ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1294/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1294/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13

iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, în baza actelor

dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 363/F din 30 mai

2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74

alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat pe

inculpatul M.M. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 6 din

Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 alin. (1)

lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. a condamnat pe inculpatul

M.M. la pedeapsa închisorii de 6 luni.

În baza art. 33 alin.

(1) lit. a) C. pen. rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost

contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, aceea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C.

pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei

principale.

În baza art. 81 C.

pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de

3 ani ce constituie termen de încercare în condițiile art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C.

proc. pen. rap. la art. 83 și 84 C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra

revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei

închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 14, 15

C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., cu aplic. art. 998 și

urm. C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de Statul Român

reprezentat legal prin A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 și a

fost obligat inculpatul M.M., în solidar, cu partea responsabila civilmente SC

R.I. SRL, la plata sumei de 6623,29 RON, cu titlu de despăgubiri materiale

către partea civilă la care se adaugă accesoriile aferente sumei, respectiv majorări,

penalități și dobânzi calculate, potrivit legii, de la data scadenței

obligației și până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 12 din

Legea nr. 241/2005 a fost decăzut inculpatul din dreptul de a mai fi

administrator al unei societăți comerciale.

S-a dispus

comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii judecătorești, la rămânerea

definitivă a acesteia, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în

registrul comerțului.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor

judiciare de stat în sumă de 2200 RON, în contul deschis la Trezoreria Sector 4

București, beneficiar Tribunalul București.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 1000 RON s-a dispus să fie avansat

din fondurile speciale ale Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 25

februarie 2008 organele de poliție din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul de

Investigare a Fraudelor s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că

inculpatul M.M., în calitate de asociat și administrator al SC R.I. SRL,

desfășoară activități de achiziție și comercializare a băuturilor alcoolice

distilate omițând în parte să evidențieze în actele contabile ale societății

operațiunile comerciale efectuate și veniturile realizate.

Urmare acestei

sesizări, organele de poliție s-au deplasat la punctul de lucru al SC R.I. SRL

situat în mun. București, sector 1, și, în prezența asociaților M.M. și I.V.,

au efectuat un control în urma căruia s-a constatat că numita I.V. nu a

înregistrat în casa de marcat suma de 53 RON, motiv pentru care această sumă a

fost ridicată și confiscată. Cu ocazia controlului nu s-a putut verifica însă

corectitudinea înregistrărilor contabile deoarece inculpatul M.M. nu a putut

pune la dispoziția organelor de control jurnalele de cumpărări și registrul de

casă pe motiv că acestea se află la contabila societății, numita I.D.

Inculpatul a

prezentat ulterior documentele sus-menționate organelor de control, iar la data

de 20 octombrie 2008, în prezența acestuia și a avocatului ales N.M.I., s-a

procedat la verificarea încrucișată a datelor înscrise în jurnalele pentru

cumpărări ale societății, aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008,

cu cele înscrise în situațiile financiare ale societăților comerciale SC T.B.D.

SRL, SC G.D. SRL, SC B.A.T.R.T. SRL, SC L.I. SRL, SC A.M. SRL și U.Ș.A.M.V.

București, rezultatul fiind consemnat într-un proces-verbal. Din compararea

acestor date au rezultat următoarele:

- dintr-un număr

total de 67 de facturi fiscale emise de SC T.B.D. SRL către SC R.I. SRL în

valoare de 49.837,94 RON, nu au fost regăsite ca înregistrate în evidențele

contabile ale SC R.I. SRL un număr de 30 de facturi în valoare de 12.280,19

RON;

- dintr-un număr

total de 31 de facturi fiscale emise de SC L.I. SRL în valoare totală de

40.591,65 RON nu au fost regăsite ca înregistrate în evidențele contabile ale

SC R.I. SRL un număr de 4 facturi în valoare de 1265,83 RON;

- dintr-un număr

total de 12 facturi fiscale emise de SC G.D. SRL în valoare totală de 5.174,56

RON nu a fost regăsită ca înregistrată în evidențele contabile ale SC R.I. SRL

o factură în valoare de 106,99 RON;

- dintr-un număr

total de 49 de facturi fiscale emise de SC B.A.T.R.T. SRL în valoare totală de

134.839,94 RON nu au fost regăsite ca înregistrate în evidențele contabile ale

SC R.I. SRL un număr de 2 facturi în valoare de 5169,24 RON;

- dintr-un număr

total de 19 facturi fiscale emise de U.Ș.A.M.V. București în valoare totală de

21.738,62 RON nu a fost regăsită ca înregistrată în evidențele contabile ale SC

R.I. SRL o factură în valoare de 561,68 RON.

