ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1294/2014

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, în baza actelor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 363/F din 30 mai 2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpatul M.M. la pedeapsa de 1 an închisoare. În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.M.

la pedeapsa închisorii de 6 luni. În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare. În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare în condițiile art. 82 C. pen. În baza art. 359 C. proc. pen. rap. la art. 83 și 84 C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii. În baza art. 14, 15 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., cu aplic. art. 998 și urm. C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de Statul Român reprezentat legal prin A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 și a fost obligat inculpatul M.M., în solidar, cu partea responsabila civilmente SC R.I. SRL, la plata sumei de 6623,29 RON, cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă la care se adaugă accesoriile aferente sumei, respectiv majorări, penalități și dobânzi calculate, potrivit legii, de la data scadenței obligației și până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 a fost decăzut inculpatul din dreptul de a mai fi administrator al unei societăți comerciale. S-a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii judecătorești, la rămânerea definitivă a acesteia, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în registrul comerțului. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare de stat în sumă de 2200 RON, în contul deschis la Trezoreria Sector 4 București, beneficiar Tribunalul București. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 1000 RON s-a dispus să fie avansat din fondurile speciale ale Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 25 februarie 2008 organele de poliție din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul de Investigare a Fraudelor s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul M.M., în calitate de asociat și administrator al SC R.I. SRL, desfășoară activități de achiziție și comercializare a băuturilor alcoolice distilate omițând în parte să evidențieze în actele contabile ale societății operațiunile comerciale efectuate și veniturile realizate. Urmare acestei sesizări, organele de poliție s-au deplasat la punctul de lucru al SC R.I. SRL situat în mun. București, sector 1, și, în prezența asociaților M.M. și I.V., au efectuat un control în urma căruia s-a constatat că numita I.V.

nu a înregistrat în casa de marcat suma de 53 RON, motiv pentru care această sumă a fost ridicată și confiscată. Cu ocazia controlului nu s-a putut verifica însă corectitudinea înregistrărilor contabile deoarece inculpatul M.M. nu a putut pune la dispoziția organelor de control jurnalele de cumpărări și registrul de casă pe motiv că acestea se află la contabila societății, numita I.D. Inculpatul a prezentat ulterior documentele sus-menționate organelor de control, iar la data de 20 octombrie 2008, în prezența acestuia și a avocatului ales N.M.I., s-a procedat la verificarea încrucișată a datelor înscrise în jurnalele pentru cumpărări ale societății, aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, cu cele înscrise în situațiile financiare ale societăților comerciale SC T.B.D.

SRL, SC G.D. SRL, SC B.A.T.R.T. SRL, SC L.I. SRL, SC A.M. SRL și U.Ș.A.M.V. București, rezultatul fiind consemnat într-un proces-verbal. Din compararea acestor date au rezultat următoarele: - dintr-un număr total de 67 de facturi fiscale emise de SC T.B.D. SRL către SC R.I. SRL în valoare de 49.837,94 RON, nu au fost regăsite ca înregistrate în evidențele contabile ale SC R.I. SRL un număr de 30 de facturi în valoare de 12.280,19 RON; - dintr-un număr total de 31 de facturi fiscale emise de SC L.I. SRL în valoare totală de 40.591,65 RON nu au fost regăsite ca înregistrate în evidențele contabile ale SC R.I. SRL un număr de 4 facturi în valoare de 1265,83 RON; - dintr-un număr total de 12 facturi fiscale emise de SC G.D.

SRL în valoare totală de 5.174,56 RON nu a fost regăsită ca înregistrată în evidențele contabile ale SC R.I. SRL o factură în valoare de 106,99 RON; - dintr-un număr total de 49 de facturi fiscale emise de SC B.A.T.R.T. SRL în valoare totală de 134.839,94 RON nu au fost regăsite ca înregistrate în evidențele contabile ale SC R.I. SRL un număr de 2 facturi în valoare de 5169,24 RON; - dintr-un număr total de 19 facturi fiscale emise de U.Ș.A.M.V. București în valoare totală de 21.738,62 RON nu a fost regăsită ca înregistrată în evidențele contabile ale SC R.I. SRL o factură în valoare de 561,68 RON. De asemenea, din analiza balanței de verificare și a bilanțului pe anul 2007 puse la dispoziția organelor de poliție de către inculpat, s-a constatat că SC R.I.

