ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2975/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2975/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La data de 18 martie 2011, Curtea de Apel

Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus

disjungerea cererii de chemare în garanție formulată de reclamanta SC S.A.I.

SRL, în contradictoriu cu chemata în garanție E.M.K., prin care s-a solicitat

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care chemata în garanție să fie

obligată la plata sumei de 662.974 lei stabilită în sarcina reclamantei prin

Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare

stabilite de controlul vamal din 23 februarie 2010 emisă de Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat

precizare la cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat introducerea

în cauză, în calitate de chemată în garanție, a SC B.K., succesoarea în

drepturi a societății comerciale E.M.K.

Totodată, a solicitat

obligarea chematei în garanție SC B.K. la plata sumei de 356.989 lei, sumă

stabilită în sarcina de plată a reclamatei SC S.A.I. SRL.

instanțe

Prin Sentința civilă

nr. 23 din 18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea ca

neîntemeiate a excepțiilor necompetenței materiale a Curții de Apel Oradea,

necompetenței generale a instanțelor din România și prescripției dreptului la

acțiune, invocate de chemata în garanție, admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Autorității Naționale a Vămilor și a Direcției Regionale

pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, respingerea ca nefondată a cererii de

chemare în garanție formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL, în contradictoriu cu

chemata în garanție SC B.K., și respingerea cererii chematei în garanție pentru

plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 63

alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se judecă odată cu

cererea principală. Or, în situația în care Curtea de Apel Oradea a fost

competentă material să judece acțiunea principală, această instanță este

competentă să judece și cererea de chemare în garanție.

Chiar în situația în

care cererea de chemare în garanție a fost disjunsă de acțiunea principală,

instanța care a soluționat acțiunea principală rămâne competentă și pentru

soluționarea cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește

termenul de prescripție, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr.

167/1958, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut paguba. În speță, dreptul la acțiune s-a născut la data de 23

februarie 2010, când a fost emisă Decizia pentru regularizarea situației

privind obligațiile suplimentare stabilite de organul fiscal din 23 februarie

2010, iar cererea de chemare în garanție a fost formulată la data de 8

septembrie 2010, în termenul legal.

Referitor la excepția

necompetenței generale a instanțelor române, se constată că, potrivit art. 148

și art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, locul unde a fost executată

obligația a fost România, produsele achiziționate de reclamantă fiind livrate

la sediul acesteia din România.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 lit. a) și b) din Regulamentul CE nr. 44/2001 prevăd că, în

cazul vânzării de mărfuri, locul de executare a obligației este locul unde au

fost livrate produsele cumpărate.

Prin urmare,

competentă să soluționeze cererea de chemare în garanție este instanța de la

locul de executare, respectiv instanța din România.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Națională a Vămilor și

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj este întemeiată,

deoarece calitatea procesuală presupune existența unei identități între

persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

În privința cererii

de chemare în garanție, din examinarea înscrisurilor de la dosar și a

prevederilor aplicabile cauzei se constată că aceasta este nefondată.

Autoritățile vamale

române au stabilit drepturi vamale de achitat în sarcina reclamantei, anulând

regimul preferențial acordat la data importului, urmare a comunicării

autorității vamale maghiare a faptului că produsele importate de reclamantă,

acoperite de certificatele EUR 1 nr. x1, x2 și x3 sunt originare parțial, iar

produsele acoperite de certificatele EUR 1 nr. x4 și x5 nu îndeplinesc

condițiile de origine pentru acordarea tratamentului preferențial.

Nu se poate reține

însă vinovăția exportatorului maghiar B.K., în declararea eronată a originii

comunitare a produselor exportate, deoarece autoritățile vamale maghiare au

stabilit că produsele nu îndeplinesc condițiile de origine pentru acordarea tratamentului

preferențial, ca urmare a declarației producătorilor, în sensul că produsele nu

corespund condițiilor cuprinse în reglementările de origine ale CE.

În speță,

certificatele EUR 1 au fost emise în baza declarațiilor furnizorilor S.E. M.Z.

și P.E.M.K., declarații retrase ulterior de aceștia, fără să se poată stabili

cu exactitate intenția chematului în garanție de a induce în eroare

autoritățile vamale maghiare, nefiind verificat de către autoritățile vamale

maghiare modul în care au fost emise aceste declarații de furnizare și cine

le-a completat.

Mai mult, furnizorul

S.E.M.Z. arată în adresa înaintată autorității vamale maghiare că declarația a

fost copiată de pe o declarație emisă regulamentar și a fost emisă de un

funcționar de-al său.