De asemenea, din

analiza balanței de verificare și a bilanțului pe anul 2007 puse la dispoziția

organelor de poliție de către inculpat, s-a constatat că SC R.I. SRL a reținut

și nu a vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență,

sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum de

2.587 RON.

Fiind audiat cu

privire la aspectele sus-menționate, inculpatul M.M. a declarat că marea

majoritate a facturilor de mai sus nu au fost înregistrate în contabilitatea

societății, deoarece nu a recepționat marfa aferentă acestora, pe multe din ele

neapărând ștampila SC R.I. SRL, aceeași atitudine manifestând și în fata

instanței de judecată.

Astfel, inculpatul a

precizat că relațiile comerciale cu SC T.B.D. SRL au fost sistate în perioada

ianuarie - septembrie 2007 din cauza unor întârzieri la plata datoriilor către

această societate, ele fiind reluate ulterior.

Inculpatul a arătat

de asemenea că furnizorul SC T.B.D. SRL nu mai livrează marfă niciunui client

care are debite neachitate, iar exemplarele roșii ale tuturor acestor facturi

nu poartă ștampila SC R.I. SRL.

Precizările

inculpatului sunt însă infirmate de declarațiile martorului N.L.C., agent

distribuitor în cadrul SC T.B.D. SRL. Acesta a menționat că a preluat zona de

distribuție "Piața Amzei" de la un fost coleg și a început să livreze

țigări agentului economic SC R.I. SRL începând cu data de 8 ianuarie 2007.

Într-adevăr, SC R.I.

SRL avea datorii la SC T.B.D. SRL, însă martorul a arătat că din aceste motive

conducerea firmei i-a impus ca livrarea mărfii către această societate să se

facă cu plata pe loc.

Astfel, martorul

emitea pe loc o factură fiscală și o chitanță pentru suma primită de la

inculpat sau de la vânzătoare și din acest motiv nu a mai solicitat aplicarea

ștampilei SC R.I. SRL pe exemplarul roșu al facturii fiscale. Martorul a mai

arătat că nu a livrat niciodată altor firme marfa în numele SC R.I. SRL.

Prima instanță a

reținut că declarația martorului N.L.C. este confirmată de Adresa din 6 iunie

2008 emisă de SC T.B.D. SRL prin care este pusă la dispoziția organelor de

urmărire penală fișa clientului R.I. cuprinzând totalul încasărilor și a

facturilor emise către acest agent economic.

De asemenea, s-a mai

reținut că susținerile inculpatului în sensul că SC T.B.D. SRL nu livrează

marfa clienților cu debite neachitate sunt infirmate și de declarațiile

martorilor J.A.A. și S.N.M.

Inculpatul M.M. a

precizat inițial că nu a primit nici marfa aferentă celor 4 facturi fiscale

emise de SC L.I. SRL către SC R.I. SRL și neînregistrate în contabilitatea

acestei ultime societăți.

Acest lucru este

infirmat însă de declarațiile martorilor T.I. și B.A.D., conducător auto

respectiv agent comercial în cadrul SC L.I. SRL, care au precizat că marfa

înscrisă în aceste facturi a fost livrată către societatea administrată de

către inculpat. În acest sens este și Adresa din 20 august 2008 emisă de SC

L.I. SRL prin care au fost înaintate către organele de poliție facturile

sus-menționate.

Ulterior, în

declarația sa din 4 martie 2011, inculpatul a recunoscut că a omis să

înregistreze în contabilitatea societății cele 4 facturi fiscale emise de furnizorul

SC L.I. SRL însă acest lucru s-a întâmplat din neglijență.

Prin Adresa din 4

martie 2008, A.N.A.F. - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3

București a comunicat că SC R.I. SRL figura la data respectivă cu obligații

fiscale neachitate provenind din impozite și contribuții cu reținere la sursă

în cuantum total de 2587 RON la care se adăugau 261 RON reprezentând penalități

de întârziere. Din fișa sintetică totală existentă la dosarul cauzei reiese că

SC R.I. SRL nu-și mai achitase obligațiile sus-menționate încă din luna

octombrie 2007.

Astfel, inculpatul a

precizat că relațiile comerciale cu SC T.B.D. SRL au fost sistate în perioada

ianuarie - septembrie 2007 din cauza unor întârzieri la plata datoriilor către

această societate, ele fiind reluate ulterior.

Inculpatul a arătat

de asemenea, că furnizorul SC T.B.D. SRL nu mai livrează marfă niciunui client

care are debite neachitate, iar exemplarele roșii ale tuturor acestor facturi

nu poartă ștampila SC R.I. SRL.

Instanța de fond a

apreciat că precizările inculpatului sunt însă infirmate de declarațiile

martorului N.L.C., agent distribuitor în cadrul SC T.B.D. SRL. Acesta a

menționat că a preluat zona de distribuție "Piața Amzei" de la un

fost coleg și a început să livreze țigări agentului economic SC R.I. SRL

începând cu data de 8 ianuarie 2007.

