ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3867/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3867/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

acțiunii

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 12 iulie 2012,

ulterior modificată, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâții M.A.N.

și D.I.M., solicitând următoarele:

1.

În principal, în contradictoriu cu pârâta D.I.M., obligarea la

soluționarea contestației formulate la data de 29 mai 2012 împotriva

ordinului prin care i s-au stabilit drepturile salariale în anul 2010 ca urmare

a dobândirii calității de judecător militar la T.M.T.B., începând cu data de 15

februarie 2010;

2.

În subsidiar, în contradictoriu cu ambii pârâți:

-

anularea Dispoziției nr. 1 din 11 iunie 2012 emisă de pârâta D.I.M., dispoziție

înregistrată la această pârâtă sub nr. J/2309 din 11 iunie 2012;

-

admiterea contestației formulate împotriva ordinului prin care i s-au stabilit

drepturile salariale în anul 2010 ca urmare a dobândirii calității de judecător

militar la T.M.T.B., începând cu data de 15 februarie 2010;

-

constatarea că în cuantumul drepturilor salariale care i se cuvin, începând cu data

de 15 februarie 2010 ca urmare a dobândirii calității de judecător militar la T.M.T.B.,

intră și suma corespunzătoare sporului de specialist de clasă care s-a acordat

judecătorilor militari până la data de 31 decembrie 2009, cu cheltuieli de

judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, referitor la dreptul său de a

încasa cu titlul de sumă tranzitorie contravaloarea corespunzătoare sporului de

specialist de clasă acordat judecătorilor militari până la data de 31 decembrie

2009, în temeiul Legii nr. 138/1999, că pârâții nu contestă faptul că această

contravaloare se plătește judecătorilor militari, în cuantumul reglementat

anterior datei de 31 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009

și ulterior a Legii nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010.

Ceea

ce se contestă de către pârâți este faptul că acei judecători care au fost

transferați de la instanțele civile la instanțele militare după data de 01

ianuarie 2010 nu pot fi beneficiari ai sumei mai sus indicate, ca urmare a

faptului că în luna decembrie a anului 2009 nu au beneficiat de sporul de

specialist de clasă.

Această

afirmație a pârâtei este netemeinică și nelegală, pentru că odată cu intrarea

în vigoare a Legii nr. 330/2009, respectiv a dispozițiilor art. 3 din Anexa

IV/4 a acestei legi, judecătorii militari beneficiază de drepturile

reglementate de legislația aplicabilă personalului autorității judecătorești,

respectiv de indemnizația de încadrare brută lunară stabilită potrivit

reglementărilor aplicabile personalului autorității judecătorești, iar pentru

calitatea de cadru militar în activitate, magistrații cadre militare

beneficiază de:

a)

solda de grad;

b)

ajutoare la trecerea în rezervă sau în retragere, stabilite în raport cu

indemnizația prevăzută la alineatul 2 al acestui articol și cu drepturile

prevăzute la lit. a).

Din

interpretarea acestor dispoziții, coroborate cu dispozițiile art. 30 alin. (6)

din Legea nr. 330/2009 și ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, rezultă

că celelalte drepturi bănești care erau atribuite magistraților militari activi

în temeiul dispozițiilor legale privitoare la salarizarea militarilor în

vigoare până la data de 31 decembrie 2009, își pierd identitatea de a fi

sporuri distincte, fiind incluse într-o sumă unică compensatorie cu caracter

tranzitoriu.

Această

soluție legislativă a fost adoptată pentru a se da eficiență juridică teoriei

drepturilor câștigate, fapt pentru care veniturile salariale stabilite în

temeiul Legii nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010 nu au fost diminuate

funcție de luna decembrie a anului 2009, soluție care a fost menținută prin

Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010.

În

continuare legiuitorul român a dat dovadă de consecvență, în sensul că s-a

conformat principiului egalității și pentru a evita producerea unor

discriminări pentru persoanele nou încadrate în funcții publice în raport cu

cele care ocupau astfel de funcții la data de 01 ianuarie 2010, prin art. 31

din Legea nr. 330/2009 a dispus că pentru personalul nou-încadrat pe funcții în

perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în

plată pentru funcțiile similare.