Față de aceste

aspecte, prima instanță a constatat că nu se poate reține vinovăția chematei în

garanție în menționarea eronată a originii comunitare a produselor exportate în

certificatele EUR 1, astfel că a dispus respingerea cererii de chemare în

garanție, ca nefondată.

Cererea chematei în

garanție de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată a fost

respinsă, motivat de faptul că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată

solicitate.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 23 din 18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în

termen legal, reclamanta SC S.A.-I. SRL și chemata în garanție SC B.K.

3.1. În motivarea

cererii sale de recurs, reclamanta SC S.A.-I. SRL a susținut că hotărârea

primei instanțe este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

În mod eronat prima

instanță a reținut că certificatele de origine EUR 1 au fost emise în baza

declarațiilor furnizorilor P.M.K. și S.M.Z. și, în consecință, chemata în

garanție nu se face vinovată de declararea eronată a originii comunitare.

Astfel, pentru

produsele furnizate reclamantei de către I.E.M.K., declarațiile de furnizare pe

termen lung sunt emise de SC B.K. și nu de P. și S. Instanța nu a avut în

vedere faptul că, în baza raportului comercial contractual, față de reclamantă

este răspunzător exportatorul I.E.M.K., în prezent afiliată la SC B.K. și nu

furnizorii P., S., S. și J., chemata în garanție având posibilitatea, la rândul

ei, să-i cheme în garanție pe aceștia din urmă în baza raportului contractual

derulat de acești furnizori.

Obligația de garanție

a vânzătorului, chemat în garanție în prezenta cauză, pentru produsele

electronice acoperite de certificatele de origine EUR 1 nr. x6, x7, x8, x9 și

x10 este consecința actelor juridice de vânzare-cumpărare a produselor.

Raportul juridic

dintre chemata în garanție și producătorii electronicelor P., S., S. și J. nu

face obiectul cauzei, chemarea în garanție fiind solicitată ca urmare a

vânzării unor produse pentru care, pe de o parte, SC B.K. a declarat că

"... sunt conforme reglementărilor de proveniență ale comerțului

preferențial cu România", iar, pe de altă parte, a declarat pe propria

răspundere că mărfurile descrise în certificat îndeplinesc condițiile cerute

pentru obținerea certificatului de origine. Astfel, în mod nelegal prima

instanță a analizat cererea de chemare în garanție numai în raport cu

Declarațiile de furnizor pe termen lung emise de S. și P., deoarece cererea

reclamantei a avut în vedere garanțiile și înscrisurile emise de chemata în

garanție pentru exporturile efectuate reclamantei.

În concluzie, pentru

motivele expuse, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului,

modificarea, în parte, a Sentinței civile nr. 23 din 18 februarie 2013 a Curții

de Apel Oradea, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și obligării

chematei în garanție SC B.K. la plata sumei de 356.989 lei în favoarea

reclamantei,cu cheltuieli de judecată în fond și recurs.

3.2. În motivarea

recursului declarat în cauză, recurenta - chemată în garanție SC B.K. a

criticat hotărârea primei instanțe, susținând că este nelegală și netemeinică

în privința soluționării excepției de necompetență materială a Curții de Apel

Oradea, cât și în privința excepției necompetenței generale a instanțelor

judecătorești din România, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.

De asemenea, aceasta

a susținut că în mod greșit prima instanță a interpretat cererea de chemare în

garanție ca fiind o cerere accesorie acțiunii de contencios administrativ,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, ceea ce determină incidența

prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-chemată în

garanție a considerat că prima instanță avea obligația legală de a disjunge

cererea de chemare în judecată de acțiunea în contencios administrativ și de a

declina competența materială în judecarea cererii tribunalului competent

teritorial, care urma să se pronunțe asupra competenței generale a instanțelor

judecătorești din România.

În continuare,

aceasta a precizat că în concluziile scrise depuse în primă instanță a

prezentat argumentele conform cărora cererea de chemare în garanție nu poate fi

tratată ca o cerere accesorie, că aceasta nu se încadrează în situațiile

limitativ prevăzute de lege în care chemarea în garanție se judecă împreună cu

acțiunea în contencios administrativ.

În situația în care

chemarea în garanție nu este considerată cerere accesorie acțiunii în

contencios administrativ, s-a apreciat că se impune analizarea oportunității

prorogării de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ.

Prorogarea de

competență legală este aplicabilă în două cazuri strict determinate de art. 17,

respectiv în cazul cererilor accesorii și al cererilor incidentale.

