ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2703/2015

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 10 septembrie 2012, sub nr. 930/44/2012, reclamanta A. Germania - Sucursala Galați (denumită, în continuare, A. - Sucursala Galați) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Galați (denumită, în continuare, D.G.F.P. Galați), pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea deciziei nr. 91 din 13 februarie 2012 de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. 18897 din 24 noiembrie 2011; (ii) anularea deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. 18897 din 24 noiembrie 2011, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Galați - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 250 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. - Sucursala Galați, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia nr. 91 din 13 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați s-a admis în parte contestația formulată de reclamanta A. - Sucursala Galați, pentru obligații fiscale în sumă de 39065 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 27.627 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit în cuantum de 7.294 RON și penalități de întârziere de 4.144 RON. De asemenea, s-a respins, ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011, pentru obligații fiscale în sumă de 1.286.380 RON cu titlu de: - impozit pe profit în cuantum de 685.603 RON; - dobânzi aferente impozitului pe profit în cuantum de 497.396 RON; - penalități de întârziere aferente impozitului pe profit în cuantum de 102.841 RON. Organul de soluționare a contestației a reținut reclamanta A. - Sucursala Galați a înregistrat în contabilitate în perioada 06 iunie 2007 - 31 martie 2010 cheltuieli cu servicii facturate de societatea mamă din Germania în valoare de 2.525.410 euro, fără a exista justificare pentru costurile facturate cu titlu de „alte costuri de proiect” în sumă de 221.314 euro, cheltuieli personal A. în sumă de 166.498 euro și cheltuieli de regie în sumă de 522.826 euro. S-a apreciat că un procent de 36,06% din valoarea sumelor facturate, respectiv suma de 910.638 euro, reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal. Problema de drept care se pune în speță constă în a stabili dacă sunt incidente doar dispozițiile art. 7 pct. 3 din Convenția dintre România și Germania pentru evitarea dublei impuneri, așa cum susțin reclamanta și experții contabili desemnați în cauză, sau aceste dispoziții coroborate cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., așa cum susține pârâta prin actele administrativ fiscale contestate în cauză. Din coroborarea dispozițiilor art. 7 pct. 3, art. 5 pct. 1, art. 2 pct. 4, art. 3 pct. 2 și art. 24 din Convenția dintre România și Germania, ratificată prin Legea nr. 29/2002, rezultă în mod indubitabil că pot interveni reglementări fiscale în statele contractante, cu obligația informării reciproce și a respectării principiului nediscriminării față de proprii rezidenți. Având în vedere că Legea nr. 571/2003 este ulterioară Legii nr. 29/2002 și reglementează expres, în art. 29, modul de determinare a profitului impozabil rezultă că se completează cu dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 29/2002. Pe cale de consecință, profitul impozabil al reclamantei, ca sediu permanent se determină prin tratarea acesteia ca persoană separată și prin utilizarea prețurilor de transfer la stabilirea prețului de piață, al unui transfer făcut între persoana juridică străină și sediul său permanent. Susținerea reclamantei, în sensul că nu este vorba de o negociere a acestor servicii pentru a fi aplicat principiul prețurilor de transfer, ci de o împărțire a profitului în condițiile Convenției, nu poate fi primită, având în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 571/2003. Prin concluziile expertizei contabile dispuse în cauză nu se face nicio referire la dosarul prețurilor de transfer apreciindu-se că sunt aplicabile doar dispozițiile art. 7 alin. (3) din Convenția de evitare a dublei impuneri. Având în vedere că interpretarea legislației este doar atributul instanței și faptul că sunt diferite concluziile din raportul de expertiză contabilă și cele din obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, sub aspectul constatării deductibilității sumelor contestate, instanța va înlătura în integralitate expertiza contabilă efectuată în cauză, apreciind că are la bază interpretarea greșită a legislației fiscale. Dosarul prețurilor de transfer prezentat de reclamantă este incomplet, raportat la prevederile pct. B al art. 1 din anexa 1 la