Prin

urmare, lipsa titlului de specialist de clasă în luna decembrie a anului 2009

nu poate fi folosită ca și argument juridic pentru a fundamenta refuzul de a i

se acorda, începând cu data de 15 februarie 2010, drepturile salariale care

includ și contravaloarea acestui spor în raport de vechimea în funcție a sa,

pentru că, pe de o parte, lipsa titlului în cauză nu este determinată de o

incapacitate personală, iar pe de altă parte, acordarea sumei corespunzătoare

acestui spor nu se întemeiază pe dispozițiile care reglementează condițiile

stabilite de ministrul de resort până la data de 31 decembrie 2009, dispoziții

care au dobândit calitatea de a fi norme juridice de trimitere pentru

stabilirea drepturilor în litigiu, ci pe dispozițiile art. 31 din Legea nr. 330/2009.

De

altfel, suma în litigiu nici nu mai este calificată ca și contravaloare spor

specialist de clasă chiar de ordonatorul terțiar de credite pentru instanțele

militare, fiind încadrată la sume tranzitorii, ceea ce înseamnă că acest

ordonator de credite a înțeles dispozițiile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009

și ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, dându-le interpretarea avută în

vedere de legiuitor.

Astfel,

apreciază reclamantul că soluția legală pe care trebuiau să o adopte pârâții

era aceea de admitere a contestației, dând astfel eficiență juridică

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 330/2009, potrivit cărora „pentru

personalul nou-încadrat pe funcții în perioada de aplicare etapizată,

salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile

similare”.

Menționează

că la data de 15 februarie 2010 erau în vigoare dispozițiile art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 330/2009, în conformitate cu care „aplicarea prevederilor acestei

legi se realizează etapizat în perioada 2010-2015”.

Ulterior,

reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând, în principal, soluționarea de

către instanță a fondului cererii și, în subsidiar, obligarea pârâților la

soluționarea contestației administrative.

În

cauză, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

6 alin. (1) și (2) și art. 18 din Legea nr. 346/2006, art. 1 pct. 2

1

,

pct. 11, 12, 13 și 14 din Legea nr. 97/2008 și art. 31 din Legea nr. 330/2009,

solicitând admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția invocată.

Pârâta

D.I.M. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității

acțiunii, în subsidiar, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

sentința nr. 1599 din 14 mai 2013, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată

de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâții M.A.N. și D.I.M., ca

neîntemeiată.

Prin

aceeași sentință, instanța a dispus sesizarea Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2), art. 18 din Legea nr. 346/2006, art. 1 pct.

2

1

, pct. 11, 12, 13 și 14 din Legea nr. 97/2008 și art. 31 din Legea

nr. 330/2009.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată din 29 mai 2012, reclamantul lt. col mag. C.V., judecător

în cadrul T.M.B., a contestat ordinul prin care i s-au stabilit drepturile

salariale în anul 2010 ca urmare a dobândirii calității de judecător militar la

T.M.T. București, începând cu data de 15 februarie 2010.

Contestația

administrativă a fost soluționată prin Decizia nr. 1 din 11 iunie 2012, în

sensul respingerii ca tardivă.

Cu

toate acestea, în cuprinsul deciziei s-a reținut că D.I.M., ulterior primirii

extrasului din ordinul de zi pe unitate nr. 10 din 15 februarie 2010, în care

se consemnează: „Dl. judecător C.V. beneficiază de drepturile salariale

prevăzute de lege pentru un judecător cu grad de tribunal și gradul de ofițer

superior maior, la care urmează ca D.I.M. să precizeze alte drepturi aferente

ce se includ în soldă”, și-a îndeplinit atribuțiile legale și a calculat corect

sumele datorate, astfel încât, începând cu data de 15 februarie 2010,

contestatorul a beneficiat de drepturile salariale pentru calitatea de

judecător cu grad de tribunal stabilite, conform Legii cadru nr. 330/2009, așa

cum erau materializate în carnetul de muncă întocmit la instanța civilă, precum

și de toate drepturile bănești specifice calității de militar activ care îi

puteau fi acordate conform actului normativ sus menționat și prevederilor O.U.G.

nr. 1/2010.