SRL a reținut și nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum de 2.587 RON. Fiind audiat cu privire la aspectele sus-menționate, inculpatul M.M. a declarat că marea majoritate a facturilor de mai sus nu au fost înregistrate în contabilitatea societății, deoarece nu a recepționat marfa aferentă acestora, pe multe din ele neapărând ștampila SC R.I. SRL, aceeași atitudine manifestând și în fata instanței de judecată. Astfel, inculpatul a precizat că relațiile comerciale cu SC T.B.D. SRL au fost sistate în perioada ianuarie - septembrie 2007 din cauza unor întârzieri la plata datoriilor către această societate, ele fiind reluate ulterior.

Inculpatul a arătat de asemenea că furnizorul SC T.B.D. SRL nu mai livrează marfă niciunui client care are debite neachitate, iar exemplarele roșii ale tuturor acestor facturi nu poartă ștampila SC R.I. SRL. Precizările inculpatului sunt însă infirmate de declarațiile martorului N.L.C., agent distribuitor în cadrul SC T.B.D. SRL. Acesta a menționat că a preluat zona de distribuție "Piața Amzei" de la un fost coleg și a început să livreze țigări agentului economic SC R.I. SRL începând cu data de 8 ianuarie 2007. Într-adevăr, SC R.I. SRL avea datorii la SC T.B.D. SRL, însă martorul a arătat că din aceste motive conducerea firmei i-a impus ca livrarea mărfii către această societate să se facă cu plata pe loc.

Astfel, martorul emitea pe loc o factură fiscală și o chitanță pentru suma primită de la inculpat sau de la vânzătoare și din acest motiv nu a mai solicitat aplicarea ștampilei SC R.I. SRL pe exemplarul roșu al facturii fiscale. Martorul a mai arătat că nu a livrat niciodată altor firme marfa în numele SC R.I. SRL. Prima instanță a reținut că declarația martorului N.L.C. este confirmată de Adresa din 6 iunie 2008 emisă de SC T.B.D. SRL prin care este pusă la dispoziția organelor de urmărire penală fișa clientului R.I. cuprinzând totalul încasărilor și a facturilor emise către acest agent economic. De asemenea, s-a mai reținut că susținerile inculpatului în sensul că SC T.B.D. SRL nu livrează marfa clienților cu debite neachitate sunt infirmate și de declarațiile martorilor J.A.A.

și S.N.M. Inculpatul M.M. a precizat inițial că nu a primit nici marfa aferentă celor 4 facturi fiscale emise de SC L.I. SRL către SC R.I. SRL și neînregistrate în contabilitatea acestei ultime societăți. Acest lucru este infirmat însă de declarațiile martorilor T.I. și B.A.D., conducător auto respectiv agent comercial în cadrul SC L.I. SRL, care au precizat că marfa înscrisă în aceste facturi a fost livrată către societatea administrată de către inculpat. În acest sens este și Adresa din 20 august 2008 emisă de SC L.I. SRL prin care au fost înaintate către organele de poliție facturile sus-menționate. Ulterior, în declarația sa din 4 martie 2011, inculpatul a recunoscut că a omis să înregistreze în contabilitatea societății cele 4 facturi fiscale emise de furnizorul SC L.I.

SRL însă acest lucru s-a întâmplat din neglijență. Prin Adresa din 4 martie 2008, A.N.A.F. - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București a comunicat că SC R.I. SRL figura la data respectivă cu obligații fiscale neachitate provenind din impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 2587 RON la care se adăugau 261 RON reprezentând penalități de întârziere. Din fișa sintetică totală existentă la dosarul cauzei reiese că SC R.I. SRL nu-și mai achitase obligațiile sus-menționate încă din luna octombrie 2007. Astfel, inculpatul a precizat că relațiile comerciale cu SC T.B.D. SRL au fost sistate în perioada ianuarie - septembrie 2007 din cauza unor întârzieri la plata datoriilor către această societate, ele fiind reluate ulterior.