În condițiile în care

cererea formulată de reclamantă nu poate fi calificată ca fiind o cerere

accesorie contestației, în mod evident nu se justifică că nici prorogarea

competenței de soluționare a acestei cereri.

Astfel, în condițiile

în care competența materială de soluționare a contestației revine curții de

apel, cererea de regres formulată în cadrul chemării în garanție intră în

competența tribunalului competent teritorial, având în vedere cuantumul

pretențiilor formulate. În acest sens s-a pronunțat și literatura de

specialitate.

Recurenta a

considerat că, prin prorogarea de competență aplicată de prima instanță, i-au

fost prejudiciate în mod grav drepturile la un proces echitabil, în condițiile

în care, urmare a acestei prorogări, s-a constatat în mod greșit competența

generală a instanțelor judecătorești din România.

Referitor la

argumentul primei instanțe, legat de locul executării contractului, care a fost

considerat a fi în România, recurenta - chemată în garanție a făcut următoarele

precizări:

Raporturile juridice

născute între părți privind vânzarea unor produse electronice s-au materializat

în întregime pe teritoriul Ungariei.

Acest aspect este

relevat de împrejurările în care s-au derulat vânzările:

- produsele cumpărate

au fost ridicate de la depozitul S.B.K., cu achitarea în avans a prețului;

- transportul a fost

efectuat prin grija și pe cheltuiala reclamantei de fiecare dată;

- fiind importatorul

produselor în România, reclamanta s-a ocupat de efectuarea procedurilor vamale.

Neexistând vreun act

de executare pe teritoriul României, în mod evident competența de soluționare

trebuie analizată sub aspectul reglementărilor cuprinse în Regulamentul CE nr.

44/2011, respectiv, conform art. 2 alin. (1) din acesta, care prevede că "persoanele

domiciliate pe teritoriul unui stat membru vor fi acționate în justiție,

indiferent de naționalitatea lor în fața instanțelor statului membru în

cauză".

În concluzie,

recurenta - chemată în garanție a susținut că, prin interpretarea greșită a

cauzei deduse judecății, prima instanță a stabilit în mod greșit competența

materială a Curții de Apel Oradea și competența generală a instanțelor

judecătorești din România, astfel că se impune admiterea recursului, casarea

hotărârii pronunțate și respingerea cererii de chemare în garanție, ca nefiind

de competența instanțelor judecătorești din România.

formulate în cauză

Recurenta -

reclamantă SC S.A.I. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului declarat de recurenta - chemată în garanție, în

principal, ca inadmisibil, ca o consecință a lipsei de interes în promovarea

acestuia, și, în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea la cheltuieli de

judecată.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit

considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

declarat de chemata în garanție SC B.K.

Cu titlu preliminar,

Înalta Curte notează faptul că recursul chematei în garanție vizează soluția

primei instanțe dată excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești

din România și excepției de necompetență materială a Curții de Apel Oradea.

Chemata în garanție

nu mai putea pune în discuție, într-adevăr, hotărârea primei instanțe asupra

fondului cererii de chemare în garanție, însă nu se poate susține că aceasta nu

justifică interes în a supune cenzurii, pe calea recursului, dispozițiile

hotărârii prin care excepțiile invocate au fost respinse ca neîntemeiate.

Așadar, chemata în

garanție SC B.K. justifică interes în a solicita, pe calea recursului, casarea

sentinței recurate, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor

din România și respingerea cererii de chemare în garanție, ca nefiind de

competența instanțelor române.

Analizând cu

prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de necompetență

generală a instanțelor din România, Înalta Curte constată că susținerile

recurentei - chemate în garanție sunt neîntemeiate, în considerarea

prevederilor art. 2 parag. 1, art. 5 pct. 1 și art. 6 pct. 2 din Regulamentul

(CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența

judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială.

Astfel, din

interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că, în materie

contractuală este instituită o competență alternativă. În virtutea acesteia,

reclamanta SC S.A.I. SRL avea facultatea de a alege, pentru soluționarea

cererii de chemare în garanție, între două instanțe deopotrivă competente,

respectiv, instanța de la locul în care obligația a fost sau urma să fie

executată (art. 5 pct. 1) și instanța sesizată cu cererea principală (art. 6

pct. 2).

În speța de față,

reclamanta a optat pentru instanța sesizată cu cererea principală, respectiv

Curtea de Apel Oradea, astfel că în mod legal prima instanță a dispus prin

hotărârea recurată respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor

din România.