Totodată,

s-a menționat că la M.A.N. nu s-au emis și nu se emit ordine de stabilire

a salariilor individuale de către ministru. Actele care consemnează salariile

individuale și componentele acestora sunt, în ordinea emiterii, ordinul de zi

pe unitate de alocare la drepturi emis de comandantul unității în care este

încadrat salariatul și statul de plată conceput în baza acestuia.

Prima

instanță a constatat că soluția de respingere ca tardivă a

contestației administrative prealabile nu este corectă, față de împrejurarea că

nu s-a făcut dovada datei comunicării actului administrativ de stabilire a

salariului către reclamant. Faptul că acesta a luat cunoștință de elementele

componente ale salariului din fluturașul primit nu poate echivala cu luarea la

cunoștință de actul de autoritate, act care ar trebui să consemneze elementele

de fapt și de drept care fundamentează drepturile salariale stabilite.

Având

în vedere că prin decizie s-a făcut referire și la aspectul legalității

stabilirii drepturilor salariale, prima instanță a analizat și fondul

raportului juridic litigios.

Astfel,

a constatat că ceea ce este supus contestației în prezenta speță este dreptul

reclamantului, judecător militar transferat de la instanța civilă la instanța

militară după data de 01 ianuarie 2010, la contravaloarea corespunzătoare

sporului de specialist de clasă acordat în baza Legii nr. 138/1999.

Suma

reprezentând această valoare se plătește judecătorilor militari în funcție la

31 decembrie 2009, ca sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu.

Reclamantul

invocă dispozițiile art. 31 din Legea nr. 330/2009, conform cărora pentru

personalul nou-încadrat pe funcții în perioada de aplicare etapizată,

salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile

similare.

Prima

instanță a apreciat că nu este întemeiată cererea reclamantului de

recunoaștere a dreptului la o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu

reprezentând contravaloarea acestui spor, în condițiile în care sporul nu se

acordă automat, ci numai după promovarea unui examen.

Împrejurarea

că lipsa titlului de specialist de clasă nu este imputabilă reclamantului (după

intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 nu s-a mai organizat examen, dreptul

respectiv nemaifiind prevăzut) nu are relevanță.

De

asemenea, a apreciat că nu este întemeiată nici critica referitoare la

discriminarea invocată, în condițiile în care reclamantul nu se află în

situația colegilor care au obținut un drept în perioada de vigoare a legii

vechi, în urma promovării unui examen.

Prin

aceeași hotărâre, prima instanță a dispus sesizarea Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de

reclamant, constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din

Legea nr. 47/1992, opinia instanței asupra excepției fiind în sensul

netemeiniciei acesteia, dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2), art. 18 din Legea

nr. 346/2006, art. 1 pct. 2

1

, pct. 11, 12, 13 și 14 din Legea nr. 97/2008

și art. 31 din Legea nr. 330/2009 nefiind în contradicție cu dispozițiile

constituționale invocate de reclamant.

3.

Recursul reclamantului

Împotriva acestei

hotărâri, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul C.V.,

pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

Raportat la

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că

motivarea hotărârii nu răspunde cerințelor impuse prin art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ.; nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care au

fost înlăturate apărările referitoare la diferențele celor trei tipuri de

drepturi salariale: sporul de specialist de clasă, suma compensatorie cu

caracter tranzitoriu acordată în condițiile Legii nr. 330/2009 și

O.U.G. nr. 1/2010 și componentele drepturilor salariale care se acordă

persoanelor nou încadrate pe funcții în perioada de aplicare etapizată a

Legii nr. 330/2009, precum și cele relative la situația de

discriminare prin neacordarea sumei în litigiu și judecătorilor militari

care au dobândit această calitate după data de 01 ianuarie 2010.

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul-reclamant a combătut hotărârea sub următoarele aspecte:

- hotărârea a fost

pronunțată cu încalcarea normele prevăzute de art. 16 din

Constituție, art. 6 paragraful (1) din Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1

din Protocolul adițional nr. 12 la Convenție, art. 31 din Legea nr. 330/2009

și art. 2 alin. (2) lit. e), pct. I teza a V-a din O.G. nr. 137/2000, prin

care se instituie cu caracter imperativ eliminarea oricărei forme de

discriminare între persoanele care ocupă aceeași funcție și

își desfășoară activitatea în condiții similare, adică se află

în situații juridice identice;

- au fost nesocotite

prevederile art. 31 din Legea nr. 330/2009, pe care instanța le-a dat o

interpretare străină de finalitatea urmărită de legiuitor, aceea de a nu creea

discriminări salariale între persoane care ocupă funcții publice similare,

indiferent de data la care sunt ocupate aceste funcții.