S-a reținut că,

într-adevăr, SC R.I. SRL avea datorii la SC T.B.D. SRL însă martorul a arătat

că din aceste motive conducerea firmei i-a impus ca livrarea mărfii către

această societate să se facă cu plata pe loc. Astfel, martorul emitea pe loc o

factură fiscală și o chitanță pentru suma primită de la inculpat sau de la

vânzătoare și din acest motiv nu a mai solicitat aplicarea ștampilei SC R.I.

SRL pe exemplarul roșu al facturii fiscale. Martorul a mai arătat că nu a

livrat niciodată altor firme marfă în numele SC R.I. SRL.

În sensul celor

declarate de martorul N.L.C. este și Adresa din 6 iunie 2008 emisă de SC T.B.D.

SRL prin care este pusă la dispoziția organelor de urmărire penală fișa

clientului R.I. cuprinzând totalul încasărilor și a facturilor emise către

acest agent economic.

Susținerile

inculpatului în sensul că SC T.B.D. SRL nu livrează marfa clienților cu debite

neachitate sunt infirmate și de declarațiile martorilor J.A.A. și S.N.M.

Inculpatul M.M. a

precizat inițial că nu a primit nici marfa aferentă celor 4 facturi fiscale

emise de SC L.I. SRL către SC R.I. SRL și neînregistrate în contabilitatea

acestei ultime societăți.

Acest lucru este

infirmat însă de declarațiile martorilor T.I. și B.A.D., conducător auto

respectiv agent comercial în cadrul SC L.I. SRL, care au precizat că marfa

înscrisă în aceste facturi a fost livrată către societatea administrată de

către învinuit. În acest sens este și Adresa din 20 august 2008 emisă de SC

L.I. SRL prin care au fost înaintate către organele de poliție facturile

sus-menționate.

Ulterior, în

declarația sa din 4 martie 2011, inculpatul a recunoscut că a omis să

înregistreze în contabilitatea societății cele 4 facturi fiscale emise de

furnizorul SC L.I. SRL însă acest lucru s-a întâmplat din neglijență.

Prin Adresa din 4

martie 2008, A.N.A.F. - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3

București a comunicat că SC R.I. SRL figura la data respectivă cu obligații

fiscale neachitate provenind din impozite și contribuții cu reținere la sursă

în cuantum total de 2587 RON la care se adăugau 261 RON reprezentând penalități

de întârziere. Din fișa sintetică totală existentă la dosarul cauzei reiese că

SC R.I. SRL nu-și mai achitase obligațiile sus-menționate încă din luna

octombrie 2007.

Cu privire la aceste

sume, inculpatul M.M. a declarat că nu le-a achitat deoarece nu avea la acel

moment disponibilul bănesc necesar, inculpatul a precizat însă la data de 11

iunie 2008 că și-a achitat integral aceste debite către bugetul de stat

obligându-se totodată să prezinte organelor de urmărire penală chitanța

justificativă.

Inculpatul nu a mai

prezentat organelor de urmărire penală chitanța justificativă, iar în cauză a

fost efectuată la data de 27 noiembrie 2010 o expertiză contabilă care a

stabilit că obligațiile fiscale provenind din impozite și contribuții cu

reținere la sursă neachitate de către SC R.I. SRL bugetului de stat în termenul

prevăzut de lege sunt în cuantum de 3.378 RON la care se adaugă 617 RON

penalități de întârziere.

Expertul contabil a

învederat de asemenea, că societatea administrată de către învinuit deținea la

finele anului 2007 lichidități în disponibilități bănești în cuantum de 11.095

RON, așadar fonduri suficiente pentru a-și achita integral aceste debite, motiv

pentru care nu poate fi reținută apărarea inculpatului, în sensul că nu și-a

achitat aceste contribuții cu reținere la sursă, deoarece nu a avut bani în

conturile societății.

De asemenea, instanța

de fond a mai reținut că sunt nefondate și apărările expuse în concluziile

scrise de apărătorul din oficiu al inculpatului, în raport de constatările

expertului contabil.

Potrivit raportului

de expertiză contabilă existent la dosarul cauzei, prejudiciul cauzat bugetului

de stat prin neînregistrarea de către inculpat în contabilitatea SC R.I. SRL a

contravalorii facturilor mai sus menționate este de 3.245,29 RON.

Instanța de fond a

reținut că prejudiciul total cauzat de SC R.I. SRL bugetului de stat este în

cuantum de 6623,29 RON la care vor fi aplicate majorări și penalități de

întârziere.

Inculpatul a arătat

că în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2007 contabilitatea firmei a fost

ținută de o contabilă pe nume A. (rămasă neidentificată), ulterior, până în

luna decembrie 2007, de o altă contabilă A.A. (de asemenea neidentificată), iar

începând cu data de 1 decembrie 2007 de către martora I.D.

Răspunderea pentru

organizarea și conducerea contabilității revine potrivit art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 82/1991 administratorului, în speță inculpatului M.M.