Ordinul A.N.A.F. nr. 228/2008, în sensul că nu conține o analiză comparativă, nu este descrisă metoda de calcul a prețurilor de transfer și nu este prezentată argumentarea criteriilor de selecție a acesteia. În speță, deși contractul nr. xx s-a semnat între A. Germania și Oficiul pentru contracte PHARE, cheltuielile principale ale companiei mamă sunt facturate către reclamantă, la sediul permanent al acesteia, și nu sunt efectuate pentru scopuri urmărite de acest sediu permanent, conform art. 7 pct. 3 din Convenția dintre România și Germania. Având în vedere că nu a existat un dosar complet al prețurilor de transfer, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 222/2008, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 571/2003, și că facturarea acestor cheltuieli de către compania mamă către reclamantă a influențat în mod negativ profitabilitatea acesteia din urmă, s-a considerat nedeductibilă suma de 910.638 euro din suma totală de 2.252.410 euro, aplicându-se un procent de 36,06% din valoarea sumelor facturate, conform art. 11 alin. (2), art. 29 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 și art. 7 pct. 3 din Convenția dintre România și Germania, prin reaprecierea cheltuielilor efectuate de către reclamanta A. Sucursala Galați. În concluzie, prima instanță a constatat că cererea formulată de reclamantă este nefondată și a dispus respingerea acesteia, conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 250 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta A. - Sucursala Galați pentru următoarele motive: 3.1. Prima instanță și-a însușit în integralitate punctul de vedere exprimat de autoritatea pârâtă în actele administrativ - fiscale atacate și pe parcursul soluționării cauzei, deși documentele depuse în probatoriu la dosarul cauzei contrazic situația de fapt reținută de instanță iar experții fiscali au exprimat un punct diferit de auditorii A.N.A.F. În acest context, se impune a se observa că raportul de expertiză, care a analizat și erorile de facturare vizând B. - Sucursala România și PFA C., a stabilit diferențe de impozit pe profit și accesorii aferente impozitului pe profit neachitat la scadență față de bugetul de stat al României la suma de 575.984,13, iar la dosarul cauzei a fost depus extrasul de cont bancar al societății germane care face dovada achitării acestei sume la data de 20 decembrie 2013. 3.2. În mod eronat prima instanță a apreciat că nu sunt dovedite cu documente justificative comerciale și contabile primare sumele cuantificate în raportul de expertiză, deși au fost prezentate odată cu cererea de chemare în judecată peste 8 volume de documente, în copie conformă cu originalul, traduse în limba română, reprezentând evidența primară din contabilitatea A. Germania. Astfel, au fost prezentate: - contracte individuale de muncă pentru personalul implicat în executarea contractului nr. xx, care trebuie apreciate prin coroborare cu conținutul facturilor și anexelor în discuție, în ceea ce privește perioada de derulare a activității, activitatea prestată, cuantumul remunerațiilor și data plății acestora; - contracte (civile) de prestări servicii cu terții subcontractanți, care cuprind contravaloarea serviciilor de expertizare și asistență tehnică, cheltuielile experților cu deplasarea, modalitatea în care se facturează aceste cheltuieli, documente care atestă deplasarea acestora în România, pontaje cu numărul de ore prestare și facturate, ordinele de plată și extrasele de cont corespunzătoare: - documente analitico - sintetice vizând cheltuielile de conducere și management ale proiectului de la Galați și cheltuielile de regie alocate la nivelul societății germane; - certificatul fiscal emis de autoritățile germane care atesta faptul că societatea germană nu înregistrează restanțe la impozitul pe profit, TVA, alte taxe și contribuții în Germania, cu consecința logică a evitării unei duble impozitări a aceluiași profit și în România; - adresa din 23 august 2011 emisă de Direcția Generală de Informații Fiscale din cadrul A.N.A.F. în care, la secțiunea „Explicații”, autoritatea fiscală germană atestă procentul privind cheltuielile de regie de 60% pentru cheltuielile cu experții și 15% pentru subcontractori. 3.3. Prin hotărârea primei instanțe a fost înlăturată în integralitate expertiza contabilă efectuată în cauză, deși aceasta a avut ca obiective și calculul pur matematic al cheltuielilor pe categorii, și a fost ignorat în totalitate textul Protocolului anexă la Convenția dintre România și Germania pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și capital, ratificată prin Legea nr. 29/2002. 3.

