ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2975/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în fața primei instanțe La data de 18 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL, în contradictoriu cu chemata în garanție E.M.K., prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care chemata în garanție să fie obligată la plata sumei de 662.974 lei stabilită în sarcina reclamantei prin Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 23 februarie 2010 emisă de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat precizare la cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemată în garanție, a SC B.K., succesoarea în drepturi a societății comerciale E.M.K. Totodată, a solicitat obligarea chematei în garanție SC B.K. la plata sumei de 356.989 lei, sumă stabilită în sarcina de plată a reclamatei SC S.A.I. SRL.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 23 din 18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor necompetenței materiale a Curții de Apel Oradea, necompetenței generale a instanțelor din România și prescripției dreptului la acțiune, invocate de chemata în garanție, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale a Vămilor și a Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, respingerea ca nefondată a cererii de chemare în garanție formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL, în contradictoriu cu chemata în garanție SC B.K., și respingerea cererii chematei în garanție pentru plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală. Or, în situația în care Curtea de Apel Oradea a fost competentă material să judece acțiunea principală, această instanță este competentă să judece și cererea de chemare în garanție. Chiar în situația în care cererea de chemare în garanție a fost disjunsă de acțiunea principală, instanța care a soluționat acțiunea principală rămâne competentă și pentru soluționarea cererii de chemare în garanție. În ceea ce privește termenul de prescripție, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba.

În speță, dreptul la acțiune s-a născut la data de 23 februarie 2010, când a fost emisă Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de organul fiscal din 23 februarie 2010, iar cererea de chemare în garanție a fost formulată la data de 8 septembrie 2010, în termenul legal. Referitor la excepția necompetenței generale a instanțelor române, se constată că, potrivit art. 148 și art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, locul unde a fost executată obligația a fost România, produsele achiziționate de reclamantă fiind livrate la sediul acesteia din România. De asemenea, dispozițiile art. 5 lit. a) și b) din Regulamentul CE nr. 44/2001 prevăd că, în cazul vânzării de mărfuri, locul de executare a obligației este locul unde au fost livrate produsele cumpărate.

Prin urmare, competentă să soluționeze cererea de chemare în garanție este instanța de la locul de executare, respectiv instanța din România. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj este întemeiată, deoarece calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. În privința cererii de chemare în garanție, din examinarea înscrisurilor de la dosar și a prevederilor aplicabile cauzei se constată că aceasta este nefondată.

Autoritățile vamale române au stabilit drepturi vamale de achitat în sarcina reclamantei, anulând regimul preferențial acordat la data importului, urmare a comunicării autorității vamale maghiare a faptului că produsele importate de reclamantă, acoperite de certificatele EUR 1 nr. x1, x2 și x3 sunt originare parțial, iar produsele acoperite de certificatele EUR 1 nr. x4 și x5 nu îndeplinesc condițiile de origine pentru acordarea tratamentului preferențial. Nu se poate reține însă vinovăția exportatorului maghiar B.K., în declararea eronată a originii comunitare a produselor exportate, deoarece autoritățile vamale maghiare au stabilit că produsele nu îndeplinesc condițiile de origine pentru acordarea tratamentului preferențial, ca urmare a declarației producătorilor, în sensul că produsele nu corespund condițiilor cuprinse în reglementările de origine ale CE.

În speță, certificatele EUR 1 au fost emise în baza declarațiilor furnizorilor S.E. M.Z. și P.E.M.K., declarații retrase ulterior de aceștia, fără să se poată stabili cu exactitate intenția chematului în garanție de a induce în eroare autoritățile vamale maghiare, nefiind verificat de către autoritățile vamale maghiare modul în care au fost emise aceste declarații de furnizare și cine le-a completat. Mai mult, furnizorul S.E.M.Z. arată în adresa înaintată autorității vamale maghiare că declarația a fost copiată de pe o declarație emisă regulamentar și a fost emisă de un funcționar de-al său. Față de aceste aspecte, prima instanță a constatat că nu se poate reține vinovăția chematei în garanție în menționarea eronată a originii comunitare a produselor exportate în certificatele EUR 1, astfel că a dispus respingerea cererii de chemare în garanție, ca nefondată.