Fiind audiată,

martora I.D. a declarat că în perioada 1 august 2007 - 1 decembrie 2007 l-a

consiliat pe inculpatul M.M., în sensul că l-a îndrumat în întocmirea

NIR-urilor, a registrelor-jurnal și a registrului de casă, neavând acces la

facturile de achiziție ale societății. Inculpatul a întocmit registrul de casă,

NIR-urile și jurnalele de cumpărări și vânzări ale societății pe anul 2007.

Din data de 1

decembrie 2007 martora I.D. s-a ocupat personal de ținerea contabilității SC

R.I. SRL, însă în baza documentelor (facturi fiscale, chitanțe, rapoarte

zilnice ale caselor de marcat) puse la dispoziție de către învinuit.

În cauză a fost

audiată și martora I.V., asociată în cadrul SC R.I. SRL, care a declarat că de

ținerea evidenței contabile a societății s-a ocupat inculpatul M.M. împreună cu

contabila societății, numita A.A.

Instanța de fond a

constatat că inculpatul M.M., în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a

omis să evidențieze în actele contabile ale societății mai multe facturi

fiscale, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unui impozit

pe profit și TVA în cuantum total de 3245,29 RON, faptă ce întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a mai

reținut că inculpatul M.M. se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând

în aceea că în perioada octombrie 2007 - decembrie 2009 a reținut și nu a

vărsat la bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență, sumele

reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de

3.378 RON.

Instanța de fond a

apreciat că în drept, fapta inculpatului M.M. care, în perioada 1 ianuarie 2007

- 24 aprilie 2008, în calitate de administrator al SC R.I. SRL, a omis să

evidențieze în actele contabile ale societății 38 de facturi fiscale provenind

de la diverși agenți economici, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul

de stat a unui impozit pe profit și TVA în cuantum total de 3245,29 RON,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii complexe de evaziune

fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.

41 alin. (2) C. pen.

Fapta inculpatului

M.M. care, în perioada octombrie 2007 - decembrie 2009, în calitate de

administrator al SC R.I. SRL, a reținut și nu a vărsat la bugetul de stat, în

termen de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite și

contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 3.378 RON, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de reținere și nevărsare la bugetul de

stat în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuții cu reținere la

sursă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

criticând-o pentru omisiunea aplicării sechestrului asigurător - obligatoriu în

materie de evaziune fiscală - asupra bunurilor inculpatului M.M. și persoanei

responsabile civilmente SC R.I. SRL.

Prin apelul său,

inculpatul a criticat greșita condamnare, solicitând achitarea în temeiul art.

10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în principal, iar în subsidiar a solicitat

redozarea pedepsei.

Acesta a arătat că,

faptele reținute în sarcina sa nu prezintă pericolul social al unei

infracțiuni, în condițiile în care prejudiciul este modic, iar sumele datorate

bugetului de stat au fost virate eronat în contul Trezoreriei.

Prin Decizia penală

nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, au fost

admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

apelantul intimat inculpat M.M. împotriva Sentinței penale nr. 363 din 30 mai

2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr.

65459/3/2011.

A fost desființată,

parțial, sentința și în fond:

A fost obligat

inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.I. SRL la plata

sumei de 3378 RON debit principal și accesorii în sumă de 617 RON, cu

penalități și dobânzi calculate potrivit legii de la data scadenței obligației

și până la achitarea integrală a debitului.

S-a dispus

instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului și ale

părții responsabile civilmente, până la concurența prejudiciului integral

produs părții civile.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Analizând legalitatea

și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile aduse, precum și sub

toate aspectele de fapt și de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C.

proc. pen., instanța de prim control judiciar a constatat că apelul este fondat

în limitele ce vor fi arătate:

S-a reținut că

instanța de fond a făcut o judicioasă apreciere a probatoriilor administrate,

stabilind o corectă situație de fapt și dând o corectă încadrare juridică

faptelor comise de inculpat în textele de lege corespunzătoare.

Vinovăția

inculpatului a fost stabilită fără echivoc, în raport de materialul probator

administrat în cauză.

Instanța de apel a

reținut că faptele inculpatului, astfel cum acestea au fost săvârșite, și

perioada de timp în care s-au desfășurat, nu pot conduce la aprecierea că nu

prezintă pericolul social al unei infracțiuni, nefiind îndeplinite criteriile

enunțate de legiuitor în art. 18

1

alin. (2) C. pen.

S-a mai reținut de

asemenea că, împrejurarea că prejudiciul produs bugetului de stat este relativ

modic, nu înlătură gravitatea faptelor, dedusă din modalitatea de săvârșire și

perioada lungă de timp în care inculpatul, în calitate de administrator al SC

R.I. SRL, nu a evidențiat în actele contabile ale societății facturi fiscale

provenind de la diverși agenți economici, cu consecința sustragerii de la plata

impozitului pe profit și, apoi - neplata în termen de 30 de zile de la scadență

a unor impozite și contribuții cu reținere la sursă.