În mod nelegal prima instanță a concluzionat că sunt incidente în cauză prevederile art. 7 pct. 3 din Convenția dintre România și Germania pentru evitarea dublei impuneri, coroborate cu prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. Pentru a ajunge la această concluzie, se reține eronat faptul că societatea germană a facturat sucursalei din România „servicii”. Firma Germană nu a prestat niciun serviciu Sucursalei pentru a se aplica dispozițiile legale vizând dosarul prețurilor de transfer, situație în care este posibilă negocierea prețului „serviciului” și a marjei de profit aferente. Concluzia primei instanțe în ceea ce privește cadrul legal aplicabil contravine prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 11 alin. (2) C. fisc. Așa cum rezultă din art. 11 alin. (2) teza a II-a din C. fisc., în cazul în care tranzacțiile sau o serie de tranzacții sunt calificate ca fiind artificiale, ele nu vor fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare a convențiilor de evitare a dublei impuneri. Așadar, tranzacțiile artificiale sunt cele care pot face obiectul „reîncadrării”, ajustării și nu pot fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare a convențiilor de evitare a dublei impuneri. În acest sens sunt și prevederile art. 19 C. fisc., care consacră prioritatea reglementărilor din convențiile la care România este parte la determinarea profitului impozabil. 3.

Hotărârea instanței se bazează pe interpretarea greșită a normelor de drept material aplicabile în speță. Pentru a refuza recunoașterea deductibilității cheltuielilor ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, atât prima instanță, cât și inspectorii fiscali au ignorat prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. care se referă la nerecunoașterea deductibilității cheltuielilor în situația în care Sucursala nu ar fi deținut o factură pentru cheltuielile efectuate de către firma din Germania și alocate Sucursalei din Galați. Or, aceste 7 facturi există, au fost prezentate inspectorilor fiscali însoțite de anexele lor și au fost depuse în probatoriu la dosar. Au fost respectate și dispozițiile art. 21 C. fisc., întrucât sumele considerate nedeductibile fiscal sunt înregistrate în contabilitate în baza unui document justificativ, potrivit legii. Pe de altă parte, prevederile art. 7 pct. 3 din Convenție vizează în mod expres determinarea profitului, astfel că nu se poate aprecia că nu există o reglementare clară, o definire în Convenție a determinării profitului Sucursalei - „sediu permanent”, pentru a se aplica prevederile legislației interne. Acest text al Convenției conține trei teze a căror aplicare este clarificată de dispozițiile cuprinse în Protocolul anexă la Convenție. Astfel, în cazul contractelor, în special a celor pentru expertize și pentru lucrări publice, când întreprinderea are un sediu permanent în celălalt stat contractant, profiturile unui asemenea sediu permanent nu vor fi determinate pe baza sumei totale din contract, ci numai pe baza acestei părți a contractului care este efectiv executată de un sediu permanent în statul contractant în care este situat. Din documentele depuse în probatoriu la dosar rezultă fără dubiu că scopul urmărit pentru cheltuielile efectuate „în altă parte”, și nu în România, în statul unde se află sediul permanent, cheltuieli facturate între A. Germania și A. România, îl reprezintă derularea contractului de asistență tehnică pentru rețeaua de apă și canalizare a Municipiului Galați. Conform raportului de expertiză prezentat la dosar, totalul cheltuielilor efectuate de compania mamă din Germania, în sumă de 2.252.410 euro „sunt atribuibile sediului permanent din România, pentru că Sucursala nu a desfășurat activitate în vederea derulării proiectului ISPA Galați și, devin, deci, cheltuieli deductibile în România”. În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii acțiunii și anulării actelor administrativ-fiscale contestate. 4. Apărările formulate în cauză Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, următoarele: Contrar afirmațiilor recurentei, prima instanță a avut în vedere atât susținerile părților, cât și probele administrate în cauză din care a rezultat situația de fapt fiscală avută în vedere la stabilirea realității operațiunilor. În mod corect prima instanță a reținut că, din coroborarea dispozițiilor art. 7 pct. 3 din Convenția dintre România și Germania pentru evitarea dublei impuneri cu prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. rezultă în mod indubitabil că profitul impozabil al reclamantei, ca sediu permanent, se determină prin tratarea acesteia ca persoană separată și prin utilizarea regulilor prețurilor de transfer la stabilirea prețului de piață al unui transfer făcut între persoana juridică străină și sediul său permanent. Documentele prezentate de reclamantă în vederea justificării cheltuielilor sunt în fapt anexe la facturile emise de sucursala din România către SC D. SA, și nu documente