ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2390/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2390/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
cauzei de față, reține următoarele:
Prin
Sentința civilă nr. 312 din 6 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr.
59222/3/2011 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă
acțiunea reclamantei B.L.G. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice din Municipiul București, Primăria
Municipiului București și SC R.V. SA și în consecință a fost obligat Ministerul
Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 379,254 lei (83.956
euro) reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, str. P.T.
nr. 83, et. 2, ap. 8.
Pentru
a dispune în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:
Prin
contractul de vânzare-cumpărare nr. 56/112/06,04.2000 în temeiul dispozițiilor
Legii nr. 112/1995, reclamanta a devenit proprietara apartamentului în litigiu.
Prin
Decizia civilă nr. 1957 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare
formulată de fostul proprietar al imobilului, fiind obligată B.L.G. sa lase
apartamentul în deplină proprietate și posesie.
Reclamanta
a solicitat acordarea prețului de piață al imobilului în condițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Motivul
pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva numitei
B.L.G. a fost constatarea nevalabilității actului său de proprietate, coroborată
cu existența în patrimoniul reclamanților, a unui titlu valabil. Urmare a
comparării titlurilor de proprietate, a reieșit că titlul reclamanților este
mai bine caracterizat.
Art.
50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea prețului de piață
al imobilelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul
extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare.
Față
de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ.,
Tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul
Finanțelor publice.
Împotriva
sentinței a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală
Regională a Finanțelor Publice București.
În
motivarea cererii de apel. pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția
Generală Regională a Finanțelor Publice București a invocat excepția lipsei
calității sale procesuale pasive, în raport de calitatea sa de terț față de
contractul de vânzare-cumpărare încheiat.
În
continuare, a susținut că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri
reprezentând valoarea de piață a imobilului întrucât nu a făcut dovada unei
hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se constate nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare și pentru că nu se circumscrie dispozițiilor
imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, A mai arătat că suma
stabilită în raportul de evaluare, reținută de către instanță, este foarte mare
motivat de faptul că nu este menționată nicio corecție legată de blocajul
pieței imobiliare, astfel că se impune o diminuare cu cel puțin 30% a acestuia.
A
mai susținut că a încălcat dreptul la apărare întrucât nu i s-a comunicat
raportul de expertiză în virtutea rolului activ al instanței.
Prin
Decizia civilă nr. 344A din 26 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 312 din 06
martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
Pentru
a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele;
Referitor
la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice București, aceasta este nefondată întrucât, potrivii dispozițiilor art.
50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice are calitate
procesual pasivă.
Referitor
la cel de-al doilea motiv de apel, critica este nefondată pentru că sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50(2) din Legea nr. 10/2001, la dosar
existând Decizia nr. 1957 R din 06 noiembrie 2008 prin care s- au desființat
efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112 din 06 aprilie 2000, așa
cum impun dispozițiile art. 50(2) din Legea nr. 10/2001.
De
asemenea, contractul de vânzare-cumpărare nr. 56/112/2000 nu a fost anulat
niciodată, astfel că nu a fost înlăturată prezumția de validitate a
contractului,desființarea efectelor contractului producându-se pe baza
admiterii acțiunii în revendicare, și nu pe baza anulării contractului.
Referitor
la cel de-al treilea motiv de apel, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ.,
părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului,
obligație pe care apelanta nu a respectat-o, lipsind atât de la efectuarea
expertizei, deși a fost convocată, conform recipisei de convocare existente la
dosar fond, cât și de la termenele de judecată.
În
aceste condiții nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare sau o
aplicare greșită a dispozițiilor art. 129(5) C. proc. civ.
De
altfel, conduita pasivă a apelantei rezultă și din cererea de apel prin care a
solicitat judecarea în lipsă și nu a cerut alte probe pentru combaterea
cuantumului pretins mare al prețului de piață.
În
raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a obligat pe pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București, la plata către reclamanta B.A.M., la plata sumei de
2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva
acestei decizii a declarai recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de
Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o
pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Un
prim argument în susținerea recursului privește soluția instanței de apel din
perspectiva în care în mod greșit aceasta nu a analizat buna sau reaua credință
a reclamantei, în calitate de chiriașă, la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, de vreme ce, prin minime diligențe, aceasta ar fi putut să
afle despre existența pe rolul instanțelor a unei acțiuni în revendicare cu
privire la imobil. Prin urmare, apreciază că în mod nelegal a fost reținută
buna credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de
vreme ce aceasta nu a fost dovedită.
În
continuare, susține că dispozițiile art. 50
1
din Legea 10/2001
prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piață, este necesară
îndeplinirea cumulativa a două condiții: prima condiție este ca aceste
contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri
judecătorești, definitive și irevocabile.
În
prezenta cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre cele doua condiții din cele
prevăzute imperativ de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Atâta
vreme cât reclamanta nu a făcut dovada existenței unei sentințe definitive și
irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului
de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceasta cu Primăria Municipiului
București, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei
reprezentând valoarea de piața a imobilului în cauză nu este justificată.
Susține
reaua-credință a autoarei intimate la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare întrucât nu a depus minime diligențe pentru aflarea situației
juridice a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu
eludarea dispozițiilor Legi nr. 112/1995, așa cum s-a reținut prin Sentința
civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997.
De
asemenea, arată că deși a contestat cuantumul valorii de piață stabilit prin
raportul de expertiză întocmit în cauză, instanța de apel a motivat superficial
această critică de netemeinicie.
Referitor
la cheltuielile de judecată, în mod nejustificat instanța de apel a dispus
obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că Ministerul
Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință și nu se face vinovat de
declanșarea litigiului.