În ceea ce privește

persoana inculpatului, instanța de apel a constatat perseverența acestuia în

săvârșirea faptelor, așa încât și sub acest aspect s-a apreciat că nu pot fi

incidente prevederile art. 18

1

C. pen.

S-a apreciat totodată

că prima instanță a făcut o corectă individualizare a pedepsei, reținând toate

criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. aplicând și prevederile art.

74 - 76 C. pen., cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special legal.

Totodată, instanța de

prim control judiciar a apreciat că este întemeiat apelul inculpatului, cât și

al parchetului, în ceea ce privește latura civilă a cauzei sub următoarele

aspecte:

Pe parcursul

soluționării cauzei în apel, s-a efectuat o expertiză contabilă prin care s-a

constatat un prejudiciu mai mic produs bugetului de stat, astfel încât urmează

ca inculpatul să fie obligat, în solidar, cu partea responsabilă civilmente la

noul debit principal și accesoriu, cu dobânzi calculate potrivit legii.

S-a constatat că

instanța de fond a omis însă să facă aplicarea prevederilor art. 11 din Legea

nr. 241/2005, modificată și republicată, care menționează expres că "în

cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută la prezenta lege, luarea măsurilor

asigurătorii este obligatorie". Această dispoziție este una derogatorie de

la regula că luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă,

art. 163 alin. (5) fiind redactat de o manieră potențială, respectiv,

"măsurile obligatorii în vederea recuperării pagubei se pot lua la cererea

părții civile sau din oficiu".

Cum în materia

evaziunii fiscale, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, instanța de

apel a reținut că reglementarea imperativă conținută de art. 11 din Legea nr.

241/2005 trebuie coroborată cu prevederea expresă de la art. 163 alin. (2) C.

pen.

Prin urmare, s-a

constatat că instanța de fond era obligată să dispună luarea sechestrului

asigurător asupra bunurilor inculpatului M.M. și ale părții responsabile

civilmente, SC R.I. SRL, până la concurența prejudiciului integral produs

părții civile, care ar urma să fie evidențiat ca fiind compus din suma de

6.623,29 RON cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă - plus

majorări, penalități și dobânzi calculate potrivit reglementărilor fiscale în

materie, de la data scadenței obligației până la data achitării integrale a

debitului, cu modificarea cuantumului prejudiciului funcție de concluziile

expertizelor efectuate în apel.

Împotriva Deciziei

penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a

declarat recurs inculpatul M.M., solicitând, prin apărătorul desemnat din

oficiu, admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunțate în

cauză și în principal, achitarea sa pentru infracțiunile de evaziune fiscală

prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen. și de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., întrucât faptele nu există.

În subsidiar, în

raport valoarea modică a prejudiciului și de circumstanțele sale personale,

având în vedere că se află la primul conflict cu legea penală, nefiind cunoscut

cu antecedente penale, inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen. raportat la

art. 18 C. pen., susținând că faptele săvârșite nu prezintă gradul de pericol

social al unor infracțiuni.

Recurentul inculpat

și-a întemeiat recursul pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., susținând că prin hotărârile pronunțate în

cauză prin care s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor de

evaziune fiscală, instanța de fond și instanța de apel au făcut o greșită

aplicare a legii.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19

septembrie 2013.

Preliminar, Înalta

Curte apreciază că potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013

recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi,

declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii

vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit

dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Având în vedere data

înregistrării recursului pe rolul Înaltei Curți, respectiv 19 septembrie 2013,

anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen., dispoziția tranzitorie

menționată este aplicabilă în cauză, astfel că această instanță va continua să

judece cauza conform C. proc. pen. anterior.

Examinând decizia

penală atacată prin prisma motivelor de recurs, dar și din oficiu, în

conformitate cu dispozițiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază recursul declarat ca fiind nefondat,

având în vedere în acest sens următoarele considerente:

În cauză, se constată

că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București,

secția I penală, la data de 13 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 2/2013, situație în care aceasta este supusă casării în limita

motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

Prin Legea nr. 2/2013

s-a realizat o limitare a devoluției recursului în sensul că unele cazuri de

casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse

în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 17

2

al

art. 385

9

C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului

prin amendarea cazurilor de casare fiind aceea de a restrânge controlul

judiciar realizat prin intermediul recursului reglementat ca a doua cale de

atac ordinară, doar la chestiuni de drept.

Unul din cazurile de

casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost și cel reglementat în

art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior, situație în care criticile

formulate de inculpat care se subsumau acestor prevederi legale nu mai pot face

obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar.

Cazul de casare

prevăzut în art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior era unul dintre

cele care permiteau, în mod excepțional, examinarea situației de fapt de către

instanța de recurs. Această verificare nu mai este permisă de lege, cât timp

art. 385

9

C. proc. pen. anterior reglementează doar motive de casare

ce vizează chestiuni de drept ale hotărârilor recurate.

