ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2390/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin Sentința civilă nr. 312 din 6 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 59222/3/2011 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei B.L.G. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice din Municipiul București, Primăria Municipiului București și SC R.V. SA și în consecință a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 379,254 lei (83.956 euro) reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, str. P.T. nr. 83, et. 2, ap. 8. Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 56/112/06,04.2000 în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a devenit proprietara apartamentului în litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 1957 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, fiind obligată B.L.G. sa lase apartamentul în deplină proprietate și posesie. Reclamanta a solicitat acordarea prețului de piață al imobilului în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Motivul pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva numitei B.L.G. a fost constatarea nevalabilității actului său de proprietate, coroborată cu existența în patrimoniul reclamanților, a unui titlu valabil. Urmare a comparării titlurilor de proprietate, a reieșit că titlul reclamanților este mai bine caracterizat.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea prețului de piață al imobilelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Față de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ., Tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor publice. Împotriva sentinței a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. În motivarea cererii de apel. pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de calitatea sa de terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat.

În continuare, a susținut că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului întrucât nu a făcut dovada unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și pentru că nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, A mai arătat că suma stabilită în raportul de evaluare, reținută de către instanță, este foarte mare motivat de faptul că nu este menționată nicio corecție legată de blocajul pieței imobiliare, astfel că se impune o diminuare cu cel puțin 30% a acestuia. A mai susținut că a încălcat dreptul la apărare întrucât nu i s-a comunicat raportul de expertiză în virtutea rolului activ al instanței.

Prin Decizia civilă nr. 344A din 26 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 312 din 06 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele; Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, aceasta este nefondată întrucât, potrivii dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesual pasivă.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, critica este nefondată pentru că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50(2) din Legea nr. 10/2001, la dosar existând Decizia nr. 1957 R din 06 noiembrie 2008 prin care s- au desființat efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112 din 06 aprilie 2000, așa cum impun dispozițiile art. 50(2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare nr. 56/112/2000 nu a fost anulat niciodată, astfel că nu a fost înlăturată prezumția de validitate a contractului,desființarea efectelor contractului producându-se pe baza admiterii acțiunii în revendicare, și nu pe baza anulării contractului. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc.

civ., părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, obligație pe care apelanta nu a respectat-o, lipsind atât de la efectuarea expertizei, deși a fost convocată, conform recipisei de convocare existente la dosar fond, cât și de la termenele de judecată. În aceste condiții nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare sau o aplicare greșită a dispozițiilor art. 129(5) C. proc. civ. De altfel, conduita pasivă a apelantei rezultă și din cererea de apel prin care a solicitat judecarea în lipsă și nu a cerut alte probe pentru combaterea cuantumului pretins mare al prețului de piață. În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, la plata către reclamanta B.A.M., la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarai recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Un prim argument în susținerea recursului privește soluția instanței de apel din perspectiva în care în mod greșit aceasta nu a analizat buna sau reaua credință a reclamantei, în calitate de chiriașă, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce, prin minime diligențe, aceasta ar fi putut să afle despre existența pe rolul instanțelor a unei acțiuni în revendicare cu privire la imobil. Prin urmare, apreciază că în mod nelegal a fost reținută buna credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce aceasta nu a fost dovedită.

În continuare, susține că dispozițiile art. 50 1 din Legea 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piață, este necesară îndeplinirea cumulativa a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile. În prezenta cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre cele doua condiții din cele prevăzute imperativ de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Atâta vreme cât reclamanta nu a făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceasta cu Primăria Municipiului București, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piața a imobilului în cauză nu este justificată.

Susține reaua-credință a autoarei intimate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întrucât nu a depus minime diligențe pentru aflarea situației juridice a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu eludarea dispozițiilor Legi nr. 112/1995, așa cum s-a reținut prin Sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997. De asemenea, arată că deși a contestat cuantumul valorii de piață stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză, instanța de apel a motivat superficial această critică de netemeinicie. Referitor la cheltuielile de judecată, în mod nejustificat instanța de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Critica recurentului-pârât în sensul că în speță nu a fost făcută dovada bunei credințe a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112/2000 încheiat între Primăria Municipiului București prin SC R.V. SA, în calitate de vânzători, și B.L.G., în calitate de cumpărătoare, autoarea intimatei B.A.M., este nefondată.