- prin respingerea

probei cu interogatoriul pârâților ca inutilă și contrară

prevederilor art. 218 C. proc. civ., instanța a încălcat dreptul la un

proces echitabil, sub aspectul dreptului la apărare, deși prin

administrarea acestei probe urmărea să clarifice situația de discriminare

în care se află ca urmare a refuzului pârâtei de a-i plăti drepturile în

litigiu, probă care răspunde pe deplin exigențelor art. 218 C. proc. civ.

- în mod greșit

s-a apreciat că dreptul în litigiu se obține în urma promovării unui

examen, această condiție fiind impusă numai categoriilor de personal

prevăzute în art. 15 din Anexa nr. IV/2 la Legea nr. 330/2009, în cazul

recurentului fiind necesară doar îndeplinirea cumulativă a condițiilor

prevăzute de art. 31 din Legea nr. 330/2009, pe care instanța avea

obligația să le analizeze, cu prioritate.

formulate

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a reiterat apărările formulate în

fața instanței de fond, susținând în esență, că recurentul-reclamant

a fost salarizat

potrivit reglementărilor legale aplicabile situației sale la data numirii

în funcția de judecător militar, 15 februarie 2010, ținându-se seama

de drepturile salariale de care beneficiase la 31 decembrie 2009.

În cursul soluționării recursului, la data de 19

februarie 2014, a fost depusă la dosar copia Deciziei Curții Constituționale nr.

545 din 17 decembrie 2013, prin care a fost soluționată excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2), art. 18 din

Legea nr. 346/2006, act. I pct. 2

1

, pct. 11, 12, 13 și 14 din Legea nr.

97/2008 și art. 31 din Legea nr. 330/2009, invocată de reclamant în cauza de

față, în sensul respingerii, ca inadmisibilă.

Recurentul a depus la dosar note scrise prin care a

reiterat criticile formulate în recurs.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât

și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse

în continuare.

și de drept relevante.

Recurentul-reclamant

C.V. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ, ordinul prin care i s-au stabilit drepturile salariale în anul

2010, ca urmare a dobândirii calității de judecător militar începând cu

data de 15 februarie 2010 și Decizia nr. 1 din 11 iunie 2012 prin care a

fost respinsă ca tardivă contestația administrativă.

Prima

instanță a infirmat soluția administrativă dispusă și a pășit la

cercetarea fondului raportului litigios, reținând că drepturile salariale

cuvenite reclamantului au fost corect stabilite sub aspectul neacordării sumei

compensatorii tranzitorii reprezentând contravaloarea sporului de specialist de

clasă, concluzie împărtășită și de instanța de control judiciar.

Reevaluând întregul

ansamblu probator administrat în cauză, inclusiv în etapa recursului și

răspunzând, în același timp, la criticile formulate de recurent, prin care se

reiau practic, apărările expuse cu ocazia judecății în fond, Înalta Curte

reține că nu subzistă în cauză criticile de nelegalitate invocate, subsumate

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Referitor

la calitatea motivăriii

C.E.D.O.

a statuat că art. 6 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze hotărârile

lor, dar această obligație nu trebuie a fi înțeleasă în sensul că ele trebuie

să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului.

Chiar dacă sunt

succinte, considerentele fondului răspund exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5

Cod procedura civilă și art. 6 parag. 1 C.E.D.O., fiind indicate cu suficientă

claritate argumentele decisive în soluționarea pricinii, care pot fi

analizate prin exercitarea căii de atac prevăzută de lege.

În

plus, Înalta Curte are în vedere că examinarea motivului de recurs prevăzut în art.

304 pct. 7 C. proc. civ. se face în contextul tuturor circumstanțelor cauzei,

astfel că instanța de control judiciar poate păstra o soluție corectă,

substituind sau completând motivarea.