Inculpatul a arătat de asemenea, că furnizorul SC T.B.D. SRL nu mai livrează marfă niciunui client care are debite neachitate, iar exemplarele roșii ale tuturor acestor facturi nu poartă ștampila SC R.I. SRL. Instanța de fond a apreciat că precizările inculpatului sunt însă infirmate de declarațiile martorului N.L.C., agent distribuitor în cadrul SC T.B.D. SRL. Acesta a menționat că a preluat zona de distribuție "Piața Amzei" de la un fost coleg și a început să livreze țigări agentului economic SC R.I. SRL începând cu data de 8 ianuarie 2007. S-a reținut că, într-adevăr, SC R.I. SRL avea datorii la SC T.B.D. SRL însă martorul a arătat că din aceste motive conducerea firmei i-a impus ca livrarea mărfii către această societate să se facă cu plata pe loc.

Astfel, martorul emitea pe loc o factură fiscală și o chitanță pentru suma primită de la inculpat sau de la vânzătoare și din acest motiv nu a mai solicitat aplicarea ștampilei SC R.I. SRL pe exemplarul roșu al facturii fiscale. Martorul a mai arătat că nu a livrat niciodată altor firme marfă în numele SC R.I. SRL. În sensul celor declarate de martorul N.L.C. este și Adresa din 6 iunie 2008 emisă de SC T.B.D. SRL prin care este pusă la dispoziția organelor de urmărire penală fișa clientului R.I. cuprinzând totalul încasărilor și a facturilor emise către acest agent economic. Susținerile inculpatului în sensul că SC T.B.D. SRL nu livrează marfa clienților cu debite neachitate sunt infirmate și de declarațiile martorilor J.A.A.

și S.N.M. Inculpatul M.M. a precizat inițial că nu a primit nici marfa aferentă celor 4 facturi fiscale emise de SC L.I. SRL către SC R.I. SRL și neînregistrate în contabilitatea acestei ultime societăți. Acest lucru este infirmat însă de declarațiile martorilor T.I. și B.A.D., conducător auto respectiv agent comercial în cadrul SC L.I. SRL, care au precizat că marfa înscrisă în aceste facturi a fost livrată către societatea administrată de către învinuit. În acest sens este și Adresa din 20 august 2008 emisă de SC L.I. SRL prin care au fost înaintate către organele de poliție facturile sus-menționate. Ulterior, în declarația sa din 4 martie 2011, inculpatul a recunoscut că a omis să înregistreze în contabilitatea societății cele 4 facturi fiscale emise de furnizorul SC L.I.

SRL însă acest lucru s-a întâmplat din neglijență. Prin Adresa din 4 martie 2008, A.N.A.F. - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București a comunicat că SC R.I. SRL figura la data respectivă cu obligații fiscale neachitate provenind din impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 2587 RON la care se adăugau 261 RON reprezentând penalități de întârziere. Din fișa sintetică totală existentă la dosarul cauzei reiese că SC R.I. SRL nu-și mai achitase obligațiile sus-menționate încă din luna octombrie 2007. Cu privire la aceste sume, inculpatul M.M. a declarat că nu le-a achitat deoarece nu avea la acel moment disponibilul bănesc necesar, inculpatul a precizat însă la data de 11 iunie 2008 că și-a achitat integral aceste debite către bugetul de stat obligându-se totodată să prezinte organelor de urmărire penală chitanța justificativă.

