ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 100/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 100/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
conflictului negativ de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 20.02.2014,
reclamanta SC A.L.V.R. SRL a chemat în judecată pe pârâții D.G. și P.V.,
solicitând, în procedura specială a cererilor de valoare redusă, obligarea în
solidar a acestora la plata sumei de 1.196,92 lei, reprezentând chiria restantă
și a penalităților de întârziere aferente, conform contractului de închiriere
încheiat de părți.
Pârâta
P.V. a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Râmnicu
Vâlcea, arătând că, în cauză, competența de soluționare aparține Judecătoriei
lași.
Prin
Sentința civilă nr. 619 din 06 mai 2014, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis
excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare
a cauzei în favoarea Judecătoriei lași.
Pentru
a hotărî astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că în conformitate cu
prevederile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr.
134/2010 (în continuare, N.C.P.C.) „Părțile pot conveni în scris (...) ca
procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să
dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar
fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această
competență este exclusivă.
”
Or,
în speță, prin contractul de închiriere, părțile au stabilit că litigiile de
orice natură, izvorâte din contract, vor fi soluționate de instanțele
judecătorești de la locul executării obligației de plată, respectiv municipiul
lași.
Prin
sentința civilă nr. 10386 din 24 septembrie 2014, Judecătoria lași, secția
civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și
a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu
Vâlcea.
Pentru
a hotărî astfel, Judecătoria lași a reținut că părțile au încheiat un contract
de închiriere, prin care reclamanta, în calitate de locator, asigura pârâtului D.G.,
în calitate de locatar, folosința unui echipament medical denumit concentrator
de oxigen, în schimbul plății unei chirii, pârâta P.V. semnând contractul în
calitate de fidejusor.
A
mai reținut judecătoria că, raportat la definiția dată de punctele 1 și 13 din
Anexa la Legea nr. 296/2004 noțiunilor de operator economic și consumator,
asigurarea folosinței concentratorului de oxigen reprezintă un serviciu pe care
operatorul economic SC A.L.V.R. SRL s-a obligat să îl presteze consumatorului D.G.
În
acest context, Judecătoria lași a apreciat că în cauză sunt incidente
prevederile art. 121 N.C.P.C., conform cărora cererile formulate de un
profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul
consumatorului.
În
ce privește clauza atributivă de competență, judecătoria a reținut că acesteia
nu i se poate da eficiență, întrucât, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) N.C.P.C.,
în litigiile în materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în
alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței
competente numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție
contrară fiind considerată nescrisă. Or, în speță, părțile nu au încheiat o
convenție de alegere a instanței competente ulterior nașterii dreptului la
despăgubire, ci anterior.
Prin
urmare, Judecătoria lași a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și, constatând ivit conflictul negativ de
competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Analizând
actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în
soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 N.C.P.C.,
va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării
acestei cereri în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, pentru următoarele
considerente:
Delimitarea
atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale
competenței, materială și teritorială.
În
principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine
privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență
teritorială exclusivă, de ordine publică.
Regula
de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 N.C.P.C.
conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a
cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu
prevede altfel."
Prin
urmare, regula înscrisă în art. 107 N.C.P.C. se aplică ori de câte ori nu
există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din
punct de vedere teritorial.
Înalta
Curte constată că, în speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra
cererii reclamantei privind obligarea pârâților la plata sumei de 1.196,92 lei,
reprezentând chiria restantă și a penalităților de întârziere aferente, conform
contractului de închiriere încheiat de părți, prin care reclamanta, în calitate
de locator asigura pârâtului D.G., în calitate de locatar, folosința unui
echipament medical denumit concentrator de oxigen, în schimbul plății unei
chirii.
Totodată,
constată că, așa cum corect a reținut și Judecătoria lași, raportat la
definiția dată de punctele 1 și 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 noțiunilor
de operator economic și consumator, asigurarea folosinței concentratorului de
oxigen reprezintă un serviciu pe care operatorul economic SC A.L.V.R. SRL s-a
obligat să îl presteze consumatorului D.G., fapt ce atrage incidența
dispozițiilor art. 121 N.C.P.C., potrivit cărora „cererile formulate de un
profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța
domiciliului consumatorului (...)”.
Conform
art. 126 alin. (2) N.C.P.C., aplicabil potrivit normei de trimitere conținută
în partea finală a art. 121 din același Cod, „în litigiile din materia
protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de
lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile
prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice
convenție contrară este considerată ca nescrisă."
Cum,
în speță, clauza atributivă de competență a fost înserată în contractul de
închiriere încheiat de părți, anterior nașterii dreptului la despăgubiri și
nici nu s-a făcut dovada încheierii unei convenții de alegere a instanței
competente ulterior nașterii respectivului drept, justificat a reținut
Judecătoria lași că nu se poate da eficiență acestei clauze.
În
acest context, Înalta Curte constată că Judecătoria lași a apreciat în mod
corect situația de fapt și de drept, reținând că, în cauză, sunt incidente
dispozițiile ari. 121 N.C.P.C. și, cum domiciliul pârâților se află în Râmnicu
Vâlcea, competența soluționării cauzei aparține Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Fată
de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta
Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Râmnicu Vâlcea.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C
I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2015.