Referitor la legalitatea

sentinței

Potrivit

Ordinului de zi pe Unitate din 15 februarie 2010, recurentul-reclamant a ocupat

funcția de judecător militar începând cu data de 15 februarie 2010, urmare a aprobării

transferului său de la Tribunalul Călărași - instanța civilă la T.M.T.B., în

baza Hotărârii nr. 108 din 28 ianuarie 2010 a secției pentru Judecători a C.S.M.

Din

cuprinsul aceluiași ordin rezultă că, începând cu data de 15 februarie

2010, recurentul beneficiază de drepturile salariale prevăzute de lege pentru

un judecător cu grad de tribunal și grad de ofițer superior maior, urmând ca D.I.M.

să precizeze și alte drepturi aferente ce se includ în soldă.

Din

adresa din 10 februarie 2012 emisă de D.I.M., rezultă că, pentru anul 2010, la

rubrica din ștatele de plată „ sume tranzitorii” au fost incluse

indemnizațiile și sporurile personalului care beneficia de acestea în

decembrie 2009 și care nu au mai fost prevăzute în anexele la Legea cadru nr.

330/2009, conform art. 5 și art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010.

Problema

supusă dezlegării în cauză vizează dreptul recurentului-reclamant de a

beneficia de o sumă egală cu suma compensatorie cu caracter tranzitoriu, de

care beneficiază persoanele încadrate deja pe funcții similare în luna decembrie

a anului 2009, al cărei cuantum se stabilește potrivit dispozițiilor

relative la sporul de specialist de clasă în vigoare la data de 31 decembrie

2009, prin prisma exigențelor art. 31din Legea nr. 330/2009.

Analizând

cadrul normativ incident situației de fapt, Înalta Curte reține că,

până la data de 31 decembrie 2009, sporul

pentru

titlul de specialist de clasă a fost

acordat în temeiul Legii nr. 138/1999

privind salarizarea și alte drepturi ale

personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine

publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale

personalului civil din aceste instituții, potrivit căreia, personalul militar

și civil, supus reglementării acestei legi, beneficia de indemnizații, prime,

sporuri, premii și alte drepturi bănești, printre care și sporul aferent

titlului de specialist de clasă, acordat și judecătorilor militari, numai

în anumite condiții, respectiv

în urma promovării unui examen.

Începând

cu data de 1 ianuarie 2010, potrivit reglementărilor în vigoare, examenul

pentru obținerea titlului de specialist de clasă pentru personalul din

instanțele militare nu s-a mai organizat, întrucât acest drept nu mai era

prevăzut de Legea nr. 330/2009 și nici ulterior, de Legea nr. 284/2010.

Astfel, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit dispozițiilor cuprinse în pct. III.

din Anexa nr. 4/IV la lege, preluate în art. 75 din Anexa VII a Legii nr. 284/2010,

pentru calitatea de cadru militar în activitate, magistrații militari beneficiază

de: a) solda de grad; b) ajutoare la trecerea în rezervă sau retragere,

stabilite în raport cu indemnizația prevăzută pentru drepturile

reglementate de legislația aplicabilă personalului autorității

judecătorești și cu drepturile prevăzute la lit. a).

Cum

recurentul-reclamant a fost numit în funcție la o instanță militară la data de

15 februarie 2010, drepturile salariale ce i se cuveneau i-au fost stabilite

potrivit reglementărilor legale aplicabile situației sale, în vigoare la acel

moment, precum și ținând seama de drepturile de care beneficiase la 31

decembrie 2009. La această din urmă dată nu beneficia de dreptul material

aferent titlului de specialist de clasă, fiind încadrat la o instanță civilă,

iar în februarie 2010, respectivul titlu nu-i mai putea fi acordat, astfel

încât drepturile sale salariale au fost stabilite în mod corect

În ceea ce

privește situația judecătorilor militari în funcție la data de

31 decembrie 2009, care aveau câștigat acest drept salarial la data

intrării în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 330/2009, chiar dacă acesta

nu mai era prevăzut ca atare, ei au continuat să beneficieze după acest moment

de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu, în cuantumul aferent sporului

de specialist de clasă, în temeiul art. 30 alin. (6) Legea nr. 330/2009 și

art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, sub condiția desfășurării activității

în aceleași condiții ca și cele din momentul luat ca referință.