În speță, conform Deciziei civile nr. 1957 din 06 noiembrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 3371/299/2008 aflată la Dosarul nr. 59222/3/2011 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, cumpărătorul a fost evins prin admiterea acțiunii în revendicare, iar nu ca efect al constatării nulității, astfel încât problema bunei credințe care este un aspect de fapt, nu se impune a fi analizat în această cale de atac. Nefondate sunt și susținerile referitoare la faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile acestui text de lege pentru a se acorda prețul de piață și că nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață.

Chiar dacă art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, este corectă interpretarea dată de instanța de fond și de apel, în sensul că această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. l 12/1995 cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul dezvoltării lucrării publice și locuințelor.

Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și situația în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare. Prin urmare, în ceea ce privește dispoziția art. 50 1 din Legea nr. l G/2001, care impune desființarea prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele de fond și apel corect au reținut că, deși actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă nu a fost desființat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovată de foștii proprietari.

Pe de altă parte, potrivit considerentelor Sentinței civile nr. 312 din 06 martie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamantei B.L.G. a fost admisă urmare a comparării de titluri, constatându-se ca titlul de proprietate al reclamanților B.N. și P.N. este mai bine caracterizat decât cei al pârâtei B.L.G., iar nu ca urmare a constatării relei credințe a acesteia în dobândirea imobilului, instanța apreciind numai asupra preferabilității titlurilor exhibate de către părți iar nu asupra valabilității acestora. Prin urmare, nu s-a conchis cu privire la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva Legii nr. 112/1995.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de foștii proprietari, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea legii, în acest sens. Critica privind nemotivarea de către instanța de apel a aspectelor legate de cuantumul valorii de piață al imobilului, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este nefondată. Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză având ca obiectiv stabilirea valorii de piață a imobilului, însușit de către instanță, aflat la dosarul Tribunalului București, reiese că părțile au fost reconvocate la data de 10 decembrie 2013, ora 11:30, la adresa din București, str. P.T., nr. 83, etaj 2, ap. 8, sector 1, conform dovezilor aflate la dosar.

De asemenea, din conținutul aceluiași raport reiese că la convocare nu a participat decât apărătorul ales reclamantei și sora acesteia. La termenul de judecată din 27 februarie 2015 când a fost depus raportul de expertiză, și când instanța a dat posibilitatea părților să formuleze obiecțiuni, nu a fost prezentă decât reclamanta, lipsind pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Dacă probele propuse nu simt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 212 din C. proc. civ. dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

Reiese deci, că rolul activ al judecătorului în ceea ce privește completarea probatoriului administrat în cauză intervine doar în măsura în care se apreciază că se impune acest lucru, legiuitorul lăsând la aprecierea exclusivă a instanței necesitatea completării probatorului și doar în măsura în care probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. Prin urmare, ori de câte ori instanța apreciază a fi pe deplin lămurită cu privire la stabilirea situației de fapt, aceasta nu este obligată, în virtutea rolului activ, să dispună, din oficiu, administrarea de probatorii, contrar susținerilor recurentului. În cauza de față, instanța de apel a apreciat că nu este necesar refacerea raportului de expertiză efectuat în cauză referitor la determinarea valorii de piață a imobilului.

A mai susținut recurentul că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Criticile sunt neîntemeiate. Recurentul care a pierdut procesul, în primă instanță, constituie "o parte căzută în pretenții", conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor legale menționate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală deși nu este cel care a declanșai litigiul, de vreme ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamantă, deși fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul de piață ai imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligației sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoașterea pretențiilor reclamanților la prima zi de înfățișare), de care, însă, pârâtul nu a uzat. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei nr. 344A din 26 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2015. Procesat de GGC - GV