Inculpatul nu a mai prezentat organelor de urmărire penală chitanța justificativă, iar în cauză a fost efectuată la data de 27 noiembrie 2010 o expertiză contabilă care a stabilit că obligațiile fiscale provenind din impozite și contribuții cu reținere la sursă neachitate de către SC R.I. SRL bugetului de stat în termenul prevăzut de lege sunt în cuantum de 3.378 RON la care se adaugă 617 RON penalități de întârziere. Expertul contabil a învederat de asemenea, că societatea administrată de către învinuit deținea la finele anului 2007 lichidități în disponibilități bănești în cuantum de 11.095 RON, așadar fonduri suficiente pentru a-și achita integral aceste debite, motiv pentru care nu poate fi reținută apărarea inculpatului, în sensul că nu și-a achitat aceste contribuții cu reținere la sursă, deoarece nu a avut bani în conturile societății.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut că sunt nefondate și apărările expuse în concluziile scrise de apărătorul din oficiu al inculpatului, în raport de constatările expertului contabil. Potrivit raportului de expertiză contabilă existent la dosarul cauzei, prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neînregistrarea de către inculpat în contabilitatea SC R.I. SRL a contravalorii facturilor mai sus menționate este de 3.245,29 RON. Instanța de fond a reținut că prejudiciul total cauzat de SC R.I. SRL bugetului de stat este în cuantum de 6623,29 RON la care vor fi aplicate majorări și penalități de întârziere. Inculpatul a arătat că în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2007 contabilitatea firmei a fost ținută de o contabilă pe nume A. (rămasă neidentificată), ulterior, până în luna decembrie 2007, de o altă contabilă A.A.

(de asemenea neidentificată), iar începând cu data de 1 decembrie 2007 de către martora I.D. Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 administratorului, în speță inculpatului M.M. Fiind audiată, martora I.D. a declarat că în perioada 1 august 2007 - 1 decembrie 2007 l-a consiliat pe inculpatul M.M., în sensul că l-a îndrumat în întocmirea NIR-urilor, a registrelor-jurnal și a registrului de casă, neavând acces la facturile de achiziție ale societății. Inculpatul a întocmit registrul de casă, NIR-urile și jurnalele de cumpărări și vânzări ale societății pe anul 2007. Din data de 1 decembrie 2007 martora I.D. s-a ocupat personal de ținerea contabilității SC R.I.

SRL, însă în baza documentelor (facturi fiscale, chitanțe, rapoarte zilnice ale caselor de marcat) puse la dispoziție de către învinuit. În cauză a fost audiată și martora I.V., asociată în cadrul SC R.I. SRL, care a declarat că de ținerea evidenței contabile a societății s-a ocupat inculpatul M.M. împreună cu contabila societății, numita A.A. Instanța de fond a constatat că inculpatul M.M., în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a omis să evidențieze în actele contabile ale societății mai multe facturi fiscale, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit și TVA în cuantum total de 3245,29 RON, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul M.M. se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie 2007 - decembrie 2009 a reținut și nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 3.378 RON. Instanța de fond a apreciat că în drept, fapta inculpatului M.M. care, în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, în calitate de administrator al SC R.I.

SRL, a omis să evidențieze în actele contabile ale societății 38 de facturi fiscale provenind de la diverși agenți economici, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit și TVA în cuantum total de 3245,29 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii complexe de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. Fapta inculpatului M.M. care, în perioada octombrie 2007 - decembrie 2009, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a reținut și nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 3.378 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de reținere și nevărsare la bugetul de stat în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuții cu reținere la sursă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru omisiunea aplicării sechestrului asigurător - obligatoriu în materie de evaziune fiscală - asupra bunurilor inculpatului M.M. și persoanei responsabile civilmente SC R.I. SRL. Prin apelul său, inculpatul a criticat greșita condamnare, solicitând achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în principal, iar în subsidiar a solicitat redozarea pedepsei. Acesta a arătat că, faptele reținute în sarcina sa nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, în condițiile în care prejudiciul este modic, iar sumele datorate bugetului de stat au fost virate eronat în contul Trezoreriei.

