - taxă judiciară de timbru

proporțional cu pretențiile admise, 700 de lei, respectiv 6.630 de lei onorarii

experți și 4.500 onorariu de avocat. în aprecierea cuantumului cheltuielilor de

judecată cuvenite reclamantei, Curtea a avut în vedere reducerea sumei cuvenite

acesteia în apel numai în privința taxei judiciare de timbru, în considerarea

unor onorarii similare ce ar fi fost plătite atât expertului, cât și

avocatului, chiar dacă reclamanta ar fi solicitat numai plata facturii cu

privire la care nu s-a împlinit termenul de prescripție, datorită complexității

pricinii și atitudinii de refuz categoric de plată din partea pârâtei.

Având

în vedere aceleași considerente, curtea de apel a menținut în rest dispozițiile

primei instanțe, referitoare la respingerea excepției inadmisibilității

acțiunii, a excepției lipsei procedurii concilierii prealabile și cele

privitoare la constatarea încetării contractului de execuție și livrare.

De

asemenea, în considerarea acelorași dispoziții cuprinse în art. 274 C. proc.

civ., la care fac trimitere prevederile art. 298 C. proc. civ., instanța de

apel a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâtă suma de

13.190,51 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă

judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza

fiind înregistrată sub același număr unic la 2 februarie 2015 pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În

motivarea recursului, recurenta-reclamantă a circumstanțiat situația de fapt pe

care s-a grefat litigiul părților, a redat dispozitivul deciziei pronunțate de instanța

de apel și a rezumat considerentele acestei hotărâri, susținând că în cauză își

găsește incidența motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., argumentat de nesocotirea de către instanța de prim control

judiciar a două incidente care au afectat curgerea prescripției extinctive.

Prima

critică vizează nesocotirea efectului întreruptiv al cursului prescripției, în

condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, raportat

la două manifestări de voință.

Sub

un prim aspect, s-a arătat că instanța de apel a nesocotit faptul că

prescripția s-a întrerupt urmare a faptului că recurenta-reclamantă a introdus

împotriva intimatei-pârâte cererea de emitere a unei ordonanțe de plată, admisă

inițial și respinsă în calea de atac a acțiunii în anulare.

Recurenta-reclamantă

a evocat considerentele deciziei nr. 3624 din 2 decembrie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, a susținut că instanța de apel, cenzurând apărarea sa

întemeiată pe această decizie, a dezvoltat un raționament inconstant și eronat

și a adăugat elemente la motivarea instanței supreme.

În

cadrul aceleiași argumentații, recurenta-reclamantă a subliniat distincția care

există între noțiunile de „definitiv" și „irevocabil", a susținut că

textul de lege impune cerința ca hotărârea să fie doar „definitivă" și nu

prevede că efectul întreruptiv dispare dacă această hotărâre a fost anulată,

după cum a mai susținut și că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958 nu trebuie interpretate ad litteram în condițiile în

care hotărârea la care fac referire sus-menționatele dispoziții legale nu are

aceleași caracteristici ca hotărârea pronunțată într-o procedură specială,

edictată 50 de ani mai târziu.

În

fine, în cadrul acestei critici recurenta-reclamantă a subliniat și faptul că

declanșarea procedurii speciale a somației de plată denotă faptul că nu a rămas

în pasivitate în legătură cu realizarea dreptului ce face obiectul prezentei

judecăți, astfel că nu i se poate aplica sancțiunea prescripției.

Sub

un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a arătat că în speță cursul

prescripției a fost întrerupt și prin recunoașterea datoriei de către

intimata-pârâtă, recunoaștere constând în plățile parțiale făcute la 13 mai

2009, respectiv la 10 iunie 2009, plăți menționate și în raportul de expertiză

și în funcție de care promovarea acțiunii la 11 mai 2012 apare ca fiind făcută

în termen cel puțin pentru factura din 30 ianuarie 2009.

în

cadrul aceleiași critici recurenta-reclamantă a subliniat faptul că doctrina și

jurisprudența sunt unanime în a considera că plățile parțiale au valoarea unei

recunoașteri a datoriei.