Cererea chematei în garanție de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, motivat de faptul că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată solicitate. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 23 din 18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC S.A.-I. SRL și chemata în garanție SC B.K. 3.1. În motivarea cererii sale de recurs, reclamanta SC S.A.-I. SRL a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: În mod eronat prima instanță a reținut că certificatele de origine EUR 1 au fost emise în baza declarațiilor furnizorilor P.M.K.

și S.M.Z. și, în consecință, chemata în garanție nu se face vinovată de declararea eronată a originii comunitare. Astfel, pentru produsele furnizate reclamantei de către I.E.M.K., declarațiile de furnizare pe termen lung sunt emise de SC B.K. și nu de P. și S. Instanța nu a avut în vedere faptul că, în baza raportului comercial contractual, față de reclamantă este răspunzător exportatorul I.E.M.K., în prezent afiliată la SC B.K. și nu furnizorii P., S., S. și J., chemata în garanție având posibilitatea, la rândul ei, să-i cheme în garanție pe aceștia din urmă în baza raportului contractual derulat de acești furnizori. Obligația de garanție a vânzătorului, chemat în garanție în prezenta cauză, pentru produsele electronice acoperite de certificatele de origine EUR 1 nr. x6, x7, x8, x9 și x10 este consecința actelor juridice de vânzare-cumpărare a produselor.

Raportul juridic dintre chemata în garanție și producătorii electronicelor P., S., S. și J. nu face obiectul cauzei, chemarea în garanție fiind solicitată ca urmare a vânzării unor produse pentru care, pe de o parte, SC B.K. a declarat că "... sunt conforme reglementărilor de proveniență ale comerțului preferențial cu România", iar, pe de altă parte, a declarat pe propria răspundere că mărfurile descrise în certificat îndeplinesc condițiile cerute pentru obținerea certificatului de origine. Astfel, în mod nelegal prima instanță a analizat cererea de chemare în garanție numai în raport cu Declarațiile de furnizor pe termen lung emise de S. și P., deoarece cererea reclamantei a avut în vedere garanțiile și înscrisurile emise de chemata în garanție pentru exporturile efectuate reclamantei.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a Sentinței civile nr. 23 din 18 februarie 2013 a Curții de Apel Oradea, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și obligării chematei în garanție SC B.K. la plata sumei de 356.989 lei în favoarea reclamantei,cu cheltuieli de judecată în fond și recurs. 3.2. În motivarea recursului declarat în cauză, recurenta - chemată în garanție SC B.K. a criticat hotărârea primei instanțe, susținând că este nelegală și netemeinică în privința soluționării excepției de necompetență materială a Curții de Apel Oradea, cât și în privința excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. De asemenea, aceasta a susținut că în mod greșit prima instanță a interpretat cererea de chemare în garanție ca fiind o cerere accesorie acțiunii de contencios administrativ, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, ceea ce determină incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-chemată în garanție a considerat că prima instanță avea obligația legală de a disjunge cererea de chemare în judecată de acțiunea în contencios administrativ și de a declina competența materială în judecarea cererii tribunalului competent teritorial, care urma să se pronunțe asupra competenței generale a instanțelor judecătorești din România.

În continuare, aceasta a precizat că în concluziile scrise depuse în primă instanță a prezentat argumentele conform cărora cererea de chemare în garanție nu poate fi tratată ca o cerere accesorie, că aceasta nu se încadrează în situațiile limitativ prevăzute de lege în care chemarea în garanție se judecă împreună cu acțiunea în contencios administrativ. În situația în care chemarea în garanție nu este considerată cerere accesorie acțiunii în contencios administrativ, s-a apreciat că se impune analizarea oportunității prorogării de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ. Prorogarea de competență legală este aplicabilă în două cazuri strict determinate de art. 17, respectiv în cazul cererilor accesorii și al cererilor incidentale.