Astfel, criticile

recurentului inculpat privind greșita condamnare și cererea de achitare a sa în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior

exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. anterior,

întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

Chiar și în situația

în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate

criticile formulate.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior menționate,

hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a produs o gravă eroare de fapt cu

consecința pronunțării unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. În

literatura de specialitate s-a statuat că grava eroare de fapt poate exista

numai dacă se constată că situația reținută de instanța de fond este în

contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui

caz de casare eroarea trebuie să prezinte două atribute în absența cărora nu

poate fi considerată gravă, și anume, să fie evidentă, adică starea de fapt

reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar și

să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Existența erorii de

fapt ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere

a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația

de fapt reținută și conținutul real al probelor.

Înalta Curte, verificând

probatoriul cauzei și hotărârea atacată în raport de criticile aduse, constată

faptul că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C.

proc. pen. anterior referitoare la aprecierea probelor făcând o judicioasă

coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal,

evaluându-le în mod unitar și evidențiind aspectele concordante ce susțin

vinovăția inculpatului.

În cauză, prezumția

de nevinovăție de care beneficiază inculpatul M.M. a fost răsturnată în cursul

activității de probațiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză

fiind cert în sensul stabilirii vinovăției acestuia.

În raport de

argumentația prezentată mai sus, având în vedere că instanța de fond și

instanța de apel nu au denaturat probele administrate, în sensul de a reține

împrejurări esențiale fără ca probele să le susțină sau, dimpotrivă, nereținând

asemenea aspecte deși probele le confirmau, Înalta Curte constată că

infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 6 din Legea

nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată există în materialitatea ei, fiind întrunite elementele

constitutive ale acestora, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub

aspectul laturii subiective.

Instanța de fond și

instanța de apel au făcut o amplă analiză a elementelor constitutive ale

infracțiunilor de evaziune fiscală, precum și a modalității în care inculpatul

s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale, analiză pe care instanța de

recurs și-o însușește.

Astfel, există

infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005, când inculpatul a omis să evidențieze, în actele contabile ori în

alte documente legale, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile

realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Prin omisiunea

evidențierii se înțelege neînregistrarea în documentele legale cu relevanță

fiscală a anumitor operațiuni sau venituri și poate consta în neîntocmirea

documentelor justificative pentru respectivele operațiuni efectuate sau

venituri realizate, în neînscrierea în registrele contabile obligatorii a

operațiunilor sau veniturilor conform documentelor justificative, în

neîntocmirea situațiilor financiar-contabile recapitulative, conform

prevederilor legale, sau în necompletarea declarațiilor fiscale în termenele

legale.

În cauză, ceea ce s-a

reținut, în esență, în sarcina inculpatului M.M. este împrejurarea că, în

perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, în calitate de administrator al SC

R.I. SRL, a omis să evidențieze în actele contabile ale societății 38 de

facturi fiscale provenind de la diverși agenți economici, sustrăgându-se astfel

de la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit și TVA în cuantum

total de 3245,29 RON.

Potrivit raportului

de expertiză judiciară contabilă existent la dosarul cauzei, prejudiciul cauzat

bugetului de stat prin neînregistrarea de către inculpat în contabilitatea SC

R.I. SRL a contravalorii facturilor mai sus menționate este de 3.245,29 RON.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 aceasta constă în

reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a

sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă și se

pedepsește cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amendă.

Obiectul material îl

constituie sumele de bani care sunt colectate de la contribuabili fără a fi

virate la bugetul general consolidat.

Elementul material al

laturii obiective al infracțiunii este reprezentat de o acțiune de reținere și

nevărsare la bugetul statului în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor

reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, cu consecința

producerii unei pagube în cuantum de 3245,29 RON în dauna părții civile Agenția

Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor publice a

Jud. Sălaj.

Sub aspectul laturii

subiective a infracțiunii, inculpatul M.M. a săvârșit fapta cu intenție

directă, în accepțiunea art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. anterior, inculpatul

prevăzând rezultatele faptelor sale și urmărind producerea lor.

Probele administrate

în cauză au dovedit că inculpatul a cunoscut obligația sa de a vira către

bugetul statului sumele reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la

sursă și a avut posibilitatea să vireze la bugetul statului sumele pe care le-a

reținut.

Starea de fapt astfel

cum a fost stabilită de instanța de fond și confirmată de instanța de apel,

relevă faptul că inculpatul M.M. în calitate de administrator al SC R.I. SRL,

în perioada 1 ianuarie 2007 - 24 aprilie 2008, a reținut și nu a vărsat la

bugetul de stat, în termen de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite

și contribuții cu reținere la sursă în cuantum total de 3.378 RON.