A

susținut și că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel cu privire la

scadența facturilor, în realitate plățile nu s-au realizat la termenele

stipulate contractual, ci au fost făcute plăți care nu erau în conformitate cu

sumele facturate și, în acest context, se poate afirma că la fiecare plată se

recunoștea și datoria din facturile anterioare, cât timp intimata-pârâtă nu

și-a manifestat o opțiune cu privire la imputația plății, instanța de apel

fiind așadar obligată să dea eficiență dispozițiilor art. 1113 C. civ. de la

1864.

A

doua critică este centrată pe incidentul suspendării cursului prescripției,

reglementat de dispozițiile art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc.

civ. și de dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958,

recurenta-reclamantă susținând că a inițiat procedura concilierii directe la 26

aprilie 2012, în timp ce cursul prescripției nu se împlinise, iar pe o perioadă

de trei luni prescripția nu putea să mai curgă, astfel încât termenul de

prescripție nu era împlinit nici față de plata parțială făcută 8 mai 2009.

Au

fost făcute apărări și pe fondul cererii de chemare în judecată, pe care

recurenta-reclamantă a apreciat-o ca întemeiată.

Recursul

este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu

raportare la dispozițiile art. 15 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, la

dispozițiile art. 1113 C. civ. de la 1864 și la dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., modificat prin art. 219 din Legea nr. 71/2011.

La

21 aprilie 2015, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în

fapt și în drept față de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului

și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

recurs.

În

esență, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea pronunțată în procedura

somației de plată, o dată anulată, nu produce efectul întreruptiv al cursului

prescripției și a adus în sprijinul acestei apărări exemple din jurisprudență

și din doctrină.

A

arătat că plata unei sume de bani nu poate valora recunoaștere a altei sume de

bani, a susținut că recurenta-reclamantă, invocând efectul întreruptiv de

prescripție al plății din 7 iulie 2009, formulează omisso medio un motiv de

recurs, în condițiile în care nu a avut o critică de acest gen pe calea unui

apel provocat și a susținut că plata parțială nu poate fi considerată decât o

recunoaștere a debitului pentru care s-a plătit, plata făcându-se pentru

bunurile livrate, nu pentru facturile emise.

Intimata-pârâtă

a susținut că motivul de recurs referitor la întreruperea cursului prescripției

este lovit de nulitate, întrucât recurenta-reclamantă solicită instanței

supreme să reinterpreteze probele administrate, ceea ce excede motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În

fine, intimata-pârâtă a susținut că în cauză cursul prescripției nu a fost

niciodată suspendat, motivat de faptul că dispozițiile art. 720

1

alin.

(1

1

) au fost introduse prin Legea nr. 71/2011, când prescripția era

în curs. în plus, s-a arătat și că dispozițiile legale precitate puteau fi

operante doar dacă recurenta-reclamantă ar fi respectat toate condițiile impuse

de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Față

de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de

dispozițiile legale incidente, înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat și

îl va admite în limitele și pentru următoarele considerente:

Prima

critică este întemeiată în parte.

Înalta

Curte apreciază, în acord cu intimata-pârâtă, că promovarea unei cereri în

procedura specială de emitere a somației de plată, chiar în condițiile în care

aceasta viza debitul ce face obiectul prezentei judecăți și chiar dovedind

interesul creditorului în recuperarea acestui debit, nu poate avea efectul

preconizat de parte, câtă vreme sentința favorabilă pronunțată în această

procedură a fost anulată în calea de atac.

În

acest context, nu mai este respectată cerința impusă implicit de art. 16 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958, anume aceea ca cererea să fi fost considerată

eficientă, întrucât nulitatea hotărârii favorabile de primă instanță operează

retroactiv și se răsfrânge asupra cererii de chemare în judecată, făcând în

acest fel ca respectiva cerere să nu poată fi considerată utilă sub aspectul

efectului întreruptiv de prescripție.

Instanța

supremă apreciază ca neîntemeiată și susținerea recurentei-reclamante

referitoare la confuzia făcută de instanța de apel între hotărârile definitive

și cele irevocabile, întrucât o astfel de distincție sau de confuzie nu este

făcută de instanța de apel, care a subliniat, în realitate și în mod riguros,

distincția dintre „executoriu” și „definitiv”, Înalta Curte adăugând la acest

raționament și argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 377 C. proc. civ. (în

forma în vigoare la momentul pronunțării sentinței invocate - 14 octombrie

2010), dispoziții care nu confereau caracter definitiv hotărârilor pronunțate

în primă instanță în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007.