Relativ la competența

materială de soluționare a pricinii, dispoziția primei instanțe, în sensul

respingerii excepției invocate de chemata în garanție SC B.K., se impune a fi

menținută, cu următoarele observații:

Situația premisă este

reprezentată de faptul că cererea principală și cererea de chemare în garanție

revin în competența unor instanțe diferite. Pentru a determina dacă instanța de

contencios administrativ, căreia îi revine spre competentă soluționare cererea

principală, devine competentă să soluționeze și cererea de chemare în garanție,

prin prorogare de competență, în temeiul art. 17 C. proc. civ., este necesară

și obligatorie stabilirea naturii juridice a cererii de chemare în garanție.

Or, în această

privință, este unanim admis că cererea de chemare în garanție, ca natură

juridică, este o veritabilă cerere de chemare în judecată. Tocmai de aceea,

potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se

face cu respectarea condițiilor de formă stabilite de lege pentru cererea de

chemare în judecată.

Ținând cont de calea

procedurală aleasă de reclamantă, care a înțeles să formuleze cererea de

chemare în garanție într-un proces deja început, această cerere este una

incidentală și nu accesorie, cum în mod eronat a reținut prima instanță,

validând astfel punctul de vedere exprimat de reclamantă.

Cu toate acestea,

competența revine tot secției de contencios administrativ a curții de apel,

instanța sesizată cu cererea principală, întrucât art. 17 C. proc. civ. are în

vedere atât cererile accesorii, cât și cererile incidentale.

Situația se menține,

în cazul în care se dispune disjungerea, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

civ. (chiar și atunci când, dacă pretenția față de chematul în garanție ar fi

fost valorificată pe cale principală, competența ar fi aparținut altei

instanțe), întrucât prorogarea de competență, în baza art. 17 C. proc. civ., a

operat deja în favoarea instanței sesizate cu cererea principală.

Referitor la măsura

disjungerii cererii de chemare în garanție, în mod corect prima instanță a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

acțiunea principală era în stare de judecată, iar administrarea probelor pe

cererea de chemare în garanție ar fi întârziat judecata acesteia.

Instanța de fond avea

facultatea, și nu obligația, cum eronat pretinde recurenta, de a aprecia și de

a decide dacă cererea de chemare în garanție, care era de natură să întârzie

soluționarea cererii principale, urma să fie judecată împreună sau separat de

aceasta, cu singura obligație de a-și motiva hotărârea, obligație care a fost

respectată în cauză.

Prin urmare,

criticile formulate de recurenta - chemată în garanție SC B.K. sunt

neîntemeiate, hotărârea primei instanțe impunându-se a fi menținută în privința

dispozițiilor ce vizează respingerea excepției de necompetență a instanțelor

din România și a excepției de necompetență materială a Curții de Apel Oradea.

declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL.

Pe calea acestui

recurs, reclamanta critică soluția primei instanțe în privința fondului cererii

de chemare în garanție, susținând în special faptul că SC B.K., în calitate de

vânzător al produselor electronice acoperite de certificate de origine EUR 1,

este direct răspunzătoare și că obligațiile de plată stabilite de autoritatea

vamală prin actele administrative contestate trebuie suportate de aceasta.

În această privință,

Înalta Curte apreciază ca fiind decisivă împrejurarea, necontestată de altfel,

că obligațiile de plată în sarcina reclamantei SC S.A.I. SRL au fost stabilite

ca urmare a declanșării procedurii de control vamal "a posteriori" a

certificatelor EUR 1, procedură în care producătorii electronicelor livrate

și-au retras cele cuprinse în "Declarația pe termen lung a

furnizorului", cu consecința anulării regimului vamal preferențial acordat

reclamantei la momentul importului.

În condițiile în care

evicțiunea nu derivă dintr-un fapt personal al vânzătorului, ci din fapta unui

terț, iar cauza evicțiunii este ulterioară încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, nu poate fi antrenată obligația de garanție a SC B.K. și

instituită în sarcina acesteia obligația de plată a sumelor pretinse de

reclamantă prin cererea de chemare în garanție.

Prin urmare, în mod

legal prima instanță a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție a SC

B.K., criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind neîntemeiate.

soluției instanței de recurs

Pentru toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta SC S.A.I. SRL și de chematul în garanție SC

"B." K. împotriva Sentinței civile nr. 23/CA-P.I. din 18 februarie

2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2014.

Procesat de GGC - CL