Având în vedere

faptul că obligația de a vira la bugetul de stat sumele cu stopaj la sursă este

una ce trebuie îndeplinită până la expirarea unui termen limită, respectiv 30

de zile de la data reținerii sumelor, la expirarea acestui termen se consideră

a fi săvârșit fiecare act material ce întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar din modul de

acțiune al inculpatului, periodicitatea săvârșirii fiecărui act material,

respectiv lunar, acționând în aceeași calitate, de administrator al SC R.I.

SRL, infracțiunea a fost săvârșită în formă continuată, actele materiale ale

infracțiunii fiind săvârșite în baza unei singure rezoluții infracționale.

Totodată, probele

administrate în cauză au relevat că inculpatul a cunoscut faptul că societatea

pe care o administrează are datorii la bugetul de stat în ce privește

obligațiile cu reținere la sursă, în perioada respectivă deși a avut în cadrul

societății la dispoziție resursele bănești suficiente pentru a achita

contravaloarea obligațiilor cu reținere la sursă.

Expertul contabil

care a efectuat expertiza financiar-contabilă în cauză, a arătat că societatea

administrată de către inculpat deținea la finele anului 2007 lichidități în

disponibilități bănești în cuantum de 11.095 RON, așadar fonduri suficiente

pentru a-și achita integral aceste debite, motiv pentru care nu poate fi

reținută apărarea inculpatului, în sensul că nu și-a achitat aceste contribuții

cu reținere la sursă, deoarece nu a avut bani în conturile societății.

Toate aceste aspecte

probează intenția directă în săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, inculpatul prevăzând că prin fapta

sa prejudiciază bugetul de stat.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în mod corect prima instanță și instanța de apel, prin

coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, analizate detaliat cu

ocazia examinării criticilor formulate de inculpatul M.M., au constatat că

faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată există în materialitatea

lor și au dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor de

evaziune fiscală.

De asemenea, se

constată că este neîntemeiată și solicitarea inculpatului invocată în

subsidiar, privind achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art.

10 lit. b) C. proc. pen., pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată,

întrucât acestea nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Înalta Curte reține

că prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se interpretează în sensul că sunt incidente și

în ipoteza recurării hotărârilor pronunțate în apel, pentru motivul greșitei

aplicări a art. 18

1

C. pen. sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei

dispoziții legale.

Cum unul dintre

cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat

de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situație în care

criticile inculpatului nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de

ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare

expres și limitativ prevăzute de lege și în care nu se mai regăsește și eroarea

gravă de fapt, invocată de acesta.

Eroarea gravă de fapt

presupunea deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele

administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale,

deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul

denaturării grave a probelor.

Or, judecata în

recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că,

o analiză a cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, ce vizează eroarea gravă de

fapt, nu mai poate face obiectul examinării de către instanța de ultim control

judiciar.

Din examinarea

actelor dosarului se reține că instanța de fond și instanța de apel, în raport

de materialul probator administrat în cauză, au apreciat că față de

circumstanțele reale în care s-au comis faptele, cât și de circumstanțele

personale ale inculpatului că, faptele comise prezintă în concret gradul de

pericol social al unor infracțiuni, în cauză nefiind incidente dispozițiile

art. 18

1

C. pen.

Potrivit art. 17 C.

pen. anterior "infracțiunea este fapta care prezintă pericol social,

săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Infracțiunea este singurul

temei al răspunderii penale".

Conform art. 18

1

alin. (1) C. pen. anterior, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și

prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Alin. (2) al

aceluiași articol prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol

social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul

urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau

care s-ar fi putut produce.

Totodată, Înalta

Curte reține că răspunderea penală este angajată ori de câte ori o faptă este

prevăzută ca infracțiune de legea penală.

Potrivit art. 2 C.

proc. pen. anterior care consacră principiul legalității incriminării,

"Legea penală prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se

pot aplica infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor

fapte".

Răspunderea penală

este un mijloc juridic de apărare a intereselor generale ale societății,

aceasta fiind instituită pentru acea categorie de fapte care prezintă un grad

mai mare de pericol social.

Prin incriminarea în

art. 9 și art. 6 din Legea nr. 241/2005 a faptelor de evaziune fiscală,

legiuitorul a dorit să protejeze acele relații sociale privind buna desfășurare

a activităților economico-financiare, a circuitului financiar și fiscal și

protejarea bugetului consolidat al statului, a căror realizare presupune

îndeplinirea cu onestitate de către contribuabili a obligațiilor de evidențiere

în actele contabile, ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate.