În condițiile în care cererea formulată de reclamantă nu poate fi calificată ca fiind o cerere accesorie contestației, în mod evident nu se justifică că nici prorogarea competenței de soluționare a acestei cereri. Astfel, în condițiile în care competența materială de soluționare a contestației revine curții de apel, cererea de regres formulată în cadrul chemării în garanție intră în competența tribunalului competent teritorial, având în vedere cuantumul pretențiilor formulate. În acest sens s-a pronunțat și literatura de specialitate. Recurenta a considerat că, prin prorogarea de competență aplicată de prima instanță, i-au fost prejudiciate în mod grav drepturile la un proces echitabil, în condițiile în care, urmare a acestei prorogări, s-a constatat în mod greșit competența generală a instanțelor judecătorești din România.

Referitor la argumentul primei instanțe, legat de locul executării contractului, care a fost considerat a fi în România, recurenta - chemată în garanție a făcut următoarele precizări: Raporturile juridice născute între părți privind vânzarea unor produse electronice s-au materializat în întregime pe teritoriul Ungariei. Acest aspect este relevat de împrejurările în care s-au derulat vânzările: - produsele cumpărate au fost ridicate de la depozitul S.B.K., cu achitarea în avans a prețului; - transportul a fost efectuat prin grija și pe cheltuiala reclamantei de fiecare dată; - fiind importatorul produselor în România, reclamanta s-a ocupat de efectuarea procedurilor vamale.

Neexistând vreun act de executare pe teritoriul României, în mod evident competența de soluționare trebuie analizată sub aspectul reglementărilor cuprinse în Regulamentul CE nr. 44/2011, respectiv, conform art. 2 alin. (1) din acesta, care prevede că "persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru vor fi acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor în fața instanțelor statului membru în cauză". În concluzie, recurenta - chemată în garanție a susținut că, prin interpretarea greșită a cauzei deduse judecății, prima instanță a stabilit în mod greșit competența materială a Curții de Apel Oradea și competența generală a instanțelor judecătorești din România, astfel că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate și respingerea cererii de chemare în garanție, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești din România.

4. Apărările formulate în cauză Recurenta - reclamantă SC S.A.I. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta - chemată în garanție, în principal, ca inadmisibil, ca o consecință a lipsei de interes în promovarea acestuia, și, în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea la cheltuieli de judecată. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

1. Asupra recursului declarat de chemata în garanție SC B.K. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recursul chematei în garanție vizează soluția primei instanțe dată excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești din România și excepției de necompetență materială a Curții de Apel Oradea. Chemata în garanție nu mai putea pune în discuție, într-adevăr, hotărârea primei instanțe asupra fondului cererii de chemare în garanție, însă nu se poate susține că aceasta nu justifică interes în a supune cenzurii, pe calea recursului, dispozițiile hotărârii prin care excepțiile invocate au fost respinse ca neîntemeiate. Așadar, chemata în garanție SC B.K. justifică interes în a solicita, pe calea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor din România și respingerea cererii de chemare în garanție, ca nefiind de competența instanțelor române.

Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de necompetență generală a instanțelor din România, Înalta Curte constată că susținerile recurentei - chemate în garanție sunt neîntemeiate, în considerarea prevederilor art. 2 parag. 1, art. 5 pct. 1 și art. 6 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Astfel, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că, în materie contractuală este instituită o competență alternativă. În virtutea acesteia, reclamanta SC S.A.I.

SRL avea facultatea de a alege, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, între două instanțe deopotrivă competente, respectiv, instanța de la locul în care obligația a fost sau urma să fie executată (art. 5 pct. 1) și instanța sesizată cu cererea principală (art. 6 pct. 2). În speța de față, reclamanta a optat pentru instanța sesizată cu cererea principală, respectiv Curtea de Apel Oradea, astfel că în mod legal prima instanță a dispus prin hotărârea recurată respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor din România. Relativ la competența materială de soluționare a pricinii, dispoziția primei instanțe, în sensul respingerii excepției invocate de chemata în garanție SC B.K., se impune a fi menținută, cu următoarele observații: Situația premisă este reprezentată de faptul că cererea principală și cererea de chemare în garanție revin în competența unor instanțe diferite.