justificative ale cheltuielilor efectuate. De altfel, organul fiscal din Germania a menționat că aceste facturi adresate sucursalei din România nu sunt incluse în contabilitatea A. Gmbh Germania, iar reclamanta a înregistrat în conturi de cheltuieli aceste facturi. Recurenta-reclamantă a invocat formal ca profiturile unui sediu permanent nu vor fi determinate pe baza sumei totale din contract, ci numai pe baza acelei părți din contract care este efectiv executată, contrar realității, cu emiterea faptului că sucursala a înregistrat în evidența contabilă, din proprie inițiativă, toate veniturile realizate, având în vedere că acestea au fost obținute pe teritoriul României și sunt atribuibile sediului permanent. În mod corect prima instanță a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. privind neacordarea deductibilității cheltuielilor, întrucât nu există dovezi privind suportarea efectivă și alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent, fără a fi utilizate regulile prețurilor de transfer. În concluzie, intimata a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel că se impune menținerea acesteia și respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează. Reclamanta A. - Sucursala Galați a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., decizia nr. 91 din 13 februarie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, prin care a fost admisă în parte contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. 18897 din 24 noiembrie 2011, în ceea ce privește suma de 39.065 RON, și s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 1.286.380 RON cu titlu de impozit pe profit în cuantum de 685.603 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit de 497.936 RON și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit de 102.841 RON. Problema de drept dedusă judecății vizează modalitatea de determinare a profitului impozabil în cazul persoanelor juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, în situația unui concurs de reglementări de ordin internațional și intern cu incidență în materie fiscală. În ceea ce privește tratatele internaționale, în cadrul cărora se înscriu și convențiile de evitare a dublei impuneri, pe lângă prevederile art. 11 din Constituție care arată că „Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern”, C. fisc. stabilește în mod expres supremația tratatului internațional în caz de conflict între acesta și reglementarea internă. Art. 1 alin. (4) C. fisc. menționează că „Dacă orice prevedere a prezentului Cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”. Prin urmare, dacă exista neconcordanțe între prevederile oricărui act internațional și legislația fiscală internă, au prioritate reglementările internaționale. Or, analiza comparativă a prevederilor Convenției dintre România și Republica Federală Germania pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitul pe venit și pe capital, semnată la Berlin la 4 iulie 2001 și ratificată prin Legea nr. 29 din 16 ianuarie 2002, și C. fisc. român nu evidențiază existența unor neconcordanțe în materia impozitului pe profit datorat de persoanele juridice nerezidente care obțin venituri prin intermediul unui sediu permanent în România. În consecință, nu devine incident principiul supremației tratatului internațional, astfel că prevederile Convenției pentru evitarea dublei impuneri trebuie analizate corelativ cu legislația fiscală internă, critica formulată de recurentă în această privință fiind neîntemeiată. În esență, ceea ce contestă recurenta este refuzul organelor fiscale de a recunoaște caracterul deductibil al cheltuielilor în valoare de 910.638 euro constând în cheltuieli de personal, alte costuri de proiect și cheltuieli de regie; 968.457 RON stabilită pentru exercițiul financiar al anului 2008; 1.186.558 RON aferentă exercițiului financiar 2009; 1.612.863 RON reprezentând diferență de curs valutar înregistrată eronat în contabilitate și 177.766 RON reprezentând costuri aferente documentului cu titlu de factură din 10 decembrie 2009. Cu titlu preliminar, se observă că motivul pentru care autoritățile fiscale române nu au recunoscut caracterul deductibil pentru toate cheltuielile înscrise în evidența contabilă a reclamantei A. - Sucursala Galați cu titlu de facturi transmise de societatea A. din Germania nu a constat în faptul că respectivele cheltuieli s-au efectuat pe teritoriul altui stat decât cel al sediului permanent (sucursalei), cum susține recurenta-reclamantă, ci a fost întemeiat pe constatarea că respectivele cheltuieli nu îndeplinesc condiția de a fi efective și pentru scopul activității sediului permanent. Au fost avute în vedere, în acest sens prevederile art. 7 pct. 3 din Convenția pentru evitarea dublei impuneri ratificată prin Legea nr. 29 din 16 ianuarie 2002 potrivit cărora: „La determinarea profiturilor unui sediu permanent sunt admise ca deductibile cheltuielile ce pot fi dovedite ca fiind efectuate pentru scopurile urmărite de acest sediu