În

plus, apelând la raționamentul propus chiar de recurenta-reclamantă, dar nu în

sensul propus de aceasta, instanța supremă apreciază că referirea din art. 17 alin.

(3) din Decretul nr. 167/1958 la rămânerea definitivă a hotărârii nu trebuie

interpretată ad litteram, ci în context actual, intenția legiuitorului fiind în

mod evident ca noul termen de prescripție să înceapă a curge la momentul când

în cauză s-a epuizat și ultima cale de atac, specifică fiecărui tip de litigiu,

în speță când s-a pronunțat hotărârea irevocabilă în calea de atac, prevăzută

de art. 13 alin. (4) din O.U.G. nr. 119/2007.

Conchizând

sub acest aspect, instanța supremă apreciază că la examinarea cazului de

întrerupere a cursului prescripției prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din

Decretul nr. 167/1958 au fost respectate în tot și riguros aceste dispoziții

legale, precum și dispozițiile legale menționate în considerentele ce preced, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este,

însă, întemeiată critica referitoare la întreruperea cursului prescripției prin

recunoașterea constând în plățile parțiale.

Sub

acest aspect, instanța supremă apreciază ca neîntemeiată apărarea

intimatei-pârâte care a invocat nulitatea acestui motiv de recurs, întrucât

recurenta-reclamantă nu solicită reaprecierea probatoriului, ci invocă

încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958

raportat la datele plăților parțiale și la semnificația acestora, ceea ce se

circumscrie motivului de recurs anume indicat.

Nu

este întemeiată nici apărarea referitoare la invocarea unui motiv de recurs omisso

medio. Pe de o parte se cuvine subliniat faptul că instituția invocată își

găsește aplicarea ori de câte ori partea a promovat apel împotriva hotărârii de

fond și recurs împotriva hotărârii de apel, iar în recurs a invocat pentru

prima dată motive care nu au fost deduse judecății în apel.

Pe

de altă parte, nici o dispoziție legală nu prevede ipoteza invocată de

intimata-pârâtă, aceea de a nu fi uzat de cale apelului incident sau de cea a

aderării la apelul părții adverse, iar în speță o asemenea cale de atac nici nu

putea fi folosită câtă vreme instanța de fond chiar a luat în analiză și a

validat apărarea recurentei-reclamantei legată de plata din 7 iulie 2009, ceea

ce făcea ca orice critică legată de acest aspect să fie lipsită de interes în

apel.

Pentru

a verifica susținerile recurentei referitoare la plățile cu efect întreruptiv

de prescripție, instanța supremă se raportează la cuprinsul expertizei

contabile efectuate în cauză (fila 88 a dosarului de fond), în care s-au

reținut următoarele aspecte semnificative și necontestate de nici una dintre

părțile litigante:

Expertul

a constatat existența a patru plăți, dintre care plata efectuată la 8 mai 2009

a avut în vedere facturile scadente, plățile de la 13 mai 2009 și 10 iunie 2009

au fost aferente facturii din 30 ianuarie 2009, iar plata de la 7 iulie 2009 a

fost aferentă facturii nr. 32/2009.

Această

din urmă plată este nerelevantă sub aspectul discutat, întrucât ea vizează

întreaga sumă menționată în factura respectivă.

Plata

efectuată la 8 mai 2009 este relevantă și are efect întreruptiv de prescripție,

instanța supremă apreciind că ea are acest efect, în dezacord cu apărarea

intimatei-pârâte, câtă vreme face referire la toate facturile emise în temeiul

contractului și care deveniseră scadente la această dată, aceste facturi putând

fi identificate de ambele părți contractante de vreme ce nu s-a pus problema că

nu au fost comunicate.

Ca

atare, cât timp în documentul de plată nu este menționată o anumită factură,

cât timp nu se pune problema ca la 8 mai 2009 să se fi împlinit termenul de

prescripție pentru vreuna dintre facturile pe care se întemeiază pretențiile de

față și cât timp nu există obiecțiuni exprese cu privire la vreuna dintre

facturi, instanța supremă apreciază că această plată întrerupe prescripția

pentru toate sumele scadente la 8 mai 2009, scadente potrivit contractului și

dispozițiilor art. 969 C. civ., nu susținerilor recurentei-reclamante, în speță

fiind îndeplinite condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

în

ceea ce privește plățile aferente facturii din 30 ianuarie 2009, acestea au

efectul întreruptiv prevăzut de textul legal precitat, pentru suma restantă din

această factură cursul prescripției fiind întrerupt atât la 13 mai 2009, cât și

la 10 iunie 2009.