Prin Decizia penală nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelantul intimat inculpat M.M. împotriva Sentinței penale nr. 363 din 30 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 65459/3/2011. A fost desființată, parțial, sentința și în fond: A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.I. SRL la plata sumei de 3378 RON debit principal și accesorii în sumă de 617 RON, cu penalități și dobânzi calculate potrivit legii de la data scadenței obligației și până la achitarea integrală a debitului. S-a dispus instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului și ale părții responsabile civilmente, până la concurența prejudiciului integral produs părții civile.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile aduse, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de prim control judiciar a constatat că apelul este fondat în limitele ce vor fi arătate: S-a reținut că instanța de fond a făcut o judicioasă apreciere a probatoriilor administrate, stabilind o corectă situație de fapt și dând o corectă încadrare juridică faptelor comise de inculpat în textele de lege corespunzătoare. Vinovăția inculpatului a fost stabilită fără echivoc, în raport de materialul probator administrat în cauză.

Instanța de apel a reținut că faptele inculpatului, astfel cum acestea au fost săvârșite, și perioada de timp în care s-au desfășurat, nu pot conduce la aprecierea că nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, nefiind îndeplinite criteriile enunțate de legiuitor în art. 18 1 alin. (2) C. pen. S-a mai reținut de asemenea că, împrejurarea că prejudiciul produs bugetului de stat este relativ modic, nu înlătură gravitatea faptelor, dedusă din modalitatea de săvârșire și perioada lungă de timp în care inculpatul, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, nu a evidențiat în actele contabile ale societății facturi fiscale provenind de la diverși agenți economici, cu consecința sustragerii de la plata impozitului pe profit și, apoi - neplata în termen de 30 de zile de la scadență a unor impozite și contribuții cu reținere la sursă.

În ceea ce privește persoana inculpatului, instanța de apel a constatat perseverența acestuia în săvârșirea faptelor, așa încât și sub acest aspect s-a apreciat că nu pot fi incidente prevederile art. 18 1 C. pen. S-a apreciat totodată că prima instanță a făcut o corectă individualizare a pedepsei, reținând toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. aplicând și prevederile art. 74 - 76 C. pen., cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special legal. Totodată, instanța de prim control judiciar a apreciat că este întemeiat apelul inculpatului, cât și al parchetului, în ceea ce privește latura civilă a cauzei sub următoarele aspecte: Pe parcursul soluționării cauzei în apel, s-a efectuat o expertiză contabilă prin care s-a constatat un prejudiciu mai mic produs bugetului de stat, astfel încât urmează ca inculpatul să fie obligat, în solidar, cu partea responsabilă civilmente la noul debit principal și accesoriu, cu dobânzi calculate potrivit legii.

S-a constatat că instanța de fond a omis însă să facă aplicarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005, modificată și republicată, care menționează expres că "în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută la prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie". Această dispoziție este una derogatorie de la regula că luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă, art. 163 alin. (5) fiind redactat de o manieră potențială, respectiv, "măsurile obligatorii în vederea recuperării pagubei se pot lua la cererea părții civile sau din oficiu". Cum în materia evaziunii fiscale, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, instanța de apel a reținut că reglementarea imperativă conținută de art. 11 din Legea nr. 241/2005 trebuie coroborată cu prevederea expresă de la art. 163 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, s-a constatat că instanța de fond era obligată să dispună luarea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului M.M. și ale părții responsabile civilmente, SC R.I. SRL, până la concurența prejudiciului integral produs părții civile, care ar urma să fie evidențiat ca fiind compus din suma de 6.623,29 RON cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă - plus majorări, penalități și dobânzi calculate potrivit reglementărilor fiscale în materie, de la data scadenței obligației până la data achitării integrale a debitului, cu modificarea cuantumului prejudiciului funcție de concluziile expertizelor efectuate în apel.

Împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a declarat recurs inculpatul M.M., solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și în principal, achitarea sa pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele nu există. În subsidiar, în raport valoarea modică a prejudiciului și de circumstanțele sale personale, având în vedere că se află la primul conflict cu legea penală, nefiind cunoscut cu antecedente penale, inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. raportat la art. 18 C. pen., susținând că faptele săvârșite nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni. Recurentul inculpat și-a întemeiat recursul pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., susținând că prin hotărârile pronunțate în cauză prin care s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, instanța de fond și instanța de apel au făcut o greșită aplicare a legii. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 septembrie 2013. Preliminar, Înalta Curte apreciază că potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Având în vedere data înregistrării recursului pe rolul Înaltei Curți, respectiv 19 septembrie 2013, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen., dispoziția tranzitorie menționată este aplicabilă în cauză, astfel că această instanță va continua să judece cauza conform C. proc. pen. anterior. Examinând decizia penală atacată prin prisma motivelor de recurs, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază recursul declarat ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente: În cauză, se constată că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 13 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. anterior. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a devoluției recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, doar la chestiuni de drept. Unul din cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost și cel reglementat în art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. anterior, situație în care criticile formulate de inculpat care se subsumau acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar.

Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. anterior era unul dintre cele care permiteau, în mod excepțional, examinarea situației de fapt de către instanța de recurs. Această verificare nu mai este permisă de lege, cât timp art. 385 9 C. proc. pen. anterior reglementează doar motive de casare ce vizează chestiuni de drept ale hotărârilor recurate. Astfel, criticile recurentului inculpat privind greșita condamnare și cererea de achitare a sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. anterior, întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei. Chiar și în situația în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. anterior, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. anterior menționate, hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a produs o gravă eroare de fapt cu consecința pronunțării unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. În literatura de specialitate s-a statuat că grava eroare de fapt poate exista numai dacă se constată că situația reținută de instanța de fond este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare eroarea trebuie să prezinte două atribute în absența cărora nu poate fi considerată gravă, și anume, să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Existența erorii de fapt ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor. Înalta Curte, verificând probatoriul cauzei și hotărârea atacată în raport de criticile aduse, constată faptul că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior referitoare la aprecierea probelor făcând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, evaluându-le în mod unitar și evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatului. În cauză, prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul M.M.

a fost răsturnată în cursul activității de probațiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăției acestuia. În raport de argumentația prezentată mai sus, având în vedere că instanța de fond și instanța de apel nu au denaturat probele administrate, în sensul de a reține împrejurări esențiale fără ca probele să le susțină sau, dimpotrivă, nereținând asemenea aspecte deși probele le confirmau, Înalta Curte constată că infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care inculpatul a fost trimis în judecată există în materialitatea ei, fiind întrunite elementele constitutive ale acestora, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Instanța de fond și instanța de apel au făcut o amplă analiză a elementelor constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală, precum și a modalității în care inculpatul s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale, analiză pe care instanța de recurs și-o însușește. Astfel, există infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, când inculpatul a omis să evidențieze, în actele contabile ori în alte documente legale, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Prin omisiunea evidențierii se înțelege neînregistrarea în documentele legale cu relevanță fiscală a anumitor operațiuni sau venituri și poate consta în neîntocmirea documentelor justificative pentru respectivele operațiuni efectuate sau venituri realizate, în neînscrierea în registrele contabile obligatorii a operațiunilor sau veniturilor conform documentelor justificative, în neîntocmirea situațiilor financiar-contabile recapitulative, conform prevederilor legale, sau în necompletarea declarațiilor fiscale în termenele legale. În cauză, ceea ce s-a reținut, în esență, în sarcina inculpatului M.M. este împrejurarea că, în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, în calitate de administrator al SC R.I.

SRL, a omis să evidențieze în actele contabile ale societății 38 de facturi fiscale provenind de la diverși agenți economici, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit și TVA în cuantum total de 3245,29 RON. Potrivit raportului de expertiză judiciară contabilă existent la dosarul cauzei, prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neînregistrarea de către inculpat în contabilitatea SC R.I. SRL a contravalorii facturilor mai sus menționate este de 3.245,29 RON. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 aceasta constă în reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă și se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amendă.