permanent, inclusiv cheltuielile de conducere și cheltuielile generale de administrare efectuate, indiferent de faptul că s-au efectuat în statul în care se află sediul permanent sau în altă parte”. Aceste prevederi ale Convenției în mod corect au fost analizate de prima instanță corelativ cu art. 29 alin. (3) C. fisc., care are următorul conținut: „Profitul impozabil al sediului permanent se determină prin tratarea acestuia ca persoană separată și prin utilizarea regulilor prețurilor de transfer la stabilirea prețului de piață al unui transfer făcut între persoana juridică străină și sediul său permanent. Atunci când sediul permanent nu deține o factură pentru cheltuielile alocate lui de către sediul său principal, celelalte documente justificative trebuie să includă dovezi privind suportarea efectivă a costurilor și alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile prețurilor de transfer”. Din interpretarea prevederilor legale enunțate rezultă că profitul impozabil al reclamantei A. - Sucursala Galați se determină prin tratarea acesteia ca persoană separată și prin utilizarea regulilor prețurilor de transfer la stabilirea prețului de piață al unui transfer făcut între persoana juridică străină și sediul său permanent. Această concluzie a fost în mod legal reținută de prima instanță, în dezacord cu susținerile reclamantei conform cărora prevederile art. 29 alin. (3) teza a II-a C. fisc. nu ar fi incidente în cauză, pe motiv că nu ne aflăm în ipoteza în care sediul permanent nu ar deține o factură pentru cheltuielile alocate lui de către sediul său principal. Din perspectiva analizată, decisiv este răspunsul autorității fiscale din Germania din care reiese că documentele înregistrate în evidența contabilă a sucursalei cu titlu de facturi emise de societatea mamă nu sunt incluse în contabilitatea A. Germania, fiind considerate costuri interne, dar sunt anexe la facturile transmise SC D. SA. În condițiile în care documentele cu titlu de facturi înregistrate la cheltuieli în contabilitate A. - Sucursala Galați nu se regăsesc înregistrate în contabilitatea A. Germania, neexistând astfel corespondență între venituri și cheltuieli, devin aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc., în considerarea cărora reclamanta A. - Sucursala Galați avea obligația de a deține dovezi privind suportarea efectivă a costurilor și alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile preturilor de transfer. Or, la solicitarea organelor fiscale, întemeiată pe art. 79 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 222/2008 emis de președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală privind conținutul dosarului prețurilor de transfer, reclamanta A. - Sucursala Galați nu a prezentat dosarul prețurilor de transfer conținând toate informațiile prevăzute la Anexa 1 a Ordinului menționat, nefiind furnizată nicio analiză comparativă, cu motivarea că tranzacțiile respective sunt privite ca un caz individual, cele mai multe filiale lucrând pe cont propriu. În accepțiunea art. 3 alin. (1) din Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 222 din 8 februarie 2008, refuzul de prezentare a dosarului prețurilor de transfer sau prezentarea incompletă a acestuia în termenul stabilit de către organele fiscale reprezintă tranzacții cu persoane afiliate fără justificarea prețurilor de transfer practicate. Prin urmare, în mod legal organele fiscale au făcut aplicarea art. 11 alin. (2) C. fisc., procedând la ajustarea costurilor transmise de societatea mamă, neacceptând la deducere toate cheltuielile înregistrate în contabilitatea A. - Sucursala Galați. Invocarea de către recurentă a prevederilor Protocolului la Convenția pentru evitarea dublei impuneri ratificată prin Legea nr. 29/2002 nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât litigiul dedus judecății nu a fost generat de reconsiderarea veniturilor impozabile, care au fost avute în vedere de organele fiscale la valorile pe care însăși reclamanta le-a înregistrat în evidența sa contabilă și care sunt atribuibile sediului permanent, ci de refuzul organului fiscal de a recunoaște caracterul deductibil al tuturor cheltuielilor la determinarea profitului impozabil, refuz care s-a dovedit a fi unul justificat, după cum s-a arătat în precedent. Contrar susținerilor recurentei, cu probatoriile administrate în cauză, reprezentate de înscrisuri și expertiză contabilă, nu s-a făcut dovada modalității de alocare a cheltuielilor efectiv realizate care să demonstreze că s-a făcut o repartizare rezonabilă a cheltuielilor efectuate pentru scopurile urmărite de sediul permanent, utilizând regulile prețurilor de transfer. În aceste circumstanțe, ținând seama și de faptul că interpretarea legislației fiscale reprezintă atributul exclusiv al instanței, în mod legal prima instanță nu a valorificat în hotărârea pronunțată constatările și concluziile expertizei contabile efectuate în cauză. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. (1865).