Înalta Curte, în

consens cu instanța de fond și instanța de apel, constată că faptele de

evaziune fiscală săvârșite de inculpat prezintă gradul de pericol social al

unei infracțiuni, în raport de natura relațiilor sociale ocrotite de legea

penală, ce au fost încălcate prin comiterea acestora, relații ce vizează

constituirea bugetului de stat și corectitudinea de care trebuie să dea dovadă

persoanele care administrează societăți comerciale, împrejurările comiterii

faptei, durata pe care s-au desfășurat actele materiale ce intră în conținutul

infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

În raport de gravitatea

faptelor săvârșite de inculpat, de valoarea mare a prejudiciului, care

totalizează suma de 6623,29 RON, dar și de conduita inculpatului care nu a

recunoscut faptele și nu a depus diligențe pentru a acoperi prejudiciul, nu se

poate reține că faptele nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Pe de altă parte,

Înalta Curte observă că motivele de recurs invocate de inculpatul M.M. au ca

finalitate, în esență, modificarea stării de fapt reținută cu caracter

definitiv de către instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil în calea de

atac a recursului, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, prin

modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt

reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate și cu încadrarea

juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea

instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

C.

proc. pen. anterior.

În acest sens, Înalta

Curte subliniază că judecata în recurs presupune o verificare a hotărârii

recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de

casare prev. de art. 385

9

C. proc. pen. anterior. Limitarea

obiectului judecății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege înseamnă

că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale

constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care

corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.

Cu privire la

aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reține că, în cauză, primul

termen de recurs a fost stabilit la data de 11 aprilie 2014, iar de la data

pronunțării deciziei în apel, 13 iunie 2013, și până la soluționarea

recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impune o analiză a incidenței

dispozițiilor art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii

până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi

penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea

penală incidentă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de

legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai

favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al

dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în

raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data

judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau

sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de

pedeapsă).

Examinarea încadrării

juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei

dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege, cât și sub aspectul

situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul

sancționator.

Înalta Curte constată

că inculpatul M.M. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 363/F din 30 mai

2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, după cum urmează:

- pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art.

76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare;

- pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d)

C. pen., la pedeapsa închisorii de 6 luni.

În baza art. 33 alin.

(1) lit. a) C. pen. rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost

contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa cea mai

grea, aceea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C.

pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei

principale.

În baza art. 81 C.

pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de

3 ani ce constituie termen de încercare în condițiile art. 82 C. pen.

Astfel, în ceea ce

privește modificările legislative intervenite cu privire la elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6, 8 alin.

(1) și (9) lit. b) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzațiile aduse

inculpatului M.M., se constată că sub aspectul elementului material al laturii

obiective și sub aspectul formei de vinovăție cerute de lege nu au intervenit

modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezența

unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii

penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor.

Totodată, nici sub

aspectul regimului sancționator și circumstanțelor de individualizare în raport

cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reținute în sarcina

inculpatului M.M. nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra

aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.

În situația aplicării

dispozițiilor noului C. pen., circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74

alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., reținute de

instanțele anterioare în favoarea inculpatului, nu mai pot produce efecte, în

sensul coborârii pedepsei sub minimul prevăzut de lege pentru infracțiunile de

evaziune fiscală, întrucât nu mai au corespondent în dispozițiile art. 75 C.

pen., referitoare la circumstanțele atenuante.

În ce privește

concursul de infracțiuni, se constată că potrivit C. pen. anterior, pedeapsa în

cazul concursului de infracțiuni este reglementată de dispozițiile art. 34,

potrivit căruia în situația în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea,

se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei

special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de

până la 5 ani.

În noul C. pen.,

regimul sancționator al concursului de infracțiuni, prev. de art. 39 alin. (1)

lit. b), instituie obligația pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai

grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în

speța de față ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Ca atare, se constată

că în privința concursului de infracțiuni, lege penală mai favorabilă este C.

pen. anterior.

Sub aspectul

modalității de executare a pedepsei, instanța de recurs relevă următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 măsura suspendării

condiționate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menține

și după intrarea în vigoare a noului C. pen.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol "Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei

prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia

este cel prevăzut de Codul penal din 1969.

În cazul în care

instanța are de comparat dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată

din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei,

se impune concluzia potrivit căreia legea veche este lege mai favorabilă.

Reglementarea din

art. 81 și urm. C. pen. anterior este mai favorabilă și prin prisma condițiilor

de acordare, în sensul că nu există limită legală a pedepsei pentru

aplicabilitatea ei, limita pedepsei corect aplicată pentru o infracțiune este

mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai

restrânse, obligațiile de pe durata termenului de încercare sunt mai puține.

Totodată, forma

continuată a infracțiunii, astfel cum era configurată prin dispozițiile art. 41

alin. (2) C. pen. anterior, este mai favorabilă în raport cu noua configurare

prevăzută de art. 35 C. pen. actual, deoarece aplicarea noii legi ar presupune

reținerea unei pluralități de infracțiuni, în concurs, în loc de reținerea unei

singure infracțiuni cu o pluralitate de acte materiale.

Prin urmare, Înalta

Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 160 din 13 iunie 2013 a Curții de

Apel București, secția I penală.

În conformitate cu

dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi

obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr.

160 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 11 aprilie 2014.

Procesat

de GGC - AZ