Analizând
decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,
pentru următoarele considerente:
Critica
recurentului-pârât în sensul că în speță nu a fost făcută dovada bunei credințe
a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112/2000
încheiat între Primăria Municipiului București prin SC R.V. SA, în calitate de
vânzători, și B.L.G., în calitate de cumpărătoare, autoarea intimatei B.A.M.,
este nefondată.
În
speță, conform Deciziei civile nr. 1957 din 06 noiembrie 2008 pronunțate de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 3371/299/2008
aflată la Dosarul nr. 59222/3/2011 al Tribunalului București, secția a III-a
civilă, cumpărătorul a fost evins prin admiterea acțiunii în revendicare, iar
nu ca efect al constatării nulității, astfel încât problema bunei credințe care
este un aspect de fapt, nu se impune a fi analizat în această cale de atac.
Nefondate
sunt și susținerile referitoare la faptul că instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, arătând că
în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile
acestui text de lege pentru a se acorda prețul de piață și că nu se poate
dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de
piață.
Chiar
dacă art. 50 și 50
1
din Legea nr. 10/2001 nu explicitează ce trebuie
să se înțeleagă prin desființarea contractelor, este corectă interpretarea dată
de instanța de fond și de apel, în sensul că această desființare are în vedere
atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o
hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis
acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această
interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001,
astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care
prevede că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor
Legii nr. l 12/1995 cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu
bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare
au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a
unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din
fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul
dezvoltării lucrării publice și locuințelor.
Chiar
dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel care
face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila
desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau
constatat nul, ci și situația în care cumpărătorul în baza unui contract a fost
evins într-o acțiune în revendicare.
Prin
urmare, în ceea ce privește dispoziția art. 50
1
din Legea nr. l
G/2001, care impune desființarea prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele de fond și apel
corect au reținut că, deși actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă nu
a fost desființat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a
admiterii acțiunii în revendicare promovată de foștii proprietari.
Pe
de altă parte, potrivit considerentelor Sentinței civile nr. 312 din 06 martie
2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, acțiunea în
revendicare îndreptată împotriva reclamantei B.L.G. a fost admisă urmare a
comparării de titluri, constatându-se ca titlul de proprietate al reclamanților
B.N. și P.N. este mai bine caracterizat decât cei al pârâtei B.L.G., iar nu ca
urmare a constatării relei credințe a acesteia în dobândirea imobilului,
instanța apreciind numai asupra preferabilității titlurilor exhibate de către
părți iar nu asupra valabilității acestora. Prin urmare, nu s-a conchis cu
privire la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva Legii
nr. 112/1995.
În
concluzie, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile dispoziției legale
sus-enunțate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea prețului de piață
pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de foștii
proprietari, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea legii,
în acest sens.
Critica
privind nemotivarea de către instanța de apel a aspectelor legate de cuantumul
valorii de piață al imobilului, astfel cum a fost stabilit prin raportul de
expertiză efectuat în cauză, este nefondată.
Din
cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză având ca obiectiv
stabilirea valorii de piață a imobilului, însușit de către instanță, aflat la
dosarul Tribunalului București, reiese că părțile au fost reconvocate la data
de 10 decembrie 2013, ora 11:30, la adresa din București, str. P.T., nr. 83,
etaj 2, ap. 8, sector 1, conform dovezilor aflate la dosar. De asemenea, din
conținutul aceluiași raport reiese că la convocare nu a participat decât
apărătorul ales reclamantei și sora acesteia.
La
termenul de judecată din 27 februarie 2015 când a fost depus raportul de
expertiză, și când instanța a dat posibilitatea părților să formuleze
obiecțiuni, nu a fost prezentă decât reclamanta, lipsind pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
București.
Potrivit
dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să
stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind
aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă
probele propuse nu simt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a
procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea,
judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea
administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se
împotrivesc.
Cu
toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a
ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în
condițiile legii."
De
asemenea, potrivit dispozițiilor art. 212 din C. proc. civ. dacă instanța nu
este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o
nouă expertiză.
Reiese
deci, că rolul activ al judecătorului în ceea ce privește completarea
probatoriului administrat în cauză intervine doar în măsura în care se
apreciază că se impune acest lucru, legiuitorul lăsând la aprecierea exclusivă
a instanței necesitatea completării probatorului și doar în măsura în care
probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a
procesului.
Prin
urmare, ori de câte ori instanța apreciază a fi pe deplin lămurită cu privire
la stabilirea situației de fapt, aceasta nu este obligată, în virtutea rolului
activ, să dispună, din oficiu, administrarea de probatorii, contrar
susținerilor recurentului.
În
cauza de față, instanța de apel a apreciat că nu este necesar refacerea
raportului de expertiză efectuat în cauză referitor la determinarea valorii de
piață a imobilului.
A
mai susținut recurentul că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat cererea
privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Criticile
sunt neîntemeiate. Recurentul care a pierdut procesul, în primă instanță,
constituie "o parte căzută în pretenții", conform art. 274 C. proc.
civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor legale
menționate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.
De
asemenea, contrar susținerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală
deși nu este cel care a declanșai litigiul, de vreme ce nu și-a îndeplinit
obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamantă, deși fusese, în mod
justificat, chemat în judecată, pentru prețul de piață ai imobilului, în
condițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot
parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de
înlăturare a obligației sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în
cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoașterea pretențiilor
reclamanților la prima zi de înfățișare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.
Având
în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de
pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl
va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din
același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București,
împotriva Deciziei nr. 344A din 26 iunie 2015 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțata
în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2015.
Procesat
de GGC - GV