Obiectul material îl constituie sumele de bani care sunt colectate de la contribuabili fără a fi virate la bugetul general consolidat. Elementul material al laturii obiective al infracțiunii este reprezentat de o acțiune de reținere și nevărsare la bugetul statului în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, cu consecința producerii unei pagube în cuantum de 3245,29 RON în dauna părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor publice a Jud. Sălaj. Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, inculpatul M.M. a săvârșit fapta cu intenție directă, în accepțiunea art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.

anterior, inculpatul prevăzând rezultatele faptelor sale și urmărind producerea lor. Probele administrate în cauză au dovedit că inculpatul a cunoscut obligația sa de a vira către bugetul statului sumele reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă și a avut posibilitatea să vireze la bugetul statului sumele pe care le-a reținut. Starea de fapt astfel cum a fost stabilită de instanța de fond și confirmată de instanța de apel, relevă faptul că inculpatul M.M. în calitate de administrator al SC R.I. SRL, în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, a reținut și nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 3.378 RON.

Având în vedere faptul că obligația de a vira la bugetul de stat sumele cu stopaj la sursă este una ce trebuie îndeplinită până la expirarea unui termen limită, respectiv 30 de zile de la data reținerii sumelor, la expirarea acestui termen se consideră a fi săvârșit fiecare act material ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar din modul de acțiune al inculpatului, periodicitatea săvârșirii fiecărui act material, respectiv lunar, acționând în aceeași calitate, de administrator al SC R.I. SRL, infracțiunea a fost săvârșită în formă continuată, actele materiale ale infracțiunii fiind săvârșite în baza unei singure rezoluții infracționale.

Totodată, probele administrate în cauză au relevat că inculpatul a cunoscut faptul că societatea pe care o administrează are datorii la bugetul de stat în ce privește obligațiile cu reținere la sursă, în perioada respectivă deși a avut în cadrul societății la dispoziție resursele bănești suficiente pentru a achita contravaloarea obligațiilor cu reținere la sursă. Expertul contabil care a efectuat expertiza financiar-contabilă în cauză, a arătat că societatea administrată de către inculpat deținea la finele anului 2007 lichidități în disponibilități bănești în cuantum de 11.095 RON, așadar fonduri suficiente pentru a-și achita integral aceste debite, motiv pentru care nu poate fi reținută apărarea inculpatului, în sensul că nu și-a achitat aceste contribuții cu reținere la sursă, deoarece nu a avut bani în conturile societății.

Toate aceste aspecte probează intenția directă în săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, inculpatul prevăzând că prin fapta sa prejudiciază bugetul de stat. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță și instanța de apel, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, analizate detaliat cu ocazia examinării criticilor formulate de inculpatul M.M., au constatat că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată există în materialitatea lor și au dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală. De asemenea, se constată că este neîntemeiată și solicitarea inculpatului invocată în subsidiar, privind achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, întrucât acestea nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Înalta Curte reține că prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se interpretează în sensul că sunt incidente și în ipoteza recurării hotărârilor pronunțate în apel, pentru motivul greșitei aplicări a art. 18 1 C. pen. sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziții legale. Cum unul dintre cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., situație în care criticile inculpatului nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege și în care nu se mai regăsește și eroarea gravă de fapt, invocată de acesta. Eroarea gravă de fapt presupunea deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor. Or, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că, o analiză a cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, ce vizează eroarea gravă de fapt, nu mai poate face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar. Din examinarea actelor dosarului se reține că instanța de fond și instanța de apel, în raport de materialul probator administrat în cauză, au apreciat că față de circumstanțele reale în care s-au comis faptele, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului că, faptele comise prezintă în concret gradul de pericol social al unor infracțiuni, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 18 1 C. pen. Potrivit art. 17 C. pen. anterior "infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale". Conform art. 18 1 alin. (1) C. pen. anterior, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce. Totodată, Înalta Curte reține că răspunderea penală este angajată ori de câte ori o faptă este prevăzută ca infracțiune de legea penală.