În cauză, însă, recurentul-reclamant

nu poate pretinde o sumă compensatorie, corespunzătoare sporului de specialist

de clasă, întrucât art. 31 din Legea nr. 330/2009, de care se prevalează,

raportează salarizarea personalului nou încadrat în funcție,, la nivelul de

salarizare în plată pentru funcțiile similare”.

Or, după cum bine s-a

apărat intimatul M.A.N. prin întâmpinare, sporul în discuție nu era indisolubil

atașat funcției ori salariului, ci era acordat în condiții procedurale

specifice (participare la un examen, etc).

Această concluzie

este întărită de prevederile art. 5 și 6 din O.U.G. nr. 1/2010, anterior

menționate, în vigoare la data încadrării recurentului la instituția militară,

care statuează că personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își

păstrează drepturile salariale avute la această dată, doar această categorie

având vocația de a obține o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu, în

scopul întregirii salariului avut la momentul de referință.

În acest sens este de

menționat relevanța și pertinența motivației cuprinse în Decizia Curții Constituționale

nr. 545 din 17 decembrie 2013 prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 330/2009,

invocată în cauză de recurent, care vine în completarea argumentelor reținute

de prima instanță, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii primei

instanțe, la care și Înalta Curte achiesează.

Astfel, examinând excepția de neconstituționalitate,

Curtea Constituțională a constatat că, în speță, sunt aplicabile

prevederile legale în vigoare la data la care recurentul a dobândit calitatea

de judecător militar, potrivit principiului tempus regit actum, întrucât la

data intrării în vigoare a Legii-cadru

nr. 330/2009,

recurentul

nu ocupa funcția publică

pentru care această lege prevedea o asemenea măsură compensatorie cu caracter

tranzitoriu pentru persoanele care aveau deja în plată la data de 31 decembrie

2009 anumite sporuri.

Curtea Constituțională a constatat că autorul

excepției solicită, în realitate, pe de o parte, interpretarea normelor

legale în materie, în sensul că de sumele cu caracter compensatoriu sau

tranzitoriu să beneficieze și persoanele care la acea dată nu erau

încadrate în funcțiile pentru care se prevedea posibilitatea acordării

sporului de specialist de clasă și, pe de altă parte, modificarea acestor

norme, însă o asemenea interpretare ar putea fi dată numai în măsura în care

textul de lege ar cuprinde o prevedere în acest sens.

Cu același

prilej, Curtea Constituțională a reținut că sporurile, premiile

și alte stimulente, acordate diferitelor categorii de salariați prin

acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi

fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Legiuitorul

este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și

salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate

diferenția în funcțiile de categoriile de personal cărora li se

acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau

chiar anula, sens în care este și jurisprudența Curții (e.g. Decizia

nr. 1601/2010 și nr. 1615/2011).

În ceea ce privește

situația de discriminare invocată de recurent, nu se poate reține o

încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, întrucât

în practica sa C.E.D.O. consideră că diferența de tratament devine discriminare

în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când se induc distincții între

situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Fiind vorba despre

situații juridice diferite, prin raportare la legea aplicabilă raportului

juridic litigios, conform principiului „tempus regit actum”, față de situația

altor magistrați militari, care aveau câștigat un drept în perioada de

vigoare a legii vechi, în urma promovării examenului de obținere a titlului de

specialist de clasă, nu poate fi reținută încălcarea art. 16 din Constituția

României.

Pentru a fi în

prezența unor drepturi câștigate, anterior perioadei încadrării acestuia ca

judecător militar (15 februarie 2010) aceste drepturi ar fi trebuit să existe

în persoana recurentului-reclamant, situație care în cazul în speță nu se regăsește.

În fine, în ceea ce

privește respingerea probei cu interogatoriul pârâților, această

împrejurare nu este de natură a îngrădi dreptul la apărare al

recurentului-reclamant, câtă vreme litigiul privește interpretarea și

aplicarea legii la o situație de fapt, necontestată, iar nu dovedirea unor

fapte personale, instanța de fond în mod corect apreciind că proba nu este

utilă cauzei.

soluției adoptate în recurs

Față de toate cele mai sus arătate, reținând așadar că

hotărârea atacată reflectă interpretarea și aplicarea adecvată a cadrului

normativ incident situației de fapt, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.V. împotriva sentinței nr. 1599 din 14 mai 2013 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2014.