Pentru a determina dacă instanța de contencios administrativ, căreia îi revine spre competentă soluționare cererea principală, devine competentă să soluționeze și cererea de chemare în garanție, prin prorogare de competență, în temeiul art. 17 C. proc. civ., este necesară și obligatorie stabilirea naturii juridice a cererii de chemare în garanție. Or, în această privință, este unanim admis că cererea de chemare în garanție, ca natură juridică, este o veritabilă cerere de chemare în judecată. Tocmai de aceea, potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se face cu respectarea condițiilor de formă stabilite de lege pentru cererea de chemare în judecată.

Ținând cont de calea procedurală aleasă de reclamantă, care a înțeles să formuleze cererea de chemare în garanție într-un proces deja început, această cerere este una incidentală și nu accesorie, cum în mod eronat a reținut prima instanță, validând astfel punctul de vedere exprimat de reclamantă. Cu toate acestea, competența revine tot secției de contencios administrativ a curții de apel, instanța sesizată cu cererea principală, întrucât art. 17 C. proc. civ. are în vedere atât cererile accesorii, cât și cererile incidentale. Situația se menține, în cazul în care se dispune disjungerea, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. civ. (chiar și atunci când, dacă pretenția față de chematul în garanție ar fi fost valorificată pe cale principală, competența ar fi aparținut altei instanțe), întrucât prorogarea de competență, în baza art. 17 C. proc.

civ., a operat deja în favoarea instanței sesizate cu cererea principală. Referitor la măsura disjungerii cererii de chemare în garanție, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acțiunea principală era în stare de judecată, iar administrarea probelor pe cererea de chemare în garanție ar fi întârziat judecata acesteia. Instanța de fond avea facultatea, și nu obligația, cum eronat pretinde recurenta, de a aprecia și de a decide dacă cererea de chemare în garanție, care era de natură să întârzie soluționarea cererii principale, urma să fie judecată împreună sau separat de aceasta, cu singura obligație de a-și motiva hotărârea, obligație care a fost respectată în cauză.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta - chemată în garanție SC B.K. sunt neîntemeiate, hotărârea primei instanțe impunându-se a fi menținută în privința dispozițiilor ce vizează respingerea excepției de necompetență a instanțelor din România și a excepției de necompetență materială a Curții de Apel Oradea. 2. Asupra recursului declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL. Pe calea acestui recurs, reclamanta critică soluția primei instanțe în privința fondului cererii de chemare în garanție, susținând în special faptul că SC B.K., în calitate de vânzător al produselor electronice acoperite de certificate de origine EUR 1, este direct răspunzătoare și că obligațiile de plată stabilite de autoritatea vamală prin actele administrative contestate trebuie suportate de aceasta.

În această privință, Înalta Curte apreciază ca fiind decisivă împrejurarea, necontestată de altfel, că obligațiile de plată în sarcina reclamantei SC S.A.I. SRL au fost stabilite ca urmare a declanșării procedurii de control vamal "a posteriori" a certificatelor EUR 1, procedură în care producătorii electronicelor livrate și-au retras cele cuprinse în "Declarația pe termen lung a furnizorului", cu consecința anulării regimului vamal preferențial acordat reclamantei la momentul importului. În condițiile în care evicțiunea nu derivă dintr-un fapt personal al vânzătorului, ci din fapta unui terț, iar cauza evicțiunii este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi antrenată obligația de garanție a SC B.K.

și instituită în sarcina acesteia obligația de plată a sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în garanție. Prin urmare, în mod legal prima instanță a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție a SC B.K., criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind neîntemeiate. 3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC S.A.I. SRL și de chematul în garanție SC "B." K. împotriva Sentinței civile nr. 23/CA-P.I. din 18 februarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014. Procesat de GGC - CL