Sintetizând,

înalta Curte apreciază că în cauză noul termen de prescripție urma să se

împlinească pentru sumele aferente facturilor restante, altele decât factura

din 30 ianuarie 2009, la 8 mai 2012, iar pentru factura din 30 ianuarie 2009 la

10 iunie 2012, calculul respectând dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) din

Decretul nr. 167/1958.

Instanța

de apel a stabilit data la care se împlinea termenul de prescripție numai prin

raportare la scadența convenită contractual, cu neobservarea celor trei cazuri

de întrerupere, deși acest lucru era cu limpezime pus în evidență în raportul

de expertiză întocmit încă de la fondul cauzei și în acest fel a încălcat

dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta

Curte urmează a verifica dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată

în termenul prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 după examinarea

motivului de recurs privitor la suspendarea cursului prescripției.

A

doua critică este întemeiată.

Înalta

Curte apreciază, în dezacord cu susținerile intimatei-pârâte, că dispozițiile art.

720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ., astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 71/2011, sunt incidente în speță tuturor proceselor

în curs la 1 octombrie 2011, precum și celor începute la această dată sau

ulterior, raportat la dispozițiile art. 219 alin. 21, coroborat cu art. 221 și

cu art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ca și la dispozițiile art. 725 alin.

1 C. proc. civ.

Sub

același aspect, instanța supremă apreciază ca neîntemeiată apărarea

intimatei-pârâte și pentru că aceasta nu face nici o trimitere la vreo normă

legală care să excepteze prescripțiile deja începute, dar și pentru că o atare

interpretare propusă ar fi contrară rațiunii pentru care s-a edictat textul

legal, câtă vreme suspendarea nu poate opera decât în cazul unor prescripții în

curs.

Este

neîntemeiată și a fost înlăturată și apărarea intimatei-pârâte bazată pe

susținerea că suspendarea cursului prescripției operează numai dacă procedura

concilierii respectă toate condițiile impuse de art. 720

1

C. proc.

civ., întrucât o atare condiționare nu este impusă de vreun text legal,

interpretarea dată textului legal este extensivă și nu poate fi primită în

acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Așa

cum rezultă din corespondența purtată de părți, intimata-pârâtă a confirmat

recurentei-reclamante că a primit convocarea la conciliere directă la 2 mai

2012 (fila 25 a dosarului Tribunalului Timiș), ca urmare de la această dată,

considerată drept dată de începere a procedurii prealabile în înțelesul art. 720

1

alin. (1)

1

C. proc. civ., a operat suspendarea termenului pe o

perioadă de trei luni, perioadă care a încetat la 2 august 2012.

Instanța

supremă constată că recurenta-reclamantă a expediat cererea introductivă de

instanță prin poștă la 8 mai 2012, așa cum rezultă din ștampila aplicată pe

plicul aflat la fila 46 a dosarului Tribunalului Prahova.

În

acest context, câtă vreme cursul noii prescripții urma să se împlinească la 8

mai 2012 și la 10 iunie 2012, începerea procedurii prealabile la 2 mai 2012

înăuntrul termenului de prescripție este utilă și are efectul suspensiv

prevăzut de art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ., la data

expedierii cererii de chemare în judecată - 8 mai 2012 - cursul prescripției

fiind suspendat până la 2 august 2012. Ca urmare, cererea de chemare în

judecată a fost introdusă în termen legal, soluția primei instanțe a fost

legală și temeinică și în mod greșit a fost infirmată în parte de instanța de

apel, cu nesocotirea textului legal precitat.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3), cu raportare la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanța supremă va admite recursul și va modifica în

tot decizia atacată, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Admite

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC F.R. SRL împotriva deciziei civile

nr. 906 din 05 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă.

Modifică

în tot decizia atacată, în sensul că:

Respinge

ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă SC P. SA împotriva sentinței

civile nr. 222/PI din 31 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a

II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 6 mai 2015.