Potrivit art. 2 C. proc. pen. anterior care consacră principiul legalității incriminării, "Legea penală prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se pot aplica infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte". Răspunderea penală este un mijloc juridic de apărare a intereselor generale ale societății, aceasta fiind instituită pentru acea categorie de fapte care prezintă un grad mai mare de pericol social. Prin incriminarea în art. 9 și art. 6 din Legea nr. 241/2005 a faptelor de evaziune fiscală, legiuitorul a dorit să protejeze acele relații sociale privind buna desfășurare a activităților economico-financiare, a circuitului financiar și fiscal și protejarea bugetului consolidat al statului, a căror realizare presupune îndeplinirea cu onestitate de către contribuabili a obligațiilor de evidențiere în actele contabile, ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Înalta Curte, în consens cu instanța de fond și instanța de apel, constată că faptele de evaziune fiscală săvârșite de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, în raport de natura relațiilor sociale ocrotite de legea penală, ce au fost încălcate prin comiterea acestora, relații ce vizează constituirea bugetului de stat și corectitudinea de care trebuie să dea dovadă persoanele care administrează societăți comerciale, împrejurările comiterii faptei, durata pe care s-au desfășurat actele materiale ce intră în conținutul infracțiunii reținute în sarcina inculpatului. În raport de gravitatea faptelor săvârșite de inculpat, de valoarea mare a prejudiciului, care totalizează suma de 6623,29 RON, dar și de conduita inculpatului care nu a recunoscut faptele și nu a depus diligențe pentru a acoperi prejudiciul, nu se poate reține că faptele nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că motivele de recurs invocate de inculpatul M.M. au ca finalitate, în esență, modificarea stării de fapt reținută cu caracter definitiv de către instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil în calea de atac a recursului, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate și cu încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen. anterior. În acest sens, Înalta Curte subliniază că judecata în recurs presupune o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prev. de art. 385 9 C. proc.

pen. anterior. Limitarea obiectului judecății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege. Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reține că, în cauză, primul termen de recurs a fost stabilit la data de 11 aprilie 2014, iar de la data pronunțării deciziei în apel, 13 iunie 2013, și până la soluționarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impune o analiză a incidenței dispozițiilor art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidentă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege, cât și sub aspectul situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul sancționator. Înalta Curte constată că inculpatul M.M. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 363/F din 30 mai 2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, după cum urmează: - pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare; - pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa închisorii de 6 luni. În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare. În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare în condițiile art. 82 C. pen.

Astfel, în ceea ce privește modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6, 8 alin. (1) și (9) lit. b) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzațiile aduse inculpatului M.M., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective și sub aspectul formei de vinovăție cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezența unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor. Totodată, nici sub aspectul regimului sancționator și circumstanțelor de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatului M.M.

nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune. În situația aplicării dispozițiilor noului C. pen., circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., reținute de instanțele anterioare în favoarea inculpatului, nu mai pot produce efecte, în sensul coborârii pedepsei sub minimul prevăzut de lege pentru infracțiunile de evaziune fiscală, întrucât nu mai au corespondent în dispozițiile art. 75 C. pen., referitoare la circumstanțele atenuante. În ce privește concursul de infracțiuni, se constată că potrivit C. pen.

anterior, pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni este reglementată de dispozițiile art. 34, potrivit căruia în situația în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani. În noul C. pen., regimul sancționator al concursului de infracțiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b), instituie obligația pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în speța de față ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe. Ca atare, se constată că în privința concursului de infracțiuni, lege penală mai favorabilă este C. pen.

anterior. Sub aspectul modalității de executare a pedepsei, instanța de recurs relevă următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a noului C. pen. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia este cel prevăzut de Codul penal din 1969. În cazul în care instanța are de comparat dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, se impune concluzia potrivit căreia legea veche este lege mai favorabilă.

Reglementarea din art. 81 și urm. C. pen. anterior este mai favorabilă și prin prisma condițiilor de acordare, în sensul că nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei corect aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligațiile de pe durata termenului de încercare sunt mai puține. Totodată, forma continuată a infracțiunii, astfel cum era configurată prin dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, este mai favorabilă în raport cu noua configurare prevăzută de art. 35 C. pen. actual, deoarece aplicarea noii legi ar presupune reținerea unei pluralități de infracțiuni, în concurs, în loc de reținerea unei singure infracțiuni cu o pluralitate de acte materiale.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 11 aprilie 2014. Procesat de GGC - AZ